Evoluţia omului

Pentru început, trebuie să definim ce este aceea ştiinţă. Dicţionarul defineşte Ştiinţa ca fiind :

„Investigarea fenomenelor naturale prin observare, demonstrare şi experimentare sau cunoştiinţa

produsă de o astfel de investigare”
Adică lucruri pe care le putem ştii sigur pentru că le putem vedea, testa, demonstra.Astfel, ştiinţa nu poate
răspunde la cele patru întrebări fundamentale ale vieţii: Cine sunt? De unde vin? De ce sunt aici? Unde
merg după ce mor?, ci acesta este domeniul Religiei. Acum, modul în care răspundem acestor întrebări
depinde de modul în care vedem lumea. Unii oameni privesc lumea şi spun: „Este uimitor că Big Bangul
a făcut lumea aceasta din absolut nimic!” Aceasta se numeşte punctul de vedere evoluţionist. Alţi oameni
privesc lumea şi spun: „Este uimitor cât de complexă este lumea! Trebuie să existe un proiectant
inteligent care să o fi făcut-o!” Acesta se numeşte punctul de vedere creaţionist.
Putem compara astfel cronologia celor două puncte de vedere: Creaţioniştii spun: „Cam acum
6000 de ani, Dumnezeu a creat cerurile şi pământul, apoi acum 4400 de ani a fost un potop care a distrus
lumea, apoi acum 2000 de ani Isus Hristos a fost aici, şi acum uite-ne aici şi pe noi astăzi aşteptând ca
Dumnezeu să se întoarcă.”
Evoluţioniştii spun: „Acum 2 miliarde de ani a fost un Big Bang, (Ce a explodat în Big Bang?-Nu
ştim, Când s-a întâmplat?- păi nu ştim sigur dar cam acum 20 de miliarde de ani + sau – 2 miliarde) apoi
nu s-a întâmplat nimic pentru o lungă perioadă de timp, şi apoi acum 4,6 miliarde de ani, în sfârşit s-a
format Pământul, şi apoi acum 3 miliarde de ani a apărut viaţa! (Deci acum 4 miliarde de ani după ce s-a
format Pământul, s-a răcit şi a început să plouă peste pietre, a plouat aşa de mult că s-au format oceane pe
suprafaţa lui, şi apoi din cauza valurilor, apa s-a amestecat cu pietrele şi s-a făcut supă, şi apoi acum 3
miliarde de ani, supa a prins viaţă! Apoi, supa a găsit cu cine să se căsătorească, a găsit ceva să mănânce,
şi acum ,uite-ne în prezent, omenirea!”
Acum hai să vedem cum teoria evoluţiei încearcă să răspundă la aceste patru întrebări
fundamentale:
1) Cine sunt? Dacă teoria evoluţiei este adevărată, atunci suntem doar puţină supă, nu?
2)De unde vin? - din supă! Sau putem merge mai departe şi spune că dintr-o pocnitură cosmică
numită Big Bang.
3)De ce sunt aici?- după spusele evoluţiei am ajuns aici din accident, tot ceea ce se întâmplă este
doar rezultatul unui accident.
4)Unde merg după ce mor? Evoluţia spune că nu mergem nicăieri. Ne ducem în pământ şi o să
fim reciclaţi într-o râmă, plantă sau ceva asemănător.
Ştiaţi că dacă sărutaţi o broască se va transforma într-un prinţ? Ştim cu toţii că aceasta nu este
adevărat, ci este un basm! Asta nu se întâmplă! Totuşi, aţi observat că în manuale n-i se predă că broasca
poate deveni prinţ? Dar ingredientul magic nu este un sărut! Nicidecum, ci trebuie să treacă TIMP.
Miliarde şi miliarde de ani vor transforma broasca într-un prinţ. Deci, ca să înţelegem: Dacă broasca se
transformă în om, şi se întâmplă repede, numim asta basm, DAR, dacă o broască se transformă în om şi
asta se întâmplă lent, cumva asta se numeşte ştiinţă.
Sunt de fapt şase tipuri de evoluţie, dintre care 5 nu pot fi demonstrate, ci sunt acceptate prin
credinţă:
1)Evoluţia cosmică: originea timpului, spaţiului şi a materiei, referindu-se la Big Bang. Putem
observa, demonstra sau experimenta Big Bangul? Nu. Nu putem. Acum putem sa CREDEM in Big Bang,
dar aceasta nu face parte din ştiinţă.
2)Evoluţia chimică: potrivit acestei ipoeze, toate elementele pe care le cunoaştem astăzi au evoluat
din Hidrogen şi Heliu. Iarăşi, putem CREDE asta, dar nu putem observa, demonstra sau experimenta asta,
aşa că iarăşi aceasta nu este ştiinţă.
3)Evoluţia stelară şi planetară: cum s-au format toate stelelel şi planetele. Nimeni, nu a văzut
vreodată vreo stea formându-se. Au fost observate stele explodând (se numesc Novă sau Supernovă şi se
întâmplă cam una la 30 de ani) şi prezentate ca stele formându-se sau nori de praf au fost observaţi şi au
fost prezentaţi ca „leagăn de stele”, dar adevărul este că nimeni nu a văzut niciodată o stea formându-se.
Au fost observate pe cer rămăşiţele a aproximativ 300 de astfel de explozii, număr ce ar fi trebui să fie de
multe ori mai mare dacă timpul despre care ipoteza evoluţiei vorbeşte ar fi adevărat. Putem CREDE că
formarea stelelor are loc, dar nu putem ştii sigur asta, este o credinţă, nu face parte din ştiinţă. Se
estimează că în univers acum sunt 70×1021 şi această ipoteză presupune că toate aceste stele s-au format
în 20 de miliarde de ani. Acum 70×1021 / 20×109=3,5 ×10 12 stele care ar trebui să se formeze în fiecare
an, sau 6 665 000 de stele pe minut, timp de 20 de miliarde de ani ca să avem numărul de stele pe care-l
avem acum în univers, şi totuşi nu s-a văzut nici o stea formându-se vreodată.
