Sunteți pe pagina 1din 408

Alina-Viorela Prelipcean

VERBA DICENDI
ÎN LIMBILE ROMÂNĂ ŞI SPANIOLĂ:
PRIVIRE COMPARATIVĂ
Alina-Viorela Prelipcean (n. 1984), absolventă a Facultăţii de Litere din cadrul
Universităţii „Babeş Bolyai” din Cluj-Napoca, specializarea limba şi literatura spaniolă –
limba şi literatura engleză, a obţinut titlul de doctor în filologie în anul 2012. Din 2006 este
cadru didactic asociat pentru limba spaniolă la Facultatea de Litere şi Ştiinţe ale
Comunicării a Universităţii „Ştefan cel Mare” Suceava, cu experienţă în predarea
seminariilor, cursurilor practice şi de cultură şi civilizaţie spaniolă. Articole publicate:
Comportamentul morfosintactic al verbelor zicerii în limbile romanice. Privire diacronică;
La fraseología románica del habla en estructuras discursivas; Figurative and Modal Uses
of the Romanian Verb „a zice”; Verba Dicendi y el Lenguaje Mágico; Verba dicendi în
frazeologia românească şi spaniolă; New Age of Romanian Media and Journalism; De
mito a metáforas culturales.
Alina-Viorela Prelipcean

VERBA DICENDI
ÎN LIMBILE ROMÂNĂ ŞI SPANIOLĂ:
PRIVIRE COMPARATIVĂ

Casa Cărţii de Ştiinţă


Cluj-Napoca, 2015
Referenţi ştiinţifici:
Prof. univ. dr. Ion-Horia Bîrleanu, Universitatea „Ștefan cel Mare” Suceava
Prof. univ. dr. Ioan Oprea, Universitatea „Ștefan cel Mare” Suceava
Prof. univ. dr. Luminita Cărăușu, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iași
Conf. dr. Ana-Maria Minuț, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iași

Coperta: Ramona Pohoață

Editură acreditată CNCS (B)

© Alina-Viorela Prelipcean, 2015

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României


PRELIPCEAN, ALINA-VIORELA
Verba dicendi în limbile română şi spaniolă : privire
comparativă / Alina-Viorela Prelipcean. - Cluj-Napoca :
Casa Cărţii de Ştiinţă, 2015
Bibliogr.
ISBN 978-606-17-0757-7

811.135.1'367.625
811.134.2'367.625
PREFAŢĂ

Deşi stimulate de învăţarea limbilor străine, cercetările realizate pe principiile


comparaţiei în sincronie sau contrastivităţii s-au orientat aproape numai asupra
chestiunilor de gramatică, domeniul lexical fiind mai puţin avut în vedere, deoarece
aici există o mai mare dificultate în identificarea şi clasificarea fenomenelor.
Lucrarea realizată de Alina-Viorela Prelipcean tinde să depăşească această situaţie,
reprezentînd astfel o întreprindere temerară, deşi cadrul general rămîne unul
gramatical, începînd de la grupele de lexeme analizate, format numai din verbe,
delimitate din punctul de vedere al conţinutului, dar cu precizarea unor proprietăţi
morfosintactice care ţin de gramatică, căci statutul discursiv special sugera
identificarea lor. O disociere strictă între latura gramaticală şi cea semantică este,
de altfel, imposibilă, aşa cum demonstrează cele mai importante teorii semantice
actuale care situează marca gramaticală pe primul loc în demersul analitic, iar
clasificările gramaticale vizează în mare măsură referenţii, un aspect ce ţine de
interpretarea conţinutului.
Ca atare, Alina-Viorela Prelipcean are meritul de a fi făcut un pas spre
cercetarea contrastivă semantică, fără a neglija domeniul gramatical, care a fost
pînă acum avut în vedere, dar care este totuşi insuficient cercetat din perspectiva
comparării limbilor română şi spaniolă, limbi ce reprezintă ariile laterale ale
romanităţii şi, prin aceasta, se remarcă printr-un caracter mai conservator în raport
cu celelalte idiomuri ale familiei. În interpretarea fenomenelor ce ţin de statutul
verbelor zicerii în cadrul discursului, autoarea lucrării face interesante precizări în
legătură cu rolul lor în cazul vorbirii indirecte, care decurge din caracterul lor
metalingvistic şi care se poate extinde şi la structurile narative polifonice. Deşi se
înscriu în acelaşi cîmp lexical-semantic, verbele zicerii nu-l acoperă în întregime,
fiindcă se limitează la o singură clasă morfologică, încît nu se poate afirma că
latura semantică o subsumează pe cea gramaticală. În lucrarea de faţă, se iniţiază
însă uneori analize semantice propriu-zise, bazate pe metoda componenţială, iar, în
acest cadru, este vizat şi aşa-zisul „gen proxim”, de fapt hiperonimul care este
comun şi specific pentru verbele zicerii. Prin urmare, se poate constata că trăsătura
comună a întregii clase formate de aceste verbe este „a reda prin cuvinte”, după
care, prin complinire, se pot atribui semele specifice subclaselor: „informaţie”,
„atitudine sau opinie”, „trăire sau sentiment”, „interpretare sau apreciere”,
„cerinţă”, la care s-ar putea adăuga şi altele de mai mică importanţă.
Numărul mare şi variat al chestiunilor tratate în lucrare stimulează, cum este
firesc de altfel, ivirea altor probleme şi a unor întrebări, astfel încît se poate
sublinia caracterul ei stimulativ, alături de cel analitic şi cognitiv. Astfel,
5
Alina-Viorela Prelipcean aduce deseori în atenţie faptul că româna şi spaniola
pornesc de la aceeaşi limbă-bază, latina populară, dar s-ar putea pune şi problema,
desigur, dificil de rezolvat, dacă există particularităţi ce caracterizează doar limbile
avute în vedere, încît studiul său să releve un obiect singularizat. Este drept însă că
un astfel de obiect nu se poate identifica intuitiv, înaintea cercetării, încît
determinarea lui poate rămîne un scop neenunţat şi numai posibil. Ar exista apoi un
mijloc de a verifica corespondenţele dintre cele două limbi pe cîteva pagini dintr-o
traducere din spaniolă în română, manieră în care s-ar putea constata care sînt
exigenţele discursive şi textuale ce reglează în cele două limbi folosirea verbelor
zicerii. Şi această chestiune nu poate fi, însă, decît ulterioară stabilirii trăsăturilor
acestor verbe în fiecare dintre limbile vizate, pentru a cunoaşte ce aspecte trebuie
urmărite în mod special.
Există, desigur, constatări interesante, precum cele, de exemplu, unde se
discută relaţia dintre evoluţia semantică a verbelor zicerii folosite în teoria
literaturii şi substantivele familiilor din care fac parte, dar ceea ce caracterizează
această lucrare este evitarea unor interpretări sau explicaţii riscante în legătură cu
fenomenele şi faptele puţin cercetate pînă acum. Ca atare, autoarea face efortul de a
valorifica cît mai mult şi din variate unghiuri de vedere ceea ce îi oferă sursele
imediate, de obicei dicţionarele, însă informaţiile de aici ridică uneori dificultăţi
din perspectiva corelării, aprecierii şi clasificării. Se remarcă cu acest prilej faptul
că Alina-Viorela Prelipcean a realizat şi o interpretare a statutului limbajelor care
alcătuiesc discursul lexicografic şi din alte tipuri de lucrări destinate studiului
limbii, aspect ce nu are o tradiţie notabilă în cercetarea românească.
Deşi, în principiu, în studiul comparativ sincronic problema etimologiei nu se
pune, pentru caracterizarea situaţiei din cele două limbi avute în vedere, autoarea
consideră necesară o evaluare a verbelor zicerii din perspectiva originii lor, căci
numai astfel devin relevante trăsăturile ce ţin de componenţa şi structura grupului.
Analizele şi interpretările pornesc de la informaţiile din dicţionarele consultate
pentru română şi spaniolă, însă trebuie observat că, dacă pentru limba spaniolă s-a
ajuns, cu foarte puţine excepţii, la soluţii clare, simple şi unanim acceptate în
atribuirea etimologiilor, în cazul limbii române există încă multe lucruri în discuţie
sau sub semnul întrebării. Confruntată cu explicaţiile prin etimologie multiplă,
autoarea a operat o simplificare, dînd cîştig de cauză influenţei franceze, ori de cîte
ori originea franceză era menţionată pe primul loc în dicţionar, încît, sub aspect
statistic, procentul elementelor franceze din română devine impresionant,
producînd o diferenţiere pronunţată faţă de spaniolă, unde elementul latin de
împrumut are o pondere foarte mare. Mai mult, chiar atunci cînd în dicţionare
trimiterea la cuvîntul francez se face prin cf. (confer = compară), el este atribuit ca
etimon cuvîntului românesc.
Autoarea a fost preocupată în mod deosebit de identificarea elementelor ce pot
fi cuprinse în grupul verbelor zicerii, menţionînd aceste elemente atît în analizele şi
interpretările realizate, cît şi în enumerări speciale, unele sub formă tabelară, în
care sînt indicate unele caracteristici ale lor. O evaluare a verbelor zicerii din cele

6
două limbi romanice se poate face şi din perspectiva principiilor care stau la baza
volumului Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice, coordonat de Marius
Sala, iar lucrarea Le métalangage, realizată de Josette Rey-Debove poate oferi
sugestii în plus, atît în legătură cu statutul metalingvistic al verbelor zicerii, cît şi cu
modul de alcătuire şi de interpretare a dicţionarelor.
Lucrarea realizată de Alina-Viorela Prelipcean este interesantă şi stimulează
gîndirea şi tratează un subiect cu foarte multe probleme, dintre care multe
nerezolvate încă. Pornind însă de la ceea ce a realizat autoarea, cercetarea se poate
extinde în mai multe direcţii, toate dominate desigur de latura comparativă, dar fără
a le lipsi implicaţiile descriptive şi interpretative fiecărei limbi în parte. Ţinînd cont
de importanţa subiectului şi de interesul pentru limba spaniolă care va creşte
mereu, este neîndoielnic că întreprinderea autoarei prezentei scrieri va fi urmată de
altele, fie realizate de Domnia sa, fie realizate de alţi pasionaţi ai temei.

Ioan Oprea

7
CUPRINS

PREFAŢĂ ...................................................................................................5
1. Argument. Premise. Istoricul problemei ...........................................13
1.1. Argument .................................................................................................... 13
1.1.1. Structura lucrării .................................................................................. 14
1.1.2. Delimitarea corpusului......................................................................... 17
1.2. Premise. Istoricul problemei ....................................................................... 19
1.2.1. Precizări preliminare ............................................................................ 19
1.2.2. Context metodologic ............................................................................ 25
1.2.3 Perspective de cercetare comparativă ................................................... 26
1.2.4. Excurs terminologic ............................................................................. 28
2. Verbele zicerii ca elemente ale metalimbajului ................................30
2.1. Consideraţii teoretice asupra metalimbajului .............................................. 30
2.2. Discursul metalingvistic .............................................................................. 31
2.2.1. Textul lexicografic ............................................................................... 32
2.2.2. Discursul lucrărilor de lingvistică generală ......................................... 34
2.2.3. Terminologia genurilor literare............................................................ 36
2.2.4. Terminologia discursului repetat ......................................................... 43
3. Morfosemantica verbelor zicerii: privire diacronică şi sincronică ......45
3.1. Verba dicendi şi construcţiile infinitivale ................................................... 45
3.2. Vorbire directă /vs./ vorbire indirectă ......................................................... 47
3.2.1. Comportamentul morfosintactic .......................................................... 47
3.2.2. Comportamentul discursiv ................................................................... 50
3.2.3. Comportamentul pragmatic ................................................................. 53
3.3. Morfosintaxa categoriilor semantice de verbe ale zicerii............................ 57
3.3.1. Tranzitivitatea verbelor zicerii ............................................................. 57
3.3.2. Regimul modal al verbelor din subordonata introdusă prin verba
dicendi ........................................................................................................... 61
3.4. Sensuri gramaticale ..................................................................................... 66
3.4.1. Aspectul ............................................................................................... 66
3.4.2. Modalitatea .......................................................................................... 68
4. Semantica verbelor zicerii ..................................................................70
4.1. Analiza componenţială a verbelor declarative ............................................ 70

9
4.2. Verbe care redau metaforic ideea de zicere................................................. 74
4.2.1. Verbe ale comunicării animale ............................................................ 74
4.2.2. Alte verbe onomatopeice ..................................................................... 78
4.2.3. Verbe ale proceselor fiziologice .......................................................... 79
4.2.4. Verbe ale fenomenelor naturale ........................................................... 80
4.2.5. Verbe ale activităţilor umane ............................................................... 81
4.2.6. Verbe ale execuţiilor muzicale............................................................. 88
4.3. Sensuri speciale / figurate ale verbelor zicerii............................................. 89
4.3.1. Verbe cu sensul „a zice” ...................................................................... 90
4.3.2. Verbe cu sensul „a vorbi” .................................................................... 97
4.4. Semantica zicerii în procesul de comunicare ............................................ 102
5. Dimensiunea lexicală a verbelor zicerii ........................................... 106
5.1. Statutul verbelor zicerii în lexicul unei limbi ............................................ 106
5.2. Familiile etimologice ale verbelor zicerii .................................................. 108
6. Verbele zicerii în frazeologie ............................................................ 117
6.1. Aspecte teoretice ....................................................................................... 117
6.1.1. Terminologie şi concepte operaţionale în frazeologie ....................... 117
6.1.2. Consideraţii asupra frazeologismelor în traducere............................. 120
6.2. Expresii idiomatice.................................................................................... 123
6.2.1. Expresii cu sensul „a vorbi clar” ........................................................ 124
6.2.2. Expresii cu sensul „a vorbi neclar” .................................................... 125
6.2.3. Expresii cu sensul „a vorbi exagerat de mult” ................................... 126
6.2.4. Expresii cu sensul „a insulta” ............................................................ 127
6.2.5. Expresii cu sensul „a minţi” ............................................................... 128
6.2.6. Expresii cu sensul „a tăcea” ............................................................... 128
6.3. Parimii ....................................................................................................... 129
6.3.1. Perspectiva pozitivă asupra zicerii ..................................................... 129
6.3.2. Perspectiva negativă asupra zicerii .................................................... 130
6.3.3. Perspectiva pragmatică asupra zicerii ................................................ 131
6.4. Frazeologia zicerii în structuri discursive ................................................. 132
6.4.1. Taxonomia formulelor discursive ...................................................... 132
6.4.2. Incidenţe discursive de formule rutinare şi locuţiuni cu verba dicendi
..................................................................................................................... 132
6.4.2.1. Formule de incipit....................................................................... 133
6.4.2.2. Formule de tranziţie .................................................................... 133
6.4.2.3. Formule de încheiere .................................................................. 134
6.5. Lexicalizarea şi adaptarea formulelor discursive cu verba dicendi.......... 134
7. Structura etimologică a inventarului de verbe dicendi ................. 136
7.1. Statistica procentuală a verbelor zicerii..................................................... 136
7.1.1. Limba română .................................................................................... 136

10
7.1.2. Limba spaniolă................................................................................... 152
7.1.3. Observaţii comparative privind statisticile etimologice .................... 168
7.2. Verbe cu etimon latin ................................................................................ 169
7.2.1. Corespondenţe etimologice unilaterale .............................................. 170
7.2.2. Corespondenţe etimologice bilaterale ................................................ 174
7.2.3. Corespondenţe etimologice multiple ................................................. 179
Concluzii ................................................................................................182
Anexe .....................................................................................................187
Verba dicendi in Romanian and Spanish: a comparative
approach – ABSTRACT – .....................................................................383
Bibliografie ............................................................................................401

11
1. ARGUMENT. PREMISE.
ISTORICUL PROBLEMEI

1.1. Argument
Statutul verbelor zicerii (sau verba dicendi) în orice limbă naturală pune
probleme deosebit de interesante prin semantica, funcţiile şi comportamentul lor
gramatical, aspecte care pot fi studiate din diverse perspective, incluzând abordări
din domeniul pragmaticii, al analizei discursului, al lexicologiei sau al morfologiei.
Lucrările ce studiază monografic această problematică sunt puţin numeroase în
literatura de specialitate, limitându-se, deseori, doar la analiza pragmaticii verbelor
zicerii sau la funcţiile acestora revelate în tehnicile discursive; prin urmare, şi
conceptul de verb al zicerii poate fi definit din mai multe perspective, fapt care
determină o extensiune mai largă sau mai restrânsă a acestei noţiuni.
Scopul prezentei cercetări este acela de a crea – prin compararea a două limbi
înrudite, româna şi spaniola – o perspectivă mai largă asupra acestei categorii de
verbe esenţiale pentru realizarea actului comunicării, dar care totuşi nu au fost
analizate pe măsura importanţei lor lingvistice. Ca atare, lucrarea de faţă îşi propune
oferirea unei viziuni mai detaliate şi mai precise asupra verbelor dicendi, în raport cu
studiile anterioare, deoarece, cu toate că această clasă de verbe a stârnit interesul
multor lingvişti în ultimele decenii, majoritatea cercetărilor de până acum s-au axat
fie pe punerea în evidenţă a trăsăturilor unui grup restrâns de verbe ale zicerii,
considerate a fi de bază, fie pe analiza unui corpus de verbe dintr-o singură limbă.
Considerăm oportună încercarea delimitării unor caracteristici fundamentale
ale verbelor dicendi folosind metoda comparativ-contrastivă şi susţinem că punerea
în paralel a acestor elemente din vocabularul de bază a celor două limbi romanice
luate în discuţie, pornind chiar de la aspectul lor etimologic, va favoriza un cadru
prielnic de înţelegere a mecanismelor pe care le dezvoltă aceste verbe uzuale în
cadrul comunicării.
Motivaţia principală în alegerea acestei teme a reprezentat-o dorinţa de a da
valoare individuală unei clase de verbe care este tratată de cele mai multe ori în
contextul actelor de vorbire sau care sunt corelate şi menţionate cu precădere în
cadrul studiilor despre vorbirea directă vs. vorbirea indirectă. Prin urmare, lucrarea
de faţă se va concentra pe inventarierea, contextualizarea şi descoperirea
multitudinii de cadre comunicaţionale ale unei clase de verbe esenţiale pentru
lexicul unei limbi.
Demersul nostru are în vedere nu doar evidenţierea aspectelor comune sau a
divergenţelor dintre cele două limbi, dar se pretinde a fi şi o infuzie de idei noi în
13
materie, menită a sistematiza şi a delimita mai bine seria tematică de verbe, cu
particularităţile lor distinctive.

1.1.1. Structura lucrării


Vorbirea, considerată a fi pilonul de bază al tuturor celorlalte activităţi umane,
se reflectă ca importanţă şi în multitudinea verbelor zicerii. Comportamentul
aşa-numitei clase de verba dicendi a început să capete tot mai mult contur în
demersurile teoretice, dovadă fiind faptul că lingvişti de pretutindeni încearcă să
realizeze o imagine a acestei categorii extrem de complexe de verbe. Cercetarea
nostră vizează înlăturarea multora dintre confuziile create în jurul acestei teme, iar
informaţia structurată în cadrul acestei lucrări va sublinia practic asimetriile şi
coincidenţele în ceea ce priveşte numeroase aspecte ale verbelor dicendi.
Diferenţele evidenţiate şi stabilite ca urmare a acestui studiu constau nu atât în
tipare distincte de plasare a acestor verbe dicendi în context, cât mai ales în
frecvenţa de utilizare a multora dintre acestea.
Lucrarea noastră este împărţită în şapte capitole mari, ce cuprind, la rândul lor,
mai multe subcapitole, la care se adaugă concluziile, bibliografia, o anexă destul de
amplă în care se vor reflecta în paralel diverse trăsături ale verbelor dicendi în cele
două limbi romanice care ne interesează, o anexă care schematizează etimologiile
tuturor verbelor dicendi pe care le-am identificat în decursul cercetării, un tabel
comparativ al familiilor etimologice ale verbelor fundamentale ale zicerii din cele
două limbi, precum şi inventarul lexical al verbelor zicerii atât pentru limba
română, cât şi pentru limba spaniolă.
Capitolul introductiv, intitulat Argument. Premise. Istoricul problemei ne
plasează în cadrul contribuţiilor universale la dezvoltarea acestei teme, schiţează,
de asemenea, lista reperelor metodologice avute în vedere în momentul creării unei
metode proprii de lucru şi vine cu o serie de precizări terminologice necesare în
momentul iniţierii unei investigaţii lingvistice.
Contextualizarea propriu-zisă începe să se sedimenteze în cel de-al doilea
capitol, Verbele zicerii ca elemente ale metalimbajului. Secţiunile care întregesc
acest capitol sunt de natură teoretică şi conturează mai degrabă terminologii. Luând
ca exemplu anumiţi termeni extraşi din diferite dicţionare, vom vedea că verbele
zicerii se activează în discursul lexicografic doar ca elemente de construcţie a
metalimbajului, ele servind la introducerea unor informaţii privitoare la
caracteristicile lingvistice ale elementelor luate în discuţie: mod de pronunţare,
domeniu specific, arie de circulaţie, posibilităţi combinatorice etc. În absenţa
verbelor zicerii, aceste note suplimentare de conţinut şi comportament lexical nu ar
putea fi explicitate, aşadar definiţiile cuvintelor-titlu ar rămâne incomplete, ceea ce
ar putea conduce la confuzii şi la folosirea greşită sau inapropriată a cuvintelor
titlu. În discursul lingvistic, verbele zicerii şi lexemele înrudite capătă valenţe noi
şi sensuri specializate, devenind astfel termeni de specialitate. În cadrul
subcapitolului 2.2.3., Terminologia genurilor literare, vom supune unei analize
14
minuţioase câteva perechi de verbe ale zicerii care provin de la aceleaşi etimoane
latineşti şi care au pătruns iniţial în terminologia literară, fiind preluate ulterior şi în
vorbirea curentă (rom. a cita – sp. citar, rom. a nara – sp. narrar, rom. a relata –
sp. relatar), formaţiuni de verbe ce nu prezintă o suprapunere semantică totală în
cazurile avute în vedere (rom. a istorisi – sp. historiar, rom. a ura – sp. orar),
precum şi perechi de verbe care prezintă particularitatea că într-una din cele două
limbi apar nu unul, ci două verbe care se raportează la acelaşi etimon latinesc (rom.
a fabula – sp. hablar / fabular, rom. a spune / a expune – sp. exponer şi rom. a
recita – sp. rezar / recitar) etc. Toate aceste verbe sunt înrudite etimologic cu
substantive care denumesc genuri şi specii literare, aşadar fac parte din
terminologia teoriei literare.
Analizând verbele româneşti şi spaniole înrudite cu substantivele care aparţin
repertoriului terminologic al teoriei literaturii, se observă cu uşurinţă că există două
tendinţe diferite, dar perfect explicabile, în ceea ce priveşte evoluţia semantică a
acestor verbe ale zicerii. Pe de o parte, verbele neologice tind să rămână mai
apropiate ca sens de substantivele cu care se înrudesc, deşi ele se pot îmbogăţi cu
sensuri secundare sau figurate atunci când pătrund în vorbirea curentă. Verbele
moştenite şi cele create pe terenul celor două limbi din elemente vechi (moştenite
sau împrumutate timpuriu) cunosc o evoluţie divergentă atât faţă de etimonul
originar, cât şi faţă de substantivul cu care se înrudesc şi care a căpătat, în
terminologia literară, sensuri specializate. Aceste ultime categorii de verbe au un
polisemantism extrem de bogat şi o mare disponibilitate de a se combina
sintagmatic cu elemente dintre cele mai diferite.
Gravitând în jurul unei teme luate în discuţie de mulţi lingvişti (vorbirea
directă vs. vorbirea indirectă), cel de-al treilea capitol, intitulat Morfosemantica
verbelor zicerii: privire diacronică şi sincronică, debutează cu marcarea cadrului
de apariţie a conceptului de verbum dicendi în gramaticile latineşti. Problematica
tipului de discurs pus în prim-plan de verbele zicerii este raportată în cadrul a
numeroase studii de specialitate. Mai arid este terenul cercetărilor care tratează
individual aceşti agenţi ai actelor de vorbire. Rolul acestor verbe ale zicerii este de
a aduce în prezentul comunicării lingvistice un dialog, o idee formulată anterior,
care se transformă în obiectul comunicării actuale. S-ar putea spune că aceste verbe
acţionează pe post de indici discursivi nuanţând şi canalizând modalităţile de
percepţie a actului de comunicare. O competenţă a vorbitorilor, prin recurgerea la
abilităţile multilingve, este aceea de a putea alterna cu uşurinţă secvenţele primare
cu cele secundare ale fluxului discursiv în momentul în care se doreşte aducerea în
prim-plan a unui eveniment sau a unui act de vorbire. În cadrul acestui capitol se
poate sesiza evidenţierea acestui aspect, însă vom puncta şi acele situaţii de
comunicare în care procedeul citării nu implică neapărat şi utilizarea de verbe ale
zicerii, acestea putând fără nicio problemă să fie omise în anumite cazuri. Vom
arăta, în aceeaşi măsură, că există, de multe ori, o legătură strânsă între
tranzitivitatea verbelor zicerii şi comportamentul lor discursiv, mai precis, că se
poate vorbi de o concordanţă destul de precisă între tranzitivitatea unui verb şi

15
capacitatea sa de a introduce fie vorbirea directă, fie vorbirea indirectă, verbele
intranzitive intrând, de obicei, în prima categorie.
Capitolul al patrulea, Semantica verbelor zicerii, pune în lumină, într-o
manieră proprie, numeroase aspecte lăsate până acum neexplicate, legate de
abordarea semasiologică a verbelor zicerii. Se poate sesiza faptul că există uneori o
amalgamare a anumitor clase semantice de verbe. Inventarierea acestor verbe va
constitui o parte destul de importantă a acestui capitol, un întreg subcapitol al tezei
fiind dedicat încercării de a clasifica aceste devieri de sens; o tipologizare a
verbelor considerate ca fiind ocazional dicendi scoate la iveală numeroase
accepţiuni cunoscute în mare parte de vorbitori, însă neanalizate mai amplu într-un
studiu sau chiar inexistente, în unele cazuri, în lucrările lexicografice. Verbe
precum cele din sfera comunicării animale, a proceselor fiziologice, a fenomenelor
naturale, a diferitelor activităţi umane, a execuţiilor muzicale, precum şi anumite
verbe onomatopeice, considerate de cele mai multe ori ca fiind non-dicendi, capătă
valoare expresivă de vorbire, plasate într-un context anume, şi animează peisajul
verbelor de vorbire. Prin mecanismul metaforei, foarte multe verbe capătă noi
valenţe, reuşind să întregească tabloul verbelor zicerii prin sensul lor secundar de
limbaj (uneori chiar nedesluşit sau ininteligibil) specific uman.
O atenţie deosebită a fost acordată sensurilor speciale întrunite de cele cinci
verbe dicendi de bază, şi anume rom. a zice, a spune şi a vorbi şi corespondenţii lor
sp. decir şi hablar. În anumite contexte, ele se actualizează cu valori
morfosintactice, discursive, semantice sau stilistice particulare. Se constată că, în
mod surprinzător, unele dintre aceste sensuri speciale nu sunt consemnate în
dicţionare, în ciuda frecvenţei cu care apar în vorbire şi a uşurinţei cu care
vorbitorii le recunosc ca atare.
În capitolul al cincilea, Dimensiunea lexicală a verbelor zicerii, ne propunem să
analizăm relaţiile paradigmatice ce se stabilesc între verbele zicerii, organizate în
câmpuri şi subcâmpuri semantice în jurul unor nuclee, care funcţionează astfel ca
arhilexeme pentru subgrupurile respective. În cea de a doua secţiune a acestui
capitol, ne îndreptăm atenţia asupra prolificităţii verbelor fundamentale ale zicerii din
limbile română şi spaniolă, cu intenţia de a determina măsura în care aceste verbe
dau naştere unor lexeme noi, prin mijloace specifice de îmbogăţire a lexicului
limbilor, precum derivarea, compunerea, calcul lingvistic sau conversiunea.
O parte deosebit de incitantă o reprezintă capitolul al şaselea al lucrării, intitulat
Verbele zicerii în frazeologie. Fundamentată pe o altă ramură a disciplinei lingvisticii,
şi anume pe cercetarea frazeologică, această parte a cercetării noastre mizează în
principal pe aspectul cultural al comunităţilor etnolingvistice avute în vedere în
prezenta lucrare. Ne propunem să analizăm separat expresiile şi parimiile din sfera
zicerii din limbile română şi spaniolă din prisma echivalenţei lor semantice, fără a
neglija aportul fiecărui idiom în parte la definitivarea perspectivei generale a zicerii.
Ne vom focaliza, într-unul dintre subcapitole (cel de-al patrulea), şi pe
interacţiunea între participanţii la comunicare, ce implică formule stereotipe de
exprimare, structuri verbale de iniţiere, fragmentare, aglutinare sau încheiere a unui

16
act de vorbire. În realitatea comunicativă, în momentul în care ne centrăm atenţia
pe elementele verbale ce ne interesează, avem obligaţia de a avea în vedere şi
formulele de politeţe şi de captatio benevolentiae din cadrul unei interacţiuni
dialogice. Mijloacele lingvistice care servesc la crearea celor trei faze de
interacţiune (introductivă, centrală şi finală) sunt cunoscute sub o terminologie
destul de variată, cele mai frecvente sintagme pentru definirea acestora fiind:
„marcatori discursivi” (fr. marqueurs discursifs – D. Vincent, 19931), „marcatori ai
discursului” (engl. discourse markers – D. Schiffrin, 19872), „mărci
conversaţionale” (L. Ionescu-Ruxăndoiu, 19953), „cuvinte ale discursului” (fr. mots
du discours – O. Ducrot, 19804); „formule interlocutorii” (port. fórmulas
interlocutórias – D. Maçãs, 19765, M.H. Araújo Carreira, 19976).
Unul dintre obiectivele prezentei cercetări este şi detectarea ponderii limbii
latine în îmbogăţirea corpusului verbal menţionat, specific celor două limbi
romanice. Astfel încât, în cadrul capitolului al şaptelea, Structura etimologică a
inventarului de verbe dicendi, ne vom ocupa de clarificarea originii verbelor
dicendi şi de realizarea unor statistici privitoare la ponderea elementului
latino-romanic din structura acestei paradigme lexicale, în raport cu ponderile altor
surse lingvistice. Pornind de la o investigare gândită în paralel pentru cele două
limbi romanice analizate, vom urmări crearea unui tablou bine structurat al
etimologiilor latineşti comune pentru verbele zicerii din ambele limbi, româna şi
spaniola, iar, prin analiza componenţială, vom determina aspecte legate de
sinonimiile lexicale, grade de expresivitate, sensuri şi categorii gramaticale etc.,
urmărind astfel să identificăm şi evoluţiile comune sau divergente ale sensurilor
acestor verbe provenite, pe diferite căi, dintr-un etimon latinesc comun.

