Pr. prof. dr.

Constantin Galeriu DUMINICA ORTODOXIEI 1

Duminica ortodoxiei 1

În numele Tatãlui ºi al Fiului ºi al Sfântului Duh. Amin.

Binecuvântaþi creºtini în Sfânta Bisericã a Domnului nostru Iisus Hristos! Duminica Ortodoxiei,

a dreptei credinþe, a plinãtãþii credinþei, a neºtirbirii credinþei, aºa o mãrturiseºte Biserica noastrã

dreptmãritoare. ªi au rânduit Sfinþii Pãrinþi în aceastã duminicã sã se citeascã Evanghelia dupã Ioan

chiar de la cap. I:

“În vremea aceea, a doua zi (dupã botez) Iisus voia sã plece în Galileea ºi a gãsit pe Filip (unul

din viitorii apostoli). ªi i-a zis: Urmeazã-Mi! Filip era din Betsaida, din cetatea celor doi apostoli,

Andrei ºi Petru. El a gãsit pe Natanael ºi i-a zis: Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în Lege

ºi proorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret. ªi i-a zis Natanael lui Filip: Din Nazaret poate fi ceva

bun? Filip i-a zis: Vino ºi vezi!

Iisus a vãzut pe Natanael venind cãtre El ºi a zis despre el: Iatã, cu adevãrat, israelit în care nu

este vicleºug. Natanael I-a zis: De unde mã cunoºti? A rãspuns Iisus ºi i-a zis: Mai înainte de a te chema

Filip, te-am vãzut când erai sub smochin. Rãspunsu-I-a Natanael: Rabi (adicã Învãþãtorule), Tu eºti Fiul

lui Dumnezeu, Tu eºti Împãratul lui Israel. Rãspunsu-a Iisus ºi i-a zis: Pentru cã þi-am spus cã te-am

vãzut sub smochin, de aceea crezi? Mai mari decât acestea vei vedea.

ªi i-a zis: Adevãrat, adevãrat zic vouã, de acum veþi vedea cerul deschizându-se ºi pe îngerii lui

Dumnezeu suind ºi coborând peste Fiul Omului”.

Aºa se încheie mãrturia Sfintei Evanghelii de astãzi; ar putea fi numitã Evanghelia vederii

cerului ce se deschide omului, darul lui Dumnezeu cãtre privirea omului; aºa cum a spus cineva despre

icoanã, cã ea e darul Bisericii pentru ochiul omenesc. Dar plecând de la acest temei – darul lui

Dumnezeu, al cerului deschis ochilor oamenilor –, iubiþilor, în clipa aceasta toþi sã ne rugãm ca

13 martie 1996. Duminica I din Post. Text corectat de pãrintele Gordon.

Pr. prof. dr. Constantin Galeriu DUMINICA ORTODOXIEI 2

Dumnezeu în Duhul Sfânt sã lumineze adânc inimile noastre, pentru a primi tot atât de adânc înþelesul

descoperirilor dumnezeieºti.

Sã ne gândim la cele mãrturisite a doua zi, aºa cum începe Evanghelia. Când era acel “a doua

zi”? Când Iisus voia sã meargã în Galileea, era a doua zi dupã botezul Sãu la Iordan, descoperirea

aceasta dumnezeiascã a Evangheliei, pe care noi am tâlcuit-o. Deci a doua zi tot pe malurile Iordanului

aflându-Se Mântuitorul, cunoscând în profunzime sufletele, a spus: “Urmeazã-Mi”. Spusese mai înainte

lui Andrei ºi lui Simon de asemeni sã-L urmeze, ºi seara aceea au petrecut împreunã. Dar Filip

întâlnindu-L pe Natanael i-a grãit: “Am aflat pe Mesia, pe Hristos, despre care au grãit proorocii, pe

Iisus din Nazaret...”, la care el a spus: “Din Nazaret poate fi ceva bun?”. Era Nazaretul de atunci, un

orãºel aflat lângã muntele Taborului, de puþinã însemnãtate, unde au trãit Sfânta Fecioarã ºi dreptul Iosif

împreunã cu Iisus, la întoarcerea din Egipt. ªi Filip i-a spus: “Vino ºi vezi”. ªi s-au apropiat de

Mântuitorul ºi, precum am auzit, Mântuitorul a rostit despre Natanael: “Iatã israelitean în care nu este

vicleºug”. Zice israelitean, nu spune iudeu. În Noul Testament, în chiar Evanghelia de la Ioan, însuºi

Pilat L-a numit pe Mântuitorul iudeu: “Tu eºti împãratul iudeilor?”. Dar Mântuitorul Se adreseazã lui

Natanael cu termenul de israelitean. Israel era numele dat lui Iacov în noaptea în care s-a luptat cu

îngerul. Lupta a durat o noapte întreagã, iar în zori îngerul l-a pãrãsit, dându-i un semn în coapse ºi

spunându-i: “De acum te vei numi Israel, adicã “Cel care s-a luptat cu Dumnezeu”, în înþelesul de

ultimã adâncime, cã omul care se luptã cu Dumnezeu este omul în care dupã cãdere a rãmas în

continuare taina chipului lui Dumnezeu, taina adâncului de nedistrus ºi chip pe care omul neîncetat îl

cautã.