4)Evoluţia organică: originea materiei organice din materie anorganică. Am observat asta
vreodată? A văzut cineva vreodată ceva care nu este în viaţă să prindă viaţă? Nu! Oamenii de ştiinţă au
încercat să demonstreze acest lucru dar nu s-a reuşit. Adevărul este că nu se ştie cum a apărut viaţa. Se
poate CREDE că din materie anorganică, dar acest lucru nu se poate demonstra.
5)Macroevoluţia: schimbarea dintr-un FEL de plantă sau animal în alt FEL de plantă sau animal.
Nimeni nu a observat, demonstrat sau experimentat macroevoluţia niciodată. Astăzi avem o mare
varietate de câini, dar tot ce sunt sunt SPECII de câini. Chiuwawa şi ciobănescul sunt SPECII diferite din
acelaşi FEL de animal. Este posibil ca lupul, coiotul şi câinele să aibă acelaşi strămoş, dar mai mult ca
sigur acesta nu a fost o banană! Macroevoluţia nu poate fi demonstrată. Poate fi CREZUTĂ dar nu este
ştiinţă.
6)Microevoluţia. Aceasta nu este chiar „evoluţie” ci este doar o variaţie în cadrul aceluiaşi FEL.
Câinii pot produce o varietate de câini, dar asta se întâmplă fără adăugarea de informaţie genetică nouă,
de exemplu, nici un câine nu va avea aripi. Poate avea două cozi, din cauza mutaţiilor, dar niciodată aripi.
Aceasta este ştiinţă pentru că se poate observa, demonstra şi experimenta.
În concluzie, micoevoluţia este singura ce poate fii denumită ştiinţă, celelalte sunt doar un punct
de vedere RELIGIOS.

Acum, ne vom opri asupra macroevoluţiei, mai ales a evoluţiei omului.Mulţi nu sunt dispuşi să
recunoască faptul că modelul evoluţionist al unei celule către om este bazat pe presupuneri.Ce este o
presupunere?
PRESUPÚNERE s.f. Faptul de a presupune; supoziţie, ipoteză. ♦ Lucru admis în prealabil ca
adevărat. Spre exemplu, ca şi creaţionist cred că Dumnezeu a creat universul şi tot ce este în el complet
matur. Nu pot dovedi asta cu experimente ştiinţifice, deci această credinţă este numită o
presupunere.Presupun că este adevărat.
La fel, şi evoluţioniştii au presupuneri. Ei admit în prealabil ca adevărat mulţi paşi necesari în
modelul „de la moleculă la om”. Cu alte cuvinte, evoluţioniştii presupun că elemente chimice fără viaţă
au dat naştere primei celule vii care, la rândul ei, a evoluat la întâmplare şi fără intervenţia vreunei forme
de inteligenţă în forme din ce în ce mai complexe de viaţă.Nu există niciun experiment ştiinţific care să
dovedească acest scenariu. Un evoluţionist numit G.A. Kerkut listează presupunerile majore ale evoluţiei.
Toată „ştiinţa” ce studiază evoluţia de la moleculă la om se bazează pe aceste presupuneri, şi cu toate
acestea rar, dacă vreodată, le vedem expuse în manuale:
„Sunt şapte presupuneri de bază care deseori nu sunt menţionate în discuţiile despre evoluţie.Mulţi
evoluţionişti le ignoră pe primele şase şi o iau în considerare doar pe cea de-a şaptea. Presupunerile sunt:
1)Aceea că lucruri care nu trăiesc au dat naştere materiei vii, adică a avut loc generarea spontană.
2)Aceea că generarea spontană a avut loc doar o dată.
3)Aceea că virusurile, bacteriile, plantele şi animalele sunt toate înrudite.
4)Aceea că organismele unicelulare au dat naştere celor pluricelulare.
5)Aceea că diverse diviziuni de nevertebrate sunt interrelaţionate.
6)Aceea că nevertrebratele au dat naştere vertrebratelor.
7)Aceea că în cadrul vertrebratelor, peştii au dat naştere amfibienilor, amfibienii reptilelor şi reptilele
păsărilor şi mamiferelor.”
(G.A. Kerkut, Implicaţii ale evoluţiei, New York: Pergamon Press, 1960, cap. 2 , p. 6)
Ceea ce Dr. Kerkut a listat ca „presupuneri”, este întreaga învăţătură evoluţionistă. Cu alte cuvinte nu
există nicio ştiinţă (ceva testabil experimental şi care se poate reproduce)ce susţine evoluţia. El declară
clar că ceea ce este considerat „fapt” de evoluţie, că toate formele de viaţă sunt înrudite între ele şi cu
acea primă celulă, este o presupunere. Totuşi, prin folosirea microscoapelor electronice, oamenii de ştiinţă
au descoperit că sunt diferenţe importante în substanţa celulară a felurite tipuri d eanimale. Studiate sub
microscop, lucrurile vii din arborele evoluţionar nu par a fii înrudite una cu alta deloc.Astfel
macroevoluţia este o Filosofie Speculativă şi nu o ştiinţă verificabilă.
