viitorului.

Aceasta functiune deriva din natura orasului si echilibreaza, in mod paradoxal, tendinta lui spre
dinamism si inovatie. Dezvoltarea urbana - incepind din mileniul al III-lea i.Chr. - a permis obtinerea,
prin intermediul unei concentrari a raporturilor spatiale, unei accelerari in timp si imprima un ritm
mai rapid evolutiei umane, care diferentiaza istoria de preistorie. in acelasi timp, ea a facut durabil
peisajul construit intr-o epoca, il transmite epocilor posterioare si leaga modul de viata al fiecarei
generatii de optiunile facute de generatiile anterioare. Ea este, in prezent, un motor pentru
avansarea mai rapida in viitor si o ancora pentru a nu pierde legatura cu trecutul: este, in ambele
cazuri, un instrument de a calatori in timp care, deplasindu-se in ambele sensuri, permite saltul
peste succesiunea evenimentelor si apropierea de situatiile indepartate.

Aceste constatari sint inca dominante in lumea actuala. Comunicarea la distanta face din ce in ce mai
putin relevanta concentrarea fizica a activitatilor umane, prin urmare modul de viata urban fata de
cel rural; dar cadrul fizic care tinde sa se integreze pastreaza si-si sporeste influenta asupra modului
de viata, in timp ce posibilitatile de deplasare si de petrecere a timpului liber se dezvolta.

Orasele europene constituie o parte esentiala a acestui cadru, iar conservarea patrimoniului material
este necesara pentru a nu se pierde o suma de valori care n-ar mai fi accesibila altfel: identitatea
locurilor in care traim, stabilitatea care da sens si relief diferitelor experiente ale fiecarei generatii,
permanenta unui "centru' care sa nu se schimbe la fel de repede ca periferia si unde putem depozita
si pune laolalta o parte din amintiri, prea grele pentru a fi purtate de fiecare individ in parte.
Baudelaire a stiut sa sesizeze, inca de la mijlocul secolului trecut, aceasta dramatica dificultate a
timpului nostru:

"Parisul vechi se duce (Orasul, vai! se schimba dar inimile noastre se-nnoiesc la fel).

. []

Parisul se-nnoieste! Dar toate-s neschimbate in inima mea trista! Si-mi par inchipuiri Batrinele
foburguri, inaltele palate; Mai trainice ca piatra sint scumpele-amintiri'1.

in personajele acestei poezii - lebada care isi ia zborul din cusca sa, Andromaca trimisa in exil de
Pirus, negresa chinuita care, in ceata pariziana, cauta palmierii inalti ai Africii indepartate - ii
recunoastem nu numai pe oaspetii dezradacinati care ne populeaza orasele, dar si nelinistea
noastra, a tuturor, instrainati datorita distrugerii fizice a mediului in care am crescut.

Necesitatea vitala de a remedia aceasta separare de mediul ambiental, mult mai puternica decit un
simplu interes "cultural', este cea care genereaza exigenta moderna de a conserva peisajele de
piatra formate in vremurile trecute. in aceste decoruri fragile, vulnerabile la tehnologia moderna,
dar conservabile tocmai prin potentialul acestei tehnologii, sta echilibrul dintre memoria individuala
si cea colectiva.

in acelasi timp, sistematizarile care se fac in prezent in orase -raspunsurile pe care le aducem
problemelor noastre de moment -angajeaza viiforul pentru multi ani, chiar dupa ce modul de viata si
de a gindi se vor fi schimbat; si cum facem transformari mereu mai

importante si mai frecvente, compromitem din ce in ce mai mult viata generatiilor viitoare, fara sa
stim a