Pomeneam ºi altã datã despre unul din marii psihiatri contemporani, cercetãtor al adâncurilor

sufletului omenesc, care vorbeºte de aceastã luptã a omului cu Dumnezeu, arãtând prin aceasta cã omul

fãrã Dumnezeu se îmbolnãveºte, pentru cã pierde sensul existenþei. Este vorba de psihiatrul Victor

Frankl, pe care l-am mai pomenit. El spune cã nevrozele, psihopatiile, se nasc din pierderea sensului

existenþei vieþii; ºi el evocã acest moment, al luptei patriarhului Iacov cu îngerul, ºi faptul cã a fost

numit “Cel ce s-a luptat cu Dumnezeu”. El considerã cã aceastã luptã reprezintã îndepãrtarea de
Pr. prof. dr. Constantin Galeriu DUMINICA ORTODOXIEI 3

Dumnezeu, de care omul se simte rãnit adânc, simþind ca o boalã pierderea legãturii cu Dumnezeu. Din

aceastã cauzã omul se luptã din nou sã se întoarcã, ºi, în tot zbuciumul acesta, el a sesizat în acest adânc

al adâncului sãu, pierderea legãturii, ºi cautã, se luptã pentru revenire. Aceasta este lupta cu Dumnezeu.

ªi de acolo, de la Iacov, care a fost numit Israel, în sânul poporului Israel, cel care se numea

israelit era din acea grupare de suflete în cãutarea ºi în dorul de Dumnezeu pentru plinirea Legii lui

Dumnezeu. De aceea, observaþi, Mântuitorul îl numeºte israelitean. Fiecare cuvânt al Scripturii are

înþeles de ultimã adâncime. ªi atunci Natanael a auzit cã Iisus îl numeºte israelitean ºi “fãrã vicleºug”,

aºa cum citim ºi în Psalmul 31: “bãrbatul fãrã vicleºug”, sau în Psalmul 1: “care e rãsãdit la izvoarele

apelor”.

Atunci Natanael întreabã: “Doamne, de unde mã cunoºti?”. “Te-am vãzut sub smochin”. În mod

obiºnuit israeliþii crredincioºi citeau Legea sub smochin. În acele locuri e soarele torid, vãzduhul

arzãtor ºi pãmântul este foarte fierbinte; smochinul e socotit ca un arbore aproape sfânt, ºi atunci sub el

citeau Legea. “Te-am vãzut sub smochin” – Mântuitorul l-a cunoscut în adânc. Atunci I-a rãspuns ºi

Natanael: “Rabi, Învãþãtorule, Tu eºti Împãratul lui Israel. Tu eºti Fiul lui Dumnezeu ºi Împãratul lui

Israel”. La fel rãspunde ºi el: “al lui Israel”; dar Mântuitorul dã acest rãspuns: “Pentru cã þi-am spus cã

te-am vãzut sub smochin, crezi”, ºi adaugã acest final, aceastã descoperire: “De acum veþi vedea cerurile

deschizându-se ºi îngerii lui Dumnezeu suind ºi coborând peste Fiul Omului. Mai mari minuni decât

acestea veþi vedea”.

Observaþi: totul este într-un suiº, într-un progres continuu: “cerurile deschizându-se”. Progresul

acesta ne este dat nouã oamenilor; cãci noi suntem chemaþi la un suiº continuu, nesfârºit, ºi deci la un

viitor continuu, cãci nu ar fi durere mai mare pentru om decât sã nu poatã conta pe un neîncetat viitor.