1.1.2. Delimitarea corpusului


Pentru delimitarea unui corpus de lucru relevant am operat o selecţie pe baza
celor mai importante lucrări lexicografice ale celor două limbi romanice. Astfel,
pentru limba română am utilizat următoarele dicţionare, citate în ordine alfabetică:
Dicţionarul etimologic român7, Dicţionarul explicativ al limbii române8,

1
Diane Vincent, Les ponctuants de la langue et autres mots du discours, Nuit Blanche, Québec,
1993.
2
D. Schiffrin, Discourse markers. Cambridge Cambridge University Press, London, 1987.
3
Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Conversaţia: structuri şi strategii. Sugestii pentru o pragmatică a
românei vorbite, Bucureşti, Editura All, ed. I 1995, ed. a II-a 1999.
4
Oswald Ducrot et alii, Les Mots du discours, Les Éditions de Minuit, Paris, 1980.
5
Delmira Maçãs, Fórmulas interlocutórias do diálogo no português moderno colloquial,
Universidade de Coimbra, Coimbra, 1976.
6
Maria Helena Araújo Carreira, Modalisation Linguistique en Situation d’Interlocution: Proxémique
verbale et modalités en portugais, Éditions Peeters, Louvain-Paris, 1997.
7
Alexandru Ciorănescu, Dicţionarul etimologic român, Editura Saeculum, Bucureşti, 2001 (de aici
înainte: DER).
8
*** Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu
17
Dicţionarul limbii române moderne9, Micul dicţionar academic10 şi Noul dicţionar
universal al limbii române11. Inventarul pentru limba spaniolă a fost selectat prin
consultarea următoarelor lucrări lexicografice, prezentate tot alfabetic: Diccionario
crítico etimológico castellano e hispánico12, Diccionario de la Lengua Española,
vigésima primera edición13, Diccionario de la Lengua Española, vigésima segunda
edición14 şi Diccionario de uso del español15.
În urma acestui proces de selecţie am alcătuit un corpus lexical ce cuprinde
circa 548 de verbe pentru limba română şi 541 de verbe pentru limba spaniolă.
Grupul de verbe înglobate în aşa-numita sferă verba dicendi a fost selectat
luând în considerare în primul rând trăsătura semantică a „emiterii de elemente de
limbaj articulat”. Am extins mai apoi aria de acoperire, având în vedere şi verbe ce
substituie verbele de bază a zice, a spune, a vorbi pentru limba română şi decir,
hablar pentru limba spaniolă, însă cu sensuri denotative şi conotative mai
numeroase, deci cu nuanţe semantice şi/sau stilistice mai pronunţate. Ne referim
aici la verbe care, alături de componenta obligatorie a utilizării limbajului articulat,
se caracterizează prin note de conţinut suplimentare privind caracterul negativ
(rom. a nega, sp. negar) sau interogativ (rom. a întreba, a interoga, sp. preguntar,
interrogar), privind valoarea de adevăr a informaţiilor transmise (rom. a minţi, sp.
mentir), privind relaţia dintre participanţii la dialog în termeni de obligativitate sau
permisivitate (rom. a porunci, a ordona, a cere, a sfătui, a ruga, a implora, sp.
mandar, ordenar, pedir, aconsejar, rogar, implorar) sau de reciprocitate (rom. a
discuta, a dialoga, a conversa, sp. discutir, dialogar, conversar) sau privind orice
alte caracteristici ale conţinutului pe care îl transmite verbul respectiv.
La acestea se adaugă încă o clasă de verbe ale zicerii, cu o natură duală. Antonio
Escobedo Rodríguez vorbeşte despre o anumită categorie a verbelor zicerii, pe care
le numeşte „cu două feţe” (a dos caras)16, incluzând aici verbe precum: proferir,
secretear, susurrar (rom. a profera, a şuşoti, a susura). Din denumirea propusă de
lingvistul spaniol se poate trage concluzia că acestea sunt verbe cu două faţete, adică,
pe de o parte, ele fac referire la planul expresiei, la modalitatea de pronunţare, iar, pe

Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998 (de aici înainte: DEX).
9
*** Dicţionarul limbii române moderne, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu
Iordan”, Editura Academiei, Bucureşti, 1958 (de aici înainte: DLRM).
10
*** Micul Dicţionar Academic, vol. I-IV, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001-2003 (de aici
înainte: MDA).
11
Noul dicţionar universal al limbii române, Editura Litera Internaţional, Bucureşti – Chişinău, 2009
(de aici înainte: NDU).
12
Joan Corominas, Diccionario crítico etimológico castellano e hispánico, Gredos, Madrid, 1983 (de
aici înainte: DCE).
13
*** Diccionario de la Lengua Española, vigésima primera edición, Real Academia Española,
Madrid, 1992 (de aici înainte: DRAE 1992).
14
*** Diccionario de la Lengua Española, vigésima segunda edición, Real Academia Española,
Madrid, 2001, ediţie online (de aici înainte: DRAE 2001).
15
María Moliner, Diccionario de uso del español, Gredos, Madrid, 1990 (de aici înainte: DUE).
16
Antonio Escobedo Rodríguez, Estructura funcional del campo 'hablar' en español, în Revista
española de lingüística, vol. 10, 1, ianuarie-iunie 1980, p. 116.
18
de altă parte, relevă şi un plan al conţinutului. Este vorba de verbe care dau forţă
expresivă frazei, cu toate că uneori acestea nu presupun neapărat actualizarea
semului „inteligibil”, ci presupun transmiterea unui conţinut ce face referire
tangenţială la comunicare, mai exact, la momentul fonaţiei (rom. a articula, a
silabisi, a sâsâi, a vocifera, sp. articular, silabear, sisear, vocalizar).
Am inclus în corpusul nostru şi unele verbe ale căror valori de zicere se
actualizează contextual, însă doar dacă această valoare este una lexicalizată,
consemnată în dicţionare şi recognoscibilă cu uşurinţă de către vorbitori, ea
ajungând să fie percepută ca sens principal (rom. a îndruga, a lămuri, sp.
ahuchear, cotillear).
În cadrul sistematizării acestor verbe ale zicerii se vor urmări diverse
caracteristici, potrivite cu tematica generală a capitolului în care sunt tratate. De
exemplu, dacă ne referim la comportamentul discursiv al verbelor zicerii, vom avea
în vedere atât verbe ce se folosesc în discursul cadru al vorbirii directe, cât şi verbe
specifice pentru cel al vorbirii indirecte, cu particularităţile lor gramaticale şi
sintactice, în funcţie de context.
Pentru o mai mare flexibilitate, dar şi proprietate, în stabilirea taxonomiilor
semantice se va ţine cont de un număr de seme cu referire la diversele aspecte ale
comunicării redate prin verbele respective (intensitatea, reciprocitatea,
inteligibilitatea, aspectul informativ etc.). Intuiţia lingvistică contribuie şi ea într-o
oarecare măsură la taxonomia propusă, care nu se pretinde a fi una strict definitivă
sau exhaustivă.
Toate aceste verbe dicendi luate în discuţie, precum şi numeroase alte expresii,
unităţi lexicale şi parimii, ca reflecţie a experienţei vorbitorilor care nu sunt
obligatoriu lingvişti, stabilesc distincţii, precum şi concepţii tradiţionale care pun în
valoare cunoaşterea profundă a activităţii vorbirii.

1.2. Premise. Istoricul problemei


1.2.1. Precizări preliminare
Actele de comunicare lingvistică presupun întotdeauna delimitarea unor forme
verbale şi a unor marcatori care să clarifice cât mai bine actul propriu de vorbire,
emiterea şi transmiterea unui mesaj şi, implicit, să asigure condiţiile pentru o cât
mai bună receptare a acelui mesaj. O serie de verbe, considerate vitale pentru
vocabularul unei limbi, o reprezintă aşa numitele verba dicendi, semnalate în
câteva studii lingvistice şi sub alte denumiri, cum ar fi verbe declarative, de
comunicare etc. Aceste verbe, care apar cu precădere în cadrul studiilor dedicate
stilului direct şi stilului indirect, se constituie de cele mai multe ori ca unelte pentru
înlesnirea introducerii sau reproducerii unui act de vorbire, fără, însă, a produce
senzaţia de redundanţă.
Făcând o paralelă între cele două limbi romanice avute în vedere în acest studiu,
limba română şi limba spaniolă, se pot remarca numeroase corespondenţe lexicale de

19
o natură semantică specifică, înrudiri etimologice, dar şi nuanţe speciale ce vin pentru
a diferenţia idiomurile luate în discuţie în cele ce vor urma. Orice limbă dispune de
mijloace proprii prin care vorbitorii descriu, valorifică sau desemnează multitudinea
de aspecte ale comunicării. Având ca punct de plecare contribuţiile lui Austin şi
Searle datate la începutul anilor ’60, focalizate pe teoria actelor de comunicare (pe
care le vom trata pe larg în § 3.2.3.), numeroase studii ulterioare încearcă o abordare a
verbelor ce reflectă sau construiesc aceste acte de vorbire. O lucrare de căpătâi ce are
menirea de a extinde cercetarea pe un teren prea puţin explorat al lingvisticii sau, mai
exact, al metalingvisticii este teza de doctorat intitulată La fraseología metalingüística
con verbos de lengua en español actual, publicată de Mónica Aznárez Mauleón în
anul 200617. Cercetarea întreprinsă de lingvista spaniolă analizează actualizarea
funcţiei metalingvistice a limbajului pe un corpus de peste 300 de unităţi frazeologice
ce prezintă verbele dicendi ca nuclee structurale centrale.
Se pare că spaţiul hispanic, spre deosebire de alte leagăne ale limbilor europene,
nu este chiar străin de astfel de încercări de teoretizare a unor chestiuni ce multă vreme
s-au aflat la periferia teoriei actelor de vorbire. Ceea ce se poate însă sesiza în aceste
abordări lexicologice şi lexicografice este lipsa caracterului comparativ-contrastiv al
acestora, limitarea studiilor la specificitatea limbii spaniole. Referindu-ne strict la
verbele zicerii, putem menţiona două titluri esenţiale ce provin de la autori spanioli: El
campo léxico „hablar” en español, scrisă de Antonio Escobedo Rodríguez (1992)18,
precum şi Expresiones metalingüísticas con el verbo „decir” a autoarei Cristina
Fernández Bernárdez (2002)19, lucrări ce supun unei minuţioase analize cele două
verbe dicendi de bază luate în discuţie în prezentul studiu pentru limba spaniolă
(hablar şi decir). În cadrul Departamentului de Lingvistică Hispanică a Universităţii
din Navarra există chiar un grup de cercetători reuniţi sub egida proiectului «Lo
metalingüístico en español. Estudio semántico, discursivo, fraseológico, sintáctico y
sígnico. Aplicaciones a la enseñanza del español»20, constituit cu scopul de a cerceta
cât mai detaliat elementele şi particularităţile metalimbajului, în general, şi ale verbelor
care reflectă informaţia metalingvistică, în particular.
Manuel Casado Velarde punea la începutul anilor ’90 problema unor marcatori
discursivi – detaliată în subcapitolul § 6.4.2. al lucrării de faţă – precum ar fi es
decir, esto es, o sea sau a saber (1991)21, continuând cercetările zece ani mai târziu

17
Mónica Aznárez Mauleón, La fraseología metalingüística con verbos de lengua en el español
actual, Peter Lang, Frankfurt am Mein, 2006.
18
Antonio Escobedo Rodríguez, El campo semántico ‘hablar’ en español, Granada, Universidad de
Granada, 1992.
19
Cristina Fernández Bernárdez, Expresiones metalingüísticas con el verbo decir, Universidade Da
Coruña, Servicio de Publicacións, 2002.
20
Câţiva dintre cercetătorii care au adus contribuţii substanţiale în cadrul acestui proiect sunt: Mónica
Aznárez Mauleón, Óscar Loureda Lamas şi Ramón González Ruiz.
21
Manuel Casado Velarde, Los operadores discursivos ‘es decir’, ‘esto es’, ‘o sea’ y ‘a saber’ en
español actual: valores de lengua y funciones textuales, Lingüística Española Actual, XIII, 1991, p.
87-116.
20
cu o largă serie de studii ce au sedimentat aceste aspecte, de mare interes pentru
prezentele cercetări în domeniu: Semántica y pragmática en el léxico
metalingüístico del español actual (2001)22, El saber metalingüístico de los
hablantes, base de la lingüística (2005)23 etc.
Acelaşi lingvist spaniol mai are în vedere şi un alt aspect, deosebit de
interesant pentru problematica lucrării, şi anume caracterul polifonic al anumitor
verbe ale zicerii (2008)24. Acesta ilustrează cu exemple concrete posibilităţile de
dedublare a vorbitorului în cadrul discursului, axându-se cu precădere pe expresii
şi unităţi metalingvistice ce vin în sprijinul cunoaşterii mai îndeaproape a
sistemului limbii.
Într-o analiză dedicată frazeologismelor, Gloria Corpas Pastor (1996)25
plasează, într-un context destul de confuz terminologic, pe care reuşeşte să-l
clarifice, şi aceste verbe declarative, bazându-se pe formulele discursive care
creează un cadru propice pentru emiterea de enunţuri frazeologice. În cartea sa,
Manual de fraseología española, propune o serie de clasificări a unităţilor
frazeologice şi delimitează stereotipiile de comunicare. Lucrarea lui Corpas este
importantă în contextul cercetării de faţă prin aceea că numeroase formule
discursive sunt construite în jurul verbelor de comunicare.
Un alt exemplu de lucrare ce constituie o prezentare a teoriei generale a
enunţării este cartea lui Oswald Ducrot, Le dire et le dit, tradusă şi apărută în limba
spaniolă sub titlul El decir y lo dicho – Polifonía de la enunciación în 198626.
Lingvistul francez îşi propune să elimine confuzia, frecventă în lingvistica
semantică şi în pragmatică, ce există între limbaj şi metalimbaj. În opinia acestuia,
într-o conversaţie se consideră a fi corect să comunici un discurs la care am fost
martori, utilizând stilul indirect prin care practic orice propoziţie principală emisă
de locutorul original este convertită într-o completivă (cu anumite ajustări în ceea
ce priveşte timpurile, pronumele şi formele deictice, însă fără a modifica
vocabularul). Verbele dicendi, care ne interesează, joacă un rol esenţial, fie că este
vorba de expresie a metalimbajului ce desemnează o expresie a limbajului (L dijo:

22
Idem, Semántica y pragmática en el léxico metalingüístico del español actual, în Juan
Gutiérrez-Rexach (ed.). Meaning and the Components of Grammar / El significado y los componentes
de la gramática, Múnich: LINCOM Europa, 2001, p. 173-192.
23
Idem, El saber metalingüístico de los hablantes, base de la lingüística, în Ramón González Ruiz,
Manuel Casado Velarde şi Miguel Ángel Esparza Torres (edd.), Discurso lengua y metalenguaje.
Balance y perspectivas, Buske, Hamburg, 2006. Supliment la Romanistik in Geschichte und
Gegenwart, 15, p. 49-62.
24
Idem, La polifonía discursiva según el metalenguaje del español, în A. Álvarez Tejedor, A. Bueno
García, S. Hurtado González şi N. Mendizábal de la Cruz (eds.), Lengua viva. Estudios ofrecidos a
César Hernández Alonso, Valladolid, Universidad de Valladolid y Diputación de Valladolid, 2008, p.
643-657.
25
Gloria Corpas Pastor, Manual de fraseología española, Gredos, Madrid, 1996.
26
Oswald Ducrot, El decir y lo dicho – Polifonía de la enunciación, Ediciones Paidós, Barcelona,
1986.
21
«P es inteligente»), fie că avem o expresie a limbajului incorporată în metalimbaj
(L dijo que P es inteligente)27.
Continuăm incursiunea în inventarierea contribuţiilor aduse în interesul
elucidării acestui domeniu atât de incitant şi, totuşi, puţin exploatat al
(meta)limbajului şi vom observa că un aport substanţial la întregirea imaginii de
ansamblu a verbelor dicendi în spaţiul românesc vine din partea Mariei Bîrcă, prin
cele trei articole extrem de interesante publicate în anii ’70 în revista „Limba şi
literatura moldovenească”: Caracteristicile semantice ale verbelor zicerii, (1972)28,
Posibilităţile de îmbinare ale verbelor zicerii (1973)29 şi Analiza semică a verbelor
zicerii cu sens de „a transmite o informaţie” (1977)30. Am putea afirma chiar că
aceste studii sunt printre primele studii apărute în spaţiul european şi care ţintesc
direct sfera grupului lexico-semantic al verbelor zicerii, iar lingvista din Republica
Moldova este una dintre deschizătoarele de drumuri care a reuşit să stârnească
interesul şi dorinţa de disecare a acestui subiect ce treptat se dovedeşte a fi foarte
prolific. Această serie tematică de elemente lexicale este sistematizată într-o
încercare de a pune în lumină numeroasele diferenţe de nuanţă concentrate în
cadrul acestui compartiment conceptual de limbă.
Merită adus în atenţie şi studiul de lingvistică aplicată al italiencei Nicoletta
Villa (1984)31, în care aceasta îşi fundamentează teoriile pe un corpus de verbe ale
zicerii pe care îl selectează intuitiv şi îl analizează semantic şi pragmatic,
delimitând diverse tipuri şi categorii în interiorul acestei paradigme; folosind o
terminologie diferită faţă de a altor lingvişti, Villa clasifică verbele comunicării în
verba dicendi (grupate sub arhilexemul a zice) şi verba loquendi (grupate sub
arhilexemul a vorbi).
Într-un articol din anul 199332, lingvista australiană M. Monville-Burston
analizează un corpus de verbe ale zicerii extras din presa de informare, aşadar
prezentând unele caracteristici comune şi unitare, şi adoptă o metodă proprie de
cercetare care porneşte de la teoria semantică şi de la metodele lexicografice
propuse de A. Wierzbicka; astfel, fiecare dintre verbele zicerii luate în studiu de
către autoare este supus unei analize detaliate prin crearea de semanteme
structurate ca enunţuri orientate către emiţător, pentru că, aşa cum afirmă, „analiza
semantică a verbelor dicendi se face din punctul de vedere al lui «eu, cel care
vorbesc», actul vorbirii avându-l la origine pe locutor, care, mai bine decât oricine,

27
Ibidem, p. 122.
28
Maria Bîrcă, Caracteristicile semantice ale verbelor zicerii, în „Limba şi literatura
moldovenească”, 1972, nr. 3, p. 34-39.
29
Idem, Posibilităţile de îmbinare ale verbelor zicerii, în „Limba şi literatura moldovenească”, 1973,
nr. 1, p. 67-72.
30
Maria Bîrcă, Analiza semică a verbelor zicerii cu sens de „a transmite o informaţie”, în „Limba şi
literatura moldovenească”, 1977, nr. 4, p. 41-46.
31
Nicoletta Villa, I verbi dicendi dell’italiano, în Nicoletta Villa, Marcel Danesi (ed.), Studies in
Italian Applied Linguistics, Biblioteca di Quaderni d'Italianistica I, Ottawa, 1984.
32
Monique Monville-Burston, Les Verba dicendi dans la presse d’information, „Langue française”
Nr. 98, 1993, p. 48-66.
22
ştie ce vrea să zică, ce doreşte, ce respinge. Vom avea deci un oarecare număr de
propoziţii care încep printr-un predicat la persoana întâi. Una dintre ele va conţine
dictum-ul «Eu spun:..».”33
Spaţiul lingvistic românesc se pare că nu excelează în lucrări care să trateze
exclusiv clasa verbelor dicendi. Putem aduce totuşi în discuţie o serie de articole şi
de lucrări care ating tangenţial şi foarte evaziv verbele ce fac obiectul prezentei
cercetări. Dacă ar fi să stabilim o axă cronologică a contribuţiilor, am putea începe
prin a menţiona studiul ce tratează Vorbirea directă şi indirectă a lingviştilor I.
Fischer şi Em. Vasiliu (1953)34, unde aceştia preferă sintagma de verb declarandi.
Emanuel Vasiliu (1970)35 încearcă o apropiere mai evidentă de clasa verbelor
dicendi, din perspectiva lingvisticii formale, în articolul Semantică şi sintaxă;
câteva observaţii asupra construcţiei verbelor „dicendi”.
Tratând alte aspecte de limbă şi de stil, Mihaela Mancaş, în articolul Aspecte
funcţionale şi compoziţionale ale stilului indirect liber (1970)36, aminteşte pe alocuri
conceptul de „verb dicendi”, în momentul în care înlătură o serie de confuzii în
interpretare survenite pe terenul stilului direct neitrodus (liber), respectiv al stilului
indirect liber, precum şi atunci când precizează faptul că monologul interior „este, de
cele mai multe ori, dar nu întotdeauna, introdus în text printr-un verb dicendi
facultativ, ceea ce reprezintă o apropiere în plus între acesta şi stilul direct”37. Doi ani
mai târziu, revine cu un nou articol, Caracteristici sintactice, lexicale şi intonaţionale
ale stilului indirect liber în limba română (1972)38, având pe fundal noi referiri
izolate la unităţile de limbă constituite de verbele dicendi.
Trimitere foarte vagă la verbele zicerii face şi Mircea Frînculescu (1973)39, în
Consideraţii cu privire la notarea vorbirii personajelor în opera lui Neculce. În
opinia acestuia, „mijloacele obişnuite de introducere a vorbirii directe sunt verbele
dicendi, declarandi”.
Un alt reper, mult mai important, este articolul publicat de Rodica Zafiu sub
titlul Verbe de declaraţie (1994)40. Aceasta atrage atenţia asupra folosirii excesive

33
Ibidem, p. 54, (trad noastră).
34
I. Fischer, Emanuel Vasiliu, Vorbirea directă şi indirectă, în „Limba română”, nr. 4, Editura
Academiei Republicii Populare Române, Institutul de Lingvistică din Bucureşti, iulie-august 1953, p.
35-40.
35
Emanuel Vasiliu, Semantică şi sintaxă; câteva observaţii asupra construcţiei verbelor „dicendi”,
în Sistemele limbii, Editura Academiei, Bucureşti, 1970, p. 193-215.
36
Mihaela Mancaş, Aspecte funcţionale şi compoziţionale ale stilului indirect liber, în „Limbă şi
literatură”, vol.XXV, Bucureşti, 1970, p. 121-133.
37
Ibidem, p. 126.
38
Idem, Caracteristici sintactice, lexicale şi intonaţionale ale stilului indirect liber în limba română,
în „Limbă şi literatură”, vol 4, Societatea de Ştiinţe Filologice din Republica Socialistă România,
Bucureşti, 1972, p. 567-581.
39
Mircea Frînculescu, Consideraţii cu privire la notarea vorbirii personajelor în opera lui Neculce,
în „Limbă şi literatură”, vol 1, Societatea de Ştiinţe Filologice din Republica Socialistă România,
Bucureşti, 1973, p. 25-35.
40
Rodica Zafiu, Verbe de declaraţie, în Limba şi literatura română, XXIII, 2, 1994, 14-17 (I), 3-4,
21-22 (II).
23
a acestor verbe în cadrul exprimării orale, ele tinzând să devină adevărate ticuri
verbale. Fundamentate pe o analiză pragmatică a situaţiilor de comunicare,
concluziile autoarei arată că anumite verbe aparţinând aceleiaşi serii verbale avute
în vedere (a afirma, a declara, a anunţa) reuşesc să nuanţeze diferite „grade ale
marcării oficiale, ale implicării”; lingvista subliniază faptul că uneori dicţionarele
nu oferă definiţii suficient de satisfăcătoare şi de relevante acestor termeni şi că
doar prin utilizarea acestor verbe, prin probe de substituţie şi prin contextualizare,
se poate constata exact diferenţa de percepţie a mesajului transmis.
Semnalăm o abordare funcţională a verbelor declarative şi la Cezar-Cristian
Bălăşoiu, în Discursul raportat în textele dialectale româneşti (2004)41. Se pare că
lingvistul român plasează verbele dicendi în contextul istoric oferit de gramatica
latină, făcând referire la un aspect pe care îl vom dezvolta şi noi ulterior în
conţinutul lucrării de faţă, şi anume problematica construcţiilor de acuzativ cu
infinitivul în momentul în care regentul este un verb declarativ. Acesta semnalează
unele clasificări propuse de lingvişti străini (Larochette, López Muñoz, D.
Maingueneau, Banfield, Martin-Baltar, Strauch etc.) şi observă că majoritatea
acestor autori consideră criteriul semantic ca fiind fundamental pentru definirea
clasei verbelor declarative, însă nu unicul; pentru Bălăşoiu, sintagma „discurs
citant”, evocată în câteva rânduri pe parcursul articolului, pare să fie simptomatică
referitor la comportamentul verbelor zicerii, prin aceasta autorul dorind, de fapt, să
pună în evidenţă facultatea anumitor verbe declarative de a cita, adică de a
constitui baza discursului cadru. Lipsa proprietăţii citării la unele verbe favorizează
stabilirea unei noi taxonomii a verbelor declarative.
Două dintre verbele dicendi fundamentale ale limbii române, discutate în
amănunt în paralel cu echivalentele lor spaniole în diverse capitole ale lucrării de
faţă, au fost analizate sistematic de către lingvista Ileana-Camelia Popa într-un articol
intitulat Les „verba dicendi” a spune et a zice (2007)42, aceasta analizând structura
lor semantică şi definindu-le ca „verbes de parole neutres par excellence”43.
O lucrare care valorifică cercetările anterioare de pe plan naţional şi
internaţional şi care propune posibile abordări în analiza verbelor zicerii este teza
de doctorat a cercetătoarei Ximena-Iulia Barbu, intitulată Verbele dicendi în limba
română: aspecte etimologice, semantice şi sintactice (2008)44. Această cercetare
poate constitui o bază foarte bună de plecare pentru următoarele studii ce au în
vedere verbele specifice comunicării din limbile romanice, deoarece precizările
etimologice comparativ-contrastive şi bogatul inventar propus spre studiu uşurează
într-o bună măsură orice abordare ulterioară a acestei clase semantice de verbe.

41
Cezar-Cristian Bălăşoiu, Discursul raportat în textele dialectale româneşti, EUB, Bucureşti, 2004.
42
Ileana-Camelia Popa, Les „verba dicendi” a spune et a zice, în „Studii şi cercetări lingvistice, tom
LVIII, 2/2007, p. 349-362.
43
Ibidem, p. 349.
44
Ximena-Iulia Barbu, Verbele dicendi în limba română: aspecte etimologice, semantice şi sintactice
(teză de doctorat nepublicată), Bucureşti, 2008.
24
După cum se constată din această trecere în revistă a contribuţiilor la studiul
verbelor dicendi, se obţine o listă destul de restrânsă de referinţe bibliografice ce
tratează monografic tema verbelor dicendi, subiectul fiind considerat mai degrabă
unul de actualitate şi într-un stadiu de cercetare relativ incipient.

