Vladimir Soloviov- rezumat

Cap. 1. Datele primare ale moralităţii

I.- III.
Orice doctrină etică trebuie să aibă drept fundament natura morală a omului.
Chiar şi Darwin consideră că moralitatea e calitatea care-l diferenţiază pe om de animale. Un alt lucru
care-l deosebeşte pe om de animale este simţul pudorii (ex Adma şi Eva în Rai, după cădere.)
Omul nu este doar fapt al naturii, ci şi voinţă personală. Omul se ruşinează atunci când simte că natura
materială a pus stăpânire pe el.
Mila este fundamentul comportamentului etic iar iubirea este baza solidarităţii.
IV-V
Pe lângă sentimentele de ruşine (aparţine exclusiv omului) şi milă (este propriu şi multor animale),
omul mai are şi sentimentul veneraţiei (evlavie, pietate) care stă la baza religiilor naturale. Aşadar,
fundamentele vieţii morale sunt: „dominarea senzualităţii fizice, solidaritatea cu fiinţele vii şi
supunerea lăuntrică voluntară faţă de principiul suprauman”.
Conştiinţa animalelor nu deosebeşte răul de bine. Doar acest discernământ conferă faptelor noastre şi
relaţiei cu Dumnezeu o dimensiune morală.
Cap. II. Principiul ascezei în morală
I.
Ruşinea omului se manifestă atunci când el se simte acaparat de natura sa animalică.
Acest sentiment, potenţat de raţiune, devine asceză.
Circulă ideea greşită că religiile orientale cultivă excesiv asceza. Asta nu înseamnă că în religiile şi
filosofiile Orientului răul este identificat cu natura materială.
Exemple din filosofiile hindusă şi budistă. Materialitatea nu este un rău în sine (ex lumina este materie
şi e bună), ci devine rea când e emanaţie de la diavol. Concluzia e că nici una dintre aceste filosofii
orientale nu identifică răul cu materia.
II.
Ruşinea este expresia rezistenţei pe care o opune fiinţa umană care se simte acaparată de natura sa
materială, de biologic. Ruşinea este un sentiment moral, faptul acesta dovedind că omul nu este un
animal.
III.-VIII
Omul, ca şi animalele, participă la viaţa universului. Dar, dacă animalele interacţionează doar asupra
mediului înconjurător, omul acţionează fiind conştient de valoarea morală a acţiunilor sale, se ghidează
în funcţie de distincţia între bine şi rău.
Subordonarea trupului faţă de spirit este o exigenţă morală.
Afirmarea spiritului este posibiliă doar prin respingerea repetată a atentatelor trupului. Este un proces
care curpinde trei momente: autodiferenţierea lăuntrică a spiritului faţă de trup; spiritul care îşi apără în

1
mod real independenţa; dominarea spiritului faţă de ce este trupesc (atât cât este necesar pentru
demnitatea acestuia din urmă).
Acest proces, asceză, trebuie făcut cu discernământ şi echilibru (ex. controlarea funcţiilor biologice, ca
hrana, procreaţia, respiraţia, raportarea echilibrată la instinctele naturale ale omului). Omul trebuie să
discearnă cum se raportează lăuntric la instinctele biologice.
Asceza vizează nu doar aspectul fizic şi psihic al organismului, ci şi starea spirituală. Este nevoie de
restaurarea unei stări morale care să aducă echilibrul interior al persoanei umane în totalitatea ei.
Asceză este autoconservare spirituală.
Cap. IV. Principiul religios în morală
I.
Atitudinea morală a copiilor faţă de părinţi se sprijină pe dependenţa totală faţă de ei, resimţiţi ca
Providenţă. Astfel dragostea filială depăşeşte altruismul.
La fel, iubirea părintească sau mila este o manifestare radicală a altruismului acestora.
Iubirea şi mila faţă de cineva se sprijină pe ideea de egalitate (îl percep pe celălalt ca egal al meu.)
Există şi o inegalitate pozitivă, care determină dragostea filială sau veneraţia.
II.-VI.
Sub impactul filozofiei pozitiviste a lui Auguste Comte, circulă ideea că religia s-a născut ca o formă
de fetişism. Deşi a existat în istoria umanităţii, fetişismul nu poate fi considerat forma primordială a
religiei. Deşi omul a divinizat la un moment dat fenomenele naturii, este pentru că avea deja în minte
datele necesare pentru a gândi ideea de divinitate.
La copil ideea de divinitate e inspirată de imaginea părinţilor şi nu ia formă de fetiş.
Manifestarea atitudinii religioase a copiilor faţă de părinţi – ex, cultul strămoşilor, sau al morţilor (în
China).
Herbert Spencer: religia este dedusă în ansamblul ei din cultul strămoşilor.
Obiectul religiei l-au constituit dintotdeauna fiinţele antropomorfe sau duhurile (de ex, la popoarele din
Africa, puterea care se atribuie vrăjitorilor).
Credinţa (în Providenţă, în Dumnezeu) este anterioară oricărei concepţii religioase pozitive,
oricăror reguli.
Morala religioasă, este prescriptivă, ne spune ceea ce trebuie să fie. Normele superioară înglobează pe
cele inferioare, fără să le anuleze. Ex. cultul strămoşilor (cinstirea celor care au contribuit la propăşirea
civilizaţiei umane), nu minimalizază cred in în unicul Dumnezeu.
Cap. VI. principii aparente ale filosofiei practice (critica diferitelor variante ale eudemonismului
abstract)
Raţiunea defineşte binele ca adevăr. Binele este un imperativ moral, care nu coincide mereu cu
bunul real. Orice imperativ cere realizarea sa în fapt.
Principiul eudemonist (gr. eudaimonia, stare de fericire, bunăstare)

2
Hedonismul traduce bunăstarea ca plăcere.
Plăcerea variază în funcţie de individualitatea oamenilor, nu putem deduce de aici o regulă de acţiune
unitară, coerentă pentru întreaga umanitate.
Eudemonismul, în toate variantele sale, defineşte bunul ca bunăstare.
Autarhia: omul trebuie eliberat de dorinţa pentru lucrurile exterioare şi atunci va fi fericit. Dar şi
autarhia de fapt o putere negativă şi condiţionată, care nu mai lasă vieţii omului nici un conţinut
pozitiv.
Utilitarismul (John Stuart Mill): omul îşi găseşte satisfacţia când se pune în slujba celorlalţi, a unui
bine comun. Diferenţa dintre utilitarism (calcul practic, individualist) şi altruism (imperativul moral de
a te pune în slujba semenilor care au nevoie de ajutor). Sacrificiul de sine presupune o conştiinţă
morală superioară, deci argumentul utilitar rămâne la nivelul unui sofism.