Privim imaginile unor filme celebre şi ne putem aminti imediat atât despre ce film este

vorba cât şi despre ceea ce am simţit atunci când l-am văzut.

Evenimentele la care participăm nu sunt “înregistrate” în mod indiferent, cu nepăsare.
De aceea spunem că sunt “trăite”, sunt experienţe unice, individuale.
Ascultăm, de exemplu, mai mulţi, aceeaşi melodie şi o simţim diferit, pornind chiar de
la faptul că unora ne place, altora nu. Nu este atât de importantă melodia sau filmul în sine,
ci semnificaţia pe care o are pentru fiecare individ, modul în care îi satisface sau nu
trebuinţele, dorinţele, aspiraţiile.
Omul are în fiecare clipă o anumită stare afectivă. El este calm sau nervos, fericit sau
trist, mulţumit, nemulţumit, plictisit. Chiar şi în vise regăsim stările afective de bucurie,
depresie, anxietate.
Afectivitatea cuprinde deci stările afective pe care le avem în anumite situaţii.
Potrivirea dorinţelor cu situaţia obiectivă produce stări afective pozitive, de plăcere, de
mulţumire, bucurie. Neconcordanţa dintre ele produce stări afective negative ca neplăcerea,
nemulţumirea, frustrarea sau furia.
Doi oameni aflaţi în aceeaşi situaţie pot avea stări afective complet diferite. Depinde şi
de aşteptările fiecăruia, realiste sau iluzorii. Chiar şi la aceeaşi persoană, aceeaşi situaţie
poate să producă stări afective diferite în momente diferite.
Componentă fundamentală a psihicului uman, afectivitatea este la fel de prezentă în
comportamentul şi activitatea noastră cotidiana ca şi cogniţia. Piaget consideră că inteligenţa
şi afectivitatea sunt inseparabile, iar afectivitatea joacă rol de sursă energetică de care
depinde funcţionarea inteligenţei.

Afectivitatea este „o lăuntrică melodie existenţială care erupe în acţiune şi

reorganizează lumea”. ( P.Neveanu)

Afectivitatea este considerată ca fiind componenta bazală a psihicului. Este şi nota lui
definitorie, deoarece prin afectivitate omul se diferenţiază profund de formele de inteligenţă
artificială. Raţiunea omului poate fi reprodusă pe calculator, însă trăirile şi stările lui afective
vor rămâne apanajul lui specific.
Pe de o parte, afectivitatea organizează conduita şi susţine energetic activitatea. Pe de
altă parte, poate să o şi dezorganizeze atunci când atinge nivele de intensitate prea ridicată.
În raport cu întreaga viaţă psihică, funcţia esenţială a afectivităţii este aceea de
sustinere şi potenţare energetică. Având ajutorul proceselor afective, omul se poate mobiliza
psihic şi poate face faţă situaţiilor noi şi provocărilor cu care se confruntă  zi cu zi.