1.2.2. Context metodologic


Pentru cercetarea oricărui corpus lexical selectat mai curând pe baze intuitive
există o varietate de unghiuri de abordare şi, de aceea, demersurile metodologice
pot fi de diferite tipuri, fiecare metodă aducând informaţii noi asupra inventarului
studiat şi conturând diverse clase şi categorii în interiorul acestuia. În cele ce
urmează, vom menţiona câteva studii pe care le-am avut în vedere în momentul
trasării acestor metode de analiză, ele oferind mai curând modele pentru cercetarea
noastră, iar nu soluţii, căci vizează în primul rând clasificarea şi analiza verbelor
zicerii pe diferite paliere ale unor limbi particulare, inclusiv (sau exclusiv) limbi
neromanice.
Se pare că anul 2010 a fost destul de prolific în ceea ce priveşte tezele de
doctorat publicate, având ca temă centrală verbele dicendi care ne interesează. În
cadrul Universităţii din Katowice (Polonia) s-a remarcat cu o teză cu titlul Basic
Verba Dicendi in Academic Spoken English doctorandul Oskar Gawlik. Autorul
restrânge aria de cercetare la cele patru verbe ale zicerii esenţiale pentru limba
engleză, şi anume: say, talk, tell şi speak, plasate în cadrul restrâns şi particular al
vorbirii academice. Din însăşi tema tezei asistentului universitar polonez putem
observa faptul că abordarea verbelor dicendi este restricţionată, preferându-se
prezentarea detaliată în câte un capitol a unui număr limitat de termeni, foarte
reprezentativi, de altfel, pentru categoria ce face obiectul cercetării noastre. Scopul
suprem al acestei lucrări pare să fie mai degrabă evidenţierea rolului limbii engleze
în contextul academic contemporan, iar seria de verbe dicendi constituie unelte de
clarificare a anumitor aspecte în ceea ce priveşte engleza vorbită, utilizată în
comunicarea de tip academic.
În tabloul contribuţiilor metodologice trebuie menţionată şi teza publicată de
José Alejandro Calero Díaz (2010), profesor de limba cehă în cadrul Universităţii
din Granada: Análisis del dominio léxico de los verbos que expresan manera de
hablar y su componente valorativo en la lengua checa; cu toate că aceasta
furnizează mai mult informaţii ce înlesnesc studiul verbelor zicerii în limbile slave,
pentru noi lucrarea este interesantă din punct de vedere metodologic. Autorul
spaniol punctează la un moment dat, în cadrul lucrării sale, faptul că toate verbele
ilocuţionare sunt verba dicendi, însă nu toate verbele dicendi constituie verbe
ilocuţionare. În lista materialelor bibliografice consultate de acesta atrage atenţia
František Daneš (1973) cu titlul Verba dicendi a výpovědní funkce (Verba dicendi
and utterance functions), material incomod, însă de consultat din cauza
indisponibilităţii lui într-o limbă de circulaţie internaţională.
25
În seria tezelor de doctorat care selectează pentru analiză verbe din sfera
zicerii, mai putem menţiona şi lucrarea realizată de Olesea Botnaru (2007), Verbele
performative în limba română. Supunând unei analize minuţioase clasa verbelor
performative, pe un suport de 19 opere din diferite specii literare, autoarea le
încadrează în cinci categorii de bază: asertive (a afirma, a aproba, a asigura, a
atesta, a confirma, a critica, a descrie, a divulga, a enunţa, a garanta, a informa, a
insinua, a insista, a înştiinţa, a lăuda, a mărturisi, a povăţui, a presupune, a
pretinde, a sfătui, a spune, a zice etc.), declarative (a adjudeca, a aproba, a
autoriza, a boteza, a confirma, a declara, a numi, a susţine etc.), expresive (a
aproba, a aclama, a felicita, a mulţumi, a mustra, a se plânge, a protesta, a saluta,
a slăvi, a se scuza etc.), comisive (a făgădui, a jura, a promite, a propune, a refuza,
a se tocmi etc.) şi directive (a cere, a comanda, a dicta, a implora, a îndemna, a
ordona, a pofti, a porunci, a preveni, a recomanda etc.). Întemeiată pe teoria
actelor de vorbire, această teză prezintă, într-o viziune pragmatică, un întreg
mecanism al procesului de comunicare, susţinut, în mod vădit, într-o proporţie
foarte mare prin selectarea verbelor performative asertive corespunzătoare.
Fiecare din studiile citate mai sus, care au putut fi consultate în limbi de
circulaţie internaţională, alături de lucrările din spaţiul romanic, ne-au sugerat
posibilităţi de abordare a verbelor zicerii, pe care le-am concretizat în analizele
realizate asupra acestor verbe în capitolele lucrării noastre: funcţia metalingvistică
(capitolul al doilea), comportamentul morfosintactic, pragmatic şi discursiv
(capitolul al III-lea), particularităţi semantice (capitolul al IV-lea), statutul lexical
(capitolul al V-lea), implicarea în discursul repetat (capitolul al VI-lea) şi evoluţia
în diacronie (capitolul al VII-lea).

1.2.3 Perspective de cercetare comparativă


Se pare că studiile care să vizeze sfera verbelor zicerii în două sau mai multe
limbi, care să abordeze o metodă de cercetare comparativ-contrastivă, sunt puţin
numeroase până în perioada actuală. Prea puţin lingvişti s-au încumetat să
structureze în paralel trăsăturile definitorii şi nuanţele specifice ale verbelor dicendi
privite prin filtrul unei limbi stăine. Vom aminti, în cele ce urmează, contribuţiile
de acest tip pe care le-am putut identifica pe parcursul cercetării noastre şi care
sunt relevante pentru noi în primul rând din perspectiva metodei. Se pare că
niciuna dintre ele nu are în vedere tratarea în oglindă a celor două limbi la care
facem referire în prezenta lucrare, româna şi spaniola. Din păcate, toate lucrările
comparativ-contrastive de care avem cunoştinţă sunt articole de mică întindere (sub
40 de pagini), aşadar nu pot oferi un tablou metodologic complet, aşa cum am
încercat să schiţăm în lucrarea noastră.
Cu cât ne apropiem mai mult în timp de momentul prezent, vom sesiza un
interes tot mai crescut al teoreticienilor faţă de tema care ne interesează. Un studiu
comparativ ne oferă Maria Teleagă în lucrarea intitulată Observaţii asupra unei
26
clase de „verba dicendi” din engleză şi română (1996-1997)45. Pe un corpus de 35
de verbe contextual dicendi tratate în paralel din perspectivă semantică, aceasta
descrie zicerea asociată sunetelor din natură, mişcărilor şi proceselor fizice, precum
şi sunetelor mecanice, exemplificând fiecare termen în parte.
Într-un articol din anul 199946, Hans Bäckvall analizează comparativ verbele
zicerii din limbile franceză şi spaniolă. Teoreticianul suedez este interesat doar de
verbele care pot introduce discursul direct, echivalente cu construcţia zise el,
acceptând pentru această poziţie atât verbe dicendi autentice, cât şi substitute (pe
care le numeşte vicariants47). Bäckvall inventariază şi analizează în jur de 130 de
verbe dicendi pentru limba spaniolă, şi tot cam atâtea pentru limba franceză, în
contexte extrase din opere literare ale unor autori consacraţi, fiind preocupat de
privirea comparativă atât în ceea ce priveşte semantica acestor verbe, cât şi
funcţiile lor contextuale, topica şi uneori chiar punctuaţia, care poate oferi
informaţii suplimentare privind conotaţiile contextuale.
Un alt studiu comparativ ne parvine din spaţiul iberic, atât de bogat în cazul
studiilor descriptive despre verbele dicendi. Având ca punct de plecare o altă
cercetare contrastivă între verbe (cele de mişcare)48, care a pus problema
dificultăţilor întâmpinate de traducători în momentul echivalării acestora între
limbile spaniolă şi engleză, Ana Rojo şi Javier Valenzuela şi-au propus, în anul
200149, să identifice în ce măsură se pierde sau se câştigă încărcătură
informaţională prin procesul de traducere atunci când vine vorba de verbele de
comunicare. Sunt puse sub lupă 400 de verbe ale zicerii din limba engleză şi
echivalentele lor din limba spaniolă, mai mult sau mai puţin afectate de procesul de
traducere. Toate aceste verbe supuse analizei au fost extrase la întâmplare din patru
romane contemporane (câte 100 de verbe din fiecare roman) şi variantele în limba
spaniolă ale acestor opere, fiind ulterior grupate în două categorii mari: verbe ale
zicerii generale, ce presupun întotdeauna un vorbitor şi un destinatar (engl. to say,
to speak, to talk şi to tell; sp. contar, decir, hablar şi charlar) şi verbe specifice, ce
fac referire la unele particularităţi ale comunicării (engl. to shout, to murmur etc.;
pentru spaniolă: toate celelalte verbe neincluse în prima clasă)50. Concluzia la care
s-a ajuns este aceea că, în timpul procesului de traducere, numărul verbelor zicerii
din limba engleză este ceva mai scăzut faţă de varietatea oferită de limba spaniolă.

45
Maria Teleagă, Observaţii asupra unei clase de „verba dicendi” din engleză şi din română, în
„Analele Universităţii din Timişoara”, seria Ştiinţe filologice, vol.XXXIV-XXXV, Timişoara,
1996-1997, p. 93-99.
46
Hans Bäckvall, Verbes déclaratifs en français et en espagnol, în „Revue de Linguistique Romane”,
nr. 251-252, iulie-decembrie 1999, p. 509-544.
47
Ibidem, p. 509.
48
Este vorba despre studiul lui D. Slobin , Two ways to travel: Verbs of motion in English and
Spanish, în M. S. Shibatani Masayoshi şi S. A. Thompson (Eds.), Grammatical Constructions: Their
form and meaning. Claredon Press, Oxford, 1996, p. 195-220.
49
Ana Rojo, Javier Valenzuela, How to Say Things with Words: Ways of Saying in English and
Spanish, „Meta: journal des traducteurs / Meta: Translators' Journal”, vol. 46, nr 3, 2001, p. 467-477.
Articol disponibil pe http://id.erudit.org/iderudit/003971ar.
50
Ibidem, p. 469.
27
O altă paralelă între verbele dicendi din limbile engleză şi spaniolă este pusă în
lumină într-o lucrare cu titlul Communicative constructions in English and
Spanish, susţinută de Montserrat Martínez Vásquez în cadrul celei de-a III-a ediţii
a Conferinţei Internaţionale de Lingvistică Contrastivă din 200351, care a avut loc
în Santiago de Compostela, Spania. De această dată, sunt avute în vedere nu doar
verbe ale zicerii pure, ci şi alte construcţii cu verbe din alte domenii, dar care pot fi
plasate cu uşurinţă în cadrul comunicaţional. Concluzia la care ajunge aceasta,
făcând referire la construcţiile cu verba dicendi, este că verbele cele mai generale,
reprezentative pentru limba spaniolă, sunt decir şi contar (fapt surprinzător,
deoarece hablar este celălalt verb fundamental al zicerii din spaniolă, având în
vedere caracterul său general şi neutralitatea sa stilistică), iar pentru limba engleză
verbele dicendi fundamentale sunt say şi speak.
Spaţiul restrâns al acestor articole se reflectă în mod evident în
specificitatea demersului, în limitarea inventarului (după diverse criterii) şi în
selecţia metodelor de analiză, care privesc doar o anumită latură a verbelor zicerii.
Pentru acest motiv, pornind de la cercetările anterioare de mici dimensiuni, în
lucrarea de faţă, cu un cadru mai generos, am încercat să îmbinăm într-un tot unitar
diverse perspective şi moduri de abordare a acestei clase de verbe, în scopul de a
oferi o imagine cât mai completă şi complexă a trăsăturilor, a comportamentului şi
a evoluţiei istorice care caracterizează această paradigmă lexicală.

1.2.4. Excurs terminologic


Înainte de a trece la o cercetare amănunţită, este necesară o clarificare
terminologică. Cunoscute sub termenul generic de verba dicendi, aceste elemente
lexicale a căror funcţie principală este cea de a reflecta şi sintetiza informaţia
metalingvistică pot apărea în lucrările de specialitate sub diferite denumiri.
Luând în considerare frecvenţa de utilizare a diferiţi termeni în cadrul studiilor
consultate, se observă cu uşurinţă că, în lingvistica românească şi universală,
terminologia latină primează (făcându-se uz fie de sintagma verba dicendi52, fie de
verba declarandi53). Cea care menţionează pentru prima dată în lingvistica
românească conceptul de „verb dicendi” este Mihaela Mancaş (1970)54, urmată la
scurt timp de Mircea Frînculescu (1973)55. Maria Bîrcă face uz de denumirea verbe
51
Montserrat Martínez Vásquez, Communicative constructions in English and Spanish, în ,
Christopher S. Butler et alii (Eds.), The Dynamics of Language in Use. Functional and Contrastive
Perspectives, John Benjamins Publishing Company, Amsterdam/ Philadelphia, 2005, p. 79-109.
52
Maria Teleagă, în op. cit., p. 93, preferă folosirea acestei sintagme.
53
Termen generic utilizat de teoreticienii Emanuel Vasiliu şi I. Fischer în articolul Vorbirea directă şi
indirectă, apărut în revista „Limba română”, nr. 4, Editura Academiei Republicii Populare Române,
Institutul de Lingvistică din Bucureşti, iulie-august 1953, p.35-40.
54
Mihaela Mancaş, Aspecte funcţionale..., p. 121-133 şi Caracteristici sintactice..., p. 567-581;
terminologia latinească (verbe dicendi, declarandi) este folosită şi de Mircea Frînculescu, op. cit., p.
25-35.
55
Mircea Frînculescu, op. cit., p. 27.
28
ale zicerii (1972)56, pe când alte referiri pe care le-am putut consulta pun în lumină
următoarele formulări: verbe de vorbire, verbe de declaraţie, verbe ale
comunicării, verbe ale „rostirii”57 şi, uneori, verbe ale enunţării, verbe ale citării
(„verbs of quotation”)58 sau verbe ale vorbirii59.
Pentru limba spaniolă, această categorie de verbe este întâlnită cel mai
frecvent sub denumirea verbos de habla sau verbos de decir. José Alejandro Calero
Díaz (2010)60 mai face referire la aceste verbe şi prin folosirea sintagmei verbos de
sonido61. Cadrul metodologic în care îşi dezvoltă ideile lingvistul spaniolul
surprinde percepţia unei alte lingviste, Milada Hirschová, care, în anul 1988, în
cadrul lucrării Česká verba dicendi v performativním užití, (příspěvek ke zkoumání
kommunikativních funkcí výpovedi) făcea distincţie între verba dicendi şi verbele
de vorbire în limba cehă, considerând că verbele dicendi provin din verbele de
vorbire (los verbos de habla)62. De-a lungul cercetării au mai fost detectate şi alte
etichetări sporadice, precum ar fi: verbos de comunicación verbal63, verbos de
lengua64, verbos de transferencia comunicativa65 sau verbos dialogales66.
Fireşte, avem convingerea că fiecare dintre lingviştii citaţi mai sus a avut în
vedere argumente pentru a propune o variantă sau alta pentru a denumi această
clasă semantică de verbe. Pentru lucrarea de faţă vom păstra ca principal termenul
consacrat de verba dicendi, care, în plus, are avantajul de a fi general ca sens şi
universal ca uz, fără, însă, a respinge şi alte forme de a ne referi la aceste verbe,
atunci când contextul o impune (verbe ale zicerii, verbe declarative, verbe ale
comunicării etc.); vom defini un verbum dicendi ca fiind orice verb în a cărui
semnificaţie este prezentă referirea la limbajul articulat uman.

56
În cele trei articole deja citate anterior.
57
Ion Coja, Criteriul adevărului în definiţia limbajului, site personal, 2008.
58
Federica Guerini, Polyphony in multilingual interactions: code-switching in reported speech among
Ghanaian immigrants in Bergamo, Linguistica e Filologia 29, 2009, p. 69.
59
Ileana-Camelia Popa, op. cit., passim.
60
José Alejandro Calero Díaz, Análisis del dominio léxico de los verbos que expresan manera de
hablar y su componente valorativo en la lengua checa, Universidad de Granada, Departamento de
Filología Griega y Filología Eslava, 2010.
61
Aceasta este traducerea pe care o oferă în momentul în care o citează în cadrul tezei sale de doctorat
pe lingvista slovacă Emilia Nemcová, Sémantická analýza verb dicendi, VEDA, Bratislava, 1990. În
limba română ar însemna: verbe de sunet.
62
Milada Hirschová, Česká verba dicendi v performativním užití, (příspěvek ke zkoumání
kommunikativních funkcí výpovedi), Univerzita Palackého, Olomouc, 1988, apud José Alejandro
Calero Díaz, op. cit.
63
Rafael Cano Aguilar, Estructuras Sintácticas Transitivas en el Español Actual, Gredos, Madrid,
1987.
64
Manuel Casado Velarde, La polifonía discursiva…, p. 650.
65
Salvador Gutiérrez Ordóñez, Los dativos, în Gramática descriptiva de la lengua española, Ignacio
Bosque şi Violeta Demonte (Eds.), vol. 2, Espasa, Madrid, 1999, p. 1855-1930.
66
Hernán Contreras, Los verbos dialogales en inglés y en castellano, în Revista de Lingüística
Teórica y Aplicada, nr. 26, Editorial Universidad de Concepción, Chile, 1988, p. 23-27.
29
2. VERBELE ZICERII
CA ELEMENTE ALE METALIMBAJULUI

2.1. Consideraţii teoretice asupra metalimbajului


Prin semantica lor, verbele zicerii şi lexemele înrudite cu acestea aparţin
metalimbajului unei limbi naturale. De-a lungul istoriei lingvisticii, dar mai ales
începând cu secolul al XX-lea, au apărut diverse teorii funcţionaliste în analiza
actului comunicării (K. Bühler, Fr. Kainz, J. Mukařovský etc.), însă unul dintre
primii care relevă importanţa codului comunicării şi a funcţiei asociate acestuia este
Roman Jakobson, în 1960; în studiul său Linguistics and Poetics, Jakobson arată că
„în logica modernă, se face o distincţie între două niveluri ale limbajului: concret,
„obiectual” (object language), care spune ceva despre obiecte, şi „metalimbajul”
(metalanguage), care spune ceva despre limbaj67. Pentru acest lingvist, funcţia
metalingvistică, privitoare la codul în care se desfăşoară comunicarea, este una
auxiliară, prin care limbajul îşi reflectă propria sa substanţă68.
În mod paradoxal, Eugeniu Coşeriu69, însă, neagă existenţa unei funcţii
metalingvistice de sine stătătoare; lingvistul român consideră că particularizarea
respectivă vizează realitatea extralingvistică, astfel încât existenţa unei funcţii
aparte, separabile de funcţia de reprezentare, ar fi nejustificată, funcţia
metalingvistică propusă de Jakobson fiind doar un caz particular al funcţiei
referenţiale. Aceasta din urmă priveşte obiectele lumii reale despre care se transmit
informaţii în procesul de comunicare, iar limbajul este, până la urmă, un obiect ca
oricare altul al lumii reale.
Privite în acest fel, lucrurile par să stea aşa cum le prezintă Coşeriu. În
realitate, însă, o serie de fenomene manifestate la nivel morfosintactic probează
tocmai contrariul, aşa cum o demonstrează Ioan Oprea70, care arată că în
metalimbaj cuvintele au un statut special (ele devin substantive71), iar unele

67
Roman Jakobson, Funcţiile limbii, fragment din Lingvistica şi poetica, în Crestomaţie de lingvistică
generală, ediţie îngrijită de Ion Coteanu, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 1998, p. 53.
68
Ibidem.
69
E. Coşeriu, Limbajul poetic, în Prelegeri şi conferinţe, Iaşi, 1994, p. 148.
70
Ioan Oprea, Curs de filozofia limbii, Editura Universităţii, Suceava, 2001, p. 66 et seq.
71
În metalimbaj, orice cuvânt poate primi determinări specifice substantivului; prin convenţie, se
atribuie şi un gen gramatical acestor „metasubstantive”: rom. a mic, r-uri graseiate, a fi copulativ, sp.
las u-es, confundir el ser y el estar etc. Ca o curiozitate, în limba spaniolă există o regulă fonotactică
privind substantivele feminine care încep cu a tonic şi care primesc articole omonime cu cele de
masculin el agua, un hambre etc.; regula nu se aplică pentru numele literei h: la hache, aşadar, încă o
excepţie de la regula generală, care sugerează că metalimbajul îşi are propriile sale reguli.
30
elemente ale lexicului aparţin metalimbajului prin însăşi semantica lor
(terminologia lingvisticii generale ori cuvinte de tipul zicătoare, proverb, glumă,
naraţiune, povestire etc., din terminologii literare sau lingvistice specializate) sau
prin context (verbe de tipul a spune, a zice, a întreba etc., care introduc vorbirea
directă şi indirectă).
Dacă abordăm faptele din această perspectivă, constatăm că verbele zicerii
sunt legate intrinsec de procesul de comunicare, pentru că ele exprimă sau
apreciază modul în care funcţionează codul pe care îl folosesc cei doi protagonişti
pentru a comunica. Spre deosebire de alte clase de verbe, cele ale zicerii presupun,
în mod logic, existenţa a doi participanţi la actul de comunicare: un emiţător şi un
receptor, între care se realizează schimbul de informaţii.
Cu toate acestea, vom observa că există şi situaţii în care aceste verbe
funcţionează ca verbe intranzitive, fără compliniri directe sau indirecte, aşadar
participarea unui receptor este uneori neprecizată sau irelevantă (a se vedea şi
infra, § 3.3.), cu alte cuvinte criteriul celor doi colocutori nu este respectat
întotdeauna, cel puţin nu în sensul reprezentării lor sintactice.
Verbele zicerii, mai ales cele cu sens general şi anumite verbe cu sens
specializat, apar cu mare frecvenţă ca mediatori în discursul dominat de funcţia
metalingvistică, alături de verbe ale proceselor cognitive, cu care alternează liber
uneori, pentru că vizează cele două laturi ale cunoaşterii: ideală ca proces de
gândire şi materială ca expresie prin limbă. Astfel, în acest tip de discurs vom
întâlni adeseori construcţii de tipul cum se zice (la)...?, cum se spune la...?, ce vrea
să zică...?, cum spui...?, cum spui la...? cum se cheamă...?, cum se numeşte...?, ce
vrei să spui cu / prin...? etc., alături de ce înseamnă...? sau ce înţelegi prin...? etc.
Aceste construcţii servesc la cererea de informaţii în scopul precizării şi elucidării
unor aspecte legate de codul lingvistic folosit de participanţii la procesul de
comunicare, atunci când performanţa unuia este incompatibilă cu competenţa
celuilalt. Mai mult decât atât, funcţia metalingvistică nu se poate realiza făcând
abstracţie de verbele zicerii, pentru că această funcţie este una explicativă, iar
verbele zicerii alcătuiesc, alături de verbele cunoaşterii, schemele fundamentale ale
discursului metalingvistic tipic.

2.2. Discursul metalingvistic


Pornind de la consideraţiile lui Roman Jakobson privitoare la funcţia
metalingvistică, menţionate anterior, vom accepta că orice tip de discurs în care se
cer şi se dau lămuriri privitoare la codul comunicării, în particular la elemente ale
limbii, este un discurs metalingvistic, indiferent dacă problema ridicată priveşte
forma sau conţinutul cuvântului sau sintagmei respective.
În consecinţă, vom observa următoarele: lingvistica generală are ca obiect de
studiu limbajul uman articulat, concretizat sub formă de limbi particulare, care
constituie mijloace de comunicare specifice pentru comunităţile etnolingvistice.
Dicţionarele reprezintă inventare ale paradigmelor de semne ce compun sistemele
31
limbilor naturale, în timp ce gramaticile expun şi analizează seturile de reguli ce
organizează combinarea acestor semne pe axa sintagmatică. Cu alte cuvinte, cele
mai evidente exemple de discurs metalingvistic prin excelenţă sunt textul
lexicografic în particular şi cel lingvistic în general, care cuprinde şi lucrările de
fonetică, morfosintaxă, lexicologie şi analiza discursului.

2.2.1. Textul lexicografic


În lumina cercetării noastre, textul lexicografic, deşi reprezentativ pentru
funcţia metalingvistică a limbii, oferă un număr redus de situaţii în care verbele
zicerii se activează ca elemente necesare pentru construcţia metalimbajului ca
discurs; cu toate acestea, în articolele din dicţionare apar o serie de situaţii
relevante care considerăm că merită să fie luate în discuţie.
Pe de o parte, în unele dicţionare româneşti şi spaniole apar diverse precizări
referitoare la aspectul formal al cuvintelor-titlu sau al altor elemente, aşa cum se
poate constata din exemplele următoare, în care se dau indicaţii privitoare la modul
în care se pronunţă unele cuvinte străine (xenisme) sau cu etimologie multiplă,
unde accentul este variabil; în aceste situaţii se dau explicaţii cu ajutorul unor verbe
precum a accentua, a pronunţa sau chiar a zice:

profésor, ~i, profesoáră, ~e m., f. 1. persoană cu o pregătire specială


într-un anumit domeniu, care predă [...] o materie de învăţământ [...];
2. (p. ext.) persoană care îndrumă, educă, învaţă pe cineva [...]; (accent.
şi: profesór). [Din lat. professor, fr. professeur, germ. professor].72
kitsch, kitschuri, s.n. Termen folosit pentru a determina un obiect
decorativ de prost gust. ◊ Reproducere sau copiere pe scară industrială a
unor opere de artă, multiplicate şi valorificate comercial. [pr.: chici] –
Din germ. kitsch.73
contracción [del latín contrahere ‘estrechar, juntar’, de con- ‘juntos’ +
trahere ‘traer, arrastrar hacia sí], palabra (o grupo de palabras) acortada;
por ejemplo:
(ESPAÑOL) al por a el, del por de el; [...]
(FRANCÉS) au por à le ‘al’, du por de le ‘del’, des por de les ‘de los’;
août ‘agosto’, pronunciado como el francés ou ‘o’ (u), paon ‘pavo real’,
pronunciado como el francés pan ‘faldón’ (pã); [...]74

72
NDU (subl. noastră).
73
DEX (subl. noastră).
74
Guido Gómez de Silva, Diccionario internacional de literatura y gramatica. Con tablas de
latinización para diversos sistemas de escritura, Fondo de Cultura Económica, México, 1999
(disponibil pe books.google.ro) - (subl. noastră).
32
În alte dicţionare, mai ales în cele ale limbii spaniole, dar şi ale altor limbi
romanice occidentale, verbele fundamentale ale zicerii (cu sensurile „a zice” şi „a
vorbi”) apar ca instrumente lingvistice pentru introducerea unor precizări
referitoare la domeniul specific sau de aplicabilitate a unui termen75:
mocho, cha (de or. inc.). 1. adj. Dicho especialmente de un animal
cornudo, de un árbol o de una torre: Que carece de punta o de la debida
terminación [...].76
álgido, da [...] 3. fig. Dícese del momento o período crítico o culminante de
algunos procesos orgánicos, físicos, políticos, sociales, etc.77
negro, gra (del lat. niger, nigri). 1. adj. Se dice del aspecto de un cuerpo
cuya superficie no refleja ninguna radiación visible. 2. adj. Se dice de la
ausencia de todo color. U. m. c. s. m. [...] 8. adj. Dicho de ciertos ritos y
actividades: Que invocan la ayuda o la presencia del demonio o del
poder maligno. Magia, misa negra. [...]78
saber [...] 3. [...] En algunas zonas de América, especialmente en el área
andina, se utiliza también, al hablar de hábitos, como equivalente de
soler: «Durante años, ya de vuelta de esas tierras, cuando me
encontraba en la proximidad de los puertos, me sabía venir la tentación
de interrogar a los marinos que volvían de viaje» (Saer Entenado [Arg.
1988]); no obstante, en estos casos, es mayoritario en la norma culta y,
por tanto, preferible el uso de soler.79

Cu această funcţie, verbele rom. a spune şi a zice apar ceva mai rar în definiţiile
lexicografice; în acest caz, ele au rolul fundamental de a explicita unele expresii
idiomatice sau proverbe şi zicători din punctul de vedere al aplicabilităţii lor:

ţigan, -ă, ţigani, -e, s. m., adj. I. s. m. 1. [...] ◊ Expr. [...] Tot ţiganul îşi
laudă ciocanul, se spune despre cei care se laudă cu ceea ce le aparţine.
E învăţat ca ţiganul cu ciocanul (sau cu scânteia), se spune despre cei
deprinşi cu nevoile. [...] – Din sl. ciganinŭ. Cf. rus. ţâgan.80

75
O statistică a acestei situaţii în diverse ediţii ale DRAE arată că, în ediţia 2001, forma se dice apare
de 2173 ori, în timp ce forma dicho apare de 7425 ori. Pentru comparaţie, în ediţia din 1992 apar trei
forme: dícese de 5310 ori, dicho de 760 ori şi se dice de 517 ori (Paz Battaner, Dos casos de
definiciones morfológicas en los diccionarios, în *** Palabras, norma, discurso: en memoria de
Fernando Lázaro Carreter, Ediciones Universidad de Salamanca, 2005, p. 128).
76
DRAE 2001 (subl. noastră).
77
DRAE 1992 (subl. noastră).
78
DRAE 2001 (subl. noastră).
79
*** Diccionario panhispánico de dudas, Real Academia Española, Asociación de Academias de la
Lengua Española, Madrid – Santillana, 2005 (subl. noastră).
80
DEX.
33
tăcea, tac, vb. II. Intranz. 1. [...] ◊ Expr. [...] Tace şi face, se spune
despre cineva care acţionează fără vorbă multă sau despre cineva care
unelteşte în ascuns ceva rău. Tace şi coace, se zice despre cineva care
plănuieşte în ascuns o răzbunare. [...] – Lat. tacere.81

Verbul rom. a vorbi nu apare nici el cu foarte mare frecvenţă în explicaţiile


lexicografice, dar uneori poate introduce precizări referitoare la formule sau
termeni cu o utilizare specifică în unele domenii particulare:

tétea s.m. – Tată. ţig. tetea. Cuvânt care se foloseşte numai vorbind
despre ţigani sau vorbind ca ei. Originea cuvântului ţig. este incertă,
probabil este o creaţie spontană, ca tată, sau din gr. τέττα; der. din rom.
tată (Graur 192) este improbabilă. Uzul popular al lui tetea (Tiktin) nu
pare posibil fără intenţii ironice.82
ierta, iert, vb. I. Tranz. 1. A scuti pe cineva de o pedeapsă, a trece cu
vederea vina, greşeala cuiva, a nu mai considera vinovat pe cineva. ◊
Expr. [...] Dumnezeu să-l ierte, spun cei evlavioşi când vorbesc despre
un mort. [...] – Lat. libertare.83

Aşa cum se constată din exemplele prezentate, extrase din dicţionare de


diverse tipuri, verbele zicerii se activează în discursul lexicografic doar ca elemente
de construcţie a metalimbajului, ele servind la introducerea unor informaţii
privitoare la caracteristicile lingvistice ale elementelor luate în discuţie: mod de
pronunţare, domeniu specific, arie de circulaţie, posibilităţi combinatorice etc. În
absenţa verbelor zicerii, aceste note suplimentare de conţinut şi comportament
lexical nu ar putea fi explicitate, aşadar definiţiile cuvintelor-titlu ar rămâne
incomplete, ceea ce ar putea conduce la confuzii şi la folosirea greşită sau
inapropriată a cuvintelor titlu.