 Mulţi oameni de ştiinţă presupun că viaţa a venit din elemente chimice fără viaţă („Misterul
originii vieţii” prezintă poziţia ştiinţifică a faptului că evoluţia chimică este imposibilă. Acestei cărţi,
scrisă de Doctori în chimie nu i s-a răspuns de către evoluţionişti. Elementele chimice nu vor produce
viaţă ce se autoreproduce. Chimia nu merge în felul acesta.[Charles Thaxton, Walter Bradlez, Roger
Olsen, „Misterul originii vieţii”: Reevaluând teorii curente , NZ: Philosophical Library, Inc. 1984]) şi că
aceasta s-a întâmplat doar o dată. Cea mai bine dovedită lege a ştiinţei biologice este numită Legea
Biogenezei, atribuită lui Louis Pasteur, spune că viaţa se naşte din viaţă deja existentă, nu din material
fără viaţă.(Lucrările lui Pasteur asupra teoriei microbilor). Rezultatele empirice (bazate pe experienţă) ale
lui Pasteur şi ale altora au fost rezumate în fraza „Omne vivum ex vivo” în Latină, însemnând „Toată
viaţa este din viaţă”, cunoscută şi ca Legea Biogenezei.Pasteur a mai spus: ”Generarea spontană este un
vis.” În concluzie tot ceea ce este în viaţă vine din ceva ce a fost în viaţă. Viaţa nu vine din elemente
chimice moarte. De ce evoluţioniştii presupun acest nonsens? „Pentru că suntem aici şi suntem în viaţă,
deci acest lucru trebuie să se fi întâmplat cel puţin o dată din moment ce nu există niciun Dumnezeu
Creator.” , o altă presupunere. Dr. Henry Morris şi Dr. Gary Parker de la Institutul de Cercetare
Creaţionistă au înregistrat probabilitatea ca viaţa să fii apărut în acest mod în cartea lor „Ce este ştiinţa
Creaţionistă?”. Dacă tot universul ar fii umplut la refuz cu electroni (particule electronice), numărul
maxim al acestor mici particule ar fii 10130 . Dacă fiecare particulă ar putea face 100 de miliarde de
miliarde de evenimente(paşi în evoluţie verticală şi din ce în ce mai complexă) în fiecare secundă timp de
3000 de miliarde de ani (de 100 de ori mai mult decât spune oricine că este vârsta universului), atunci în
durata istoriei universului 10170 de evenimente ar putea să se întâmple.. Dar ca să ai o serie de 1500 de
evenimente ce au loc în ordine, evenimente ce ar putea să transforme elemente chimice fără viaţă în ceva
viu este de 10 −450 !Asta înseamnă că probabilitatea este 0(Există o lege a probabilităţii care spune că orice
peste 10−50 este imposibil!). Nu există în întreg universul destui electroni pentru a genera prin şansă o
singură celulă vie dintr-un singur evoluţionist. Şi totuşi, aceştia ce refuză să creadă în Dumnezeu, sunt
aici. De aproape 150 de ani, unele dintre cele mai fenomenale minţi din lume au încercat să transforme
elemente chimice fără viaţă în vreun fel de viaţă autoreproductivă. Nimeni nu a reuşit vreodată. Şi să nu
uităm, chiar dacă ar fi reuşit, să zicem, prin absurd, tot ar fi fost nevoie de INTELIGENŢĂ din exterior
pentru a face asta, deci ceea ce ar fi reuşit de fapt, ar fi fost să imite ceea ce Dumnezeu a făcut la început.
Cercetătorii nu prea vorbesc despre evoluţia membranei celulare. Membrana ce are rol de perete al
celulei este foarte complexă. Această membrană permite concentraţii specifice din anumite chimicale şi
soluţii să intre şi să iasă din celulă.Dacă unele chimicale ar avea o concentraţie ce variază chiar şi cu
0,01%, o cantitate extrem de mică, având în vedere şi mărimea unui organism unicelular, celula
moare.Într-un punct microscopic din univers, cum s-au strâns laolaltă toate acele elemente chimice în
configuraţiile şi concentraţiile corecte ŞI în aceeaşi fracţiune de secundă? În plus, cum s-a format
membrana celulară în jurul lor la fix momentul potrivit, permiţând doar concentraţii specifice de elemente
chimice să intre şi să iasă din celulă?(„ştiind”, desigur care tebuie să fie şi să nu fie acele elemente)Şi cum
ar fi putut toate acestea cumva şă ştie cum să se reproducă singure şi să nu moară în acest proces?
Totuşi, chimişti evoluţionişti construiesc experimente de laborator încercând să arate mijloacele
prin care viaţa a început fără Dumnezeu. Mulţi din aceşti oameni presupun că atmosfera Pământului
primitiv era foarte diferită de ceea ce este astăzi. Atmosfera planetei Jupiter se crede că ar fi ca aceea a
Pământului timpuriu.Vapori de apă, hidrogen, amoniac şi metan sunt presupusele ingrediente. Într-un
experiment bine cunoscut în 1953, Dr. Stanlez Miller, a pus aceste ingrediente într-un borcan de sticlă pe
care l-a încălzit şi în care a trimis scântei de electricitate. A observat un fluid roz ieşind de acolo. Acest
fluid conţinea nişte aminoacizi. Aminoacizii sunt cărămizile proteinelor. Proteinele sunt o parte a ţesutului
viu, DAR NU SUNT VIAŢĂ. Experimentul nu a produs amestecul corect de aminoacizi necesari pentru
viaţă. Miller de fapt a produs o mixtură otrăvitoare de aminoacizi-ŞI a trişat- a folosit inteligenţa sa, nu
procese la întâmplare, neghidate şi accidentale,demonstraând şi mai mult nevoia de inteligenţă exterioară
pentru un astfel de proces. Acum, aminoacizii sunt de două tipuri: Levogir şi Dextrogir, sau de stânga şi
de dreapta.Viaţa e compusă din 100% aminoacizi de stânga. Oamnei, plante animale, toate au aminoacizi
de stânga.Când ceva moare, treptat aminoacizii devin 50% de stânga şi 50% de dreapta.Astfel
laboratoarele de criminalistică pot determina momentul morţii, măsurândaportul de aminoacizi de stânga
şi dreapta.Proteinele vieţii nu pot fi create dintr-o astfel de amestecătură de 50-50 pentru că aminoacizii
de dreapta interferează cu formarea proteinelor necesare. Experimentul a creat mixtura de 50-50 deci, ce a
creat este moarte, nu viaţă.Dar astanu este cea mai mare problemă. Pentru ca aminoacizii să fie asamblaţi
în ceva ce duce la viaţă, (presupunând că aminoacizi de stânga şi de dreapta sunt la îndemână) este nevoie
de un proiect, un plan. Este un proces foarte complex, în care viaţa este controlată de ARN. ARN-ul
conţine informaţia(instrucţiunile) pentru a asambla aminoacizii în proteine pentru a forma viaţă. Aşa că
evoluţioniştii acum spun că ARN-ul trebuia să fi existat înainte ca aminoacizii să fie creaţi. De unde vine
ARN-ul? Nu au un răspuns. Dar ştim că informaţia(ARN)nu poate veni din nimic. Materia nu poate să, şi
niciodată nu a, produs informaţie. Poţi arunca în aer o tipografie, dar nu te aştepta niciodată să cadă din
rămăşiţele ei un dicţionar. Adevărata problemă în controversa evoluţie-creaţie este tot Dumnezeu.
