Cristalele sunt corpuri formate, de obicei, din repetate straturi de molecule, unite între ele.

In
unele cristale, ordinea straturilor de atomi si molecule poate fi întâmplătoare sau poate conţine
materiale de natură diferită. În cristale, de obicei, o grupare de atomi, numită Unitatea Celulară,
este repetată în exact aceeaşi formulă de mai multe ori in întreaga structură. Datorită acestei
naturi repetitive, cristalele pot lua forme ciudate şi interesante.

Cristalografia este ştiinţa care se ocupă cu geneza, forma exterioară, structura internă şi
proprietăţile fizice ale cristalelor.

Majoritatea cristalelor îşi au originea în magma terestră, în gazele fierbinţi din interiorul

pământului sau în lava fierbinte care ajunge la suprafaţa planetei. Aceste minerale sunt numite
„magmatice". Ele se formează prin solidificarea acestui material topit, pe măsură ce se răceşte şi
se întăreşte.
În procesul de răcire a materiei topite, atomii se grupează pentru a forma structurile regulate
esenţiale care determină forma şi compoziţia cristalului.
Cristalele care cresc din vaporii de gaz existenţi în regiunile vulcanice conţin sulf şi se formează
prin procesul de condensare a gazelor minerele fierbinţi.

Unele cristale au diverse forme și culori, din cauza unor ușoare variații minerale, dar ele vor avea aceeași
structură internă. Orice formă ar lua, structura lor cristalină poate absorbi, conserva, concentra și emite
energie

Pentru a nu fi tentaţi să credem că toate cristalele sunt pietre preţioase, oamenii de ştiinţă propun
o clasificare a speciilor de cristale.
De regula, cristalele sunt catalogate in functie de doua caracteristici: forma fizica si compozitia chimica. Astfel putem intalni cristale cubice,
hexagonale, trigonale, fiecare denumire reprezentand numarul de fete alte cristalului. In ceea ce priveste compozitia chimica putem intalni
cristale covalente, ce sunt de regula formate dintr-o singura molecula (diamantul) sau cristale ionice, atomii acestora sunt uniti de forte
electromagnetice (sarea de bucatarie).

Cele mai cunoscute si des intalnite cristale sunt insa cele de cuart, tocmai pentru ca exista o intreaga varietate a acestor tipuri de cristale,
spre exemplu: cuartul roz, ametistul, cuartul clar, agatul, onixul etc. Aceste tipuri de cristale sunt populare datorita efectului asupra
purtatorului.

Materia există în natură sub patru stări de agregare: cristalină, lichidă (amorfă), gazoasă şi plasmă. Pro-
prietatea de bază a stării cristaline, care o deosebeşte de celelalte stări, este distribuţia periodică a
atomilor în spaţiu

Această proprietate conduce în cele mai multe cazuri la o formă exterioară perfectă a cristalelor.
Perfecţiunea formei exterioare a cristalelor este cauzată de valori constante a unghiurilor dintre feţele
corespunzătoare. La sinteza cristalului, feţele se deplasează paralel la ele însăşi, indiferent de viteza de
creştere, care poate fi diferită. In condiţii nefavorabile de sinteză cristalele unei şi aceleiaşi substanţe pot
avea forma exterioară destul de diversă, păstrîndu-şi structura interioară şi proprietăţile.
 Starea cristalină este o stare termodinamică echilibrată a corpului solid. Fiecărei faze solide a unei
compoziţii chimice fixe, pentru condiţii termodinamice date, îi va corespunde o structură cristalină
determinată. De aceia, cristalele vor avea o serie de proprietăţi macroscopice după care vor fi deosebite de
substanţele amorfe. Cristalele masive separate se numesc monocristale.

Structura cristalelor reale conţine în loc de noduri ale reţelei spaţiale: atomi, ioni sau molecule.
Cristalele se vor numi respectiv: atomice, ionice, moleculare. Cristalele la care toate nodurile reţelei
spaţiale sunt ocupate cu unităţi structurale (atomi, ioni sau molecule), iar oscilaţiile termice lipsesc
(T=0K), se numesc ideale. În rezultatul ne respectării condiţiilor de echilibru la creşterea cristalului,
captarea impurităţilor în procesul cristalizării, cît şi influenţa diverşilor factori structura ideală a
cristalului va conţine defecte. Defectele pot fi: punctuale, cu substituţia atomilor reţelei de către atomii
impurităţilor cu interstiţie în reţea a atomilor eterogeni; liniare (dislocaţii) etc. Introducerea defectelor
în reţeaua cristalină se utilizează pe larg în tehnică, pentru modificarea proprietăţilor cristalului. De
exemplu, introducerea în cristalul de siliciu şi germaniu a atomilor grupelor III şi V din sistemul periodic
permite obţinerea semiconductorilor cristalini cu conductivitate prin goluri şi cu electroni.

