Nanu Cristina

Test de evaluare

Subiectul I

1. A
2. A
3. F
4. F
5. F
6. A
7. A
8. F
9. A
10. A

Subiectul II

A. Deficiența reprezintă pierderea sau alterarea unei structuri sau funcții (leziune anatomică,
tulburare psihologică rezultând în urma unei maladii, accident în evoluța normală, dar și a unor
carențe psihoafective.
Recuperarea reprezintă un proces ce constă în formarea și pregătirea persoanelor cu deficiență
intelectuală, în vederea adaptării și integrării acestora în societate.

B. Cauze ale dificienței intelectuale:

 Leziuni și disfuncționalități ale sistemului nervos central;
 Factori ereditari, concretizați în aberații cromozomiale;
 Vârsta prea fragedă sau prea înaintată a părinților și scăderea funcției de procreație.

C. Clasificarea deficienței intelectuale:

1. Intelectul de limită sau liminar, cu un QI estimat între 85-90; marchează granița dintre
normalitate și handicap.
2. Debilitatea minatlă, cuprinsă între 50-85 QI, corespunde unei dezvoltări normale a
vârstei cronologice între 7-12 ani.
3. Handicapul de intelect sever (imbelicitatea) are un QI cuprins între 20-50 și corespunde
unei dezvoltări normale a vârstei cronologice de la 3 la 7 ani.
4. Handicap de intelect profund (idioție) cu vârsta mintală sub 20 QI, corespunde vârstei
cronologice de până la 3 ani.

D. Forme ale recuperării:

 Recuperarea prin învățare;
 Recuperarea prin psihoterapie;
  Recuperarea prin terapia ocupațională.

E. Recuperarea prin terapia ocupațională îmbracă mai multe forme: ludoterapia, artterapia,
terapia prin dans, meloterapia, ergoterapia. Un exemplu de terapie ocupațională ar fi ca, de
două ori pe săptămână, persoana să realizeze sarcini de creație în cadrul unui atelier cu activități
individuale și de grup, după un model impus sau să participe la activități ce includ jocuri de
societate.
Recuperarea prin psihoterapie este o formă mai puțin folosită; sunt obținute rezultate bune
prin psihoterapia sugestivă și cea de relaxare. Consilierea psihologică individuală vizează
dezvoltarea independenței, a autonomiei, creșterea încrederii în sine, dezvoltarea unor abilități
de socializare și comunicare.

Subiectul III

Importanța educației incluzive

În viziunea mea, ducaţia incluzivă a devenit parte integrantă a educaţiei pentru toţi şi constituie
răspunsul şcolii la nevoile ce decurg din diversitatea copiilor. Sunt aduşi elevii împreună într-o sală de
clasă şi într-o comunitate, indiferent de punctele lor forte sau punctele slabe în orice domeniu,
cautându-se maximizarea potenţialului tuturor.

În primul rând, școala are datoria de a asigura şanse egale tuturor elevilor; a asigura şanse egale elevilor
înseamnă a asigura posibilităţi maxime de dezvoltare fiecăruia, în funcţie de aptitudinile şi interesele
sale. Astfel, incluziunea presupune efortul de a asigura tuturor elevilor - de limbă şi cultură diferite, din
familii diferite, cu orice probleme de sănătate, cu interese şi moduri de învăţare diferite - strategii de
predare-învăţare adecvate şi individualizate, fără a stigmatiza sau a separa. Includerea îmbunătăţeşte
procesul de învăţare pentru toţi elevii, cu şi fără nevoi speciale. A asigura şanse egale elevilor înseamnă
a asigura posibilităţi maxime de dezvoltare fiecăruia, în funcţie de aptitudinile şi interesele sale.

În al doilea rând, pentru ca activitatea instructiv –educativă să fie profitabilă pentru toţi elevii, aceasta
trebuie să se realizeze diferenţiat. Educaţia diferenţiată vizează adaptarea activităţii de instruire la
posibilităţile diferite ale elevilor, la capacitatea de înţelegere şi ritmul de lucru propriu unor grupuri de
elevi sau chiar fiecărui elev în parte. Rolul esenţial în educaţia integrată îl deţine învăţătorul clasei, care
devine principalul factor de acţiune şi de coordonare a realizării programului pedagogic individual
pentru elevi, acesta trebuie să elaborareze un program pedagogic individualizat și să manifeste interes
continuu pentru identificarea, evaluarea şi reprogramarea periodică a conţinuturilor învăţării pentru
fiecare elev.

În al treilea rând, incluziunea presupune nu doar acceptarea, tolerarea copiilor cu nevoi speciale într-o
clasă din învătământul de masă ci şi adaptare la cerinţele acestor copii, cuprinderea acestora în
programele educaţionale alături de copii normali, dar şi responsabilitatea de a le asigura în acelaşi timp
servicii de specialitate, programe de sprijin individualizate. Înseamnă asumarea unor schimbări în
organizarea şi dezvoltarea activităţilor instructiv – educative derulate în şcoală. Dar în condiţiile actuale,
într-o perioadă de transformări continue, patronate de lipsuri materiale, când numărul de copiii la clasă
este încă destul de mare, când prezenţa unui profesor de sprijin care să fie alături de copilul cu ADHD
reprezintă doar o dorinţă a învăţătorului, responsabilitatea pentru educarea unui astfel de copil pentru
sprijinirea familiei lui cade pe umerii profesorilor şi a psihologului din şcoală.

În concluzie, educația incluzivă are un rol deosebit de important, școala incluzivă vizând recunoasterea
dreptului fiecarui copil la educatie, si apoi întelegerea diferentelor de adaptare si învatare,specifice
fiecarui copil în parte, ca fiind naturale.