Plecând de la om înapoi pe arborele evolutiv, dovezile nu sunt categorice în a indica nici măcar
prima legătură a omului cu restul copacului, ca să nu mai vorbim de următoarele, dar ne vom opri asupra
a ceea ce până acum s-au considerat dovezi categorice şi au fost mai târziu demonstrate a fi falsuri, sau
cercetarea lor mai îndeaproape a dus la concluzia că interpretarea lor a fost bazată pe presupunerea
evoluţionistă şi, de fapt, rolul lor este unul bine definit în prezent.

1) „Lucy” sau Australopitecus. Se presupune că Lucy a fost prima fiinţă care a umblat în două picioare în
loc de două, cum făceau alte maimuţe(şi încă fac). Lucy se aseamănă cu Homo sapiens în 3 moduri
(teoretic): genunchiul, lungimea mâinii şi osul pelvic stâng. În afară de articulaţia genunchiului
asemănătoare cu cea a omului, oasele ei seamănă cu scheletul unei specii de cimpanzeu mic de statură
dispărute. Ceea ce fac evoluţioniştii d eobicei sunt „schelete compozite”. Cu alte cuvinte, iau o anumită
zonă dintr-o ţară, presupun că oasele găsite acolo provin de la aceleaşi creaturi şi iau un os de aici, unul de
acolo şi „compun” un schelet. Lucy, găsită de Donald Johanson, are proporţia mână-picior de 83,9%,
adică osul braţului ei are o lungime de 83,9% din lungimea piciorului ei. Asta ar plasa-o cam la jumătate
între primată(piciorul şi mâna aprox. Egale) şi om (braţul este 75% din picior). Cele 83,9% procente pare
destul de specific având în vedere că osul piciorului era rupt în două sau trei locuri şi un capăt al lui era
distrus. Bucăţile nu se îmbină perfect, aşa că nu există nicio modalitate exactă de măsurare. Cele 83,9
procente sună bine, dar sunt doar o estimare („Ex Nihilo”, Vol. 6, 1983, p.5)
Celălalt os ce seamănă cu cel uman este cel pelvian stâng. Acest os este complet şi este folosit
pentru a demonstra că Lucy merge în picioare. Problema este că acest os nu demonstrează mersul biped.
Johanson este de părere că acest os a fost distorsionat prin diferite mijloace. Şi totuşi, nu există alt os
pelvian cu care să comparăm. Osul, aşa cum este, mai degrabă arată că Lucy mergea în patru labe. Alt
evoluţionist, Dr. Sollz Zuckerman, spune că Australopitecus este o maimuşă şi mergea în patru labe
precum o maimuţă. Zuckerman a evaluat osul pelvic al Australopitecilor şi a concluzionat că osul
indicator corespundea într-una dintre măsurători cu cel al maimuţelor şi al babuinilor. Privindu-l din alt
unghi, era „deosebit complet de cel al omului, şi identic cu cel al maimuţelor”(„Dincolo de turnul de
fildeş”, NY: Taplinger Pub. Co. 1970, pp.89,91)
Richard Milton, ateu şi evoluţionist, scrie: „În antropologia umană, fiecare fragment de os sau
dinte este primit cu entuziasm ca şi dovadă pentru originea omului prin selecţie naturală dintr-o creatură
ancestrală ce seamănă cu maimuţa, când... fiecare descoperire de acest fel a fost definitiv clasată ca fiind
fie umană fie ca aparţinând maimuţelor, şi niciuna vreunei categorii intermediare. Această degenerare
intelectuală este expresia exterioară a faptului că neo-Darwinianismul a încetat să fie o teorie ştiinţifică şi
a fost transformat într-o ideologie – un sistem de credinţă global ce străbate toate gândirile în ştiinţele
vieţii şi dincolo de ele.” („Distrugând miturile Darwinismului”, p.240) . Milton mai încolo scrie că ştiinţa
ar trebui să fie deschisă dezbaterilor. Şi că ştiinţa adevărată este muncă asiduă: „Pentru că este o muncă
asiduă, o înţelegere tacită s-a ridicat, cum că, ar fii rău sau indecent să critici ştiinţa sau oameni de ştiinţă
cu seriozitate, ca şi cum ar fi un bancher ce a adunat greşit sau un vânzător ce a uitat să-ţi dea vreun lucru.
Resping acest consens. Sunt un client al serviciului ştiinţific pe care-l plătim oamenilor de ştiinţă pentru
lucrurile cercetate, şi eu ca şi consumator am o plângere: nu sunt satisfăcut de răspunsurile pe care ei le
dau pentru mecanismul evoluţiei şi vreau să se întoarcă în laboratoare şi să mai investigheze.Şi nu accept
convenţia ca oamenii de ştiinţă să fie criticaţi doar de egalii lor” („Distrugând miturile Darwinismului”,
p.276). El mai scrie:”Să fiu clar că nu sunt un creaţionist, şi nici nu am vreo credinţă religioasă de vreun
fel. Sunt un scriitor profesionist şi jurnalist ce se specializează în a scrie despre ştiinţă şi tehnologie şi care
scrie despre despre lucruri care cred că sunt de interes public.Darwinismul încă are un număr mare de
critici şi creaţioniştii nu sunt singurii care au îndoieli serioase referitor la teorie sau care au pus la îndoială
punctul de vedere stabilit al geologiei.”(p. 269).
Vorbind de geologie:”Nu poate fi negat că dintr-un punct de vedere filosofic, geologii au un
argument circular. Succesiunea organismelor, cum a fost determinată de un studiu al teoriei, rămâne
îngropată în pietre, şi vârstele relative ale pietrelor sunt determinate de rămăşiţele organismelor pe care le
conţin” (R.H. Rastall, article "Geology," Encyclopedia Britannica, Vol. 10 (14th ed.; 1956), p. 168. )
„Erele geologice sunt indentificate şi datate de fosilele conţinute în pietrele sedimentare.