CUARTUL

Cuarțul atăt în sistem trigonal, cât și în sistem hexagonal se prezintă sub formă de cristale
idiomorfe având formă de prismă alungită, terminată cu piramide, mase granulare compacte,
aciculare și fibroase, frecvent maclate. Are duritate 7, greutate specific 2,65, spărtură concoidală,
luciu sticlos gras în spărtură, incolor și transparent sau colorat în galben, brun-negru , roșu,
violet, verde, alb-lăptos, cenușiu sau poate fi allocromatic (culori diferite, în funcție de natura
incluziunilor colorate pe care le deține), având și denumiri diferite dupa cum urmează: cristal de
stâncă, citrin, hialin, morion, ametist, cuaț lăptos, rubin de Boemia, cuarț topaz sau piatră de
Madeira (auriu). În afară de aceste varietăți există cuarțuri care prezintă culori, nuanțe și jocuri
de lumini datorate unor fine incluziuni de minerale străine, înglobate în masa lor în timpul
formării. Aceste cuarțuri sunt deosebit de apreciate în bijuterie, având următoarele denumiri:
aventurin cuarț, ochi de pisică, ochi de tigru, ochi de șoim, prasem culoare verde, cuarț sagenitic.
Cuarțul se formează în condiții foarte diferite, acesta cristalizează frecvent în goluri
existente în roci numite geode și este întâlnit în aproape toate tipurile de roci și minereuri
cunoscute. Este unul dintre cele mai răspândite metale în natură, frumos cristalizat, diferit
colorat, avănd dimensiuni foarte mari: în Urali a fost găsit un cristal de stâncă care cântarește o
tonă, în Madagascar un cristal cu un diametru de 8m ș.a.
Varietațile de cuarț au întrebuințări multiple, fiecare în parte fiind căutat pentru anumite
scopuri, cuarțul transparent și incolor a fost folosit din antichitate la confecționarea de ochelari,
lupe pentru ars rănile, statuete pentru idoli, vase sigilii, globuri în care se citea viitorul etc. Din
ametist și alte varietăți colorate se confecționau coliere, camee, vase, inele, alte bijuterii, idoli,
statuette, talismane pentru vânători și războinici. In afară de utlizările notate mai sus acest
mineral mai este folosit pentruproducerea semiconductorilor, tactul de frecvență la computere,
televiziune, celulă solară, datorită proprietății de a nu reacționa cu acizii (excepție acidul
clorhidric) se folosește pentru crearea unor vase pentru reactivi, în acustica electronică, lampa cu
cuarț, iar în amestec cu caolin și feldspat este folosit la obținerea porțelanului.
Cristalele de cuarț se găsesc în Urali, Siberia, China, India, Brazilia, China, Japonia,
S.U.A., Elveția, Birmania (ochi de tigru), Madagascar (rubin de Boemia), Sri Lanka (ochi de
pisică) etc.
În România , cuarțul incolor se găsește în șisturile din nordul Maramureșului, o varietate
de stâncă, cunoscută sub denumirea de „Diamant de Maramureș”. Acestea se prezintă sub formă
de cristale mari și se găsesc în regiunea Baia Mare, Roșia Montană, Masivul Vlădeasa etc.