2.2.2. Discursul lucrărilor de lingvistică generală


Limba, în diversele ei forme de manifestare, face obiectul de studiu al
disciplinelor ce ţin de domeniul lingvisticii, aşadar termenii care denumesc aspecte
ale comunicării verbale constituie inventarul de bază al terminologiei lingvistice,
care se constituie atât din elemente specifice, cât şi din elemente din fondul lexical
principal, care denumesc noţiuni abstracte identificate, create sau definite în
lingvistica modernă.
Desigur, verbele fundamentale ale zicerii (a zice, a spune, a vorbi) vor apărea

81
Ibidem.
82
Ibidem.
83
Ibidem.
34
frecvent în textele lingvistice, atât ca elemente ale discursului propriu-zis, cât şi ca
elemente analizate prin acesta, însă nu aparţin, în mod particular sau exclusiv, de
terminologia lingvistică propriu-zisă.
Formele învechite, populare sau regionale sunt excluse a priori din acest
inventar; de exemplu, dacă în unele contexte informale verbele rom. a vorbi şi a
grăi pot varia liber, este evident că doar primul poate fi utilizat în construcţia
discursului de specialitate, în timp ce al doilea ar putea, cel mult, să constituie un
element de limbă luat în discuţie, privit printr-o abordare metalingvistică. Destul de
interesant, însă, este faptul că substantivul derivat, grai, face parte din terminologia
de bază a dialectologiei.
Lucrurile se prezintă în mod diferit atunci când ne referim la formaţii
neologice care au fost create pentru a denumi acţiuni specifice proceselor
lingvistice, aşa cum sunt privite de teoria limbii. De exemplu, pentru un vorbitor
cult, a rosti, a articula şi a pronunţa (acestea din urmă cu sensul particular de „a
emite sunete articulate cu ajutorul aparatului fonator”) sunt sinonime relative în
vorbirea curentă, însă doar a articula şi a pronunţa aparţin repertoriului
terminologic al fonologiei (deşi apare şi verbul a rosti în tratatele de fonetică, mai
ales cu forma sa de infinitiv lung, deci, cu valoare substantivală: rostire moale,
rostire dură).
Mult mai numeroase în acest inventar de termeni specifici sunt substantivele
înrudite etimologic cu verbele zicerii şi este firesc să fie aşa, pentru că orice ştiinţă
tratează mai curând cu noţiuni care teoretizează acţiuni, decât cu acţiunile
propriu-zise.
De multe ori, există în terminologia de specialitate perechi de lexeme, unul
moştenit şi unul neologic, care denumesc perechi de noţiuni conexe, una concretă
şi una abstractă, aşa cum se întâmplă în cazul lui sunet [lat. sonitus] şi fonem [din
fr. phonème, resp. din gr. φονέµα]; situaţia se repetă în toate limbile romanice,
inclusiv pentru spaniolă: sonido vs. fonema.
În discursul lingvistic, verbele zicerii şi lexemele înrudite capătă valenţe noi şi
sensuri specializate, devenind astfel termeni de specialitate. Lexemele moştenite
(ex. limbă [lat. lingua], cuvânt [lat. conventum-]) sau derivate din împrumuturi din
epoci timpurii (ex. vorbire, de la vorbi, iar acesta de la vorbă [cf. sl. dvorĭba])
suferă, astfel, o restrângere a sensurilor. Apar, astfel, serii sinonimice în care un
singur element face parte din terminologia ştiinţifică a lingvisticii, cu sensuri
specializate, aşadar devine imposibilă, în astfel de contexte, variaţia liberă a
sinonimelor (ex. cuvânt-vorbă, sinonime absolute în vorbirea curentă, dintre care
doar primul face parte din terminologia de specialitate): Unitatea minimală a
nivelului lexical este cuvântul / * este vorba.
Cuvintele din fondul moştenit pătrunse în acest repertoriu terminologic sunt
concurate, nu de puţine ori, de formaţii neologice, care au avantajul proprietăţii date de
lipsa ambiguităţii pe care o poate provoca polisemiantismul cuvintelor din fondul
lexical principal al limbii (ex. rom. cuvânt vs. lexem, sp. palabra / voz vs. lexema); cu
toate acestea, cuvintele din fondul moştenit nu sunt excluse a priori din terminologia

35
ştiinţelor limbajului, ci, dimpotrivă, au o frecvenţă destul de ridicată. În alte situaţii,
restrângerea şi specializarea sensurilor cuvintelor moştenite care îşi fac loc în
inventarul terminologic al lingvisticii face ca unele lexeme, sinonime relative în
vorbirea curentă, să intre în vocabularul de specialitate al lingvisticii cu sensuri diferite
(ex. limbă-vorbire-grai, langue-parler etc.). Mai mult decât atât, se întâmplă uneori ca
aceste sinonime relative din vorbirea curentă să se opună unul altuia în cadrul unor
dihotomii precum cea saussuriană clasică, langue-parole, tradusă în spaniolă ca
lengua-habla; cei doi termeni aflaţi în opoziţie sunt, însă, sinonimi atunci când primesc
o determinare adjectivală specifică: lengua castellana = habla castellana.

2.2.3. Terminologia genurilor literare


Teoria literaturii se foloseşte uneori de verbele zicerii pentru a-şi crea
terminologia de specialitate. Inventarul numelor de genuri sau specii literare
cuprinde unii termeni neologici, care pot fi împrumutaţi (ex. fabulă [din lat.
fabula]) sau creaţi pe terenul unei limbi după modele neologice din alte limbi (ex.
rom. expunere, de la verbul neologic a expune); pe de altă parte, există termeni ce
valorifică împrumuturi vechi din limbă (ex. a povesti din sl. povestĭ) ori s-au creat
noi termeni pornind de la acest tip de împrumuturi timpurii (ex. povestire, de la
verbul a povesti).
În tabelul de mai jos am sistematizat câteva elemente mai importante din
terminologia de specialitate a teoriei literaturii, prezentate comparativ în limbile
romanice alături de etimonul latinesc (cu caractere cursive apar etimoanele directe):

Franceză Italiană Română Spaniolă


LATINĂ
fabula, -ae fable favola fabulă fábula
cito,-are récit
contio, -onis conte racconto cuento
narratĭo, -ōnis narration narrazione naraţiune narración
legenda légende leggenda legendă leyenda
historia, -ae histoire storia istorisire / istorie historia
oro, -are oraison84 orazione85 oraţie oratoria
expono, -ere exposée esposizione expunere exposición
relatus, -us relatare relato
conventare cuvântare
SLAVĂ
basnĭ basm
povestĭ poveste
povestire

84
Cu sensul „discurs solemn”.
85
Cu sensul „discurs solemn”.
36
Trebuie să precizăm că cei mai mulţi termeni menţionaţi anterior sunt
substantive care au în limbile romanice corespondente verbale cu care sunt înrudite
etimologic (cuvinte moştenite sau neologisme) prin derivare propriu-zisă sau
regresivă ori moştenite ca atare din limba latină.
Toate aceste verbe au o componentă a zicerii; în unele cazuri, ele se
îndepărtează ca sens de lexemele care au pătruns în repertoriul terminologic al
teoriei literare şi care au primit sensuri specializate, delimitându-se astfel de
sensurile aflate în circulaţie în alte domenii ale vieţii culturale ale comunităţii
respective.
Am sintetizat o parte din aceste elemente în tabelul de mai jos (cu caractere
cursive apar etimoanele directe ale cuvintelor moştenite sau ale împrumuturilor):

Franceză Italiană Română Spaniolă


LATINĂ
fabulari/e fabuler a fabula hablar / fabular
citare citer citare a cita citar
(re) computare raconter raccontare contar
narrare narrer narrare a nara narrar
legere lire leggere leer
historia, -ae historier storiare a istorisi historiar
oro, -are orer orare a ura orar
expono, -ere exposer esporre a spune / expune exponer
re-citare réciter recitare a recita rezar / recitar
relatus, -us relater a relata relatar
conventare a cuvânta
SLAVĂ
basnĭ a băsni
povestĭ a povesti

Aşa cum se observă, numărul de verbe din această serie este apropiat în
limbile romanice pe care le-am selectat pentru comparaţie. Pentru limbile română
şi spaniolă detectăm un număr de şapte perechi comune de verbe, care provin de la
aceleaşi etimoane latineşti. Dintre acestea, trei sunt perfect echivalente ca sens şi
uz: rom. a cita – sp. citar, rom. a nara – sp. narrar, şi rom. a relata – sp. relatar.
Cele perechi trei verbe, pe care le vom analiza în continuare, mai au în comun şi
faptul că sunt formaţii neologice, care au pătruns în aceste limbi pe cale cultă,
stabilindu-se mai întâi în terminologia literară şi intrând de aici şi în vorbirea
curentă.
Prima pereche de verbe provine de la verbul lat. citāre, un verb polisemantic
care avea sensuri dicendi secundare: „3. a îndemna, a chema; 4. a face apelul celor
prezenţi; 5. a acuza; 6. a solicita voturi sau opinii.”86. Verbele romanice au pierdut

86
LNS.
37
unele din aceste sensuri, dar au dezvoltat altele. Sensurile verbului românesc se
regăsesc şi în limba spaniolă: „1. a reproduce textual un fragment, indicând autorul;
2. a menţiona nume sau fapte, a aduce exemple ca argumente într-o discuţie; 3.
(jur.) a chema în instanţă”87. Pe lângă aceste sensuri, în spaniolă s-a fixat ca
principal sensul de „a fixa data şi locul unei întâlniri (mai ales de afaceri), a face o
programare”; legat de această semnificaţie apare în spaniolă şi un al cincilea sens,
în domeniul tauromahiei, şi anume „a provoca taurul să atace sau a-l atrage într-un
anumit loc”.
Celelalte două perechi de verbe, provenite din etimoanele lat. narrāre şi
relātus, au sensuri apropiate între ele, şi anume „a expune detaliat, a istorisi, a
enunţa cronologic succesiunea unor evenimente etc.”; ca domenii specifice apar,
însă, unele diferenţe: verbele rom. a nara şi sp. narrar caracterizează în special
textul beletristic în lucrările de critică, în timp ce verbele rom. a relata şi sp.
relatar sunt proprii mai curând discursului jurnalistic, fiind, deci, mai apropiate
publicului larg şi pătrunzând cu mai mare uşurinţă în vorbirea curentă. Astfel,
exemplul cel mai concludent de adoptare (şi adaptare semantică) în limbajul uzual
ni-l oferă verbul sp. relatar, care a căpătat şi sensul de „a cârti, a cârcoti, a protesta,
a-şi manifesta nemulţumirea prin vorbe”.
Prezintă asemănare doar etimologică verbele care alcătuiesc respectiv
perechile rom. a istorisi – sp. historiar, rom. a ura – sp. orar. În cazul primei
perechi, similitudinea constă în faptul că ambele sunt formate prin derivare pe teren
romanic88, deci nu provin de la un verb comun latinesc, ci sunt derivate de la
urmaşii89 unui substantiv latinesc, historia, care acoperea atât sensul de „istorie”,
cât şi pe cel de „povestire, relatare”, alături de alte sensuri. Cât priveşte
semnificaţiile celor două verbe ale acestei perechi, verbul românesc sugerează
într-o măsură mai mare oralitatea relatării decât verbul spaniol, deşi nu exclude
istorisirea sub o formă scrisă: „a povesti, a expune, a nara”; în limba spaniolă,
sensurile acestui verb sunt mai variate, ele incluzând următoarele: 1. „a compune,
povesti sau scrie istorisiri”; 2. „a expune vicisitudinile prin care trece cineva (sau
ceva); 3. (în pictură) „a picta sau a reprezenta un eveniment istoric sau ficţional în

87
NODEX, DEX, NDU.
88
Etimologia consemnată de dicţionarele româneşti pentru acest verb este totuşi una neogrecească,
aşadar nu ar fi vorba de un derivat de la istorie; totuşi, varianta derivării nu poate fi ignorată, sufixul
de origine neogrecească fiind relativ productiv în limba română într-o anumită perioadă; cf., de
exemplu, a categorisi, pe care DEX şi NODEX îl prezintă ca împrumut din neogreacă, iar DLRM
susţine că este un derivat format pe teren românesc de la categorie, a buchisi, de la buche etc.
(„Referitor la verbele latino-romanice intrate în română prin filieră neogrecească sau maghiară, N. A.
Ursu (1964) atrăgea atenţia că nu toate infinitivele livreşti în -isi sau -ălui trebuie considerate ca
având un etimon imediat grecesc şi, respectiv, maghiar. Sunt numeroase verbe în -isi / -ălui care sunt
de origine latino-romanică şi au forme analogice la infinitiv şi în flexiune. Argumentul pe care îl oferă
N. A. Ursu în acest sens este absenţa din neogreacă a unor împrumuturi latino-romanice din care s-ar
putea explica atestările pentru rom. a abonarisi, a avansarisi, a definarisi, a publicarisi, a efusarisi
etc. [...]” – Coman Lupu, Lexicografie românească în procesul de occidentalizare latino-romanică a
limbii române moderne (1780-1860), Editura Logos, Bucureşti, 1999, p. 121).
89
Substantivul istorie este împrumutat în limba română, şi nu moştenit.
38
tablouri, stampe sau tapiserii; 4. (col. Am.) „a complica, a încurca lucrurile”90. Este
evident, deci, că sensurile acestor verbe prezintă o zonă destul de redusă de
suprapunere semantică.
Analizând perechea rom. a ura – sp. orar, aici vom constata diferenţe
semantice semnificative. Verbul latinesc ōrāre acoperea două direcţii semantice,
anume „1. a vorbi (în public), a trata, a argumenta, a pleda, a susţine; 2. a (se) ruga,
a implora, a cere insistent”91. Limba română dezvoltă un sens diferit, şi anume cel
de „a-i dori cuiva lucruri bune, a-i comunica dorinţa de a i se întâmpla lucruri
bune”; urările se adresează, de obicei, cu prilejul unui eveniment: aniversări,
sărbători religioase, examene, apariţii în public etc. Un al doilea sens al verbului
românesc prezintă o puternică componentă ritualică, existentă într-o oarecare
măsură şi în primul sens; urăturile sunt texte rostite într-un cadru organizat (care
include regie şi costume) şi au loc cu ocazia sărbătorilor de iarnă, atunci când se
încheie un ciclu şi începe un altul. Atât urările, cât şi urăturile includ (sau pot
include), într-o măsură mai mică sau mai mare, o latură mistică, pentru că pot fi
interpretate ca invocaţii către divinitate în scopul de a-i asigura destinatarului
evenimentele pozitive pe care le menţionează locutorul. Sensul principal al
verbului spaniol orar este de „a se ruga la Dumnezeu (în gând sau cu voce tare)”,
aşadar componenta religioasă este, aici, predominantă. Chiar dacă dicţionarele
latineşti nu menţionează textual sensul de „rugăciune” ca un sens de sine stătător,
această semnificaţie se dezvoltase în latină din numeroasele contexte în care
„rugăminţile” şi „pledoariile” erau adresate zeilor, iar mai târziu lui Dumnezeu sau
Fecioarei (hoc me a vobis orare Juppiter jussit, ut, Plaut.; per omnes Te deos oro,
Hor.; multa deos orans, Verg.; virginem orare, Liv. Andron.)92. Spaniola preia şi
impune această semnificaţie ca fiind principală, dar păstrează şi celelalte sensuri
ale verbului: „2. a vorbi în public pentru a convinge audienţa sau pentru a o
emoţiona; 3. a ruga, a cere, a implora”.
Se mai constată, apoi, că există trei perechi de verbe care prezintă
particularitatea că într-una din cele două limbi apar nu unul, ci două verbe care se
raportează la acelaşi etimon latinesc; aşa se întâmplă cu perechile rom. a fabula –
sp. hablar / fabular, rom. a spune / a expune – sp. exponer şi rom. a recita – sp.
rezar / recitar. În toate cele trei perechi, elementul neologic este echivalent ca
sensuri şi ca uz cu cel din cealaltă limbă şi prezintă sensuri specializate, în timp ce
cuvântul moştenit este polisemantic, are un caracter mai general şi mai versatil în
combinarea cu diverse alte elemente pe axa sintagmatică.
Pentru prima pereche de verbe, etimologia menţionată în dicţionarele
consultate pare puţin confuză. Astfel, dacă pentru cuvântul românesc etimonul
francez fabuler este edificator, în cazul limbii spaniole se indică etimoane diferite
pentru verbul moştenit, respectiv pentru cel neologic. Verbul hablar este
continuatorul lat. fābulārī, în timp ce fabular este împrumutat din lat. fabulāre.
90
DRAE 2001.
91
LEM, LNS.
92
Exemplele contextuale redate aici sunt preluate apud LNS.
39
Dicţionarele latineşti consultate nu consemnează decât forma fābulārī, un verb
derivat de la fābula. Pare logic să acceptăm că un verb ca fābulārī, care era un verb
deponent, deci cu sens activ, dar cu formă pasivă (lit. „a fi supus procesului de
vorbire”), să se transforme într-un verb cu formă activă, fabulāre, din care să
provină şi verbul spaniol moştenit, al cărui comportament morfosintactic este un
argument în această privinţă93. În plus, ar fi absurd să acceptăm că forma moştenită
ar proveni dintr-un verb atestat, dar diferit în privinţa comportamentului
morfosintactic, în timp ce neologismul ar proveni dintr-un verb popular neatestat.
Considerăm că singura explicaţie posibilă este apariţia şi includerea târzie a
verbului fabulāre în latina literară (ceea ce explică lipsa atestării lui în scrierile
clasice, deci implicit şi lipsa atestării lui în dicţionare). Forma fabulāre este cea
care a dat şi verbul moştenit, hablar, şi pe cel împrumutat ulterior, fabular. Din
punct de vedere semantic, verbele neologice au sensurile de „a imagina, a inventa
fapte ieşite din comun, prezentându-le ca fiind reale”. Verbul moştenit sp. hablar
este un verb dicendi de bază, echivalent în bogăţia de sensuri şi de întrebuinţări cu
verbul rom. a vorbi (a se vedea infra, § 4.3.2.).
Cea de-a doua pereche de verbe cu prezenţa unui dublet etimologic este cea
care provine de la lat. expōnere, de la care au preluat doar sensul secundar de „a
scoate la vedere, a da la iveală”, folosit şi metaforic („a revela un secret”), pe care
l-au dezvoltat în câmpul semantic al zicerii. Ambele verbe neologice sunt
polisemantice, păstrând din latină şi sensurile originale fără referire la limbajul
articulat; ca verbe dicendi, ele au sensul de „a prezenta prin cuvinte o succesiune
de idei, fapte, doctrine, propuneri etc.”. Verbul moştenit din limba română, a
spune, este unul din verbele fundamentale ale zicerii şi exprimă o varietate
impresionantă de sensuri, fiind echivalent semantic cu rom. a zice şi sp. decir (a se
vedea infra, § 4.3.1.).
În sfârşit, cea de-a treia pereche de verbe provine de la lat. recitāre, care avea
sensurile atestate „1. a citi cu voce tare; 2. a declama; 3. a cita din memorie, pe de
rost; 4. a menţiona în scris.94”. Sensurile verbelor neologice din cele două limbi
romanice continuă, după cum se observă, sensurile al doilea şi al treilea ale
etimonului latinesc. Pentru verbul moştenit din limba spaniolă95, constatăm că
paleta de sensuri exprimate se specializează către domeniul religios, în special
liturgic, unde verbul sp. rezar capătă următoarele semnificaţii: „1. a se ruga la
Dumnezeu sau la sfinţi; 2. despre clerici: a rosti solemnităţile specifice serviciului
divin; 3. despre clerici: a rosti liturghia sau rugăciunile fără a le cânta”. În plus, aşa
cum se întâmpla şi cu verbul sp. relatar citat mai sus, rezar se îmbogăţeşte cu
sensuri dicendi diferite în vorbirea curentă, şi anume în cea colocvială: „4. a se
menţiona, a se consemna într-un text scris; 6. a cârti, a cârcoti, a protesta, a-şi

93
Pentru verbul portughez falar (moştenit) este indicată ca etimologie forma fabulāre, ceea ce
constituie încă un argument în sprijinul opiniei enunţate (*** Dicionário da língua portuguesa, Porto
Editora, Porto, 1999).
94
LEM, LNS.
95
DRAE 2001.
40
manifesta nemulţumirea prin vorbe”. Remarcăm că atitudinea ironică privind
ritualurile religioase nu este nicidecum un fapt izolat: rom. a dăscăli, a ţine o
predică, sp. sermonear au sensul de „a muştrului, a impune un anumit tip de
educaţie prin insistenţe, a mustra etc.”
Există în lista prezentată în tabelul de mai sus un număr de cinci verbe, trei
pentru limba română şi două pentru limba spaniolă, care nu au echivalente înrudite
etimologic în cealaltă limbă. Unele dintre ele provin din etimoane de origine slavă,
iar altele din etimoane latineşti.
Pentru verbele rom. a băsni şi a povesti, situaţia este perfect explicabilă prin
faptul că aceste lexeme sunt de origine slavă, or, spaniola nu a avut niciodată
contact direct cu limbile slave, în timp ce pentru română aceasta a constituit o sursă
importantă de împrumuturi în epocile vechi.
Verbul a băsni, cu sensurile „a scorni, a inventa, a spune minciuni”, este
înrudit etimologic cu basm, „1. poveste cu elemente fabuloase, supranaturale; 2.
scorneală, născocire, minciună gogonată (şi cu variantele etimologice: basn,
basnă)”; acest verb este unul învechit, aproape ieşit din uz.
Verbul a povesti, în schimb, continuă să fie utilizat atât în studiile de literatură,
cât şi în vorbirea curentă. Derivat de la substantivul de origine slavă poveste, „1.
naraţiune, istorisire; 2. basm; 3. născocire, scorneală, baliverne; 4. chestiune,
problemă; 5. zicătoare”96, verbul a povesti are ca sens lexical de bază „a nara, a
istorisi, a relata”. În unele contexte, el se poate actualiza în unele graiuri regionale
cu sensul de „a sta de vorbă, a sta la taclale”; acest verb mai deţinea în trecut şi un
sens care transmitea conotaţii negative, şi anume cel de „a ponegri, a defăima”,
ieşit astăzi din uz. Sensurile „a nara, a istorisi, a relata” se redau în limba spaniolă
prin verbele deja menţionate narrar, exponer, historiar, dar şi prin contar, pe care
îl vom analiza într-un paragraf următor.
În ceea ce priveşte celelalte trei verbe, rom. a cuvânta, respectiv sp. contar şi
leer, constatăm că, deşi toate sunt de origine latină, ele nu se regăsesc în ambele
limbi nici măcar ca formă.
Verbul rom. a cuvânta urmează etimonul său lat. conventāre, „a se întâlni
frecvent”, suferind schimbări semantice sub influenţa substantivului cuvânt97, care,
de la sensul etimologic de „acord, convenţie, promisiune”, îşi lărgeşte sfera
semantică şi ajunge să însemne, în primul rând „unitate minimală a nivelului
lexical”, dar şi „discurs în faţa unui public, conferinţă”. Verbul a cuvânta nu are
sensuri în afara ariei semantice a zicerii: „1. a ţine un discurs, o conferinţă; 2. (rar)
a vorbi, a se exprima prin limbaj articulat; 3. (fig.) a avea capacitatea de a se
exprima prin vorbire”98. Acest verb nu se regăseşte în alte limbi romanice (nu în
variantele standard, în orice caz).
Verbele sp. contar şi leer sunt, însă, comune tuturor limbilor romanice

96
DEX, NODEX, MDA.
97
În acest sens este relevant şi verbul lat. conferre, care are atât sensul de „a aduce împreună”, cât şi
„a se sfătui, a se consulta”, din sfera zicerii.
98
DEX, NODEX.
41
occidentale, deşi uneori cu diferenţe semantice, şi sunt moştenite direct de la
etimoanele corespunzătoare din limba latină.
Primul dintre ele provine de la verbul lat. computāre, „1. a aduna, a pune
lucrurile cap la cap, a trage concluzii; 2. (figurat) a număra”99; verbul spaniol
păstrează, pe de o parte, sensul de „a număra”, pe lângă care dezvoltă numeroase
alte sensuri din domenii diferite ale vieţii. Ca verb al zicerii, sp. contar are
semnificaţia de „a nara, a relata, a povesti, a istorisi o întâmplare (reală sau
fictivă)”.
Verbul sp. leer îşi are originea în lat. legĕre, care avea sensuri de bază legate
de alte aspecte, de tipul „1. a aduna; 2. a lua, a fura; 3. a traversa; 4. a face cabotaj;
5. a alege, a selecta”100; sensul de „a citi”, atestat în dicţionarele consultate, era în
latină un sens figurat, dar este singurul care s-a moştenit în limbile romanice şi de
la el pleacă toate sensurile secundare din aceste limbi. Pentru spaniolă, constatăm
că toate sensurile lui leer prezintă componenta „decodificării semnelor”, indiferent
dacă vorbim de sisteme de semne lingvistice sau non-lingvistice, aşadar aceste
semnificaţii se suprapun peste cele ale verbului rom. a citi. Însă verbul spaniol
deţine în plus două sensuri unde componenta zicerii este marcată în mod deosebit,
pentru că se referă la rostire, la emiterea de discursuri orale. Primul dintre aceste
sensuri se referă la situaţia particulară a candidaţilor care au de susţinut un referat,
o disertaţie, o teză etc. în faţa unei comisii de examinare; leer una tesis (sin.:
defender una tesis) va însemna, aşadar, „a prezenta oral conţinutul unei lucrări
scrise în faţa unui organism evaluator”. Cel de-al doilea sens, cu frecvenţă redusă
în uz, se aplică profesorilor sau instructorilor de orice fel care oferă informaţii sau
explicaţii referitoare la un text, aşadar este doar parţial echivalent cu verbul rom. a
preda.

***

Analizând verbele româneşti şi spaniole înrudite cu substantivele care aparţin


repertoriului terminologic al teoriei literaturii, se observă cu uşurinţă că există două
tendinţe diferite, dar perfect explicabile, în ceea ce priveşte evoluţia semantică a
acestor verbe ale zicerii. Pe de o parte, verbele neologice tind să rămână mai
apropiate ca sens de substantivele cu care se înrudesc, deşi ele se pot îmbogăţi cu
sensuri secundare sau figurate atunci când pătrund în vorbirea curentă. Verbele
moştenite şi cele create pe terenul celor două limbi din elemente vechi (moştenite
sau împrumutate timpuriu) cunosc o evoluţie divergentă atât faţă de etimonul
originar, cât şi faţă de substantivul cu care se înrudesc şi care a căpătat, în
terminologia literară, sensuri specializate. Aceste ultime categorii de verbe au un
polisemantism extrem de bogat şi o mare disponibilitate de a se combina
sintagmatic cu elemente din cele mai diferite.

99
LEM.
100
LEM.
42
2.2.4. Terminologia discursului repetat
Terminologia creată pentru clasificarea cât mai riguroasă a frazeologismelor se
foloseşte uneori de lexeme create prin derivare de la verbele zicerii sau de la
lexeme înrudite pentru a denumi specii particulare de discurs repetat; există, de
asemenea, unele lexeme înrudite (substantiv şi verb), care oferă material lingvistic
pentru denumirea unor noţiuni din această sferă. Deşi puţine la număr, aceste
formaţiuni lexicale trebuie amintite în contextul cercetării de faţă (cu caractere
cursive apar etimoanele directe ale cuvintelor moştenite sau ale împrumuturilor):

Franceză Italiană Română Spaniolă


LATINĂ
canticum cântec
dico, -ere / dictu- detto zicală, zicătoare dicho
expressio < exprimere expression espressione expresie expresión
SLAVĂ
cf. dvorĭba vorbă

La o primă vedere, includerea substantivului rom. cântec în acest tabel ar


putea părea eronată din două motive: primul, pentru că verbul a cânta nu este
neapărat un verb al zicerii (deşi nu exclude folosirea limbajului articulat101); al
doilea, pentru că substantivul cântec nu apare în nicio lucrare de frazeologie pentru
a denumi vreo specie de discurs repetat. Cu toate acestea, ni s-a părut potrivit să-l
menţionăm, pentru că el apare uneori în vorbire ca sinonim pentru proverb sau
zicală în expresia vorba cântecului, un wellerism care introduce o parimie.
Substantivul rom. vorbă, probabil de origine slavă, aparţine, ca precedentul,
terminologiei populare a discursului repetat. În texte narative sau în discursuri
informale apar frecvent trimiteri la parimii prin construcţii precum: vorba (a)ceea,
este o vorbă din bătrâni. Înrudit cu acest termen este verbul dicendi fundamental a
vorbi, care, însă, nu apare ca bază structurală pentru wellerisme din cauza
caracterului său general, caracterizat, în primul rând, prin aceea că nu implică
neapărat comunicarea de informaţii, ci focalizează mai curând actul fonaţiei.
Această construcţie este similară ca funcţii şi/sau ca structură cu altele, în
care nucleul este asigurat de verbele rom. a zice, sp. decir, înrudite etimologic cu
substantivele rom. zicală, zicătoare, respectiv cu sp. dicho. Astfel, pentru limba
română, întâlnim deseori, alături de expresia vorba (a)ceea, formulări precum:
cum se zice pe la noi, cum se zice în popor etc. Pentru limba spaniolă vom
menţiona formularea redusă como dicen / se dice, dar şi construcţia como dice el
dicho, în care ideea de autoritate externă este întărită datorită caracterului
repetitiv produs de combinarea unui substantiv subiect cu un verb predicat din
aceeaşi familie lexicală.