Înregistrările fosilelor de asemenea aprovizionează principala dovadă a teoriei evoluţiei, care, la rândul ei
este filosofia de bază pe care secvenţa erelor geologice este ridicată. Sistemul erelor evoluţioniste-fosile-
geologice este astfel un cerc închis care se compune dintr-un pachet interconectat. Fiecare vine cu
cealaltă.”(Henry M. Morris, The Remarkable Birth of Planet Earth (1972), pp. 76-77. )

2) Omul „Heidelberg” sau Homo erectus. Dr. Eugene Dubois a descperit o creatură din categoria
Homo erectus, pe care l-a numit Omul Java. Omul Java a fost construit dint-un scalp şi un os al
piciorului(Pithecanthropus erectus). Până la sfârşitul vieţii, Dubois s-a retras. Credea că osul piciorului
aparţinea unui Homo Sapiens şi scalpul unui gibbon uriaş sau unei maimuţe uriaşe. În cartea sa „Oase de
dispută”(1992, p.127) Marvin Lubenow scrie:”Când oamenii îşi dau seama de uriaşa greşeală de
reprezentare a datelor pentru materialul fosil al Homo erectus, reacţionează perplecşi. Dar dovada faptelor
este aşa de clară că nu poate fii provocată cu succes. Perplexitatea de obicei lasă loc întrebării:”De ce fac
evoluţioniştii asta?”Răspunsul este clar. Dacă toată raza datelor atribuite fosilelor Homo erectus ar fi
publicate în mod uzual pe un grafic împreună, ca în această carte, ar fi clar că evoluţia umană nu a avut
loc. Totuşi, este posibil ca evoluţioniştii să nu fie înşelători în mod intenţionat. Motivul s-ar putea să fie
mai adânc şi mai cimplex. Din pricina credinţei evoluţioniştilor şi a angajamentului faţă de evoluţie, sunt
de părere că ceea ce vedem este un fenomen psihologic. Evoluţioniştii ne dau datele pe care ei vor ca
Homo erectus să le aibă, datele pe care speră ca Homo erectus să le aibă. Suspectez că este vorba mai
mult de o auto-decepţie din partea evoluţioniştilor decât o încercare de a-i înşela pe ceilalţi. Asta arată cât
de mult credinţa lor le-a colorat dovezile. ”
3)Omul „Nebraska” sau Hesperopitecus haroldcookii a fost desenat pornind de la un singur dinte
găsit în 1922. Evoluţionistul Henrz Fairfield Osborn, d ela Museul American de istorie naturală, a
publicat în „Ilustrated London News”(24 Iunie 1922) un desen al unui bărbat, o femeie şi uneltele lor
pornind de la acest singur dinte. Câţiva ani mai târziu, craniul a fost găsit şi dintele se potrivea perfect în
locul gol- era dintele unui porc! („The Hominid Gang” p.22, „The Origin of Species Revisited” W.R.Bird,
vol 1, 1991, p.227,228)
4) Omul „Piltdown” - „este o farsă antropologică faimoasă ce se referă la găsirea rămăşiţelor unui
om timpuriu necunoscut înainte. Descoperirea consta din fragmente de craniu şi maxilar colectate în 1912
de la un puţ de balastru din Piltdown, Anglia. Aceste fragmente au fost recunoscute de mulţi experţi din
acele zile ca rămăşiţe fosilizate ale unei forme necunoscute până atunci de om timpuriu. Semnificaţia
specimenului a rămas subiectul controverselor până când a fost expus în 1953 ca fals, constând din
maxilarul unui urangutan care a fost combinat în mod deliberat cu craniul unui om modern dezvoltat
complet. Farsa Piltdown este probabil cea mai faimoasă farsă paleontologică din totdeauna. A ieşit în
evidenţă din două motive: atenţia care i-a fost acordată evoluţiei umane, şi durata de timp (mai mult de 40
de ani) care a trecut de la descoperirea sa până la expunerea ei pe de-antregul ca fals.”-
http://en.wikipedia.org/wiki/Piltdown_Man
Totuşi, după 1953, anul în care s-a descoperit falsul, chiar până în 1967, tipografia prestigioasei
Universitate Harvard îngă mai promova Farsa Piltdown ca o posibilă „legătură ce lipseşte dintre om şi
primate”(Percz E. Razmond, Prehistoric Life, Cambridge: Harvard Universitz Press, 1969, pp. 282,283),
când fusese dovedită ca minciună cu aproape 15 ani mai devreme.