De aceea s-a spus cã omul este fiinþa unui etern viitor. Deci: “... veþi vedea cerurile deschizându-se”, ºi

deja se vãzuserã la naºterea lui Hristos, la întrupare, ca ºi la botez: Cerul s-a deschis, Duhul lui

Dumnezeu a coborât peste El în chip de porumbel ºi s-a auzit glasul Tatãlui. Acum Mântuitorul din nou

fãgãduieºte, descoperã cerurile deschise, ºi vom înþelege deîndatã tâlcul, ce înseamnã cerul. Pentru

fiecare suflet credincios cerul este locuinþa, locaºul lui Dumnezeu (“Tatãl nostru care eºti în ceruri”);
Pr. prof. dr. Constantin Galeriu DUMINICA ORTODOXIEI 4

dar Dumnezeu e pretutindeni ºi de aceea a zis Sfântul Macarie, tâlcuind cuvântul Mântuitorului (“Tu

când te rogi, intrã în cãmara ta...”): Cãmara ta este inima ta; intrã în cãmara inimii tale ºi, zic þie, acolo

vei vedea ºi cerul ºi îngerii ºi pe Dumnezeu însuºi. Deci aici este o arvunã, dar în veacul viitor este

plinãtate. Cerul se deschide în sufletul, în inima omului, ºi îngerii lui Dumnezeu urcã ºi coboarã, aºa

cum a vãzut tot patriarhul Iacov, acea scarã (dupã care s-au luminat ºi inspirat pãrinþii noºtri ca Ioan

Scãrarul, în Scara lui, inspiratã de viziunea patriarhului Iacov) de la pãmânt la cer, iar în vârful scãrii

stând Pãrintele luminilor ºi spunându-i: “Eu sunt cu tine în toate zilele tale” ºi îngerii urcau ºi coborau,

îngerii fãpturilor.

Aºa spune ºi Mântuitorul: “Veþi vedea cerul deschis ºi îngeri urcând ºi coborând peste Fiul

Omului”; Deci Mântuitorul spune “Fiul Omului”. (Iar Natanael I se adreseazã: “Rabi, Învãþãtorule, Tu

eºti Fiul lui Dumnezeu, Împãratul lui Israel”). Tainã ºi descoperire a iubirii: Dumnezeu coboarã la noi

ca sã devinã ºi Fiu al Omului, iar noi ne înãlþãm pentru chemarea noastrã, pentru a ne umple de

dumnezeire. ªi în aceastã înãlþare invocãm pe Mântuitorul, pe Fiul lui Dumnezeu, Care ne dãruieºte

dumnezeirea. El ne grãieºte nouã numind-Se Fiul Omului pentru cã a luat omenitatea noastrã ca s-o

îndumnezeiascã. Repet, tainã a iubirii lui Dumnezeu, pentru cã iubirea aceasta înseamnã: a trãi, a

asuma viaþa celuilalt; iar Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a asumat viaþa noastrã, a omului, ca sã ne

dãruiascã nouã harul îndumnezeitor, îndumnezeirea. Zice dumnezeiescul Vasile în Liturghia pe care o

sãvârºim noi în aceste cinci duminici, de astãzi pânã la a cincea duminicã (din Postul Mare), într-o

rugãciune pe care o citim, tainic, în sfântul altar: “O, Doamne, L-ai trimis pe Fiul Tãu, cã întrupându-Se

din Sfânta Fecioarã aºa S-a smerit pe Sine, chip de rob luând – ºi auziþi cuvântul atât de luminos tâlcuit

– fãcându-Se în chipul trupului smereniei noastre, ca sã ne facã pe noi asemenea cu chipul slavei Sale”.

El a luat chipul smereniei noastre, trupul nostru, fapt pentru care Sfântul Isaac Sirul va spune: “cu

adevãrat smerenia este haina, veºmântul lui Dumnezeu, pentru cã El, Dumnezeu fiind, a luat trupul

nostru smerit”. De unde s-au inspirat, atât Sfântul Vasile cât ºi Sfântul Isaac? Din dumnezeiasca

întrupare, ºi mai ales din cuvântul sfântului Pavel cãtre filipeni, când zice: “În chipul lui Dumnezeu

fiind, S-a golit, S-a deºertat pe Sine, chip de rob luând”. El Care este Chipul chipurilor, Hristos din
Pr. prof. dr. Constantin Galeriu DUMINICA ORTODOXIEI 5

veºnicie, ºi Care ne-a zidit pe noi dupã chipul Sãu, în vederea asemãnãrii cu El, Se coboarã dupã cãdere

ºi ia chipul nostru smerit ca sã-l înalþe la chipul ºi slava Sa, pentru a fi asemenea slavei Sale.

O, iubiþilor, taina aceasta a coborârii lui Dumnezeu la noi ºi a suiºului nostru la Dumnezeu, aºa

cum îl descoperã aceastã dumnezeiascã Evanghelie, ne dã nouã prilej sã cugetãm adânc la cele douã

mari teme pe care ni le pune azi dumnezeiasca Evanghelie: tema chipului care ne defineºte pe noi, care

descoperã taina noastrã, ceea ce suntem noi în adevãrul nostru ultim, adânc netãgãduit prin care ne

cunoaºtem ºi ne împlinim pe noi, ºi taina icoanei pe care o contemplãm ºi în care simþim cã într-adevãr

cerul a coborât la noi ºi ne înalþã pe noi cãtre cer.