101
A se vedea § 4.2.6. pentru sensurile de zicere ale acestui verb.
43
Termenul rom. expresie şi termenul sp. expresión, fixaţi în terminologia
tradiţională a frazeologiei, dar respinşi uneori în lucrările moderne din cauza
ambiguităţii lor, sunt înrudiţi etimologic cu verbele rom. a exprima şi sp. expresar,
care se referă la transmiterea de informaţii prin diferite tipuri de manifestare, în
special prin vorbire: a exprima o părere, o idee, un sentiment, un sens etc.
Toţi ceilalţi termeni care intră în componenţa inventarului terminologic al
discursului repetat sunt lexeme care nu se înrudesc cu verbe dicendi, precum rom.
locuţiune, colocaţie, frazeologism, parimie, proverb etc., sp. locución, colocación,
fraseologismo, paremia, proverbio etc.

44
3. MORFOSEMANTICA VERBELOR ZICERII:
PRIVIRE DIACRONICĂ ŞI SINCRONICĂ

3.1. Verba dicendi şi construcţiile infinitivale


Conceptul de „verbum dicendi” apare mai întâi în gramaticile latineşti, în care
clasificările pe baze semantice erau motivate de comportamentul particular al unor
categorii de verbe în raport cu regulile sintactice de consecutio temporum (inclusiv
în discursul indirect) sau de utilizare a modurilor nepredicative pentru complinirea
unui regent verbal, motiv pentru care verbele dicendi sunt tratate deseori în aceste
lucrări alături de verbele sentiendi, credendi / iudicandi / cogitandi, de verba
voluntatis sau de verba affectuum în general, cu care aveau în comun
comportamentul morfosintactic.
Trăsătura cea mai interesantă a tuturor acestor categorii de verbe latineşti era
obligativitatea reducerii unei completive directe la un obiect direct exprimat
printr-un verb la modul infinitiv, atunci când regentul era un verb de tipul celor
menţionate:

lat. Cato dicebat radices litterarum amaras esse, fructus autem iucundos
esse.102

În situaţii ca cea de mai sus, când în propoziţia regentă apărea un verb dicendi,
sentiendi, voluntatis sau affectuum, structura completivă directă era introdusă fără
conectori de tipul conjuncţiilor, verbul acesteia era la infinitiv, iar subiectul
infinitivului stătea în cazul acuzativ.
Gramaticile limbilor romanice moderne tind să omită atari clasificări, pentru
că, deşi parţial în uz, structurile sintactice provenite din aceste construcţii de
acuzativ cu infinitiv pot apărea uneori ca pretenţioase, greoaie sau desuete, după
caz, în special atunci când raportul exprimat prin cele două verbe (regentul şi
infinitivul) este unul de simultaneitate; în plus, ele şi-au redus semnificativ aria de
utilizare. Verbele de voinţă sau de afect nu mai permit construcţiile cu infinitivul,
decât atunci când subiectul verbului regent coincide cu subiectul verbului din
structura completivă directă (în română, nici măcar atunci); în caz contrar, este
obligatorie utilizarea conjunctivului (subjunctivului):

102
I. I. Bujor, Fr. Chiriac, Gramatica limbii latine, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p. 239.
45
lat. Te salvum esse cupio.103 (inf.) /vs./

fr. Je veux que tu sois sain. (subj.)


rom. Doresc (ca tu) să fii sănătos. (conj.)
sp. Quiero que seas sano. (subj.) etc.

Variantele standard ale limbilor romanice occidentale acceptă aceste


construcţii mai ales pentru exprimarea unui raport de anterioritate (uneori şi de
simultaneitate), dacă regentul este un verb declarativ (ori, cel puţin, care prezintă o
componentă a zicerii) sau de percepţie şi dacă subiectul verbului regent coincide cu
subiectul verbului din structura completivă directă; cu toate acestea, în special în
registrele informale, se constată de multe ori o preferinţă a vorbitorilor pentru
indicativ în detrimentul infinitivului (model care este generalizat în limba română):

sp. Detienen a periodista que dijo haber matado a su pareja.


(www.observa. com.uy)
sp. La maté porque dijo que se había acostado con otro. (www.observa.
com.uy)

În unele situaţii, când regent este un verb de percepţie, infinitivul se poate


substitui în limba spaniolă cu un gerunziu (alte limbi romanice occidentale, precum
italiana şi franceza, nu permit această substituţie), deşi acest gerunziu aduce o
nuanţă aspectuală imperfectivă sau schimbă direcţia de focalizare, deci echivalenţa
dintre cele două construcţii este doar aproximativă:

sp. La vi cruzar la calle. (Am văzut-o cum / că trecea / a trecut strada);


sp. La vi cruzando la calle. (Am văzut-o trecând / pe când trecea
strada).

În limba română, gerunziul este singurul mod nepredicativ care poate apărea în
asemenea construcţii completive directe cu verbe de percepţie, deşi în construcţiile
negative poate apărea uneori conjunctivul (care, după cum se ştie, a preluat
majoritatea funcţiilor infinitivului):

rom. Ursul a scos un urlet teribil, de moarte, apoi l-am văzut venind
spre noi. (www.evenimentul.ro)
rom. La noi în zonă n-am auzit de intoxicaţii cu ciuperci şi nici n-am
auzit să fi plecat cineva nemulţumit de ce i s-a pus în Bucovina pe
masă", ne-a spus una dintre bucătăresele din zonă.
(www.evenimentul.ro)

103
Ibidem, p. 241.
46
Verbele zicerii, pe de altă parte, nu acceptă această variaţie în nicio limbă
romanică. Dacă un regent dicendi primeşte un complement exprimat prin gerunziu,
atunci acesta va fi un circumstanţial de mod, şi nu un obiect direct:

it. “Allora me ne vado”, mi disse piangendo.


port. “Então vou-me embora”, diz-me chorando.
rom. „Atunci plec”, mi-a spus plângând.

Limba română a pierdut aproape complet construcţia cu infinitivul; singurele


cazuri în care această construcţie poate funcţiona sunt cele în care regentul este un
verb al zicerii cu sens negativ sau când verbul zicerii din regentă este negat
printr-un adverb; aceste formulări sunt, totuşi, pretenţioase şi nu apar frecvent în
limba vorbită:

rom. [...] s-a stabilit cu toate mijloacele şi formele legale că nu


puteţi fi călugărul Medardus, deoarece acest Medardus se află
aici şi a fost recunoscut de pater Cyrillus, care s-a înşelat din
cauza izbitoarei lui asemănări cu dumneavoastră şi chiar acest
călugăr capucin nu neagă a fi acel Medardus! (E.T.A.
Hoffmann, Elixirele diavolului)
rom. Biserica greco-catolică nu pretinde a-şi atribui în
întregime actul deşteptării naţionale şi culturale a poporului
român, în zorii epocii moderne. (Camil Mureşanu,
www.scoalaardeleana.ro)

3.2. Vorbire directă /vs./ vorbire indirectă


3.2.1. Comportamentul morfosintactic
Această restrângere a utilizării construcţiilor speciale, care erau foarte
frecvente în limba latină, a determinat şi o scădere a interesului pentru tratarea
diferenţiată a verbelor de tipul celor menţionate mai sus, aşadar gramaticile
limbilor romanice moderne nu le abordează, în general, ca pe un grup omogen şi
bine delimitat, ci tratează doar problemele de sintaxă (inclusiv chestiunile legate de
semantică sau de morfologia concordanţei timpurilor) ale relaţiei dintre un verb
regent oarecare şi complementul său direct (parte de propoziţie sau propoziţie
subordonată).
În gramaticile limbilor neolatine, verbele zicerii se conturează ca o clasă aparte
doar în contextul analizei discursului indirect, aspect deosebit de important pentru
limbile care au moştenit din limba latină un set de reguli stricte de consecutio
temporum. Posibilitatea introducerii vorbirii directe este una dintre caracteristicile
cele mai importante ale verbelor zicerii, însă ea nu poate funcţiona ca un criteriu

47
absolut pentru definirea acestora, întrucât există şi alte categorii de verbe care pot
ocupa această poziţie:

rom. – Dar nu e nicio rudă! râse el. E o ţărancă, dragă, o simplă


ţărancă [...] (Ioan Groşan, Marea amărăciune)
sp. – ¿Quién anda ahí? – lanzó la muchacha despertando.
(Felipe Trigo, En la carrera)

Transformarea vorbirii directe (oratio recta) în vorbire indirectă (oratio


obliqua) presupune un proces prin care ansamblul de enunţuri ce alcătuiesc
discursul direct se subordonează unui verb al zicerii, al percepţiei sau al gândirii.
Schimbarea rangului acestor enunţuri poate antrena, în foarte multe situaţii, diverse
transformări la nivel morfologic, atât la clasa numelui (alternanţa pronumelor
personale, posesive, demonstrative etc.), cât şi la clasa verbului (alternanţa
desinenţelor personale, a modurilor şi a timpurilor) şi a determinanţilor acestuia
(adverbe de timp şi loc, pronume reflexive etc.). Dacă verbul regent este la un alt
timp decât prezentul, atunci toate acţiunile exprimate de predicatele enunţurilor se
vor raporta la cel puţin două repere temporale: unul al prezentului absolut şi unul al
momentului vorbirii propriu-zise; în funcţie de aceste repere şi de cronologia
acţiunilor raportate unele la altele, verbele predicative din text vor suferi
transformări în ceea ce priveşte categoriile modului şi timpului, astfel încât ordinea
acţiunilor să fie exprimată cât mai puţin ambiguu.
În limba latină, situaţia modurilor din discursul indirect este cât se poate de
clară: în acest tip de discurs, singurele moduri care pot apărea sunt infinitivul
(provenit prin transformare din indicativul propoziţiilor principale) sau
conjunctivul (provenit din conjunctivul sau imperativul propoziţiilor principale sau
din toate modurile din propoziţiile subordonate).
Această stricteţe nu s-a moştenit în limbile romanice, cu excepţia construcţiilor
cu infinitivul menţionate anterior, unde, aşa cum s-a văzut, infinitivul se poate
substitui cu indicativul sau gerunziul. În limbile romanice, pot apărea în discursul
indirect toate modurile verbale, cu excepţia imperativului, care presupune un mesaj
direct adresat unuia dintre participanţii la actul de comunicare. Modurile verbale
din discursul indirect pot urma, în principiu, modurile din discursul direct; cu toate
acestea, în limbile romanice occidentale este obligatorie uneori alternanţa
modurilor pentru exprimarea raporturilor temporale (de anterioritate sau
posterioritate).
Dacă predicatul regentei este exprimat printr-un verb al zicerii la indicativ
prezent, sunt posibile în limbile romanice occidentale construcţiile cu infinitivul,
care devine complement de obiect direct, mai ales pentru exprimarea raportului de
anterioritate (cu infinitivul perfect); facem din nou precizarea de mai sus: aceste
construcţii sunt posibile exclusiv în cazul în care subiectul din discursul cadru este
acelaşi cu subiectul din discursul raportat, aşadar stă în nominativ, nu în acuzativ:

48
Anterioritate
Il dit avoir vécu à Paris.
Franceză
(infinitiv perfect)
Dice aver vissuto a Parigi.
Italiană
(infinitiv perfect)
Dice haber vivido en París.
Spaniolă
(infinitiv perfect)
Zice că a locuit la Paris.
Română
(indicativ perfect)

Dacă predicatul din propoziţia regentă este exprimat printr-un verb la un timp
trecut, inclusiv atunci când avem de-a face cu un verb al zicerii, poziţiile de
anterioritate, simultaneitate şi posterioritate ce se stabilesc între acţiunea din
regentă şi cea din completiva directă – raportate şi la momentul prezent, al vorbirii
– se exprimă printr-o alternanţă destul de strictă a modurilor şi timpurilor, după
cum se poate observa din tabelul de mai jos (am luat ca reper pentru verbul
predicat din discursul cadru indicativul perfect simplu sau compus, în funcţie de
specificul fiecărei limbi):

Anterioritate Simultaneitate Posterioritate


Il a dit qu’il avait vécu à Paris. Il a dit qu’il vivait à Il a dit qu’il vivrait à
Franceză (indicativ mai mult ca Paris. Paris.
perfect) (indicativ imperfect) (condiţional prezent)
Disse che aveva vissuto a
Disse che viveva a Disse che vivirebbe a
Parigi.
Italiană Parigi. Parigi.
(indicativ mai mult ca
(indicativ imperfect) (condiţional prezent)
perfect)
Dijo que había vivido en
Dijo que vivía en Dijo que viviría en
París.
Spaniolă París. París.
(indicativ mai mult ca
(indicativ imperfect) (condiţional prezent)
perfect)
A zis că locuia la A zis că va locui la
A zis că locuise la Paris.
Paris. Paris.
(indicativ mai mult ca
(indicativ imperfect) (indicativ viitor)
Română perfect)
A zis că locuieşte la A zis că avea / urma să
A zis că a locuit la Paris.
Paris. locuiască la Paris.
(indicativ perfect compus)
(indicativ prezent) (perifrază)

După cum se observă, limba română are o situaţie aparte şi în acest caz,
datorită elasticităţii regulilor de concordanţă a timpurilor: în limba română,
decodificarea corectă a ordinii acţiunilor nu se face prin ordonarea formelor
morfologice pe o axă temporală cu mai multe repere, ci se bazează exclusiv pe
interpretarea logică a contextului.
Constatăm, aşadar, că verbele zicerii din limbile romanice au pierdut multe
dintre particularităţile morfosintactice speciale pe care le aveau în latina clasică.

49
Construcţiile cu infinitivul şi-au pierdut statutul de obligativitate, ba, mai mult,
şi-au redus şi frecvenţa de utilizare în limba vorbită. În transformările discursului
direct în discurs indirect, verbele zicerii se comportă ca orice altă categorie de
verbe, regulile de concordanţă a timpurilor privind doar succesiunea cronologică a
acţiunilor, şi nu clasa semantică a verbului din propoziţia regentă. Cu alte cuvinte,
verbele declarative romanice nu mai sunt la fel de bine individualizate ca în latina
clasică, unde ele alcătuiau o clasă bine delimitată, cu un comportament unitar.

3.2.2. Comportamentul discursiv


Verbele zicerii sunt cele care exprimă activităţile umane specifice actelor de
comunicare, cele care implică intenţia de a transmite ceva unui receptor: o
informaţie, o stare, o opinie, o emoţie etc. Anumite verbe, pe lângă faptul că
introduc în discurs un item de natură lingvistică, conţin sau adaugă un comentariu
cu privire la actul lingvistic reprodus. Dacă luăm spre comparaţie verbele a zice şi
a asigura, de exemplu, se va vedea că, în timp ce a zice raportează un discurs în
termenii cei mai generali, a asigura implică un anumit grad de certitudine în
privinţa informaţiilor transmise prin actul de vorbire. Datorită acestor nuanţe de
semnificaţie, unele verbe ale zicerii sunt mai frecvente pentru a raporta stilul direct,
pe când altele apar mai des pentru a introduce vorbirea indirectă, la care vom face
referire în cele ce urmează.
Reformularea, parafrazarea, sinteza, rezumatul sau condensarea unui discurs
direct, aspecte ce ţin de vorbirea indirectă, pun în evidenţă utilitatea folosirii
verbelor zicerii, indispensabile în momentul introducerii receptorului în planul
citării indirecte. Putem afirma că, în structura de adâncime, citatul nu este altceva
decât complementul direct sau complementul prepoziţional al unui verb dicendi.
Lingvista Concepción Maldonado, în capitolul Discurso directo y discurso
indirecto, afirmă că „toate verbele dicendi introduc discursul reprodus şi indică
faptul că actul lingvistic a fost realizat. Şi toate acestea, mai puţin verbul a zice
[decir], furnizează diferite tipuri de informaţii despre actul lingvistic efectuat,
multe dintre ele incluzând o informaţie care condiţionează în mod direct maniera în
care receptorul va interpreta discursul citat şi impun, prin urmare, o anumită lectură
destinatarului.”104
În toate lucrările realizate până astăzi cu referire la verbele specifice
comunicării umane, verbul rom. a zice, sp. decir apare ca fiind cel care introduce
stilul direct prin excelenţă şi care indică un act de vorbire ce presupune
reformularea şi transmiterea unui enunţ reprodus. Salvador Gutiérrez Ordóñez
menţionează în studiul său dedicat stilului direct105 o serie de verbe de tipul rom. a

104
Concepción Maldonado González, Discurso directo y discurso indirecto, în Ignacio Bosque şi
Violeta Demonte, Gramática descriptiva de la lengua espańola (Entre la oración y el discurso.
Morfología), Editorial Espasa Calpe, Madrid, vol. 3, 1999, p. 3559 (trad. noastră).
105
Salvador Gutiérrez Ordóñez, Observaciones sobre el estilo directo en español, în „Estudios
50
ameninţa, a(-şi) aminti, a anunţa, a concluziona, a consimţi, a insista, a preciza, a
ruga, sp. amenazar, recordar, avisar, concluir, asentir, insistir, precisar, rogar,
care, deşi nu sunt verbe dicendi propriu-zise (sau nu se definesc pornind de la
zicere), pot forma discursul citant, nuanţând oarecum intenţia vorbitorului şi dând
forţă ilocuţionară discursului. Toate aceste verbe au rolul de a marca începutul,
derularea sau încheierea contextului discursiv, deci creează discursul-cadru pentru
introducerea vorbirii directe, procesul de comunicare fiind astfel subînţeles.
Nu se poate vorbi de o structură sau de o topică fixă a discursului ce include o
redare a vorbirii directe. În funcţie de context, verbele dicendi pot fi antepuse
enunţului citat: rom. a declara, a releva, a repeta, a spune, a susţine, sp. declarar,
revelar, repetir, decir, sostener, îl pot fragmenta, aşa cum se observă în exemple
precum: rom. a adăuga, a interveni, a întrerupe, sp. añadir / agregar, intervenir,
interrumpir, însă cele mai multe se regăsesc la finalul lui: rom. a admite, a afirma,
a confirma, a decide, a opina, a preciza, a răspunde, a sugera, sp. admitir,
afirmar, confirmar, decidir, opinar, precisar, contestar / responder, sugerir. Toate
aceste verbe cunosc, însă, şi posibilitatea de a fluctua ca amplasare în cadrul
discursului. Verbe precum rom. a cuvânta, a vorbi, sp. discursear / orar, hablar
apar fie în poziţie mediană, fie finală. Poate părea nefiresc, dar, deşi ne-am aştepta
ca un verb ca a anunţa să se găsească în poziţie de anticipare, iar unul ca a
conchide să se afle în poziţie finală, nu există o regulă strictă care să ne permită să
asociem conţinutul semantic al acestor verbe cu topica lor în raport cu secvenţa de
discurs direct pe care o introduc într-un discurs mai larg. Dimpotrivă, practica ne
arată că, deşi unele verbe pot manifesta preferinţe pentru o poziţie sau alta, în
general, semantica verbului nu este concludentă în această privinţă, aşadar oricare
din verbele citate mai sus poate apărea, contextual, în oricare din cele trei poziţii:
iniţială, mediană şi finală.
Se poate observa un anumit proces evolutiv în ceea ce priveşte procedurile de
redare a vorbirii directe. În scopuri stilistice şi pentru o mai mare flexibilitate şi
expresivitate a discursului, începând cu secolul XIX, multe dintre textele literare
româneşti şi spaniole au început să adopte diverse verbe care se îndepărtează destul
de mult de la sensul de zicere exercitat iniţial de verbe precum rom. a afirma, a
declara, a răspunde, a spune, a zice, sp. afirmar, declarar, contestar / responder,
decir. Apar, astfel, acele verbe ce nu prezintă la o primă vedere nicio semnificaţie
declarativă: rom. a se bucura, a se indigna, a reacţiona, a zâmbi, a tuşi, a ofta, a
geme etc., sp. gozar, indignarse, reaccionar, sonreir, toser, sollozar, gemir etc., dar
care conţin, de fapt, întreaga încărcătură semantică şi pragmatică a enunţului citat,
un fel de cuvânt cheie a ceea ce s-a spus, absolut indispensabil pentru decodificarea
corectă a mesajului transmis, prin raportarea la contextul comunicaţional.
Prin urmare, construcţiile de stil direct nu vor cuprinde întotdeauna în structura
lor un verb declarativ pentru a genera valoarea de zicere a unui enunţ. În cadrul
vorbirii directe, un act verbal valid se consideră a fi cel ce are în componenţa sa o

Humanísticos. Filología”, numărul 8, 1986, p. 23 et seq.


51
expresie sau un verb introductiv, precum şi un enunţ reprodus, astfel încât să existe
o relaţie discursivă. Deci putem afirma că verbul care face posibilă expunerea unui
act de vorbire sub formă de citat nu este de fiecare dată un verb al zicerii, ci poate
fi un verb al cărui sens de zicere este determinat în mod accidental de contextul
discursiv.
Aşa cum menţionează şi lingvista spaniolă Catalina Fuentes Rodríguez,
vorbirea directă presupune o sinteză a două enunţuri într-unul singur, fuziunea a
două discursuri generate în situaţii de comunicare diferite de doi vorbitori distincţi,
ambele enunţuri menţinându-şi mărcile sintactice avute iniţial (timpurile verbale,
sistemul deictic)106. Faptul că anumite verbe, precum verbele zicerii, apar cu o mai
mare frecvenţă în manifestarea actului comunicativ din cadrul vorbirii directe arată
că s-a creat un anumit arhetip al discursului în care verbele dicendi sunt percepute
în principal ca introducători ai citatelor.
În cadrul vorbirii indirecte, pe de altă parte, asistăm la o gramaticalizare mai
ridicată, un singur enunţ comprimând ceea ce iniţial era cuprins în cadrul a două
enunţuri. Dacă ne referim strict la discursul indirect, constatăm că verbul zicerii
(sau echivalentul său) din discursul-cadru funcţionează ca un declic pentru întreaga
structură a discursului transpus. În primul rând, aşa cum am arătat, timpul, modul şi
chiar nuanţele modale ale verbului regent determină schimbări morfosintactice în
comportamentul verbului predicat din propoziţia subordonată. Mai mult decât atât,
discursul indirect înseamnă raportarea la doi vorbitori diferiţi şi la două momente
diferite de pe axa temporală, aşadar prin transpunerea discursului direct în discurs
indirect are loc şi translaţia persoanei, reliefată prin categoria gramaticală
corespunzătoare, şi a deicticelor de tipul adverbelor de loc şi timp, a pronumelor şi
adjectivelor demonstrative etc.
Inventarul de verbe care pot introduce discursul indirect se restrânge simţitor
faţă de cel al verbelor care introduc discursul direct. Să ne imaginăm un fragment
de text literar în care autorul redă atitudinea sarcastică a unui personaj printr-o
replică de genul: – Draga mea, văd că mă sorbi din priviri, râse el dispreţuitor.
Pentru a transforma un asemenea context în discurs indirect fără a pierde din detalii
este nevoie de diverse artificii şi subterfugii, însă în niciun caz nu ne vom putea
prevala de verbul a râde: * El râse dispreţuitor că vedea cum ea îl soarbe din
priviri. În primul rând, o asemenea transpunere va fi interpretată greşit: El râse
dispreţuitor văzând cum / pentru că vedea că ea îl soarbe din priviri; în al doilea
rând, formularea fabricată de noi nu indică faptul că personajul a rostit acea replică.
Cu alte cuvinte, există verbe care pot prelua rolul de zicere pentru a introduce
discursul direct, unde rostirea este implicită, dar care necesită dublarea cu un verb
dicendi pentru a introduce discursul indirect, unde există pericolul unor confuzii ca
cea pe care am semnalat-o: El râse dispreţuitor şi-i zise / zicând că vede cum ea îl
sorbea din priviri. În această situaţie se află toate verbele manifestărilor

106
Catalina Fuentes Rodríguez, Estructuras parentéticas, în „Lingüística Española Actual”, Madrid,
vol. 20, nr. 2/1998, p. 139 et seq.
52
fiziologice, care nu substituie propriu-zis un verb al zicerii, ci îl îmbogăţesc cu
informaţii suplimentare, chiar atunci când verbul zicerii este neexprimat în
introducerea discursului direct (a se vedea şi § 4.2.3.).

3.2.3. Comportamentul pragmatic


Cercetările asupra limbii au evidenţiat, încă din faza empirică a lingvisticii
lumii antice, o distincţie între vorbirea ca act şi conţinutul care se comunică prin
actul vorbirii, ajungându-se astfel la dezbateri privind valoarea de adevăr atribuită
conţinuturilor şi raportarea pe toate planurile a faptelor enunţate la realitatea
obiectivă, inclusiv prin consecinţele zicerii în plan extralingvistic.
J. L. Austin este primul filozof al limbajului care reuşeşte să contureze o teorie
coerentă şi sistematică a actelor de vorbire, în colecţia publicată sub titlul How to
Do Things with Words în anul 1962107. Concepţia sa respinge teoriile
reprezentaţionaliste despre limbă, aducând în prim-plan limba ca activitate realizată
într-un context de comunicare, în sensul că actele de vorbire au ca scop provocarea
unui răspuns din partea interlocutorului, deci au consecinţe în realitatea
extralingvistică.
Filozoful britanic pune problema distincţiei dintre enunţ şi enunţat, pornind de
la întrebări de genul: „Spunând, pot să fac să fie? Putem oare, aşadar, spune lucruri
ca: «A lua pe cineva în căsătorie înseamnă să spui câteva cuvinte» sau «A pune
pariu înseamnă pur şi simplu să spui ceva»?”108 Verbele zicerii, aşadar, se văd
implicate în opoziţia între ceea ce se spune şi ceea ce se realizează ca o consecinţă
a acestei „spuneri”. Mai mult decât atât, apar situaţii (analizate în detaliu de
Austin), în care un enunţ performativ complex conţine în structura sa un enunţ
constatativ introdus printr-un verb al zicerii de tipul a promite sau a sfătui, care,
prin semantica lor particulară, se sustrag evaluării din perspectiva adevărului sau
falsităţii.
Verbele zicerii se supun analizei pragmatice şi atunci când funcţionează ca
instrumente pentru redarea vorbirii indirecte. Austin distinge actele fatice de cele
retice, în plan sintactic, prin distincţia dintre vorbirea directă şi cea indirectă:
„Astfel, El a spus: «Pisica e pe preş» relatează un act fatic, pe cînd «El a spus că
pisica e pe preş» relatează un act retic.”109
În acest cadru, Austin introduce noţiunea de discurs performativ, pe care îl
opune discursului constatativ, care „constată” stări de fapt. Discursul performativ,
însă, este cel care instaurează sau intenţionează să instaureze o nouă stare de fapte,
aşadar nu poate fi calificat ca adevărat sau fals.
Caracteristicile principale ale unui discurs performativ, aşa cum le propune
Austin, sunt în număr de două:

107
J. L. Austin, Cum să faci lucruri cu vorbe, Editura Paralela 45, Bucureşti, 2003.
108
Ibidem, p. 28.
109
J. L. Austin, op. cit., p. 96.
53
„A. ele nu „descriu”, nu „vorbesc despre”, nici nu constată ceva, nu sunt
„adevărate sau false”;
şi
B. enunţarea propoziţiei este, sau face parte din, efectuarea unei acţiuni, despre
care, iarăşi, nu s-ar afirma în mod normal că spune, sau spune „pur şi simplu”,
ceva.”110

Analizând discursurile de tip performativ, Austin ajunge să clasifice actele de


vorbire în funcţie de intenţionalitatea vorbitorului şi de efectele produse asupra
locutorului şi a lumii extralingvistice. Astfel, el distinge trei tipuri de acte de
vorbire: locutorii (locuţionare), ilocutorii (ilocuţionare) şi perlocutorii
(perlocuţionare)111, dintre care cea de a doua categorie este cea care interesează din
perspectiva discursului performativ. Enunţurile ilocuţionare le clasifică în cinci
categorii112:

1. Verdictive – postulează un verdict, o opinie exprimată în legătură cu


aspectele enunţate (a stabili, a diagnostica, a caracteriza etc.);
2. Exercitive – transmit o decizie definitivă în favoarea sau împotriva unei
anumite acţiuni (a nominaliza, a ordona, a excomunica etc.);
3. Promisive – arată angajamentul pe care şi-l ia vorbitorul în legătură cu
unele acţiuni ulterioare (a promite, a jura, a consimţi etc.);
4. Comportamentive – sugerează implicarea afectivă a vorbitorului în
problemele colocutorului (a mulţumi, a felicita, a blestema etc.);
5. Expozitive – expun un punct de vedere, o precizare, o clarificare, un
argument (a descrie, a clasifica, a argumenta etc.).

Lingvistul american John Searle, elev al lui J. L. Austin, porneşte de la teoria


acestuia şi propune clasificarea actelor de vorbire ilocuţionare în cinci categorii
principale, după cum urmează113:

1. Asertive – implică asumarea de către vorbitor a valorii de adevăr a ceea ce


transmite (a afirma, a concluziona, a infirma etc);
2. Directive – au scopul de a-l determina pe colocutor să execute o acţiune (a
ordona, a cere, a întreba etc.);
3. Comisive – exprimă intenţia sau angajamentul pe care şi-l ia vorbitorul în
legătură cu acţiuni viitoare (a promite, a ameninţa, a se oferi etc.);

110
Ibidem, p. 25.
111
Ibidem, p. 102 et seq.
112
Ibidem, p. 134 et. seq.
113
J. R. Searle, Expression and Meaning: Studies in the Theory of Speech Acts, Cambridge University
Press, Cambridge, 1979, p. 12-20.
54
4. Expresive – transmit o stare, o atitudine sau un sentiment din partea
vorbitorului (a mulţumi, a se scuza, a întâmpina, a felicita etc.);
5. Declarative – au efecte imediate asupra realităţii extralingvistice,
schimbând o stare de fapt (a excomunica, a proclama, a boteza etc.).