5)Omul „Peking” - a fost categorizat ca Homo erectus. Adispărut în al 2-lea război mondial.Nu
există nici măcar un singur os rămas din omul Peking, deşi cărţile au scri despre căutarea internaţională a
„oaselor”. Christopher Janus şi William Brashler scriu în cartea lor „În Căutarea Omului Peking” despre
faptul că unul dintre cei ce a ajutat la găsirea acestor oase este Teilhard De Chardin, unul dintre cei ce
perpetuau farsa Piltdown (NY, Macmillan Press, p.31). Ei spun că: „175 de fragmente fosilizate au fost
colectate... 5 cranii, 150 de fragmente şi dinţi, 9 oase ale coapsei şi fragmente, 2 oase ale braţului
superior, o claviculă şi un os al încheieturii mâinii.”(p.30,32). Toate aceste oase au dispărut! Se pare că,
oamenii de ştiinţă evoluţionişti nici măcar nu se pot decide asupra numărului de oase care reprezentau
omul Peking, alţii scriind „152 de dinţi, 14 mandibule, etc.” Aşa că nu există dovezi solide că omul
peking este un strămoş al lui Homo sapiens. Unele fotografii ale craniilor rămân. Erau sparte către partea
dorsală, şi cel mai probabil, creierul a servit ca mâncare pentru adevăraţi homo sapiens. Ar fi greu de
crezut că acest vechi strămoş al oamenilor să fi trăit în concomitent cu oamenii, având în vedere
„milioanele şi milioanele de ani” necesari evoluţiei pentru ca creierii lor să fie o delicatesă pentru
strănepoţii lui. Chiar din 1957 paleontologistul francez, Dr. Marcellin Boule, a propus că oamenii care au
făcut uneltele care l-au omorât pe omul Peking erau adevăraţi Homo sapiens.(„Fossil Men” Drzden Press,
1957, p.535)

6)Omul „Neandertal” şi „Cro-Magnon” sunt acum consideraţi ca fiin „Homo sapiens” normali,
europeni.Unii dintre aceşti „Oameni preistorici” au o mai mare cavitate cerebrală decât oamenii
normali.Potrivit evoluţionistului Johanson, Neandertalul nu este un om preistoric, sau vreun strămoş
străvechi evoluţionist, ci este exact ca noi, omul modern. Acum s-a dovedit că Neandertalienii făceau şi
cântau la instrumente muzicale şi că îşi îngropau morţii, la fel ca noi! Marele patologist Rudolf Virchow
(1821-1902) spunea că specimenul pe care l-a analizat avea rahitism şi artrită, care ar fi putut cauza unele
particularităţi scheletice ce ar fi condus la o reconstrucţie greşită, dar opinia sa a fost trecută cu vederea. A
durat 44 de ani pentru ca natura ce induce în eroare a reconstrucţiilor să fie scoasă la iveală, îndicând
părerile împărţite ale comunităţii evoluţioniste. Chiar şi după ce reconstrucţia Neanderthalului la Muzeul
istoriei naturale din Chicago a fost demonstrată a fi falsă, a mai durat încă 20 de ani pentru ca această
renumită instituţie să-şi corecteze exponatul!
7)Omul modern – puţini se deranjază să cerceteze dovezile, majoritatea cred „cercetătorii” pe
cuvânt.

Arta antropologică
Chiar şi arta folosită pentru a ilustra de obicei creaturi care evoluează gradual de la asemănarea cu
maimuţe la om este demnă de a fi cercetată cu multă atenţie.Aceste imagini ale maimuţelor devenind din
ce în ce mai umane se numesc artă antropologică.
„Din păcate, marea majoritate a concepţiilor artiştilor sunt bazate mai mult pe imaginaţie, decât pe
dovezi... Multe dintre reconstrucţii, oricum, sunt „pe ghicite”. Oasele nu spun nimic despre părţile
cărnoase ale nasului, buzelor sau urechilor. Artiştii trebuie să creeze ceva între o maimuţă şi o fiinţă
umană: cu cât mai vechi specimenul se presupune că este, cu atât mai asemănător cu maimuţa va fi
reprezentat...pilozitatea este doar o problemă de conjunctură. Abordarea pe ghicite de cele mai multe ori
este pasibilă de erori” („Arta antropologică”, Science Digest, 89, nr.3, aprilie 1981, p.44)
Fiecare os sau particulă de os descoperită până acum a fost clasificată, de un evoluţionist sau altul
ca primată, maimuţă sau om – nu ca primato-om sau om-maimuţă. Evoluţioniştii nu sunt de acord unul cu
altul asupra căror fosile demonstrează că aparţin omului ce evoluează. Este frumos, totuşi, că în cea mai
mare parte a timpului, nu se ceartă. Strămoşul uman al unui cercetător poate fii urangutanul sau maimuţa-
pigmeu a altuia. Cercetătorii publică cu curaj diferenţele menţinând în acelaşi timp o credinţă nezguduită
că un lanţ neîntrerupt de dovezi (care dovedeşte că au evoluat din vreo primată) va fii într-o zi descoperit.
Este o maimuţă aproape un om?
Sunt şi alte lucruri de luat în considerare în încercarea de a demonstra că omul a avut strămoşi primitivi
asemănător primatelor. Dr. J.W.Klotz a scris o listă de 31 de diferenţe majore dintre om şi primată, dar ne
vom opri doar asupra câtorva. Pentru ca primata să fi evoluat în om, atunci toate caracteristicile
primatelor ar fi trebui cumva să fi evoluat în caracteristici umane :

Primată Om
1. Merge în patru labe 1. Locomoţie bipedă permanentă
2. Degetul mare de la picioare ca la mână 2. Degetul mare la picioare distinct de cel al mâinii
3. Creier mai mic 3. Creier mai mare
4. Capul prins în faţa coloanei vertrebrale 4. Capul balansat deasupra coloanei vertrebrale
5. Mai matur la naştere 5. Mai puţin matur la naştere
6. Mai puţine vertebre 6. Mai multe vertebre
7. Braţe mai lungi 7. Braţe mai scurte
8. Picioare mai scurte 8. Picioare mai lungi
9. Alt fel de mână 9. Un fel de mână
10. 48 cromozomi 10. 46 cromozomi

Sunt diferenţe autentice, de bază între om şi primate. Să examinăm trei dintre ele.
Degetul cel mare: De ce este nevoie pentru a evolua un deget mare de la mână într-unul ca cel de
la picior? Acest deget la o primată este localizat şi funcţionează ca unul de la mâna. Cu acesta, se poate
agăţa de ramurile copacilor. Şi totuşi, degetul mare al omului este drept, aliniat cu celelalte degete de la
picior. În realitate, nu există niciun animal în presupusa familie evoluţionistă a omului care să aibă
degetul „la jumătatea ” drumului. Nu există niciun animal în viaţă su fosilizat care să fi avut un astfel de
deget „migrator”. Cu siguranţă „supravieţuirea celor mai buni” ar elimina îndată orice primată ce şi-ar fii
pierdut abilitatea de a se prinde de ramuri cu degetul să ce „evoluează spre mai bine”. Ar deveni repede
istorie şi nu ar mai continua să evolueze. Probabil din această cauză nu s-au găsit astfel de fosile, orice
încercare de a evolua în acea direcţie a fost eliminată în prima generaţie.