Taina chipului! Aº stãrui atât de mult asupra acestei teme! Cãci ea urcã la zenitul zidirii noastre,

dar nu numai acolo, mult mai adânc. Într-adevãr, dumnezeiasca Scripturã spune cã aºa ne-a zidit

Dumnezeu pe noi, ne-a zidit zicând: “Sã facem om dupã chipul ºi asemãnarea Noastrã”. În aceste douã

cuvinte: “chip” ºi “asemãnare” se cuprinde definiþia noastrã cea mai desãvârºitã, de a fi zidiþi dupã

chipul lui Dumnezeu ºi în vederea, în perspectiva unei nesfârºite asemãnãri cu El. Trebuie spus

stãruitor: omul e zidit dupã chipul lui Dumnezeu, omul nu este chipul lui Dumnezeu. Originar, în

ultima sa adâncime, el este dupã chipul lui Dumnezeu. Ori chipul lui Dumnezeu e Fiul lui Dumnezeu

însuºi. E Dumnezeu chipul, iar noi – zidiþi dupã chipul Lui. Sfântul Vasile cel Mare, tâlcuind cuvântul

acesta al Scripturii: “Sã facem om dupã chipul ºi asemãnarea Noastrã”, zice: “Cui a grãit Dumnezeu:

«Sã facem om dupã chipul Nostru»? Cui altuia, decât propriului Sãu chip ºi Fiu? Cãci Fiul din veci este

Chipul Pãrintelui ceresc, ºi Cuvântul Pãrintelui ceresc, cum citim în Evanghelia de la Ioan: “La început

era Cuvântul”; dar mai adânc zice Sfântul Vasile cel Mare, uimitor: “...cãci Fiul luând chipul smeritului

nostru trup, S-a arãtat în trup, cum spusese Sfântul Pavel, ca sã-L vedem pe El; ca ochii noºtri – zice

Sfântul Vasile – luminaþi de Duhul Sfânt, contemplând frumuseþea chipului lui Dumnezeu celui

nevãzut (adicã chipul Mântuitorului, al Fiului) sã te înalþe pânã la spectacolul rãpitor, pânã la priveliºtea

rãpitoare a arhetipului, adicã a Pãrintelui ceresc”. Pentru cã aºa se dezvãluie Dumnezeu, taina

Preasfintei Treimi, cu chip, cu faþã, iubiþilor. Noi nu contemplãm în Dumnezeire ceva... aºa cum zic

unii “cred ºi eu în ceva”, ci contemplãm trei feþe, Dumnezeirea cea în trei strãluciri, în trei feþe: Tatãl,
Pr. prof. dr. Constantin Galeriu DUMINICA ORTODOXIEI 6

Fiul ºi Duhul Sfânt. Aºa tâlcuiesc dumnezeieºtii pãrinþi, ºi de aceea când l-a creat pe om i-a dat

supremul dar, de a fi zidit dupã Chip. Va zice Teodor Studitul cã Dumnezeu e Cel dintâi iconar, pentru

cã El a zugrãvit pe faþa lui Adam chipul Sãu, chipul Fiului Sãu, dupã care ne vom zidi noi dupã cãdere,

din nou, prin coborârea Lui la noi. De aceea, cum au zis Pãrinþii, ºi printre alþii Nicolae Cabasila, “nu

Hristos a luat chipul lui Adam, ci Adam a fost zugrãvit dupã chipul Fiului din veci ºi pregãtind într-un

fel întruparea Fiului lui Dumnezeu”. Vedeþi cum tâlcuiesc Pãrinþii: a luat smeritul nostru trup ca sã-l

înalþe ºi sã-l facã asemenea chipului slavei Sale. Vedeþi aici la ce frumuseþe ºi strãlucire ni se

descoperã taina chipului, a chipului în care Dumnezeu însuºi –Tatãl, Fiul ºi Duhul Sfânt – se reveleazã ºi

ne învredniceºte ºi pe noi sã devenim chip dumnezeiesc, pe care din nefericire Adam l-a pierdut ºi pentru

care ne-am rugat sãptãmâna aceasta din canonul Sfântului Andrei Criteanul rostind cu durere: “Doamne,

împodobitu-Te-ai întru noi ºi ne-ai împodobit chipul trupului, iar eu plecând de la slava Ta, mi-am

împodobit chipul trupului cu îmbrãcãmintea de multe felrui a gândurilor ruºinoase. M-am îngrijit cu

sârguinþã numai de podoaba mea cea din afarã, nebãgând de seamã de cortul cel dinlãuntru, cel dupã

chipul lui Dumnezeu. (...) Îngropat-am Mântuitorule, cu patimile, frumuseþea chipului cel dintâi; dar ca

pe drahmã oarecând, cãutându-mã, aºa mã aflã, Doamne!”.

