CRĂCIUNUL

– ZIUA IUBIRII NEMĂRGINITE A LUI DUMNEZEU

Prof. înv. primar Ruscu Florina

Liceul Teoretic „Nicolae Titulescu” Slatina

Nașterea lui Domnului ca om e fapta iubirii nemărginite a lui Dumnezeu, care

transfigurează istoria cu Sensul veșniciei. Pentru acest fapt, unic în creație, îngerii au propus
oamenilor : „Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bună învoire”.
(Luca, 2, 14).
Nașterea lui Iisus ne descoperă trista situație sufletească a omului. Peste această situație
tristă, Cerurile se deschid, firea îngerului vestește un nou fel de pace pe pământ, înțelepții
pământului, călăuziți de o stea, își depun la picioarele Pruncului semnele veacului lor, care, cu ei,
apune.
De acum începe era creștină. Cu Iisus începe era păcii. Pacea pe pământ e condiționată
de mărirea care se dă sau se refuză lui Dumnezeu. De asemenea, pacea sufletului atârnă de aceeași
condiție. Iisus aduce omului pacea care vine de la Dumnezeu. Acesta este un bun spiritual, care nu
poate fi creat sau menținut cu arme.
Dar nici nu s-a atins bine Dumnezeu de țărâna făpturii omenești și țărâna din Ierusalim
s-a cutremurat și a pus mâna pe sabie „în legitimă apărare” de Împăratul Păcii.
Astfel că, nașterea lui Iisus produce în Ierusalim tulburarea lui Irod și a tot Ierusalimul.
Deci, cei ca erau datori să-l primească s-au arătat ostili chiar și numai nașterii Sale. Drept aceea,
Irod pune gând să-l omoare, deși, cei în mijlocul cărora a venit, erau ai Săi. Față de sfințenia
Pruncului, lumea devine un grajd, în care creștinii au ajuns cu firea precum animalele.
Păgânii se poartă altfel. Cei trei înțelepți magi ai răsăritului vin ca la un Împărat și-și
aduc darurile, dar la Betleem găsesc că Pruncul e mai mult decât un împărat, e și Dumnezeu în
același timp. De aceea, își schimbă planul darurilor și depun la picioarele micului Prunc, aur, în
semn de dajdie ca unui împărat. În calitate de preoți, îi aduc smirnă și tămâie, ca jertfă adevăratului
Dumnezeu. Așa fiind, reprezentanții păgânismului, nu numai că se bucură de Nașterea Lui, dar i se
și închină și Îl slăvesc ca pe adevăratul Împărat și Dumnezeu.
Paradoxală primire i-au făcut oamenii: cei care Îl așteptau să vină de mii de ani, L-au
primit cu ură, iar cei care nu-L cunoșteau, L-au căutat cu iubire. De altfel și Iisus i-a nedumerit de la
început : a lăsat tronul Cerului pentru un staul, tovărășia îngerilor luminii pentru vitele din grajd.
Este de necontestat că doar Dumnezeu, adâncul smereniei, o putea face.
 Nașterea veșnicului în timp, a atotputernicului în dulama smereniei, a Celui mai presus
de ființă, prunc în brațele Fecioarei, nu putea rămâne un simplu fapt divers în filele timpului.
Nașterea lui Iisus nu e un fapt oarecare ca să poată fi ros de dintele vremii, un fapt sortit învechirii.
Această sfântă Naștere rămâne veșnică, așa cum este cel care s-a născut.
Așa fiind, Crăciunul este ziua în care pământul de unește cu cerul, nemărginirea se
toarnă în mărginire, veșnicia se îmbracă cu vremelnicia, atotputernicia se îmbracă cu neputința, Cel
nevăzut e purtat în brațe de o fecioară.
Astăzi, cel ce se îmbracă cu lumină ca și cu o haină, se învăluie întru smerenie, Cel ce
cuprinde cu palma marginile lumii, se face prunc; Cel ce împodobește cerul cu stele, se culcă într-o
iesle de dobitoace. Locul cel mai curat pe care l-a găsit pe pământ, nașterea în iesle fiind cea mai
aspră mustrare pe care o poate da Creatorul trufiei omenești. Dumnezeu dă grajdului omenesc foc,
schimbându-l în lumină.
Deci, dacă Împăratul Cerurilor s-a smerit pe sine și a primit să se nască într-un grajd, e
că a dat omului putința să-L cunoască, să-L primească, ci o singură condiție : omul să își recunoască
neputința sa, nedumnezeirea sa. Cu cât se apropie Dumnezeu de om, cu atât omul se vede pe sine
mai păcătos.

Dacă omul ar fi cine se crede,ar da ordin naturii și ea ar trebui să îl asculte. Dar ea

n-ascultă decât de Făcătorul ei. De aceea noi, cunoscându-L pe El, stăpânul ei, noi ne rugăm, și,
deși nevrednici, Dumnezeu ne ascultă rugăciunea.
În fiecare an, de Crăciun, ne întâlnim cu viitorul trecutului; dar și cu un trecut ancestral,
de multe generații.

Bibliografie :
1. Corlean, Natalia, (2014), „Vreau să schimb lacrimile voastre în bucurie”, Editura
Agaton, Făgăraș;
2. Părintele Arsenie Boca, (2006), „Cuvinte vii”, Editura Charisma, Deva.