Plasamentul capului: este de asemenea foarte important. Capul omului are o poziţie ce facilitează
mersul şi alergatul biped. Unde sunt dovezile comform cărora primatele au reuşit cumva să-şi mişte capul
de la a fi prins în faţa coloanei (pentru facilitarea cunţionării în patru labe) la a fi deasupra coloanei
vertebrale ca la oameni? Cum ar putea să funcţioneze o creatură al cărei cp ar fi prins între poziţia umană
şi primată? Clar că „supravieţuirea celor mai puternici” ar fi prins-o din urmă şi ar fi devenit dispărută
într-un singur moment evoluţionar.
Bebeluşii oamenilor sunt neajutoraţi: Evoluţia pare că merge invers, dacă ne uităm la abilitatea
bebeluşilor umani de a supravieţui, comparată cu cea a primatelor. Bebeluşii umani sunt total neajutoraţi
după naştere şi câteva luni după aceea. Bebeluşii primatelor sunt gata să alerge la adăpost sau să se caţere
pe spatele mamei lor în curând după naştere. Cum ar fi supravieţuit acei primi bebeluşi umani? Şi, care
este probabilitatea ca ultima pereche de părinţi-primată să dea naştere la gemeni dizigotici(masculin şi
feminin) care nu numai că ar fi putut să supravieţuiască fiind primii bebeluşi umani, dar ar fi putut să
producă şi urmaşi (masculi şi femele) capabili să se reproducă şi aşa mai departe.Şi, de ce avem atât de
multe specii de maimuţe dacă evoluează din ceva în altceva, poate chiar oameni?Iarăşi, ceea ce găsim în
fosile şi în viaţa reală astăzi, sunt animale, plante şi oameni individuali, indentificabili şi nu o formă de
viaţă tranziţională, intermediară.
O problemă masivă a populaţiei. Dacă, aşa cum spun evoluţioniştii, primatele au evoluat în
oameni cam acum 1 milion de ani, putem observa o problemă masivă a populaţiei. Presupunând că
părinţii ar fi trăit până la 35 de ani şi ar fi avut 4 copii, aproximativ 3 miliarde de oameni ar fi produşi în
doar 500 de ani! „Sunt prea mulţi copii” puteţi spune, dar pentru aceleaşi condiţii ca mai sus, pentru o
familie cu 3 copii, în 2000 de ani, populaţia pământului ar fi de cam 4,5 miliarde de oameni. Cu 2,5 copii
pe familie şi extinzând lungimea unei generaţii la 43 de ani, în puţin mai mult de 4000 de ani, 3 miliarde
de oameni ar popula pământul.Citându-l pe Dr. Henry Morris:”Începe să fie foarte evident că rasa umană
nu poate fi prea veche!”(Henry M. Morris, „Cosmologia Biblică şi Ştiinţa Modernă”, Nutlez, New Jersez:
Craig Press, 1970, p.75). Luând în considerare efectele bolilor şi războaielor asupra creşterii populaţiei,
Dr. Morris continuă:”Nu este nicio dovadă că creşterea populaţiei a fost încetinită de războaie sau
epidemii. Ultimul secol, ce a experimentat cea mai mare încolţire a populaţiei, a fost martor de asemenea
la cele mai distructive războaie din toată istoria, ca şi la cele mai crunte epidemii şi foamete.”
Este imposibil ca omul să fii fost aici ca şi om de 1 milion de ani. Folosind logica de mai sus, în 1
milion de ani sunt peste 28 600 de generaţii, însemnând că în 1970 populaţia ar fii de 105000 ! Asta este de
ajuns să umplii întreg universul cu oameni, neincluzând şobolanii şi iepurii. „Este clar că rasa umană nu
poate fii prea veche!...presupunerea evoluţioniştilor că omul a apărut pentru prima dată acum 1 milion de
ani devine complet absurdă când este examinată sub lumina statisticii demografice” (pp.75,77). Chiar
dacă omul ar fi de acum 500 000 de ani, ar trbui să existe mormane întregi, sute de miliarde de fosile,
împrăştiate pe suprafaţa pământului, unde este omul fosil?
Organe vestigiale: VESTIGIÁL, -Ă adj. (anat.; despre un organ) rămas rudimentar în organism,
care indică o stare de involuţie. (< engl. Vestigial).În 1893, Robert Wiedesheim a publicat o carte despre
anatomia umană şi relevanţa ei asupra istoriei evoluţionare a omului.Această carte conţinea o listă de 86
de organe umane considerate vestigiale. Unele dintre aceste organe acum au funcţiile elucidate; producţia
de melatonină şi reglarea ritmului circadian în cazul glandei pineale, secreţia a numeroşi hormoni cu
roluri într-o varietate largă de procese biologice în cazul glandei pituitare, etc.Se presupune de obicei că
vestigiul este din cauza evoluţiei organismului la o stare în care nu mai îşi avea rostul, în loc de a fi pur şi
simplu irelevant pentru mediul actual de viaţă, deşi în cele mai multe cazuri aceste organ au într-adevăr o
funcţie, multe dintre ele fiind vitale doar în durata dezvoltării embrionale.