Citeam de curând mãrturia unui filosof de-al nostru – pe care cu bucurie îl privesc în mijlocul

nostru – cum, pentru a ne cunoaºte cu adevãrat, numai dinlãuntru trebuie sã pornim, de acolo de unde e

pecetea chipului dumnezeiesc, a Dumnezeirii în noi. O, ce minunatã pedagogie a rânduit bunul

Dumnezeu pentru înþelegerea tainei acesteia, a chipului lui Dumnezeu, ca noi întunecându-ne chipul,

acest dar negrãit dumnezeiesc, sã vinã El, Hristos, sã asume trupul nostru în care au pãtruns microbii

rãului, patimile, ºi de care uneori parcã ne este silã, cum spunea Ioan Damaschin, parcã te sminteºti,

când e decãzut ne scârbeºte. Prin suflarea dumnezeiascã Adam s-a fãcut suflet viu, dar el cãzând, noi

redobândim prin botez strãlucirea harului. Sã nu uitãm, la botez cum ne rugãm: “ªi îl umple pe el (pe cel

care vine la botez) de puterea Duhului Sfânt pentru unirea cu Hristos, a Duhului Sfânt care însufleþeºte

ºi lumineazã chipul dumnezeiesc, cãci prin Duhul Sfânt tot sufletul viazã prin curãþie, se înalþã,

lumineazã-se întru unirea Treimii, spre sfinþenie de tainã”. Deci Duhul Sfânt însufleþeºte chipul lui
Pr. prof. dr. Constantin Galeriu DUMINICA ORTODOXIEI 7

Hristos în noi. Îl simþim pe Hristos, Îl contemplãm pe Hristos, ºi auzim cuvintele Lui ºi ne împãrtãºim.

Dar cum? În Duhul Sfânt. El este înduhovnicirea noastrã. Nu ºtiu cum aº putea sã facem sã înþelegem

mai bine cã prin botez ºi primirea mirungerii, pecetea darului Duhului Sfânt, primim darurile

dumnezeieºti: al înþelegerii, al sfatului, tãriei, înþelepciunii, cunoºtinþei de Dumnezeu, bunei credinþe,

temerii de Dumnezeu; cum spune o rugãciune a Sfântului Vasile, pe care o rostim sãptãmâna aceasta,

“pãtrunde cu frica Ta în trupul, în mãdularele mele”, adicã frica dumnezeiascã de a pãrãsi pe

Dumnezeu, de a ne despãrþi de El, frica de a pierde iubirea Lui, aºa cum au grãit Scripturile.

Sã nu uitãm: a fi pãrãsit de Dumnezeu, a fi uitat de Dumnezeu, e mult mai grav decât a fi

pedepsit de El; a fi pedepsit de Dumnezeu înseamnã cã Dumnezeu se ocupã de tine. Deci aceasta este

pedagogia dumnezeiascã. Sã nu uitãm o clipã, toþi care ne aflãm în vreo boalã, vreo încercare grea:

încercarea este un dar al lui Dumnezeu (chiar ºi boala) din pricina pãcatelor noastre. În schimb, a fi uitat

de Dumnezeu, înseamnã a fi lãsat în îmbuibãri, în petreceri, în desfãtãri uitând de Dumnezeu.

Darurile Duhului Sfânt – al înþelepciunii, al bunãtãþii ºi al fricii – toate acestea le primim prin

taina botezului, iar apoi, prin Sfânta Împãrtãºanie trebuie sã se deschidã simþirea duhovniceascã. Sã

înþelegem: la simþirea aceasta, a celor cinci simþuri (vãz, auz, miros, gust, pipãit), simþire trupeascã,

omul este chemat sã dobândeascã simþire duhovniceascã, sã vadã duhovniceºte, sã contemple. Cum a

spus Sfântul Grigorie de Nyssa: “Slava ochilor tãi este ca ochii tãi sã fie ochii porumbelului” (ochii

Duhului Sfânt). De aceea zice rugãciunea: “Doamne, lumineazã-mi ochii gândului, fã-mã pãrtaº pe

calea celor înþelepte cu luminata fãclie a sufletului meu”. Deci sã vezi duhovniceºte, sã auzi

duhovniceºte, cum zice psalmistul: “Auzului meu vei da bucurie ºi veselie”; sã simþi duhovniceºte, sã

simþi cu buzele tale cã primeºti trup ºi sânge dumnezeiesc.