O mare parte a verbelor zicerii exprimă conţinuturi semantice ilocuţionare, ba,


mai mult, constatăm că un enunţ ilocuţionar este aproape imposibil de construit
fără un verb al zicerii, aşadar o clasificare semantică a verbelor dicendi în funcţie
de tipurile de ilocuţie pe care le redau este obligatorie.
Observăm că, în ciuda deosebirilor terminologice, cele cinci categorii propuse
de cei doi filozofi se suprapun în patru din cinci situaţii, aşadar vom proceda la
combinarea celor două clasificări şi la adăugarea de nuanţe suplimentare pentru a
obţine o taxonomie cât mai riguroasă:
1) Asertive
1. Verdictive
rom. a se pronunţa, a condamna, a diagnostica, a stabili, a cataloga;
sp. pronunciarse, condenar, diagnosticar, establecer, tachar;
2. Asumative
a. afirmative
rom. a afirma, a susţine, a-şi asuma, a declara;
sp. afirmar, sostener, mantener, asumir, declarar;
b. negative
rom. a nega, a infirma;
sp. negar, infirmar;
3. Concluzive
rom. a concluziona, a evalua, a estima;
sp. concluir, evaluar, estimar;
4. Expozitive
a. descriptive
rom. a descrie, a clasifica;
sp. describir, clasificar;
b. argumentative
rom. a argumenta, a polemiza, a explica;
sp. argumentar, polemizar, explicar;

2) Declarative
1. Laice
rom. a pronunţa, a promulga, a proclama;
sp. pronunciar, promulgar, proclamar;
2. Religioase
rom. a boteza, a descânta, a fermeca, a excomunica, a exorciza, a blestema,
a deochea;
sp. bautizar, desencantar, hechizar, excomulgar, exorcizar, maldecir;

55
3) Directive
1. Ordin
rom. a obliga, a ordona, a porunci, a impune, a pretinde;
sp. obligar, ordenar, imponer, pretender;
2. Solicitare
rom. a cere, a solicita;
sp. pedir, solicitar;
3. Rugăminte
rom. a ruga, a implora, a suplica;
sp. rogar, implorar, suplicar;
4. Sfat
rom. a sfătui, a consilia, a sugera, a recomanda;
sp. aconsejar, sugerir, recomendar;
5. Permisiune
rom. a aproba, a concede, a îngădui, a încuviinţa, a permite, a conveni,
a accepta;
sp. aprobar, conceder, permitir, asentir, convenir, aceptar;
6. Interpelare
rom. a chema, a numi, a apela, a interpela, a aborda, a se adresa;
sp. llamar, nombrar, apelar, interpelar, dirigirse;
7. Interogaţie
rom. a întreba, a interoga;
sp. preguntar, interrogar;

4) Comisive
1. Promisiune
rom. a promite, a jura, a paria;
sp. prometer, comprometerse, jurar, apostar;
2. Ameninţare
rom. a ameninţa, a avertiza;
sp. amenazar, conminar, advertir;
3. Provocare
rom. a provoca, a sfida, a desfide, a intimida;
sp. provocar, retar, desafiar, intimidar;

5) Expresive
1. Recunoştinţă
rom. a mulţumi;
sp. agradecer;
2. Reproş
rom. a reproşa, a acuza, a mustra, a certa;
sp. reprochar, acusar, regañar, reprender, afear, recriminar, censurar;

56
3. Remuşcare
rom. a se scuza, a consola;
sp. disculparse, consolar;
4. Urare
rom. a ura, a încuraja;
sp. desear, animar;
5. Felicitare
rom. a felicita, a lăuda, a elogia, a flata, a linguşi, a măguli, a peria,
a complimenta;
sp. felicitar, loar, elogiar, alabar, ensalzar, enaltecer, piropear, florear,
lisonjear;
6. Salut
rom. a saluta;
sp. saludar;
7. Injurie
rom. a defăima, a ultragia, a denigra, a ponegri, a ocărî, a înjura, a porcăi,
a insulta;
sp. difamar, ultrajar, denigrar, zaherir, injuriar, escarnecer, insultar.

3.3. Morfosintaxa categoriilor semantice de verbe ale zicerii


O clasificare a verbelor zicerii nu se poate baza exclusiv pe semantica verbelor
din categoriile respective, ci trebuie să aibă în vedere şi comportamentul specific al
verbelor în cadrul propoziţiei sau al frazei. Delimitarea valenţelor specifice ale
acestor verbe şi analiza relaţiilor dintre actanţi sunt necesare pentru conturarea mai
precisă a categoriilor de verbe ale zicerii în cadrul unei atari clasificări.
Componenta semantică, pe care o vom analiza în profunzime într-un capitol
separat (al patrulea), este una determinantă pentru comportamentul morfosintactic
al verbelor zicerii, ea influenţând atât raporturile agent-obiect-pacient, cât şi
selecţia tipurilor de complemente şi a formelor modale ale verbelor din propoziţiile
subordonate.

3.3.1. Tranzitivitatea verbelor zicerii


Verbele zicerii sunt legate intrinsec de procesul de comunicare. Prin urmare, ar
părea firesc ca activităţile exprimate de aceste verbe să presupună existenţa unui
colocutor, tradus la nivel sintactic printr-un complement indirect, sociativ sau chiar
direct, în unele cazuri (mai ales în limba română, la verbele cu dublă tranzitivitate).
La fel de firească ar părea existenţa unui mesaj sau al unei informaţii, materializate
într-un complement direct. Analizând comportamentul verbelor zicerii din limbile
romanice, vom observa, totuşi, că niciuna dintre afirmaţiile de mai sus nu se
verifică în toate cazurile.

57
Relaţia dintre autorul acţiunii (agentul) şi entităţile care suferă consecinţele
acţiunii sale (obiectul şi pacientul acţiunii) se exprimă la nivel gramatical prin
raporturile sintactice dintre subiect şi complementele directe şi indirecte, acestea
determinând atât tranzitivitatea verbelor, cât şi categoria gramaticală a diatezei
acestora. Pe baza relaţiei agent-obiect-pacient putem identifica următoarele
categorii de verbe ale zicerii114:

1. Verbe intranzitive prin excelenţă, de tipul: a glumi, a conversa, a


conferenţia, etc., sp. bromear, parlotear, discursear etc., care nu acceptă nici
măcar un complement intern. Conţinutul acestor verbe este unul complet şi
autosuficient, iar, în structura lor de adâncime, fiecare din verbele acestei categorii
poate fi conceput ca o construcţie alcătuită dintr-un verb cu un caracter foarte
general şi un complement direct specific. Astfel, putem detecta următoarele
dezvoltări: a glumi = a face glume, a conferenţia = a ţine o conferinţă, etc. Pentru
acest motiv, verbele încadrate aici nu necesită compliniri suplimentare.

2. Verbe preponderent intranzitive, de tipul: a vorbi, a discuta, a fonfăi, a


bodogăni, a bolborosi etc., sp. hablar, discutir, farfullar, refunfuñar, balbucear
etc. În unele situaţii particulare, aceste verbe pot, însă, primi complinirea directă:
rom. Vorbesc engleza şi franceza. Am discutat lucruri interesante. Ce tot
bolboroseşti acolo?, sp. No hablo rumano. Lo hablaremos en otro momento. ¿Qué
estás balbuceando? Vom menţiona aici şi o serie de verbe care pot primi doar
complimente directe cu trăsătura [+ uman], adică complimente directe ale
persoanei: rom. a minţi, a interoga, a huidui, a certa etc., sp. mentir, interrogar,
abuchear, regañar; ele se aseamănă cu cele din categoria precedentă prin aceea că
în structura lor semantică se include complementul direct al obiectului: a minţi = a
spune minciuni, a huidui = a emite huiduieli etc. Am inclus aceste verbe în
categoria celor preponderent intranzitive pentru că ele pot fi echivalate cu structuri
în care acelaşi complement va apărea în dativ, deci ca obiect indirect: a minţi pe
cineva = a spune minciuni cuiva, a interoga pe cineva = a adresa întrebări cuiva
etc. Extrem de rar, unele din aceste verbe fac excepţie de la această regulă: a huidui
o piesă de teatru.

3. Verbe preponderent tranzitive, de tipul: a spune, a zice, a dezbate, a întreba, a


nega, a pronunţa etc., sp. decir, debatir, preguntar, negar, pronunciar etc. Aceste
verbe, deşi necesită în general determinarea unui obiect direct, pot apărea şi ca
intranzitive115: rom. Spuneţi, vă rog, Nu v-aţi săturat să tot dezbateţi atâta? Întreb şi
eu de curiozitate, sp. Dígame, por favor, ¿No os habéis cansado de tanto debatir?

114
Verbele oferite ca exemple în continuare sunt luate în discuţie doar pentru sensurile particulare ce
denotă zicerea; în cazul verbelor polisemantice, sensurile care nu exprimă zicerea pot avea
comportamente morfosintactice diferite.
115
Conform Gramaticii Academiei, este vorba de „verbe tranzitive folosite absolut” (*** Gramatica
limbii române, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005, vol. I, p. 342).
58
Sólo pregunto por preguntar. Unele din aceste verbe, folosite intranzitiv, pot primi
un complement predicativ al obiectului şi devin verbe atributive116: rom. Copiii îi
ziceau „Morcoveaţă”, pentru că avea părul roşu. Alexandru a fost numit director
executiv, sp. Los niños le decían “Zanahorio” por tener el pelo rojo. Alejandro ha
sido nombrado ejecutivo. În această categorie se remarcă şi verbele trivalente (dublu
tranzitive) din limba română, precum rom. a întreba pe cineva ceva, a învăţa pe
cineva ceva, a sfătui pe cineva ceva, a anunţa pe cineva ceva, care acceptă un pacient
în poziţia de obiect direct secundar. În limba spaniolă, dubla tranzitivitate nu există.
Pentru verbele de tipul acesta, cum ar fi sp. preguntarle algo a alguien, enseñarle
algo a alguien, aconsejarle algo a alguien, avisarle algo a alguien, complementul
obiect cu trăsătura [+ uman] este întotdeauna un obiect indirect, în timp ce
complementul [– uman] este obiectul direct. Dificultatea de a diferenţia cele două
tipuri de complemente-obiect în limba spaniolă rezidă din utilizarea aceleiaşi
prepoziţii-morfem a < lat. ad atât pentru complementul direct [+ uman], cât şi pentru
complementul indirect: veo a Mario, „îl văd pe Marius”, OD, vs. le digo a Mario, „îi
spun lui Marius”, OI. Pentru persoanele I şi a II-a, omonimia se extinde şi la formele
pronominale de acuzativ şi dativ: me vieron ayer en el teatro, „m-au văzut ieri la
teatru, OD, vs. me dijeron la verdad, „mi-au spus adevărul”, OI. Această situaţie a
dus la unele confuzii privind regimul verbelor mai ales în regiunea Castilla-La
Mancha, unde apare, ca o consecinţă, fenomenul morfosintactic numit leísmo, cu
corolarele laísmo şi loísmo, cu alte cuvinte confuzia între obiectul direct şi cel
indirect, între acuzativ şi dativ. În mod concret, pentru exemplificare, verbul
tranzitiv117 interrogar, „a interoga”, este un verb al zicerii ce implică utilizarea
limbajului articulat pentru a solicita informaţii, opinii, clarificări, indicii etc., aşadar
presupune din punct de vedere logic existenţa unui colocutor [+ uman] de la care se
aşteaptă un răspuns formulat tot prin limbaj articulat. O construcţie ca, de pildă,
interrogar a Juana poate fi interpretată fie ca „a o interoga pe Ioana”, OD, fie ca „a-i
adresa întrebări Ioanei”, OI, deoarece, aşa cum am arătat, construcţia cu obiect direct
[+ uman] şi cea cu obiect indirect sunt omonime. Din acest motiv, în această regiune
cervantescă118 este frecventă dublarea complementului obiect (obligatorie în
spaniolă) atât cu pronume în acuzativ, cât şi cu pronume în dativ: la interrogaron a
Juana (forma standard, singura folosită în toată Hispanoamerica) vs. le interogaron a
Juana (formă tipic peninsulară, răspândită mai ales în zona de centru).

4. Verbe tranzitive, de tipul: a afirma, a susţine, a dezminţi, a reproşa etc.,


care necesită obligatoriu o complinire de tip obiect direct, exprimat printr-un
substantiv (sau pronume) cu trăsătura [- uman], însă nu acceptă complementul
direct al persoanei. Conţinutul semantic al acestor verbe este insuficient pentru a le

116
Ibidem, p. 353 et seq.
117
Conform definiţiei DRAE 2001.
118
Capitala Madrid aflându-se în aceeaşi regiune, leísmo a fost importat şi în alte regiuni, mai ales
prin mass media, iar Academia Regală Spaniolă acceptă acest fenomen, respingând, însă, laísmo şi
leísmo ca fiind regionale sau inculte.
59
permite să apară în context fără complinire: a afirma ceva, a susţine o idee, a
dezminţi un zvon, a reproşa un comportament etc. Unele din aceste verbe pot
primi şi complementul direct al persoanei, însă atunci sensul lor nu mai este cel de
zicere: a susţine pe cineva, „a sprijini pe cineva, a promova pe cineva etc.”. La fel
se întâmplă şi cu verbele care apar la diateza reflexivă: a se afirma cineva, „a ieşi
în evidenţă, a se impune etc.”

5. Verbe reflexive119, de tipul: rom. a se sfădi, a se ciondăni etc., sp. pelearse,


care nu acceptă un complement direct, nici personal, nici obiectual. Aceste verbe
nu pot apărea decât însoţite de pronumele reflexiv, care denotă reciprocitatea. Vom
include aici şi verbele de tipul rom. a se lamenta, a se plânge, sp. quejarse; în
realitate, în acest caz nu este vorba de reflexivitate (adică identitate sau
reciprocitate între agent şi pacient), ci sunt verbe care s-au fixat cu forma lor
pronominală, aşa cum s-a întâmplat, de exemplu, cu a se teme, a se codi sau a se
sfii. Există unele verbe din categoriile enunţate anterior care acceptă ocazional
forma pronominală, precum: rom. a se întreba, sp. preguntarse (reflexiv
propriu-zis, nu-şi pierde dubla tranzitivitate în română: eu mă întreb pe mine ceva;
în spaniolă pronumele reflexiv este în dativ), rom. a-şi spune, sp. decirse uno
mismo (reflexiv unitranzitiv: eu îmi spun mie ceva), rom. a se sfătui (reflexiv
reciproc, nu-şi pierde tranzitivitatea), rom. a se pronunţa, sp. pronunciarse
(pronominal, intranzitiv: eu mă pronunţ într-o privinţă), rom. a se zice, a se vorbi,
a se povesti, sp. decirse, hablarse (pronominal impersonal, tranzitiv sau intranzitiv:
se povesteşte ceva, se vorbeşte despre ceva).

Unele verbe permit variaţii ale tranzitivităţii, fără ca prin aceasta să se


modifice cu ceva sensul general al contextului, aşa cum este cazul verbului sp.
contestar las preguntas / contestar a las preguntas, lit. „a răspunde întrebările” („a
soluţiona întrebările, a rezolva întrebările”) / „a răspunde întrebărilor”.
Situaţia se prezintă uşor diferit în cadrul frazei, unde anumite verbe
intranzitive devin bivalente şi pot introduce subordonate completive directe: rom. A
minţit că e răcit şi nu poate veni.
Tranzitivitatea verbelor zicerii devine un factor esenţial mai ales în construcţia
frazelor complexe, unde aceste verbe pot prezenta comportamente diferite în raport
cu posibilităţile de a introduce discursul direct sau indirect, cu topica lor în lanţul
sintactic şi cu tipurile de forme verbale (în special privitoare la categoria
gramaticală a modului) pe care le selectează pentru verbul din propoziţia
completivă directă.

119
În gramaticile tradiţionale reflexivitatea este considerată o diateză aparte; cele moderne o resping
în virtutea eterogenităţii sale şi a neîndeplinirii criteriilor de diateză de către toate formele verbale cu
pronume obligatoriu (*** Gramatica limbii române. I. Cuvântul, ed. cit., p. 480 et seq.). Includem
aici o categorie separată a verbelor zicerii cu forme pronominale pentru motivul că toate dicţionarele
precizează în cazul verbelor una din cele trei trăsături morfologice: tranzitiv, intranzitiv sau reflexiv
(pronominal în cazul dicţionarelor spaniole).
60
3.3.2. Regimul modal al verbelor din subordonata introdusă
prin verba dicendi

În afară de construcţiile de acuzativ cu infinitivul, pe care le-am discutat într-o


secţiune anterioară (§ 3.1.), verbele zicerii îşi pot realiza valoarea tranzitivă în
discursul indirect introducând o propoziţie completivă directă.
Trăsăturile semantice din structura acestor verbe din regentă determină, de cele
mai multe ori, posibilitatea selectării unui mod sau a altuia pentru verbul predicat
din propoziţia subordonată, în funcţie de situarea pe axa timpului şi de gradul de
probabilitate / posibilitate / certitudine pe care o exprimă.
În funcţie de modul verbal al predicatului din subordonată, verbele zicerii se
pot clasifica în trei categorii:

1. verbe ale zicerii care acceptă indicativul (şi condiţionalul);


2. verbe ale zicerii care cer obligatoriu conjunctivul / subjunctivul120;
3. verbe ale zicerii care acceptă indicativul (şi condiţionalul) sau conjunctivul /
subjunctivul în funcţie de context.

După cum se observă, dintre cele patru moduri predicative existente în limbile
romanice, doar trei pot apărea în subordonate, şi anume indicativul, conjunctivul /
subjunctivul şi condiţionalul. Imperativul, prin înseşi valorile gramaticale şi
pragmatice exprimate, nu poate apărea decât în discursul direct, aşadar nu se
regăseşte în subordonatele introduse prin verba dicendi.

1. Verbe care acceptă indicativul (şi condiţionalul). În prima categorie


enunţată se regăsesc verbe ale zicerii propriu-zise, ale predicţiei şi ale interogaţiei,
adică verbe tranzitive [+ afirmativ] [+ informaţie]:

sp. Federico Jiménez Losantos y César Vidal han comunicado que


declinan la oferta realizada por la Cadena COPE. (www.cope.es)

Limba spaniolă nu acceptă selectarea indicativului pentru verbul predicat din


subordonata introdusă prin verbe ale predicţiei, pentru că, în acest caz, acţiunea din
subordonată este proiectată în viitor, or, regulile de concordanţă din această limbă
obligă la utilizarea condiţionalului:

sp. Condenado a prisión por atacar a una pitonisa gitana que predijo
que iría a la cárcel (www.libertaddigital.com)

În stilurile informale, însă, vorbitorii utilizează uneori viitorul indicativului,


ceea ce, însă, constituie o greşeală de limbă. În limba română, unde regulile de

120
Cu excepţia verbelor din limba română, care acceptă întotdeauna şi construcţiile cu indicativul.
61
concordanţă sunt mult mai laxe, utilizarea condiţionalului este posibilă, dar nu
obligatorie, iar indicativul prezent sau viitor apare extrem de frecvent în aceste
contexte:

rom. Nostradamus prezicea că ar fi data la care se naşte Antichristul,


lucru infirmat cu tărie de Biserică, dar speculat de industria filmului.
(stiri.haios.ro)
rom. Pe 10 mai 1995, la aniversarea de patru ani de Cotidianul, de la
Palatul Elisabeta, Raţiu spunea în discursul lui: „Câteva zile după
apariţia Cotidianului, «gurul» nostru, Silviu Brucan, mi-a prezis că
ziarul nu poate trăi mai mult de două luni de zile“. (www.cotidianul.ro)
rom. În acelaşi articol, inginerul prezicea că americanii nu vor mai
folosi, până în anul 2000, anumite litere. (www.jurnalul.ro)

Verbele care exprimă o confesiune intră tot în această categorie; ele pot selecta
fie indicativul, fie condiţionalul, în funcţie de implicarea afectivă a agentului în
acţiunea exprimată de verbul predicat (şi sub restricţiile regulilor de concordanţă):

rom. Adrian Marino mărturisea că a fost un liber profesionist integral.


(www.suplimentuldecultura.ro)
sp. Cacho Castaña confesó que le gustaría casarse con Susana
Giménez. (www.cadena3.com)

În situaţiile de mai sus, verbele de comunicare şi de predicţie selectează de


obicei conjuncţia rom. că, sp. que, deoarece ele sunt verbe care transmit informaţii
certe despre evenimente mai mult sau mai puţin certe:

rom. Yemen: Un grup islamist susţine CĂ a ucis un agent CIA


(www.hotnews.ro)
sp. Policías afirman QUE Evo ordenó la intervención.
(www.lostiempos.com)

Cea de-a treia serie de verbe din clasa celor care acceptă indicativul o
constituie verbele de interogaţie, care pot introduce subordonate prin conjuncţia
dacă. În cazul limbii spaniole nu intră în vigoare regulile stricte de concordanţă în
fraza condiţională, deoarece în acest caz conjuncţia si nu se actualizează cu
valoarea sa de condiţionare a unei acţiuni de către alta, aşadar se exprimă un raport
completiv:

rom. Mă întreb DACĂ nu s-ar putea disimula un cross band făcut cu


portabile, alimentat cu un acumulator cu un mic panou solar, într-un
brad! (www.radioamator.eu)
sp. “Preguntaba SI habíamos visto a los niños, uno de seis y otro de dos.

62
Tenía la cara descompuesta”, asegura Mario González, un testigo.
(www.antena3.com)

Uneori, în limba spaniolă, aceste verbe permit folosirea subjunctivului, care,


însă, se actualizează cu valoare optativă, indicând o formă de adresare considerată
mai politicoasă sau mai blândă:

sp. He sobrevivido todas las llamadas de adultos que no sabían la


diferencia entre el ante-meridiano y el pasado meridiano, de las madres
de los reclutas militares que no confiaban en sus infantiles soldados de
hacer lo correcto, [...] y del hombre que preguntó SI quisiera discutir el
humanismo existencial que emana del alma de Habeeb.
(www.eftmx.com)

Toate verbele din această categorie pot introduce subordonate completive


directe prin pronume relative: rom. cine, ce, care, cui, cât etc., sp. quién, qué, cuál,
cuánto etc., şi prin adverbe relative: rom. unde, cum, când etc., sp. dónde, cómo,
cuándo etc., alături de locuţiunile corespunzătoare: rom. de ce, în ce scop, de câte
ori etc., sp. por qué, con qué propósito, cuántas veces etc.:

sp. Los militares le dijeron que irían a Olivos a buscarla y le


preguntaron QUIÉN quería que la acompañara a su nuevo destino.
(Martín Caparrós, La voluntad)
rom. El a mărturisit UNDE se aflau ceilalţi doi paraşutaţi şi i-a însoţit pe
securişti la locul unde erau găzduiţi tovarăşii lui.
(www.radioamator.eu)
rom. Este dificil de spus ÎN CE SCOP sunt utilizate în realitate produsele
din nomenclator şi CÂT de relevantă este încadrarea lor în anumite
categorii, deoarece majoritatea au câte două (unele chiar trei)
prospecte diferite. (stiri.rol.ro)

2. Verbe care cer conjunctivul / subjunctivul. În cea de-a doua categorie apar
verbe cu tentă modală, care exprimă un ordin, o rugăminte, un sfat, o provocare şi,
de asemenea, verbe ale zicerii care implică o componentă de negare a permisiunii,
o interdicţie, un refuz, o restricţie, o limitare etc.; în aceste situaţii, acţiunea din
propoziţia subordonată este una ipotetică, cu un grad de incertitudine mai mare sau
mai mic: rom. a cere, a ordona, a porunci, a impune, a ruga, a implora, a sfătui, a
propune, a provoca etc., resp. a refuza, a interzice etc., sp. pedir, ordenar, mandar,
imponer, rogar, implorar, aconsejar, proponer, desafiar etc., resp. negarse,
rehusar, prohibir etc.
Aceste verbe selectează întotdeauna conjuncţia morfem a conjunctivului/
subjunctivului, în speţă să pentru limba română şi que pentru limba spaniolă
(omonimă cu cea menţionată pentru modul indicativ):

63
rom. Fostul preşedinte Ion Iliescu a criticat vineri faptul că şeful
statului „şi-a permis SĂ jignească Senatul”, doar pentru că nu a ţinut
seama de recomandările sale, apreciind afirmaţiile acestuia făcute la
postul public de televiziune ca fiind inacceptabile. (www.ziare.com)
sp. A Seamman se le prohibió QUE llegara a la DGAC como parte de las
medidas judiciales que se le dictaron en el juicio que se le sigue por el
otorgamiento irregular de convalidaciones de licencias a extranjeros.
(www.elheraldo.hn)

Obligativitatea selectării conjunctivului / subjunctivului constituie norma


pentru ambele limbi, fiind impusă prin semantica verbelor respective. Cu toate
acestea, ocazional, unele dintre ele apar contextual cu indicativul în comunicarea
informală, ceea ce constituie însă o greşeală gramaticală:

sp. Los expertos aconsejaron que en el año escolar padres y alumnos


deben tener estas cinco infecciones infantiles comunes particularmente
en cuenta: [...]. (www.madrimasd.org)

3. Verbe care acceptă indicativul (şi condiţionalul) sau conjunctivul /


subjunctivul. În categoria a treia pot intra accidental verbe din prima categorie care
îşi modifică regimul în unele situaţii:

a. atunci când se activează cu un sens diferit faţă de cel principal:

rom. Tot cei de la bancă ne-au comunicat să plătim ratele scadente în


continuare. (www.ghiseulbancar.ro) – „a solicita, a cere”
rom. Da, pentru că nu zic să tăiem răul chiar din rădăcină, dar, dacă
vedem că a început să-nmugurească prea tare, e bine să-l stârpim!
(www.femeia.ro) – „a sfătui, a indica”
sp. Entonces un compañero susurrando le dijo que se callara, porque
había pasado una cosa del mal, pasaron en silencio y se fueron,
llegaron a su pueblo y avisaron a la familia de lo que había pasado a su
amigo. (www.conaculta.gob.mx) – „a ordona, a porunci”

b. atunci când introduc subordonate ipotetice, în care conjunctivul / subjunctivul se


actualizează cu valoare de prezumtiv (în limbile care permit acest lucru, cum este şi
limba spaniolă):

sp. Creo que podría ser, pero a la vez me pregunto si fuese verdad,
porque no salió en medios masivos de comunicación, ¿será para no
alertar a las personas y/o ocasionar pánico? (forosdz.info)

64
În această ultimă situaţie, indicativul şi subjunctivul pot alterna în funcţie de
gradul de probabilitate al acţiunii din completiva directă: dacă acţiunea este reală,
apare indicativul, iar dacă este ipotetică, se utilizează subjunctivul:

sp. –¡No digo que es afrancesado!– exclamó uno de ellos. (Pedro


Antonio de Alarcón, El extranjero) – indicativ
sp. Y no digo que sea malo tu padre. / Se sienta a su mesa y me siento
con ustedes / a partir el pan, / sin olvidar que somos enemigos. (Javier
Raya, No digo que sea malo tu padre) – subjunctiv

În limba română, pe de altă parte, cele două valori se redau prin alternarea
indicativului cu condiţionalul:

rom. Nu zic că nu sunt printre penticostali şi oameni fanatici, cu


siguranţă că sunt, dar să atribui unui Cult – cel mai mare Cult
evanghelic din România şi din lume – acţiuni cu tendinţe criminale este
pur şi simplu o mare tâmpenie. (penticostalul.wordpress.com) –
indicativ
rom. Răspunsul potrivit sună aşa: „Noi nici nu ţinem storcătoare ca
cele de la teleshopping. Nu zic că n-ar fi bune, ba chiar sunt excelente,
dar nu le-am încercat şi, de aceea, n-avem încredere”.
(www.ziare.com) – condiţional

Unele verbe au comportamente diferite în cele două limbi romanice, aşadar


vor fi clasificate în categorii diferite. De exemplu, verbul rom. a nega acceptă
construcţii atât cu indicativul şi condiţionalul, cât şi cu conjunctivul, în timp ce
corespondentul său, sp. negar, se construieşte doar cu subjunctivul (alături de
construcţiile infinitivale) în limba literară:

rom. Nimeni nu neagă că este nevoie de o ajustare a sistemului sanitar


şi de o reformă în sectorul sanitar foarte important.
(www.paginamedicala.ro) – indicativ
rom. Sharon este soţia şi managerul lui Ozzy Osbourne, însă neagă că
ar fi şi managerul trupei Black Sabbath. (metalhead.ro) – condiţional
rom. Porumboiu neagă să fi ajuns la un acord privind un troc de vedete
cu Gigi Becali: „E fericit după victoria cu Dinamo, să-l lăsăm să spună
ce vrea”. (sport.rol.ro) – conjunctiv

sp. El presidente de la Comisión de Comercio, Raúl Hernández, niega


que las heridas que tienen algunos indígenas, que protestaban en los
predios de la Asamblea, sean de arma o perdigón. (tvn-2.com) –
subjunctiv

65
În spaniola vorbită, apare uneori şi indicativul în propoziţia subordonată, ceea
ce constituie, însă, o încălcare a normei:

sp. Antauro Humala niega que son suyas las escopetas que le atribuye
la policía. (www.larepublica.pe) – indicativ

3.4. Sensuri gramaticale


Pe lângă componenta indispensabilă a comunicării, verbele zicerii transmit o
varietate de informaţii referitoare la felul în care are loc comunicarea, tipul de
mesaj transmis, particularităţile articulatorii, raporturile între participanţii la dialog,
consecinţele actului de vorbire etc.
Din punct de vedere gramatical, vom constata că o parte dintre verbele dicendi
aduc note de conţinut suplimentare care privesc raportarea la timp a acţiunii
exprimate prin aceste verbe sau raportarea la realitatea extralingvistică în termenii
valorii de adevăr sau a libertăţii de acţiune.
În cele ce urmează, vom analiza posibilitatea verbelor zicerii de a exprima
nuanţe aspectuale sau modale; însă trebuie să facem precizarea că, în unele cazuri,
aceste nuanţe se construiesc în cadrul unui context mai larg, aşa încât există verbe
care pot exprima valori diferite în contexte diferite. Astfel, de exemplu, este
evidentă nuanţa aspectuală durativă în cazul verbului a dezbate sau nuanţa modală
de obligativitate în a porunci, dar, pentru un verb cu caracter general precum a
zice, sensul gramatical nu poate fi dedus în afara contextului. În enunţul El a zis o
poezie, detectăm un aspect perfectiv, dar care nu e dat de conţinutul semantic al
verbului a zice, ci de folosirea timpului perfect compus; pe de altă parte, în enunţul
I-a zis să închidă uşa este evidentă nuanţa modală de obligativitate.
Vom sublinia şi faptul că unele dintre verbele menţionate mai jos pentru
exemplificare sunt, în realitate, substitute generale pentru verba dicendi, care în
aceeaşi măsură pot substitui şi alte tipuri de verbe în alte contexte; acestea sunt mai
ales verbele de raportare la timp, precum a încheia, cât şi cele modale prin
excelenţă, precum a permite, pe care am considerat necesar să le includem aici
datorită frecvenţei ridicate cu care apar cu funcţie de zicere.