Apendicele: este probabil cel mai des citat ca fiin organ vestigial, dar în perioada anilor 70,
cercetătorii au descoperit că se pare că are o cantitate mare de foliculi limfoizi care pot fi folosiţi pentru a
controla bacteria ce stagnează în colon. Asta ar însemna că poate ajuta în copilăria timpurie, pentru a
proteja de agenţi străini pe care bebeluşul nu-i poate contracara cu sistemul imunitar propiu.Studii mai
recente au arătat că un alt rol al apendicelui ar putea fi în a ajutora organismul să tolereze flora intestinală,
bacteria simbiotică. Vorbind de relaţii simbiotice, pentru ca evoluţia să poată avea loc, organismele
simbiotice ar fi trebuit să evolueze în acelaşi timp cu gazdele, altfel ambele ar fi murit. Spre exemplu,
termitele au în stomacul lor bacterii fără de care nu pot digera hrana, iar acele bacterii nu pot trăi fără hrna
asigurată de termite, astfel toate bacteriile evoluate înainte ca termita să fie termită ar fi murit, iar toate
termitele evoluat înainte ca bacteria să asigure funcţia pe care o asigură ar fi murit de foame, astfel, noua
generaţie de termite ar fi trebui să fie posesoarea noii generaţii de bacterii, lucru foarte improbabil,
aproape imposibil şi foarte neverosimil când ne gândim că aceasta nu este singura relaţie de acest fel din
lume.În 2004 Jan-Olaf Gebbers şi Jean-Albert Laissue au observat că ţesutul limfoid în apendice continuă
să se dezvolte (în general în primele 2 sapt. de la naştere), bacterii se găsesc în general în acel ţesut, iar
cei doi speculează că organismul foloseşte această „translocaţie bacterială” pentru a învăţa ce specii de
organisme sunt tolerabile. Dr. Joseph Mercola condamnă scoaterea apendicelui fără o indicaţie concretă,
precum apendicită acută. El arată că scoaterea lui poate creşte riscul de boala lui Crohn (enteropatie
senzitivă la gluten), şi adaugă:”Nu cred că fiinţele umane sunt născute cu nicio parte fără de folos care
poate fi scoasă fără repercursiuni în timpul operaţiei.”(Mercola, Joseph, <http://www.mercola.com>,
"Appendectomy May Increase Risk of Crohn's Disease." February 1, 2003)
Amigdalele:Sunt mase de ţesut limfatic din faringe. Amigdalele, ce odată erau considerate
vestigiale, joacă un rol important în sistemul imunitar. Este acum bine cunoscut că amigdalele sunt prima
linie de defensivă împotriva patogenilor.
 Nervul Laringial:Un lucru pe care biologii nu l-au înţeles încă este poziţia nervului laringial.El se
poate găsi în piept, înfăşurat în jurul unui plămân şi apoi mergând în laringe. Unii se întreabă de ce nu ia o
cale mai directă.Deşi mai este multă muncă de făcut până se va descopri de ce, unii speculează că poate
avea ceva de-a face cu diametrul aortei.
Osul Coccis: Oamenii diferă cel mai mult de primate prin faptul că nu au o coadă. Primatele
inferioare au coadă, dar primatele ce se consideră rudele noastre cele mai apropiate, la fel nu au
coadă.Cocisul uman a fost categorizat de Drummond (1903) ca o coadă rudimentară rămasă dintr-un
trecut îndepărtat, şi deci vestigială. La femei, osul cocis este tras de muşchi înapoi după ce a fost împins
în spate în timpul naşterii copilului. În 1896 s-a observat că mişcarea cocisului ajută la lărgirea canalului
de naştere. Departe de a fi rămăşiţele unor muşchi ce trăgeau coada în sus şi în jos, ca la câine, micii
muşchi ataşaţi de coccis au multe funcţii.Suprafaţa ovală a bazei coccisului se artivulează cu sacrumul.
Aceasta este ataşată tendonului sphincter ani externus şi mişcarea lui poate fi bifidă, adică deflectată pe
ambele părţi, şi astfel facdefecarea posibilă.Fără coccis şi sistemul muscular ataşat, oamenii ar avea
nevoie de un suport radical diferit pentru organele interne, fapt pentru car ear fi nevoie de numeroase
schimbări de design în posteriorul uman.Vhiar dacă funcţiile tuturor organelor nu se cunosc încă, aceasta
nu este o dovadă în sprijinul evoluţiei, ci mai degrabă, doctrina evoluţionistă caută orice pentru a putea fi
măcar sugerată. Faptul de a nu ştii rostul unui organ şi a concluziona că nu este de folos, e ca şi cum dacă
nu am cunoaşte rostul unei piese a maşinii am scoate-o doar să vedem dacă mai poate funcţiona, şi dacă
merge am concluziona că locul ei nu etse acolo. Pentru a merge, maşina nu are nevoie de oglinzi,
caroserie, geamuri, scaune, etc. Dar scopul pentru care a fost creată este asigurat de acestea.
Principiul antropic: Pentru a supravieţui omeul are nevoie de un mediu format din sisteme
delicat echilibrate. Cercetătorii numesc asta principiul antropic. Pentru ca vieţile noastre să fie susţinute,
avem nevoie de cantităţile corecte de oxigen, hidrogen, C02, lumină solară, câmp magnetic, etc. Toţi
aceşti factori trebuie să fie în cantităţi corecte, în locurile corecte, la timpul corect, şi într-o relaţie exactă
unele cu altele. De exemplu, dacă gravitaţia Pământului ar fi fost mai slabă, atmosfera ar fi fost prea
subţire pentru a susţine viaţa. Dacă era prea putenică, gaze nedorite precum amociacul ar fii în
concentraţii mai mari şi ar fii în detrimentul vieţii. Asta înseamnă că Pământul trebuie să fie exact
mărimea potrivită pentru a susţine viaţa noastră. Dar el trebuie să aibă şi mărimea potrivită pentru a ţine
Luna pe orbită – adică Luna trebuie să fie de mărimea potrivită sau ar intra în coliziune cu Pământul sau
ar pleca în spaţiu – şi să aibă o mărime potrivită pentru ca mareele să fie sub control. Asta înseamnă că
trebuie să fie cantitatea exactă de apă în oceane pentru a se armoniza cu luna pentru a stabili modelele
mareice. Desigur, Pământul şi Luna nu trebuie să fie în relaţie exactă doar una cu alta ci şi cu Soarele, şi
mărimea tuturor celor trei nu lasă loc de eroare. Câte evenimente aleatoare ar trebui să aibă loc pentru ca
aceste condiţii să aibă loc(şi poate miliarde altele) EXACT, precis pentru ca omul să poată trpăi pe această
planetă? Pentru a crede astea este nevoie de multă credinţă. Putem continua la nesfârşit cu acest
raşionament, dar adevărul este că modelul evoluţionist ca explicaţie pentru acest univers incredibil,
proiectat atât de minunat, având în vedere omul, şi compatibilitatea întregului univers şi a condiţiilor
pentru a susţine viaţa, mai ales cea a omului, este extrem de sărăcăcios.

Burlacu Dan
Schinteie David
Clasa a XII-a D