ZIRCONUL

Zriconul este un mineral din clasa silicaților, mai precis din grupa inosilicaților.
Denumirea provine de la cuvântul arab „zargun” care în traducere înseamnă „de culoarea
aurului”.
Acest mineral cristalizează tetragonal și are o duritate de 6,5 – 7,5 pe scara lui Mohs și
formează cristale prismatice, uneori bipiramidale, de dimensiuni relativ mici; nu formează
niciodată agregate compacte. Culoarea natural a zirconului variază între incolor, galben – auriu,
roșu, până la brun, dar poate fi și verde, albastru, sau negru. Urma lăsată pe table de porțelan este
albă, luciul este gras în spărtură și adamantin pe fețe, clivajul imperfect, spărtura concoidală,
neregulată, și are o greutate specific de 4,7 g/cm3.
 Exemplarele de zircon pur sunt un înlocuitor ca piatră prețioasă al diamantului, cu care se
poate confunda. Zirconul mai poate fi confundat cu Zirconia (ZrO2), un produs sintetic folosit ca
înlocuitor al diamantului.
Prin procesele de analiză a formei, suprafeței cristalului se pot stabili condițiile de
formare și dezvoltare a mineralului.
Zirconul este cel mai vechi mineral cunoscut de om și cel mai frecvent mineral din
scoarța pământului. Până în prezent cel mai vechi mineral descoperit pe pământ este zirconul din
Narryer Gneiss Terrane, Yilgarn Craton, Australia de vest, mineralul având vârsta de 4,404
miliarde de ani (aceasta ar fi vârsta de la formare prin cristalizare). Mineralul ia naștere ca
produs primar în procesul de cristalizare în rocile magmatice, ca granit, și roci bazice ca pegmatit
sau sienit.
In rocile metamorfice zirconul prin procesul de răcire va recristaliza sau cristaliza din
nou. In rocile sedimentare, zirconul, datorită durității mari rezistă proceselor de eroziune și
transport, poate fi întâlnit sub forme dendritice, care au dimensiuni de 100 - 300 m.
O caracteristică de bază a Zirconului este reprezentată de către fluorescența în UV, plus
multe altele cum ar fi: indice de refracție ridicat (1,92 – 2,01), ceea ce îi conferă o brilianță
asemănătoare celei de diamant, poate fi uneori radioactive și datorită greutății specific relativ
mare și rezistența la alterare, zirconul se acumulează în aluviuni.
Cele mai frumoase exemplare de zircon fațetat se găsesc la Institutul Smithsonian din
Washington D.C. (S.U.A), incluzând un specimen de culoare brună de 118,1 kt provenit din Sri
Lanka, unul de culoare albastră de 103,2 kt provenit din Thailanda și unul de culoare roșie-brună
de 75,8 kt, provenit din Myanmar.
Varietățile colorate de zircon au denumiri specifice: cel incolor se numește diamante
Matura; cel de culoare galbenă, Jargon; zirconul de culoare roșu-orange se numește hyacinth, iar
cel de culoare albastră, starlit.
Datorită durității sale ridicate, zirconul este utilizat și pentru abrazivi, iar punctul său de
topire ridicat îl face util în producerea ceramicii și a altor materiale termorezistente. Zirconiul
este un metal rar produs din zircon, care are o rezistență deosebită la coroziune și este utilizat în
placarea interiorului reactoarelor nucleare.
Oamenii de știință de la „University of Cambridge” au constat că zirconul a rezistat
radiațiilor plutoniului (Pu239) timp de 210 ani.
 Zonele de unde se exploatează zirconul sunt: India, USA, Australia, Sri Lanka sau Africa
de Sud.

PIRITA

Denumirea ei provine de la cuvântul grecesc pyros care înseamnă foc, deoarece produce
scântei la lovire sau după luciul său puternic. Cristalizează cubic,întâlnindu-se atât sub formă de
cristale bine dezvoltate având formă de cub, dodecaedru pentagonal cât şi de granule rotunjite,
agregate compacte, concreţiuni sferice. Culoarea piritei estegalbenă de alamă sau de aur, brună,
uneori neagră cu reflexe gălbui-brune sau cu irizaţii. Datorită aseamănării cu aurul a fost
denumită şi “aurul prostului”, dar în comparație cu acesta, pirita este mai plastică și mai dură. În
afara de aur mai poate fi confundată cu marcasitași calcopirita.
Are luciu metalic, clivaj slab, spărtură concoidală, duritatea 6-6,5 şi greutatea 5 g/cm³ și o
geneză primară. Este slab conductor de electricitate, iar după încălzire prezintă proprietăţi
magnetice. Are în spărtură miros slab de sulf.
Prin oxidare, pirita trece în sulfat fibros, care în prezenţa oxigenului se transformă în oxid
feric, prin hidroliză acesta trece în hidroxid de fier (limolit).
Se întâlneşte în roci magmatice şi metasomatice de contact, în zăcăminte hidrotermale, în
formaţiuni sedimentare, unde se formează pe seama descompunerii resturilor organice într-un
mediu lipsit de oxigen.
În antichitate, pirita era utilizată pentru confecţionarea bijuteriilor, fiind apreciată în acest
sens de către vechii egipteni, dar și la confecționarea oglinzilor de către nativii americani care
foloseau bucați plate pirită șlefuită pentru realizarea acestora. În prezent, ea este exploatată
pentru extragerea sulfului, obținerea acidului sulfuric, fierului și cuprului, sau ocazional la
obținerea aurului.
Pirita este cea mai răspândită sulfură din scoarţa terestră. Cele mai mari zăcăminte din
lume fiind: S.U.A., Bolivia, Peru, Mexic, Slovacia, Grecia etc.
În România, pirita apare dispersată sau formând acumulări în corpuri şi filoane
pirometasomatice şi hidrotermale.