3.4.1. Aspectul
Categoria gramaticală a aspectului priveşte raportarea la timp a acţiunii
exprimate printr-un verb, dar nu ca dispunere cronologică, ci urmăreşte să
stabilească dacă o acţiune s-a finalizat deja sau nu într-un anumit moment, cu alte
cuvinte distinge între acţiunile care pot fi delimitate integral pe axa timpului (fie că
sunt izolate, fie că sunt succesiuni de episoade) şi cele care sunt privite ca procese
sau stări a căror finalizare este incertă.
Aceste sensuri gramaticale se pot reda atât prin mijloace gramaticale, cât şi

66
prin mijloace lexicale, pentru că există verbe, inclusiv ale zicerii, care conţin în
structura lor semantică unele componente care oferă informaţii în această privinţă.
Verbele cu sens perfectiv pot evidenţia fie momentul de început al unei
acţiuni, fie sfârşitul sau consecinţele acesteia sau pot releva repetarea unor episoade
de acelaşi tip, în timp ce verbele cu sens imperfectiv privesc durata acţiunii sau
proiectarea sa către trecut sau viitor.
În schema următoare apar cele mai relevante verbe ale zicerii (şi unele
construcţii fixe) pentru exprimarea categoriei gramaticale a aspectului, reiterând
ideea enunţată mai sus, şi anume că uneori aceste sensuri gramaticale se conturează
doar contextual. Nuanţele aspectuale exprimate prin verba dicendi pot fi:

1. Perfective

a. ingresive şi incoative
rom. a izbucni, a exclama, a lua cuvântul, a anunţa, a vesti, a înştiinţa, a
revela, a proclama, a declara, a postula, a saluta;
sp. prorrumpir, exclamar, tomar la palabra, anunciar, avisar, revelar,
proclamar, declarar, postular, saludar;

b. rezultative
rom. a convinge, a deduce, a proba, a demonstra;
sp. convencer, deducir, inferir, discurrir, probar, demostrar;

c. reiterative şi frecventative
rom. a relua, a reitera, a repeta, a insista;
sp. retomar, reanudar, reiniciar, reemprender, reiterar, repetir, insistir;

d. egresive şi terminative
rom. a concluziona, a conchide, a încheia, a răspunde, a replica, a-şi lua
rămas bun, a-şi lua „la revedere”;
sp. resolver, responder, contestar, replicar, despedirse, decir „adios”;

2. Imperfective

a. retrospective
rom. a rememora, a recapitula, a evoca;
sp. rememorar, remembrar, repasar, revisar, recapitular, evocar;

b. durative
rom. a conversa, a discuta, a dialoga, a sta de vorbă, a sta la cioace / taclale,
a bârfi, a comenta, a dezbate, a polemiza, a delibera, a negocia, a se tocmi, a
se sfătui, a flecări, a pălăvrăgi, a dăscăli, a cuvânta, a cicăli, a istorisi, a
povesti, a nara, a relata, a murmura, a protesta, a bombăni, a bodogăni;

67
sp. conversar, discutir, dialogar, charlar, platicar, chacharear, parlar,
parlotear, picotear, despotricar, chismear, chismotear, cotorrear, comadrear,
enredar, comentar, debatir, polemizar, deliberar, negociar, regatear,
sermonear, discursear, historiar, narrar, contar, relatar, murmurar, protestar,
musitar, susurrar, cuchichear;

c. prospective
rom. a anticipa, a prevedea, a proroci, a prezice, a pronostica, a profeţi, a
preconiza, a augura, a cobi, a ura, a promite, a se obliga;
sp. anticipar, prever, predecir, pronosticar, vaticinar, preconizar, augurar,
agorar, presagiar, prometer, comprometerse, obligarse.

3.4.2. Modalitatea
Modalitatea verbală este o categorie gramaticală a verbului care, pe de o parte,
evaluează măsura în care acţiunea exprimată prin el este sau ar putea fi reală şi, pe
de altă parte, gradul de necesitate pe care îl impune acesta. Estimarea veridicităţii
unei acţiuni se face prin funcţia epistemică, iar, din acest punct de vedere, acţiunile
pot fi imposibile, improbabile, posibile, probabile sau certe. Funcţia deontică
priveşte gradul de libertate de acţiune pe care îl transmite verbul respectiv, iar
valorile variază de la capabilitate până la permisiune şi la obligativitate.
O serie de verbe ale zicerii exprimă valori modale prin însuşi conţinutul lor
semantic, iar aceste valori nu reprezintă componente secundare, ci trăsături
distinctive, care le opun altor verbe dicendi; astfel, ele pot transmite:

1. Probabilitatea

a. imposibilitatea şi improbabilitatea
rom. a nega, a infirma, a contrazice, a dezminţi;
sp. negar, rebatir, contradecir, desmentir;

b. probabilitatea şi certitudinea
rom. a certifica, a atesta, a confirma, a aviza, a presupune;
sp. certifica, atestar, atestiguar, testificar, testimoniar, confirmar, avisar,
alegar, presuponer, suponer.

2. Permisiunea

rom. a aproba, a concede, a îngădui, a încuviinţa, a permite, a conveni, a


accepta, a autoriza, a garanta;
sp. aprobar, conceder, acceder, permitir, asentir, convenir, aceptar, autorizar,
garantizar;

68
3. Interdicţia

rom. a interzice, a prohibi, a refuza, a respinge;


sp. prohibir, vedar, negar, denegar, rehusar, rechazar;

4. Obligativitatea

a. obligaţie
rom. a obliga, a ordona, a porunci, a impune, a pretinde, a constrânge;
sp. obligar, ordenar, exigir, mandar, imponer, pretender, constreñir,
compeler, demandar;

b. necesitate
rom. a cere, a solicita, a provoca, a desfide;
sp. pedir, solicitar, provocar, desafiar;

c. oportunitate
rom. a sfătui, a consilia, a sugera, a recomanda, a propune;
sp. aconsejar, asesorar, sugerir, recomendar, proponer, plantear;

d. rugăminte
rom. a ruga, a implora, a suplica, a apela;
sp. rogar, implorar, suplicar, instar, deprecar, apelar;

e. promisiune
rom. a promite, a jura, a asigura, a garanta, a se prinde, a paria;
sp. prometer, comprometerse, jurar, asegurar, garantizar, apostar.

Această scurtă privire asupra valorilor semantice modale şi aspectuale ale


verbelor zicerii anticipează analiza semanticii lexicale a acestor verbe şi a verbelor
care le pot substitui ocazional, reliefând unele trăsături distinctive care le oferă,
alături de sensul lexical, unele valori gramaticale. Cu toate acestea, ceea ce dă
identitate şi delimitează categoriile de verbe dicendi sunt trăsăturile semantice
manifestate la nivel lexical, pe care le vom analiza în continuare.

69
4. SEMANTICA VERBELOR ZICERII

4.1. Analiza componenţială a verbelor declarative


După cum s-a arătat, comportamentul morfosintactic al verbelor zicerii sau
prezenţa activă a participanţilor la actul de comunicare nu reprezintă criterii
suficiente pentru a le identifica ca grup de sine stătător (gen proxim) sau pentru a le
delimita de alte clase de verbe (diferenţă specifică).
Verbele zicerii constituie, din punct de vedere lexico-semantic, o serie
tematică de lexeme ce au ca trăsătură semantică comună faptul că ele exprimă
acţiunea de utilizare a limbajului articulat pentru a transmite pe cale orală
informaţii obiective, subiective sau afective121, aşadar se grupează în jurul
arhilexemelor a zice şi a vorbi. Pornind de la observaţiile făcute de Maria Bîrcă
referitoare la grupurile lexico-semantice ale verbelor zicerii122, vom constata că în
seria tematică formată din aceste verbe se pot identifica un număr de categorii
semantice cu un comportament sintactic diferit în funcţie de trăsăturile distinctive
care le opun:

1. Verbe ale zicerii propriu-zise;


2. Verbe ale zicerii care exprimă un ordin, o rugăminte sau un sfat;
3. Verbe ale zicerii care exprimă o mustrare;
4. Verbe ale zicerii care exprimă o supoziţie sau o prezicere;
5. Verbe ale zicerii care exprimă o negare;
6. Verbe ale zicerii care exprimă o interogaţie etc.

Fără îndoială, categoriile identificate şi expuse mai sus, motivate în principal


de intuiţie şi observaţii directe, nu pot fi acceptate drept o clasificare riguroasă, mai
ales că unele verbe ale zicerii ar putea să fie percepute ca făcând parte din mai
multe categorii. Clasificarea bazată pe analiza componenţială a verbelor care au ca
arhilexem verbele a zice şi a vorbi reduce gradul de ambiguitate şi ajută la trasarea
unor limite bine definite între anumite categorii de verbe dicendi.
În acest scop, propunem o listă de componente semantice pe baza căreia vom
semnala convergenţele şi divergenţele de sens ce apar în interiorul clasei verbelor
zicerii. Cele zece seme pe care le considerăm a fi cele mai relevante sunt:

121
A se vedea şi Maria Bîrcă, Caracteristicile semantice ..., p. 35.
122
Ibidem.
70
1. componenta vorbirii (prezentă la toate verbele din această clasă),
2. informaţia transmisă,
3. caracterul interogativ,
4. caracterul negativ,
5. atitudinea afectiv-emotivă,
6. reciprocitatea,
7. intensitatea,
8. inteligibilitatea rostirii,
9. registrul,
10. caracterul tehnic al canalului de comunicare.123

În cadrul acestei analize componenţiale, vom nota cu [+] semele activate


pozitiv, cu [–] pe cele activate negativ, iar cu [0] pe cele neprecizate. Astfel, de
exemplu, componenta intensităţii va apărea ca [+ intens] în cazul unui verb precum
a striga, ca [– intens] pentru verbul a şopti, iar pentru verbul a vorbi propunem
realizarea neutră [0 intens], deoarece în structura sa semantică această componentă
este neprecizată, ea putându-se activa contextual ca pozitivă sau negativă cu
ajutorul unor determinanţi, însă nu constituie o trăsătură intrinsecă:

Vorbea tare, de la capătul mesei, ca să fie auzită şi de căpitanul


Manuilă. (Mircea Eliade, Domnişoara Christina) [+ intens]
Simina vorbise în şoaptă. Dar începu apoi să râdă. Făcu câţiva paşi.
(Mircea Eliade, Domnişoara Christina) [– intens].

Aplicată pe un corpus lexical alcătuit din douăzeci şi cinci de verbe ale zicerii
din limba română, selectate aleatoriu, analiza componenţială realizată prin
evaluarea acestor seme va avea ca rezultat următorul tabel:

123
A se vedea şi ibidem, p. 37 et seq.; idem, Analiza semică ..., p. 42 et seq.
71
AFECTIV-EMOTIV125

ININTELIGIBIL127
INTEROGATIV
INFORMAŢIE

NEGATIV124

FORMAL128
RECIPROC

TEHNIC129
INTENS126
VORBIRE
1. a anunţa + + – – 0 + 0 – + 0
2. a bolborosi + 0 – 0 0 0 0 + – 0
3. a bombăni + 0 – – + – – + – 0
4. a certa + + – – – + 0 0 0 0
5. a dezminţi + + – + – + 0 – + 0
6. a explica + + – – 0 + 0 – + 0
7. a fonfăi + 0 0 0 0 0 – + – 0
8. a gângăvi + 0 0 0 0 0 0 + – 0
9. a huidui + 0 0 0 – + + 0 – 0
10.a interoga + + + – 0 + 0 0 + 0
11.a întreba + + + – 0 + 0 0 0 0
12.a se jelui + 0 0 0 – 0 0 0 – 0
13.a lămuri + + – 0 0 + 0 0 0 0
14.a mărturisi + + 0 0 + + 0 0 0 0
15.a nega + + – + 0 + 0 0 + 0
16.a se oţărî + 0 0 0 – + + 0 – 0
17.a povesti + + – – 0 + 0 0 0 0
18.a reproşa + + – 0 – + 0 0 + 0
19.a spune + + – – 0 + 0 0 0 0
20.a şopti + 0 0 0 0 0 – 0 0 0
21.a telefona + + 0 0 0 + 0 0 0 +
22.a ţipa + 0 0 0 0 0 + 0 0 0
23.a urla + 0 0 0 0 0 + 0 0 0
24.a vocifera + 0 0 – – 0 + 0 + 0
25.a zbiera + 0 0 0 0 0 + 0 – 0

Schema de mai sus ar putea constitui un punct de plecare pentru o clasificare


semantică mai riguroasă a verbelor declarative, realizată în funcţie de prezenţa sau
absenţa respectivelor trăsături de sens. Pentru categoriile de verbe ale zicerii

124
Se referă la infirmarea informaţiei transmise prin structura completivă directă.
125
Se referă la implicarea vorbitorului: laudele se vor puncta pozitiv, în timp ce reproşurile apar ca
negative.
126
Se referă la intensitatea sunetului.
127
Se referă la gradul de precizie a rostirii sau a exprimării.
128
Se referă la registrul comunicării.
129
Se referă la tipul canalului de comunicare.
72
identificate intuitiv în clasificarea anterioară, constatăm că li se pot asocia o parte
din semele prezente în tabelul precedent:

AFECTIV-EMOTI
INTEROGATIV
INFORMAŢIE

RECIPROC
NEGATIV
VORBIRE

V
1. Verba dicendi propriu-zise + 0 0 – 0 0
VD care exprimă un ordin, o rugăminte sau un
2. + + 0 – + +
sfat
3. VD care exprimă o mustrare + + 0 0 – +
4. VD care exprimă o supoziţie sau o prezicere + + 0 0 + 0
5. VD care exprimă o negare + + 0 + 0 0
6. VD care exprimă o interogaţie + + + – 0 0

O asemenea clasificare nu poate fi exhaustivă; mai mult decât atât, în structura


semantică a verbelor din fiecare din aceste categorii alcătuite empiric vor exista
unele seme constante, iar altele vor fi diferite de la un verb la altul. Pe lângă semele
propuse mai sus se pot adăuga şi altele. În primul rând, trăsătura [+ uman] ar trebui
să se regăsească în formula semică a tuturor verbelor zicerii. Verbe precum a
glumi, a şugui etc. vor conţine trăsătura [+ umor], nedeterminată în cazul altor
verbe. Verbul a minţi se identifică prin trăsătura [– adevăr]; în cazul lui a prezice
sau a presupune, valoarea de adevăr este irelevantă, pentru că ţine de realitatea
extralingvistică, deşi la nivel logic intuim importanţa stabilirii acesteia. Un verb
cum este a tăifăsui presupune trăsătura [+ durată], deci include o informaţie
aspectuală. Alte verbe, precum a ţipa, a striga, a urla, a huidui etc. pot apărea în
diverse contexte cu valori diferite de cele ale zicerii; verbul a ţipa, de exemplu,
poate avea ca subiect un substantiv [– uman]; verbe precum a striga, a urla, a
huidui etc. nu presupun neapărat utilizarea limbajului articulat. În aceeaşi ordine de
idei, este dificil să ne pronunţăm în privinţa apartenenţei la clasa verbelor zicerii a
unor verbe de tipul a cânta130, a doini, a fredona etc. Sensurile verbelor a nara şi a
povesti sunt foarte apropiate, dacă nu chiar identice, însă diferenţa dintre ele este
dată de trăsătura [± formal]. În această situaţie, cele două verbe diferă prin registrul
în care sunt utilizate, deci deosebirea nu ţine de semantica intrinsecă a acestora;
trăsătura [± formal] este, deci, introdusă artificial.
Pe baza observaţiilor notate mai sus putem contura concluzia că o clasificare
alcătuită pe baza analizei componenţiale a verbelor zicerii este prea puţin

130
S-ar părea că există un sens etimologic „a citi” pentru verbul a cânta (Gh. Brâncuş, Sensul
„legere” al verbului a cânta, în „Limba Română”, XXXIX, nr. 5-6, 1990, p. 389-390).
73
convingătoare şi nu are suficiente beneficii practice. Analiza formulei semice a
acestor verbe poate fi utilă în cazuri particulare, în care o trăsătură de sens poate fi
distinctivă.

4.2. Verbe care redau metaforic ideea de zicere


În capitolele anterioare am delimitat a priori clasa verbelor zicerii de alte clase
de verbe printr-o trăsătură pertinentă intrinsecă, şi anume faptul că ele se
caracterizează prin actualizarea pozitivă a semului privitor la limbajul articulat.
Dacă am limita cercetarea doar la acele verbe care prezintă această trăsătură
distinctivă ar însemna să comitem o injustiţie la adresa bogăţiei de expresie a
limbilor studiate, şi aceasta pentru că în numeroase ocazii verbele dicendi
propriu-zise sunt suplinite de verbe din alte sfere ale vieţii omeneşti, care
suplimentează sensul fundamental de „comunicare articulată”, pe care îl dobândesc
metaforic, cu sensuri lexicale, pragmatice şi gramaticale noi.
Venind din domenii extrem de diverse, aceste verbe contribuie la formarea
sensului general cu nuanţe suplimentare privitoare la modul de articulare, la
inteligibilitatea discursului, la tonul folosit în comunicare, la atitudinea şi
sentimentele vorbitorului, la durata sau ritmicitatea emisiei fonice ş.a.m.d.
În cele ce urmează, vom discuta unele situaţii concrete de verbe şi locuţiuni
sau colocaţii verbale care preiau contextual funcţia de zicere. Pentru acest demers
ne-am oprit doar asupra acelor verbe care sunt consemnate în dicţionare cu alte
sensuri de bază decât cel al zicerii (uneori acest sens figurat fiind complet ignorat
în dicţionarele consultate), chiar dacă în unele situaţii concrete sensul de zicere îl
concurează pe cel principal, tinzând să se fixeze în vorbirea curentă.

4.2.1. Verbe ale comunicării animale


Dacă limbajul articulat este o activitate specifică fiinţei umane, comunicarea,
în schimb, este o necesitate vitală, concretizată într-o activitate ce se manifestă
între toate organismele vii sub forme din cele mai variate. Unele specii de
vertebrate comunică prin sunete specifice care, în conştiinţa umană, ajung să fie
mărci distinctive pentru speciile respective, iar numele speciei şi verbul ce
denumeşte sunetele caracteristice manifestă solidaritate lexicală; astfel, de
exemplu, verbul a lătra evocă substantivul câine, verbul a cotcodăci evocă
substantivul găină, în timp ce verbul a mugi evocă substantive care denumesc
membri ai familiei bovine.
Utilizarea unor asemenea verbe cu sens de „zicere” este, însă, frecventă în
limbile naturale, deoarece frecventă este şi asocierea metaforică a unor tipuri
umane sau a unor atitudini şi stări emoţionale cu anumite specii de animale ce
prezintă, în mod obiectiv sau imaginar, unele caracteristici ce se doresc sancţionate
de către vorbitori. În mentalitatea colectivă, s-au fixat unele clişee privitoare la

74
necuvântătoare, prin care acestea sunt definite printr-un număr redus de trăsături
„distinctive”: porcul este întotdeauna gras / lacom sau murdar, pisica este perfidă,
câinele este umil, vulpea este şireată ş.a.m.d. Astfel de stereotipuri se propagă de la
o generaţie la alta în cadrul unei comunităţi umane, mai ales prin proverbe, zicători,
fabule sau basme; din acest motiv, chiar dacă unele clişee sunt universale şi general
acceptate, altele diferă de la o cultură la alta.
În spaţiul european, în general, faptele se prezintă relativ unitar, încât
utilizarea metaforică a verbelor ce denumesc sunete caracteristice speciilor ca
verbe pentru redarea comunicării umane este destul de asemănătoare de la o limbă
la alta, şi cu atât mai mult există concordanţe între limbile înrudite, cum sunt
româna şi spaniola.
Atunci când sunt folosite cu sens de zicere, verbele comunicării animale aduc
în context diverse nuanţe semantice, pragmatice, modale şi aspectuale. Prin însuşi
conţinutul lor semantic, aceste verbe furnizează informaţii suplimentare legate de
emiterea mesajului şi pot privi corectitudinea articulării, tonul sau intensitatea cu
care sunt rostite cuvintele ori atitudinea vorbitorului.
De exemplu, verbele rom. a sâsâi şi a şuiera, asociate de multe ori reptilelor
apode, sugerează un defect de vorbire legat de pronunţarea incorectă a consoanelor
sibilante. Verbul corespunzător din spaniolă, silbar131, este folosit ca verb al zicerii
cu sensul de „a fluiera, a huidui pe cineva atunci când are o apariţie publică”.
Verbul rom. a mârâi, caracteristic canidelor, priveşte atât rostirea închisă a
vocalelor, cât şi tonul agresiv al comunicării. Cu acelaşi sens figurat apare şi în
spaniolă verbul gruñir, atunci când se doreşte nuanţarea discursului cu un anumit ton
de nemulţumire şi dezgust. Verbele rom. a grohăi, respectiv a guiţa / a coviţa, tipice
speciilor de suine, reliefează două modalităţi diferite de rostire: primul sugerează
pronunţarea guturală a cuvintelor şi tonalitatea joasă a vocii, în timp ce următoarele
două descriu plastic o tonalitate acută şi o intensitate ridicată a emisiei fonice. Este de
remarcat faptul că verbul gruñir, menţionat anterior, apare ca echivalent spaniol şi
pentru rom. a grohăi. La fel de bine evidenţiază şi limba spaniolă tonul ridicat al
vocii, sunetele ascuţite produse de o persoană în timpul vorbirii, prin folosirea lui
chillar; există şi o expresie binecunoscută în Spania în acest sens: chillar como un
cerdo en el matadero. Un echivalent pentru limba română ar fi putea fi a ţipa / a urla
ca din gură de şarpe; ultimele două situaţii, însă, nu implică în mod obligatoriu
comunicarea de conţinuturi, deci zicerea propriu-zisă.
Unele verbe, precum rom. a rage, a mugi sau a zbiera, sp. rugir, mugir,
remudiar sau bramar, pot apărea de multe ori ca termeni ai unor comparaţii (rom. a
rage ca vaca, a zbiera ca un măgar, sp. bramar / rugir como un león) şi fac aluzie
la intensitatea ridicată a vocii, însoţită, eventual, şi de o oarecare atitudine ostilă
sau agresivă.
O serie de verbe de acest tip introduc, alături de componenta zicerii, informaţii
legate de unele manifestări emoţionale şi fiziologice concomitente; astfel, verbele

131
Moştenit din lat. sibilāre, cu metateză.
75
rom. a chiţăi / a chiţcăi (şi cu varianta pronominală a se chiţcăi) şi a behăi, la fel
rom. a necheza şi corespondentul său sp. relinchar sugerează vorbirea printre
chicote sau hohote de râs, în timp ce, dimpotrivă, verbele rom. a miorlăi (şi cu
varianta pronominală a se miorlăi)132 sau a rage şi a zbiera pot implica, în unele
contexte, vorbirea deformată de un acces de plâns. Verbele rom. a croncăni133 şi
sp. graznar, crascitar / crocitar / croar / croajar pot sugera şi ele un râs (sau măcar
un ton) sardonic, deoarece corvidele sunt considerate păsări inteligente şi malefice
în acelaşi timp. Dimpotrivă, verbul a orăcăi, care denumeşte sunetele produse de
batracieni, sugerează contextual plânsul (eventual iritant sau obositor) sugarilor
care nu pot articula cuvinte concrete sau al copiilor foarte mici care abia testează
vorbirea articulată. Cu un sens foarte asemănător, verbul spaniol berrear, de
origine onomatopeică şi similar ca semantică de bază verbului a behăi (deci
specific ovinelor), apare cu sens de zicere pentru a desemna plânsul incontrolabil şi
excesiv al copiilor şi sugarilor.
Verbul a bâzâi nu se referă la comunicarea propriu-zisă între membrii unei
specii, ci imită zgomotul făcut în zbor de vibraţia aripilor unor specii de
hymenoptere şi coleoptere; fiind un sunet din lumea animală, am preferat să-l
tratăm aici, mai ales că sensul său se apropie oarecum de cele anterioare. Ca verb al
zicerii, a bâzâi poate fi intranzitiv sau pronominal, actualizându-se cu sensurile de
„a plânge înfundat, a scânci”, sau tranzitiv, a bâzâi pe cineva (la cap) înseamnă „a
pisălogi, a cere ceva insistent şi repetat”. Verbul corespunzător din limba spaniolă,
abejorrear, provenit de la numele popular al bondarului (abejorro), are ca sens
secundar „a produce un zgomot confuz, specific momentelor când vorbesc diverse
persoane simultan”; remarcăm că şi în limba română se utilizează uneori colocaţia
zumzet / zumzăit de voci cu o aplicare asemănătoare.
Verbele rom. a lătra şi sp. ladrar se utilizează uneori cu subiect uman pentru a
desemna o comunicare realizată pe un ton ostil, încărcat de reproşuri ori acuzaţii
sau chiar de ameninţări care nu vor fi niciodată puse în practică (cf. rom. Câinele
care latră nu muşcă, sp. Perro ladrador, poco mordedor), aşadar constatăm că
există şi situaţii în care aceste verbe aduc completări semantice de tip pragmatic.
Merită menţionat în acest context şi verbul rom. a scheuna, cu varianta sa mai
nuanţată a schelălăi, care ar avea drept corespondent sp. gañir, verbe întâlnite
deseori pentru a scoate în evidenţă tenta de voce plângăreaţă pe care o utilizează
uneori persoanele în scopul de a se plânge, de a-şi exprima nemulţumirea acută sau
chiar durerea.
În unele cazuri, nu foarte numeroase, verbele de acest tip pot completa
informaţia semantică lexicală cu nuanţe referitoare la categoria gramaticală a
modalităţii verbale. Atunci când verbul respectiv denumeşte sunetele specifice unor

132
Limba spaniolă nu oferă un echivalent perfect cu sens de zicere, care să corespundă sferei lumii
animale (şi anume maullar), cum se întâmplă în cazul limbii române, ci există un alt verb lloriquear,
care transmite ideea de emitere de sunete intercalate cu plâns miorlăit şi smiorcăit.
133
Am mai putea aduce în discuţie aici şi verbul sp. grajear; pe lângă sensul de bază de „a croncăni”,
acest verb mai poate însemna şi „a gânguri”.
76
specii cunoscute ca fiind gălăgioase şi comunicative prin excelenţă, apare în context
o nuanţă durativă, sugerând un proces prelungit şi continuu. Astfel, verbul rom. a
ciripi, folosit metaforic cu un subiect uman caracterizat prin tinereţe, deci prin voci
cu frecvenţe în registrul acut (specifice copiilor sau femeilor tinere), implică şi durata
nedeterminată a activităţii. În mod asemănător, verbul sp. cotorrear, verb care în
mod normal caracterizează diverse specii de papagali, se aplică uneori unui subiect
cu trăsătura [+ uman] [+ feminin], sugerând discuţiile interminabile pe care se
presupune că le poartă uneori grupurile de femei; acest verb, alături de aspectul
durativ, aduce şi conotaţii lexicale depreciative, el ajungând să fie sinonim cu a bârfi,
a meliţa, a forfeca etc., pe care le vom discuta mai jos; uneori, verbul rom. a
cotcodăci poate fi folosit depreciativ cu sensuri şi funcţii asemănătoare.
Revenind la verbul a ciripi, menţionat anterior, observăm că el dezvoltă un
sens metaforic particular în argoul delincvenţilor, şi anume „a face anumite
mărturisiri care inculpă pe altcineva, a turna pe cineva, a da în gât”; de la acest sens
s-a format substantivul derivat ciripitor, cu sensul de „turnător”.
Verbul sp. cacarear, „a cotcodăci”, are sensul de „a se lăuda excesiv, fără
temei real”. În aceeaşi sferă a limbajului specific păsărilor putem face referire la
verbul a piţigăi(a), care ne trimite cu gândul la pasărea numită piţigoi. Folosit în
forma lui pronominală, acest verb vine pentru a descrie felul în care o persoană îşi
modifică vocea în scopul de a părea mai subţire sau mai ascuţită. Limba spaniolă
nu oferă un echivalent care să derive din numele menţionatei pasări cântătoare, ci
face aluzie la ascuţimea vocii prin asocierea cu sunetul produs de un fluier (hablar
con voz de pito).
Tot în acest context putem aminti şi verbul a turui, care face aluzie la sunetele
caracteristice scoase de turturele şi porumbei, atunci când se doreşte evidenţierea
faptului că o persoană vorbeşte întruna şi repede, fără a spune lucruri importante: îi
turuie mereu gura. În cazul acestui verb, spaniola oferă, în cadrul limbajului colocvial,
un verb aproximativ echivalent, tot cu sens de zicere, picotear; dacă în vorbirea
familiară verbul este folosit pentru a transmite ideea de „a vorbi lucruri inutile şi
insubstanţiale”, vom vedea că unul din sensurile proprii cu care acesta apare în
dicţionare este acela de a ciocăni, a ciupi, deci o acţiune specifică păsărilor în general.
Uneori, cu acelaşi înţeles se mai utilizează şi verbul intranzitiv rom. a gurlui134.
Un alt verb caracteristic sunetelor scoase de porumbei şi turturele este sp.
arrullar, provenit probabil de la onomatopeea ru, ce vrea să imite aceste sunete. În
limbaj colocvial, acest verb poate apărea ca verb al zicerii cu semnificaţia: „(despre
îndrăgostiţi) a-şi spune cuvinte dulci şi drăgăstoase, a-şi spune vorbe de alint”;
evident, în această situaţie nu onomatopeea determină sensul figurat, ci percepţia
generală asupra acestor păsări, care simbolizează iubirea romantică135.
Aşa cum se poate constata cu uşurinţă din cele prezentate mai sus, se pare că
limbajul necuvântătoarelor influenţează mult modul în care percepem rostirea

134
Echivalentul spaniol al acestui verb ar fi cantalear.
135
Cf. şi rom. ca doi porumbei, sp. como tortolitos etc.
77
omenească, drept pentru care, mental, suntem de multe ori tentaţi să facem
comparaţii, asocieri cu frecvenţa, sonoritatea sau alte caracteristici ale sunetelor
produse de animale, pentru a reda mai plastic vorbirea umană. Verbele comunicării
animale devin astfel substitute perfect valabile pentru verbele dicendi propriu-zise,
având, în acelaşi timp, avantajul expresivităţii provenite din sonoritatea lor şi din
transferul semantic ce are loc dinspre lumea animalelor spre cea a fiinţei umane.