E o pedagogie divinã de suiº, iubiþilor, ori aici ni se dezvãluie toate darurile prin care Dumnezeu

în Biserica Sa vrea sã ne înalþe, cãci a dãruit Bisericii Sale mai ales aceste trei daruri: auz duhovnicesc,

vedere duhovniceascã, simþire duhovniceascã, ca atunci când ascultãm cuvântul, când citim Evanghelia,

sã simþim cã auzim duhovniceºte, cã ne vorbeºte Mântuitorul. În starea aceasta sã fim în bisericã ºi

oriunde, când citim Evanghelia: “Vorbeºte Doamne, robul Tãu ascultã!”. Fiecare cuvânt aºa sã-l
Pr. prof. dr. Constantin Galeriu DUMINICA ORTODOXIEI 8

primim, ºi atunci se deschide în noi auzul duhovnicesc. Dacã tu te vei ruga ºi vei cugeta aºa în tine,

atunci el se va deschide încetul cu încetul. Aceasta-i pedagogia divinã. Apoi vãzul duhovnicesc: S-a dat

ochilor tãi icoana, darul Bisericii pentru ochii duhovniceºti. Sã vezi în icoanã cu adevãrat Sfânta

Treime, întruparea Fiului lui Dumnezeu, naºterea Lui, vestirea la Fecioarã (la Bunavestire), apoi

momentele din viaþa Mântuitorului. Ce pedagogie dumnezeiascã! Sã o înþelegem. Sã înþelegem cum

s-a întrupat de la Duhul Sfânt, dar ºi din Fecioarã, în chip atât de smerit, într-o peºterã, la opt zile

primind tãierea împrejur, ca orice israelitean, ascultând de Maica Sa, mergând la Paºti la 12 ani, dar

spunând: Aici Mã gãsiþi, în casa Tatãlui Meu, apoi primind botezul pocãinþei, deºi El era fãrã de pãcat,

apoi mergând între oameni, El însuºi primind hranã, odihnindu-Se, flãmânzind (ca în faþa smochinului),

apoi rãstingnit pe cruce între tâlhari, ca un sclav, dar înviind ºi înãlþând la cer trupul acesta. Vedeþi,

aceastã pedagogie dumnezeiascã care începe de la starea noastrã smeritã, de jos, ºi urcã pânã la cer. Ei

bine, înþelegând aceastã pedagogie divinã se înþeleg ºi darurile lui Dumnezeu, mijloacele prin care ne

înalþã ºi pe noi.

Citim în Evanghelie cuvânt smerit, dar e un vas ales în care cuvintele sunt însufleþite de Duhul

Sfânt, ºi în Duhul Sfânt înþelegi mesajul dumnezeiesc al Evangheliei, dacã stai ºi gândeºti: “Doamne, eu

te aud pe Tine acum cu auzul meu duhovnicesc”. Când te împãrtãºeºti, în smerenie, din pâine ºi vin, este

pâinea fãcutã de tine, muncitã de þãran, trecutã prin foc, prescura pe care o coace credincioasa curatã,

adusã ca jertfã pe altar, iar vinul din boabe de strugure muncite de tine, omule, în smerenie, ºi

amândouã, prin harul lui Dumnezeu, prin cuvintele dumnezeieºti ale lui Hristos ºi lucrarea Duhului

Sfânt devenit trup ºi sânge dumnezeiesc þi se dau þie tot smerit, în chipul pedagogiei dumnezeieºti, ca sã

te înalþe, iar tu sã vezi acolo trup ºi sânge dumnezeiesc.

Acelaºi lucru este cu icoana: Icoana – aºa cum atât de frumos au numit-o tâlcuitorii ºi Pãrinþii

bisericeºti – o rãscruce între ceea ce e vãzut ºi ceea ce e nevãzut, între vizibil ºi invizibil, oglindã

descoperitoare de Dumnezeu, epifanicã (Boboteaza – arãtarea Sfintei Treimi), suport al darurilor, cale a

harului, drum, coridor, culoar al contemplaþiei rugãtoare. Icoana, ea însãºi, iubiþilor, este o mare tainã!

S-a dat deci ºi ochiului putinþa ca ºi el sã vadã, sã se înalþe la vederea duhovniceascã, dar plecând de la
Pr. prof. dr. Constantin Galeriu DUMINICA ORTODOXIEI 9

icoanã. Icoana e cãlãuzã cãtre cer, e punte între cele ce se vãd ºi cele ce nu se vãd, cãci “cele ce se vãd

sunt trecãtoare, iar cele ce nu se vãd sunt nepieritoare ºi veºnice”. Icoana e chipul lui Dumnezeu. Când

Fiul lui Dumnezeu a luat chip ºi faþã a smeritului nostru trup, atunci s-a fãcut temei icoanei pentru ca

icoana sã devinã mãrturie a Dumnezeirii, ºi de aceea totdeauna, împreunã cu rugãciunea, împreunã cu

cuvântul Evangheliei, împreunã cu sfântul trup ºi sânge, icoana e cãlãuzã a creºtinului cãtre cer. Ea e

cerul pe pãmânt, e dezvãluirea în aceastã pedagogie dumnezeiascã de jos în sus, mai ales aºa cum e

icoana ortodoxã, biplanã (cu douã planuri). Pe fondul de adâncime al icoanei nu se vede lumea aceasta.

