Conform informațiilor rămase de la Strabon, dacii locuiau în zona muntoasă (și

indică râul Mureș) până în partea superioară a Dunării (denumită Danubius - de la

izvoare și până la Drobeta), iar geții stăpâneau partea de la cataracte, (astăzi
Cazane) denumită Istru până la vărsarea acesteia în Marea Neagră. Tot el spune că
"dacii au aceeași limbă cu geții" și că "elenii i-au socotit pe geți de neam
tracic". De asemenea Dio Cassius ce spune că regele getic Burebista i-a zdrobit pe
boii și tauriscii conduși de regele Critasir, afirmă că Critasir a fost învins de
daci, și păstrează denumirea luptătorilor armatei de geți sau daci pentru a denumi
popoarele de la Nord.

Totuși prima relatare despre geți aparține lui Herodot care relatează campania din
514–512 î.Hr. a lui Darius împotriva sciților la nord de Marea Neagră,[3] și arată
că "înainte de a ajunge la Istru, biruie mai întâi pe geți care s-au crezut
nemuritori", iar despre faptul că au pierdut lupta spune: "ei (geții) au fost cei
mai viteji și cei mai neînfricați dintre traci".[4]

De la istoricul grec Diodorus Siculus aflăm despre victoria strălucită din anul 300
î.Hr. a regelui get Dromihete împotriva regelui macedonean al Traciei, Lisimahos,
dar și de generozitatea pe care acesta a arătat-o învinsului, organizând un ospăț
pentru el și ceilalți comandanți captivi,geții mâncând cu linguri și castroane de
lemn, iar comandanții capturați mâncând cu tacâmuri și din farfurii de aur, pentru
ca mai apoi să-i elibereze. Scriitorul antic Justinus ne relatează că în timpul lui
Oroles, dacii au fost învinși de bastarni, iar regele lor i-a pedepsit să se poarte
ca femeile și doar o victorie în altă bătălie le aduce iertarea.

Inscripțiile descoperite la Histria menționează numele a doi regi geți din secolul
al III-lea î.Hr., Zalmodegicos și Rhemaxos, față de care ascultau cetățile grecești
din Dobrogea. Trogus Pompeius (sec. I î.e.n. - sec. I e.n.) în Prologul cărții a
XXXII-a menționează un "salt de putere a dacilor conduși prin regele Rubobostes și
a numărului lor".

Contemporan cu evenimentele care au dus la constituirea regatului dac, în anul 70

î.Hr., geograful și istoricul Strabon (63 î.Hr. - 19 d.Hr.) relatează: "Ajungând în
fruntea neamului său... getul Burebista l-a înălțat atât de mult...încât, a ajuns
să fie temut și de romani.[5] O inscripție grecească din Dionysopolis (Balcic) îl
descrie pe Burebista ca fiind: "cel dintâi și cel mai mare dintre regii din
Tracia". Victoriile din luptele purtate de Burebista cu neamurile vecine au făcut
ca regatul dacic să ajungă la cea mai mare întindere a sa. De asemenea, pentru a
obține aceste succese, Burebista, ajutat și de preotul Deceneu a săvârșit o reformă
politico-religioasă a poporului, bazată pe "abstinență și sobrietate și ascultare
de porunci".[6] Dacă la început capitala a fost la Argedava, Burebista a construit
una nouă: Sarmizegetusa.[7] Trebuie precizat că: "Păreri ca acelea care văd în
numele capitalei dacice Sarmizegetusa o amintire a sarmaților n-au nici un temei
istoric".[8]

Intenția lui Cezar de a organiza o mare expediție în anul 44 î.Hr., împotriva

dacilor nu s-a concretizat deoarece a fost asasinat. Nu la mult timp după aceea, și
Burebista "a căzut victima unei conspirații de nemulțumiți". După moartea sa,
regatul s-a divizat, astfel încât în timpul lui Octavianus Augustus existau 5
regate dacice, în stânga Dunării, iar în Dobrogea trei. Regii din Dobrogea erau:
Roles, Zyraxes și Dapyx. Despre Cotiso se spune că a fost în discuții cu Octavianus
Augustus pentru a se căsători cu fiica acestuia Iulia, însă căsătoria nu a mai avut
loc. Dicomes a fost unul dintre regii daci care a continuat politica de ostilitate
dusă față de Imperiul Roman. Cum regatul său era în câmpia munteană, a încercat să-
și întindă stăpânirea peste Dunăre. Ajutat și de bastarni, a trecut în sudul
Dunării și i-a bătut pe moesi, tribali, dardani și denteleti. Cum cei din urmă,
denteletii - un neam tracic, erau sub protecția romanilor, aceștia trimit o armată
sub conducerea lui Crassus, care ajutat și de regele get Roles, duce o serie de
bătălii contra bastarnilor. Un alt rege dac, Scorilo (cca. 28 - 68 e.n.) credea și
el că nu e bine să intre în conflict cu romanii și la insistențele celor care
doreau să atace provinciile de peste Dunăre le explică printr-o pildă practică
relatată de istoricul Frontinus: "Scorilo... a pus doi câini să se mănânce între ei
și când erau mai în focul bătăliei, le-a arătat un lup pe care, îndată, lăsând
furia dintre ei, câinii s-au aruncat".[9]

În fața pericolului roman ajuns la Dunăre, regele Duras a cedat conducerea lui
Decebal. Acest fapt este relatat de Dio Cassius: "Duras care domnise mai înainte
lăsase de bună voie domnia", în favoarea lui Decebal, "fiindcă era foarte priceput
la planurile de război și iscusit la înfăptuirea lor".