Priviþi la icoana ortodoxã! Pe fondul ei se vede cerul, ºi nu albastru, ci, dincolo de albastrul cerului, se

vede auriul, harul lui Dumnezeu necreat, energia, cerul în culoarea harului, care este aurie. Deci fondul

acesta auriu din icoana ortodoxã e cerul, iar icoana are, cum s-a spus, perspectiva inversã, rãsturnatã:

Mântuitorul, Maica Domnului, Sfinþii, au privirea spre noi, deci cerul coboarã, iar noi sã-l întâmpinãm,

cu ruga psalmistului: “Coboarã cerul, Dumnezeule, ºi vino sã Te arãþi la noi!”. Aceasta vrea sã spunã

icoana ortodoxã: cerul coboarã pentru ca noi sã ne înãlþãm, cum ne înalþã pedagogia dumnezeiascã de

la cele ce vedem spre cele ce încã nu le vedem, de la cele arãtate la cele nearãtate, de la cele ce ºtim, la

cele ce nu ºtim. Cel care are darul credinþei pãºeºte deja, prin acest dar, pe cãrarea veacului viitor. Cum

trebuie sã privim noi atunci darurile dumnezeieºti? Cu auzul sfânt sã simþim cum ne vorbeºte Iisus în

Evanghelie, cu gust dmnezeiesc sã simþim trupul ºi sângele Lui, ºi cu ochi dumnezeieºti sã contemplãm

icoana

Iubiþilor, îngãduiþi sã citesc un cuvânt al Sfântului Macarie, pe care mi l-a mijlocit fratele Sorin

de curând, un cuvânt de o frumuseþe negrãitã; ºi zice Sfântul Macarie: “Sã presupunem cã un zugrav

trebuie sã înfãþiºeze faþa împãratului. Dacã faþa împãratului e îndreptatã cãtre pictor (ºi aþi vãzut cã

Dumnezeu coboarã ºi a coborât spre noi) ºi îl priveºte, pictorul va înfãþiºa chipul împãratului, dar dacã

împãratul îºi întoarce faþa lui (cum am mai spus, a fi pãrãsit de Dumnezeu, aceasta este tragic, nu a fi

pedepsit; dacã tu L-ai lepãdat ºi te declari necredincios, ateu, fereascã Dumnezeu, îºi întoarce faþa de la

tine) atunci pictorul nu-l poate înfãþiºa pentru cã nu mai priveºte cãtre el”. Zice un pãrinte:

“Dumnezeu ne priveºte pe toþi, dar pe Dumnezeu Îl vãd numai aceia care în timpul rugãciunii nu vãd
Pr. prof. dr. Constantin Galeriu DUMINICA ORTODOXIEI 10

altceva nimic decât pe Dumnezeu”, deci care în bisericã la nimic altceva nu gândesc, de nimic altceva

nu vorbesc între ei. (Aþi observat, azi nu am mai ieºit la Sfânta Liturghie sã mai spovedesc, sã mai fac ºi

altceva, ºi mã rog lui Dumnezeu aºa sã fie, în timpul Sfintei Liturghii sã nu mai sãvârºim altceva decât

numai sã auzim cuvânt dumnezeiesc, numai sã privim icoana, chipul lui Dumnezeu, ºi sã simþim atunci

cu adevãrat cã ne împãrtãºim cu trup ºi sânge dumnezeiesc).

De aceea Mântuitorul se zice: Bunul nostru iconar, iconograf, pentru cã pe cel care crede în El ºi

are inima cãtre El, îl zugrãveºte ca pe un om ceresc, dupã propriul Sãu chip în Duhul Sfânt. Dumnezeu

ne zugrãveºte ca în ziua cea dintâi, ºi mai mult decât în ziua cea dintâi, cum l-a zidit pe Adam dupã

chipul Lui, aºa ne zideºte pe noi dupã chipul Lui, cu propriul Sãu Duh, cu propria Sa substanþã, trup ºi

sânge. Cu lumina Lui negrãitã, El picteazã, zugrãveºte un chip frumos, pe faþa fiecãruia dintre noi ºi îi

dã sufletului pe Bunul, Preaminunatul Sãu Mire, care este Mirele Bisericii, Hristos. El, în Duhul Sfânt,

zugrãveºte chipul ceresc ºi atunci tu devii mireasa Mirelui ceresc. Dar dacã cineva nu-ºi întoarce faþa ca

sã-L priveascã, dispreþuind, lepãdând – cum zice Heruvicul – toatã grija cea lumeascã, dacã te vei

despãrþi de El, nu va picta chipul Sãu cu propria Sa luminã. Sã ne fixãm privirea cãtre El, sã credem în

El, Sã-L iubim pe el, sã lepãdãm tot restul slãbiciunilor noastre, sã ne îndreptãm spre El pentru ca El sã

zugrãveascã propriul Sãu chip ºi sã-l punã în sufletele noastre ºi astfel purtându-L pe Hristos sã primim

viaþa eternã, sã dobândim atunci pacea Lui.

O, iubiþilor, am înþeles acest cuvânt atât de adânc ºi luminos, cã aºa cum L-a zidit pe Adam

dupã chipul Lui, a venit El însuºi sã zideascã chipul Lui pe feþele noastre. Ce înseamnã atunci icoana,

ce înseamnã chip ºi icoanã? Închei cu acel cuvânt din Evanghelie rostit cãtre cele cinci fecioare care nu

au avut lumina cereascã: “Asemãna-se-va împãrãþia cerurilor cu zece fecioare care luându-ºi candelele

lor au ieºit în întâmpinarea Mirelui. Cinci erau înþelepte, cinci neînþelpte (Scriptura zice “nebune”); ºi

zãbovind Mirele, atunci acele fecioare au aþipit ºi au adormit, dar la miezul nopþii s-a fãcut strigare:

Mirele vine, ieºiþi în întâmpinarea Lui! Sculându-se fecioarele, celor neînþelepte li s-au stins candelele

ºi au zis celor înþelepte: Daþi-ne din untdelemnul vostru, cã se sting candelele noastre. Dar cele

înþelepte au rãspuns: Nu cumva sã nu ne ajungã nici nouã, nici vouã; mai bine mergeþi la cei ce vând, ºi
Pr. prof. dr. Constantin Galeriu DUMINICA ORTODOXIEI 11

cumpãraþi. Plecând sã cumpere, a sosit Mirele. Cele care erau gata cu candela aprinsã au intrat la nuntã

ºi uºa s-a închis. Venind ºi celelalte au stirgat: Doamne, Doamne, deschide-ne nouã! – dar rãspunsul

dinlãuntru a fost: Nu vã cunosc pe voi. Drept aceea, privegheaþi ºi vã rugaþi”. Ce înseamnã acest

cuvânt: “Nu vã cunosc”? Nu cunoaºte Dumnezeu lumea? Nu cunoaºte fãptura Lui? Mergând la textul

grecesc gãsim acolo: uk oida imas; uk – negaþia, nu; oida – e forma la perfect a verbului ido, care ca

substantiv, idos, înseamnã reprezentarea spiritualã a unei realitãþi (de acolo a dat ºi în româneºte

cuvântul ideea); deci ida – a cunoaºte în esenþã. Aºadar Mântuitorul spune: Ideea în chipul Meu, ideea

Mea despre voi, cum v-am zidit; iar imas este un pronume la acuzativ. Deci “Nu vã cunosc pe voi”

înseamnã Nu-Mi recunosc chipul în voi; asta înseamnã tradus analitic. Aºa a rãspuns fecioarelor,

sãrmanele, care nu aveau lumina divinã: “Nu-Mi recunosc chipul Meu în voi”.

E cutremurãtor pentru oricine înþelege semnificaþia chipului. Dumnezeu l-a însuºit pe om cã

aibã chip dumnezeiesc, dar acesta întunecându-l a venit Fiul sãu în lume ca sã rezideascã chipul, luând

El chipul smeritului nostru trup, ca sã ne facã asemenea chipului slavei Sale; ºi aceasta în pedagogia Lui

divinã a însemnat un suiº continuu de la cele mai smerite, de la icoana care dezvãluie cerul, de la

împãrtãºanie..., spunându-ne însã cã cei care se despart de El au pierdut lumina, cãci credinþa e luminã,

nãdejdea e luminã, dragostea e luminã, asceza, postul, rugãciunea, sunt luminã dumnezeiascã; Luminã

sunt poruncile Tale, Doamne, cum zice cântarea Bisericii. În toate acestea sã nu auzim cuvântul: “Nu te

cunosc” – nu-Mi recunosc chipul Meu.

O, Doamne, fã-ne vrednici sã strãluceascã pe feþele noastre chipul slavei Tale, Tatã, Fiule ºi

Duhule Sfinte, cu rugãciunile Maicii Sale ºi ale tuturor sfinþilor Sãi. Amin.