4.2.2. Alte verbe onomatopeice


Există un inventar impresionant ca număr de verbe derivate de la interjecţii
care încearcă să reproducă diverse sunete din lumea extralingvistică, fie că este
vorba de cea naturală sau de cea creată artificial de către societatea omenească.
Dintre acestea, unele prezintă compatibilitate cu registrul vorbirii omeneşti în ceea
ce priveşte frecvenţa, tonalitatea, cadenţa sau durata emisiei sonore, aşadar
întâlnim situaţii în care aceste verbe se pot actualiza contextual ca verbe ale zicerii.
Unele dintre verbele onomatopeice trimit la sunete nearticulate emise, voluntar
sau involuntar, de aparatul fonator uman. Verbul a ţistui136 desemnează un sunet ca
un pleoscăit uşor produs cu ajutorul limbii sau al buzelor în semn de mirare sau
negare sau pentru a recomanda cuiva să păstreze tăcerea. Verbele rom. a scrâşni137
(din dinţi) şi sp. crujir138 (los dientes) fac referire la sunetul caracteristic produs
prin frecarea dinţilor de sus de cei de jos, prin încleştarea maxilarelor şi deplasarea
laterală a mandibulei. Fiind intranzitive, toate aceste verbe funcţionează ca verba
dicendi doar atunci când introduc vorbirea directă; alături de componenta zicerii,
ele aduc un plus de informaţie privitor la modul de articulare a cuvintelor, la
sunetele şi mimica ce însoţesc aceste cuvinte şi, în plus, la atitudinea mai mult sau
mai puţin ostilă a vorbitorului sau la starea emoţională a acestuia.
Tot de la interjecţii au fost derivate şi verbele rom. a se văicări, a se văi(e)ta şi
a ofta (de la vai!, respectiv of!), precum şi puţin utilizatul verb sp. ayear; aceste
verbe sunt simptome exprimate lingvistic ale unor emoţii sau stări ale emiţătorului,
aşadar situaţia lor este una intermediară între verbe ale zicerii şi verbe ale
simţurilor. În discurs, ele actualizează funcţia expresivă a limbii şi îmbogăţesc
conţinutul semantic cu informaţii referitoare la starea emoţională sau fizică în care
se găseşte persoana locutorului.
Şi alte sunete din lumea înconjurătoare au dat naştere unor verbe
onomatopeice care se pretează la glisarea semantică spre aria zicerii. Verbe precum
a ţiui, a scârţâi, precum şi chillar139 din limba spaniolă, vizează emisiile sonore în

136
Onomatopeic conform DEX; eventual înrudit etimologic cu lat. fistulāre; cf. şi rom. (reg.) a fâşcâi,
it. fischiare.
137
Deşi pare onomatopeic, acest verb este considerat a fi împrumutat din bg. скършвам, „a se rupe, a
se sparge”.
138
Conform DRAE 2001, cu etimologie necunoscută; explicaţia originii onomatopeice pare totuşi
plauzibilă.
139
Din lat. fistulāre, prin forma moştenită *cisclāre.
78
registrul acut, imitând unele sunete stridente şi neplăcute din realitatea
extralingvistică. Atunci când apar cu subiect [+ uman], aceste verbe intranzitive
sau pronominale pot avea sensul de „a se smiorcăi, a plânge sau a mima plânsul
pentru a obţine ceva”. Verbul a (se) smârcăi / smiorcăi140, chiar dacă la origine nu
este onomatopeic, el este perceput ca atare de către vorbitori, iar sensul său este
apropiat de cele menţionate mai sus.
Tot un verb onomatopeic este şi sp. farfullar (ce derivă din farf), verb ce ar avea
drept corespondente rom. a bolborosi / borborosi, verbul a bâigui141 sau a îngăima,
un verb cu etimologie necunoscută. Toate acestea vin să sublinieze vorbirea
incoerentă, nedesluşită şi confuză. Putem menţiona aici şi un alt verb utilizat pentru a
exprima dezaprobarea prin strigăte şi fluierături, şi anume verbul tranzitiv a huidui.
Acesta derivă de la interjecţia huideo, cu care se alungă porcii sau alte animale.
Cu o situaţie mai aparte se prezintă variantele a (se) clămpăni / clănţăni,
înrudite etimologic cu substantivele sinonime clampă, respectiv clanţă, şi cu
interjecţiile clamp şi clanţ de la care se pare că au fost derivate. Sensul lor
denotativ porneşte de la onomatopeele care imită zgomotul produs prin lovirea a
două obiecte dure; figurat, formele intranzitive au sensul de „a flecări”, iar cele
reflexive reciproce înseamnă „a se certa, a se ciondăni două persoane”142. Cu un
sens apropiat, verbul a trăncăni, derivat de la onomatopeea tranc, poate apărea ca
intranzitiv sau poate primi complinirea unei locuţiuni substantivale în construcţii de
tipul a trăncăni vrute şi nevrute. Toate aceste verbe au în structura lor şi o
componentă gramaticală durativă.
După cum se observă, numeroase verbe din această categorie tind să devină
verbe ale zicerii propriu-zise, sensul metaforic înlocuindu-l treptat pe cel propriu.
Mai mult decât atât, constatăm că, în multe situaţii, unele verbe împrumutate din
alte limbi sunt percepute de către vorbitori ca verbe onomatopeice, fapt care le
sporeşte plasticitatea şi expresivitatea în discurs. Aceste verbe formează o punte
către realitatea inanimată, împrumutându-i acesteia, uneori, câte ceva din trăsăturile
specifice fiinţei omeneşti (prin reversul procesului pe care l-am discutat mai sus).

4.2.3. Verbe ale proceselor fiziologice


Verbele care denumesc manifestări fiziologice – controlate sau nu – pot
participa la crearea sensului „zicere” în două moduri diferite: pe de o parte, ele pot
completa tabloul general al comunicării cu informaţii privitoare la procese
fiziologice aflate în derulare concomitent cu rostirea sau pot fi substitute figurate
ale unor verbe ale zicerii, în acest caz caracterizând rostirea însăşi.
În prima situaţie, avem de-a face cu verbe folosite intranzitiv, care anticipează
sau reiau vorbirea directă; în această categorie intră frecvent verbe precum a

140
Din sl. smrŭkati.
141
Cf. magh. bolyo(n)gní.
142
Cf. şi a se lua în clanţă cu cineva, „a se lua la ceartă / harţă”.
79
plânge, a râde, a hohoti, a suspina, a tuşi, a râgâi, a sughiţa, a icni, a geme, a se
screme, a horcăi, respectiv câteva dintre corespondentele lor spaniole llorar, reír,
carcajear, suspirar, toser, eructar, sollozar, carraspear, gemir, roncar etc. Aceste
verbe sugerează faptul că vorbirea este însoţită de unele manifestări fiziologice.
În limba română, verbul a boci143 are un sens specializat în vorbirea populară,
şi anume „a recita versuri tipice, tradiţionale în cadrul riturilor de înmormântare”.
În varianta sa pronominală a se boci, alături de rom. a se plânge şi sp. plañirse144,
constituie un grup de verbe cu sens de zicere, care implică ideea de „a-şi arăta
nemulţumirea, durerea; a se tângui; a se lamenta”.
În aceeaşi ordine de idei, verbul sp. rumiar, lit. „a rumega”, provenit din
domeniul fiziologiei animale şi care în română primeşte doar sensuri figurate din
sfera proceselor de gândire, capătă în limba spaniolă un sens concret de zicere,
fiind utilizat frecvent cu semnificaţia de „a bombăni, a boscorodi, a bodogăni în
semn de nemulţumire”.
Verbul sp. soplar, „a sufla”, capătă în argou un sens specializat, şi anume cel
de „a turna, a ciripi, a face dezvăluiri importante”.
Pentru cea de a doua categorie am reţinut o serie de câteva verbe care au în
comun ideea de expulzare a unui fluid din organism; metaforic, fluxul de aer
asociat rostirii este asimilat în categoria acestor fluide corporale care sunt evacuate
din corp, aşadar verbele din această clasă vor primi obligatoriu un complement
direct exprimat printr-un substantiv din aria semantică a vorbirii. Este cazul
verbelor de tipul rom. a scuipa, a vomita, a borî, a screme, a râgâi, sp. escupir,
vomitar, eructar, care se pot combina cu diverse complemente directe: pentru a
exemplifica, expresia scuipă tot! este un ordin adresat cuiva de la care se aşteaptă o
mărturisire completă a unor fapte importante, iar expresia a scremut două vorbe
sugerează dificultatea cuiva de a se exprima coerent sau logic. Argotic şi licenţios,
verbul a căca, folosit tranzitiv cu complement [+ uman], apare uneori ca verb al
zicerii cu sensul de „a certa, a ocărî pe cineva, a-l face cu ou şi cu oţet”.
Este evident faptul că verbele din această ultimă categorie se actualizează ca
verbe ale zicerii doar în stilurile informale, unele dintre ele – dacă nu chiar toate –
fiind vulgare sau cel puţin deranjante.

4.2.4. Verbe ale fenomenelor naturale


Verbele din sfera meteorologică, în special cele care fac referire la manifestări
incontrolabile ale naturii dezlănţuite, sunt deseori asociate comportamentului
persoanelor foarte temperamentale, pentru că, în mod tradiţional, mentalul colectiv
tinde să umanizeze lumea înconjurătoare în toate formele sale. Fenomenele
naturale au fost explicate în gândirea religioasă ca manifestări ale stărilor

143
Cf. boace, cuvânt moştenit din lat. voce-, învechit şi popular, care a fost înlocuit de neologismul
voce, cu etimologie multiplă italiană şi latină.
144
Atât sp. plañirse, cât şi rom. a se plânge sunt moştenite din lat. plāngere.
80
emoţionale prin care treceau diverse tipuri de divinităţi, aşadar învestirea
hiperbolică a oamenilor obişnuiţi cu puteri supranaturale este o dovadă a gândirii
metaforice a omului. Expresia lingvistică a acestei tendinţe de metaforizare se
concretizează, în situaţia de faţă, prin funcţionarea unor verbe din domeniul
meteorologic ca verbe ale zicerii.
Verbul a tuna, la fel ca echivalentul sp. tronar145, poate avea sensul metaforic
de „a răcni, a urla” atunci când este utilizat cu subiect [+ uman]. Apare uneori
însoţit de un verb cu sens complementar în construcţia a tuna şi a fulgera; deşi
verbul a fulgera nu poate fi utilizat singur ca verbum dicendi, deoarece el
denumeşte un fenomen optic, sensul general al structurii este cel de „a profera ocări
şi/ sau ameninţări, a-şi exprima furia sau nemulţumirea pe un ton ostil şi agresiv, a
face scandal”. Alături de sensul lexical, colocaţia menţionată anterior poate aduce
şi o nuanţă gramaticală durativă.
Verbul a potopi nu poate funcţiona în sine ca un verb al zicerii, ci necesită o
complinire din sfera semantică a zicerii, introdusă prin prepoziţia cu: a potopi cu
ocări / ameninţări / întrebări etc. (cf. şi a ploua cu întrebări etc.). Acest verb
trimite atât la sonoritatea ploilor torenţiale, cât, mai ales, la caracterul durativ şi
iterativ al acestui fenomen meteorologic, mai ales că el evocă diluviul biblic, de
proporţii catastrofale, aşadar hiperbola este evidentă.
Intrând încă o dată în repertoriul verbelor onomatopeice, găsim forme precum
a susura (sp. susurrar) sau a şoporoi / a şopoti / a şopocăi, asociate în general cu
sunetul produs de curgerea lină a apei, care devin verbe ale zicerii având ca
trăsătură comună vorbirea pe un ton scăzut, în şoaptă; din punctul de vedere al
nuanţelor gramaticale, primul este mai curând incoativ, în timp ce al doilea
sugerează caracterul durativ al acţiunii.
Contextual, şi verbul a izbucni poate funcţiona ca verb al zicerii, atunci când
introduce anaforic sau cataforic vorbirea directă. Acest verb, prin semantica sa (din
bg. избухна, cu sens asemănător de „manifestare bruscă, puternică şi neaşteptată”;
cf. şi izbuc, „izvor cu activitate intermitentă, care funcţionează pe principiul
sifonului”), aduce categoric o nuanţă aspectuală ingresivă.

4.2.5. Verbe ale activităţilor umane


Există o serie de verbe specifice activităţilor profesionale desfăşurate fie într-un
cadru organizat, fie ca activităţi casnice în gospodăriile tradiţionale, în care se
produceau, în mare parte, obiectele necesare traiului de zi cu zi, care erau destinate
uneori şi trocului. Din acest inventar, unele dintre verbele care denumesc ocupaţii sau
activităţi desfăşurate mai ales de femei ajung să dezvolte sensuri figurate din aria
zicerii. Verbele care se pretează cel mai bine acestei îmbogăţiri semantice sunt acelea
care denumesc activităţi cu desfăşurare în timp, repetitive şi – mai ales – zgomotoase.

145
Dacă verbul românesc a tuna este moştenit direct din lat. tonāre, varianta sp. tronar este
contaminată de la forma trueno < lat. tonitrus, care motivează epenteza lui r.
81
Ţesutul sau urzitul, de pildă, întrunesc toate condiţiile de mai sus cu excepţia celei
din urmă, fiind activităţi silenţioase, aşadar sensurile figurate ale acestor verbe se vor
regăsi în aria proceselor mentale, şi nu în cea a vorbirii.
În schimb, verbe precum a meliţa, a forfeca, a toca, a pisa redau plastic
vorbirea neîntreruptă a unor categorii anume de femei, aşadar sunt recognoscibile
contextual ca verbe ale zicerii, cu sensul de „a trăncăni, a da din gură”, sens sugerat
de cadenţa sonoră a activităţilor denumite. A toca şi a pisa / a pisălogi se referă
mai curând la discursul insistent, obositor al cuiva care repetă până la epuizare
aceleaşi lucruri sau face aceleaşi presiuni; apare de multe ori în locuţiuni de tipul a
toca / a pisa pe cineva (la cap) sau a-i toca cuiva la ureche, ambele cu sensuri
asemănătoare cu cel menţionat anterior. Cu acelaşi sens se folosesc verbele
spaniole machacar146 şi majar147, „a lovi, a toca”, intranzitive în acest caz, ce pot fi
definite ca „a inoportuna, a insista într-o anumită privinţă”. Menţionăm şi verbul
sp. moler, „a măcina”, utilizat colocvial cu un sens apropiat.
Un caz aparte îl reprezintă verbul spaniol quejar(se), care, în mod surprinzător,
trece din sfera concretă a verbului lat. *quassiāre < quassāre (cassāre), „a lovi în
mod repetat, a sparge”, în sfera (relativ) abstractă, el având sensurile de „a se
plânge, a se lamenta, a face o reclamaţie”, deci implicând componenta zicerii.
A meliţa şi a forfeca dezvoltă, în particular, o componentă care sugerează
indiscreţia vorbitorilor (a vorbitoarelor!), aşadar devin oarecum sinonime cu „a
bârfi pe cineva, a cleveti”. Limba spaniolă nu oferă un verb perfect echivalent care,
pe lângă sensul său propriu, să poată reda la fel de bine nuanţa de complot în ale
disecării din vorbe; avem, în schimb, verbul cotillear, care poate fi pus în legătură
cu domeniul croitoriei prin termenul cotilla, „corset de damă”, de la care provine.
Tot din domeniul industriei textile putem să amintim forma regională rom. a
sucăli, care are sensul de „a cicăli”, aşadar se înrudeşte semantic cu cele anterioare
şi sugerează aceeaşi idee de activitate de durată. Din punct de vedere etimologic,
acest verb este derivat de la substantivul sucală, care are sensul de „unealtă casnică
folosită pentru a depăna pe ţevi firele textile la războiul de ţesut manual”.
Din aceeaşi paletă de verbe putem menţiona rom. a descoase, cu varianta
spaniolă descoser, utilizate pentru a reda modul indiscret în care se doreşte aflarea
anumitor informaţii ce se presupun a fi secrete. Expresia sp. descoser la boca („a
deschide gura”) subliniază foarte bine momentul de intrare în discuţie a unei
persoane care până la un moment dat nu scosese nicio vorbă. Şi sensul figurat al
verbului rom. a broda îmbogăţeşte inventarul lexical al verbelor zicerii, atunci
când se face referire la informaţii inventate de către vorbitor, atunci când cineva
dezvoltă, adaugă detalii din propria imaginaţie. Cu o accepţiune asemănătoare,
verbul rom. a înflori, utilizat tranzitiv, are sensul propriu de „a coase flori sau
ornamente pe costumele populare”; cu sens de zicere, construcţia a o înflori se
apropie semantic de „a broda, a inventa, a exagera”.
146
Prin reduplicare din machar, care este derivat de la macho2 (< lat. marcŭlus, „ciocan de mici
dimensiuni”).
147
Moştenit din lat. *malleāre (< lat. mallĕus, „ciocan”).
82
Nu putem să trecem cu vederea nici verbul rom. a îmbrobodi, specific sferei
feminine a vieţii, cu sensul propriu de „a-şi acoperi capul cu o broboadă, basma,
maramă etc.”; ca verb al zicerii, el se actualizează cu sensul metaforic de „a păcăli
pe cineva, prezentându-i faptele sub o lumină nouă şi neautentică”; apropiată ca
sens este şi folosirea metaforică a verbului a încălţa.
Dimpotrivă, verbul rom. a dezvălui, cu sensul etimologic de „a înlătura vălul”,
indică revelarea unui secret, a unui mister, a unor informaţii importante şi
inaccesibile. Cu aceleaşi sensuri se pot actualiza verbele rom. a descoperi şi sp.
descubrir, ale căror semnificaţii de bază sunt apropiate de cea a verbului menţionat
anterior.
Verbul a depăna, din acelaşi domeniu al industriei casnice, cu sensul propriu de „a
înfăşura pe un suport firele textile, a face scule, a face ghem”, este frecvent folosit
metaforic cu sens de zicere însoţit de determinanţi de diverse tipuri. Pe de o parte, în
forma a depăna din gură, el se actualizează cu sensul de „a vorbi mult şi repede”.
Expresia a lua pe cineva la depănat înseamnă „a certa, a mustra”. Însoţit de
complemente directe exprimate prin substantive din sfera zicerii, acest verb sugerează
un proces de comunicare de durată: a depăna amintiri, gânduri, poveşti etc.
Un caz aparte este reprezentat de verbul tranzitiv a brodi, în contexte precum:
„şi-ţi ado aminte de ocară ce brodesc nebunii până-n sară”148. Unul dintre sensurile
etimologice ale acestui verb folosit ca intranzitiv (astăzi învechit şi ieşit din uz), era
acela de „a se deplasa prin apă, a naviga”, de la care s-au dezvoltat sensurile
actuale de „a o nimeri, a o scoate la capăt etc.”; ca verb al zicerii, în contexte ca cel
de mai sus, el are sensul de „a inventa, a scorni”.
Verbul spaniol cortar, la fel ca echivalentele sale rom. a tăia şi a reteza, pot
apărea ca verbe ale zicerii cu sensul de „a lăsa pe cineva fără replică, a refuza
dialogul”; cu un sens asemănător apare colocvial verbul sp. chafar, însemnând la
origine „a strivi (iarbă, fructe etc.)”. Tot „a strivi” este şi sensul propriu al verbului
sp. reventar, care, însă, poate apărea metaforic cu sensul de „a obosi pe cineva cu
insistenţele”.
Un caz aparte este reprezentat de verbul rom. a rupe, „a distruge continuitatea
unui material, a despărţi, a separa”, care poate primi un complement exprimat
printr-un substantiv glotonim sau un adverb derivat de la acestea: rupe ceva
engleză, a început s-o rupă pe ucraineşte; în aceste situaţii, sensul său este de „a
avea cunoştinţe extrem de reduse într-o limbă străină, a vorbi foarte prost o limbă
străină”.
Verbul a îndruga, lit. „a toarce cu druga”, nu mai este recognoscibil cu sensul
lui denotativ pentru vorbitorii de limbă română din zilele noastre, mai ales că nici
rădăcina de la care a fost derivat nu mai face parte din vorbirea curentă, nici măcar
în zonele rurale, aşa încât el este perceput ca un verbum dicendi propriu-zis, având
sensul de „a pronunţa cuvintele nedesluşit, a vorbi confuz, a improviza scuze etc.”.

148
Dosoftei, Psaltirea în versuri, 1673, (Psalmul 73), Editura Litera Internaţional, Bucureşti-
Chişinău, 1974, p. 163.
83
Într-o situaţie asemănătoare se găseşte verbul a lămuri, care, la origine,
denumea o activitate de purificare a diverselor materii, precum cea prin care se
alegea făina albă de tărâţă, se obţineau metalele pure sau se limpezea vinul,
substantivul lamură fiind folosit cu sensul de „partea cea mai bună sau mai curată a
unui lucru”. La ora actuală acest sens nici măcar nu mai este redat în dicţionarele
de popularizare, pentru că este învechit şi este ignorat de majoritatea vorbitorilor.
Ca verb al zicerii, el se actualizează ca reflexiv reciproc cu sensul de „a discuta
până la ajungerea la un consens” sau ca tranzitiv cu complement personal cu sensul
de „a stărui pe lângă cineva, a aduce argumente şi explicaţii pentru a convinge pe
cineva”. Prin conţinutul său, acest verb sugerează o activitate de durată. De
asemenea, ca tranzitiv cu un complement inanimat, are sensul de „a clarifica”: a
lămuri o problemă. Cu aproximativ acelaşi sens putem regăsi verbul sp. aclarar, ce
exprimă activitatea de „a curăţa, a clăti, a limpezi”, iar ca verbum dicendi pune în
valoare ideea de „a clarifica, a elucida un aspect sau o chestiune” printr-un act de
vorbire. În mod asemănător, verbul sp. desovillar149, cu sensul propriu de „a
descâlci fibrele textile, a scărmăna”, poate apărea contextual cu aceeaşi valoare ca
verbul precedent.
Un tip oarecum diferit este reprezentat de verbele din sfera artei culinare, care
vizează mai puţin sunetele caracteristice ale acestor activităţi, şi mai mult efectele
lor asupra ingredientelor utilizate în timpul preparării mâncării. În limba română,
aceste verbe se referă în primul rând la latura psihologică a relaţiilor interumane (a
perpeli pe cineva, a fierbe pe cineva în suc propriu / la foc mic, a pune pe jar, a
face pe cineva în foi de viţă, a se frământa etc.), foarte puţine fiind cazurile în care
unele expresii funcţionează ca verbe ale zicerii: a face cu ou şi cu oţet, „a ocărî”.
Focul este un element care trece uşor în sfera sensurilor metaforice, aşadar
există unele verbe legate de acesta care pot funcţiona şi în sfera zicerii. Verbul rom.
a aţâţa, al cărui sens principal este cel de „a acţiona cu foalele sau vătraiul pentru a
înviora focul”, precum şi verbul înrudit din spaniolă, atizar150, cu acelaşi sens de
bază, apar uneori contextual ca verbe ale zicerii pentru a exprima sensul de „a
întărâta, a provoca, a pune gaz / paie pe foc”151.
Pentru limba spaniolă, în schimb, reţinem verbul abrasar152, lit. „a pune / frige
pe jăratic”, utilizat figurat (destul de rar) cu sensul de „a certa pe cineva, a ocărî, a
spune vorbe grele”. Şi verbele rom. a fierbe, sp. hervir, implică ideea de vorbire
răuvoitoare, practicată în taină şi complotând împotriva cuiva.
Verbul sp. espetar, „a trage în ţeapă”, are şi sensul propriu de „a pune în
frigare”, aşadar se pretează domeniului culinar. Acest verb poate primi un
complement direct exprimat printr-un substantiv din câmpul semantic al zicerii, caz
în care se actualizează cu sensul de „a i-o trânti cuiva, a da o replică neaşteptată,

149
Derivat de la ovillo, „nod format în lână, in, bumbac etc.”, < lat. globellus.
150
Ambele verbe se leagă etimologic de substantivul lat. titio, „tăciune”.
151
Expresia echivalentă în limba spaniolă este echar leña al fuego, din acelaşi câmp semantic;
dialectal, în Aragón, verbul escalivar are sensuri apropiate (de la lat. vulg. *calivum, „jar, jăratic”).
152
Derivat de la brasa, „jăratic”.
84
dură, usturătoare, a face o gafă etc.”: Nos espetó un par de mentiras, „ne-a trîntit
niscaiva minciuni”.
Extrapolând şi extinzând discuţia la alte verbe din sfera culinară, şi expresia
rom. a mânca ciuperci / castane / rahat153, ca parte a limbajului colocvial, implică
o intenţie de discurs catalogat ca fiind lipsit de sens şi fără rost, eventual lansând
neadevăruri: ia nu mai mânca atâtea castane!
Pentru a încheia seria verbelor ce denumesc activităţi percepute în mod
tradiţional ca specifice sexului feminin, amintim şi verbul rom. a săpuni, care
capătă sensurile figurate de „a mustra, a certa”. Trecând în sfera activităţilor
practicate în special de bărbaţi, verbul rom. a perdăfui, însemnând la origine „a se
bărbieri în răspăr”, ajunge să însemne, la fel ca verbul precedent, „a mustra, a
ocărî”. Cu aceleaşi semnificaţii notăm expresiile a trage un perdaf şi a lua în
răspăr, cea din urmă având şi sensurile de „a lua pe cineva în râs, a-şi bate de joc”
sau „a vorbi obraznic, a sfida”.
Ne oprim apoi la verbele din domeniul religios, dintre care rom. a aghezmui
are diverse sensuri, printre care şi cel de „a dojeni, a mustra pe cineva”. Verbul
rom. a dăscăli, la origine intranzitiv, avea sensul de „a practica profesia de dascăl”;
folosit tranzitiv, a dăscăli pe cineva înseamnă „a povăţui insistent, a instrui, a
muştrului”.
Cu sensuri apropiate amintim rom. a predica, a ţine predici cuiva şi sp.
sermonear, predicar. La polul opus vom găsi latura tradiţional feminină a practicilor
mistice, în care femeia este principala deţinătoare şi practicantă a ritualurilor de
magie; verbul a vrăji, derivat de la cuvântul de origine slavă vrajă, „farmec,
descântec”, trece în sfera zicerii cu sensurile colocviale de „a curta asiduu pe cineva”
sau, cu conotaţii peiorative, „a duce pe cineva cu zăhărelul, a păcăli, a înşela”.
Tot din sfera practicilor religioase reţinem în sensul discuţiei de faţă verbele
rom. a tămâia şi a cădelniţa, precum şi verbul sinonim din limba spaniolă
incensar, care, cu sens propriu, înseamnă toate „a afuma cu tămâie în cadrul unui
ritual religios”; în stilurile informale, cele trei verbe capătă sensul figurat şi ironic
de „a aduce cuiva laude exagerate, a linguşi”.
O altă meserie specifică bărbaţilor era cea de bărbier, care trebuia să fie
totodată şi medic, şi farmacist, şi stomatolog şi, de ce nu, psihanalist. verbul sp.
barbear, „a bărbieri”, are sensuri figurate asemănătoare cu cele menţionate mai
sus, „a flata, a linguşi pe cineva cu elogii exagerate în scopul de a câştiga favoruri”;
pe undeva, acest sens figurat ne duce cu gândul la expresia românească a trage /
pune bărbi, „a minţi, a exagera, a vorbi în necunoştinţă de cauză, dar cu pretenţii
de cunoscător”, sens care pare să-şi aibă rădăcinile în maxima latinească
philosophus non facit barba.
A peria în limba română s-a stabilit în ultimii ani în limbajul uzual, informal,
cu acelaşi sens metaforic de „a linguşi, a flata, a face complimente gratuite cuiva în
scopul de a obţine favoruri”.

153
Echivalentul spaniol este hablar mierda, aşadar cu verb al zicerii propriu-zis.
85
Din domeniul cinegetic, cu un vocabular dezvoltat şi popular în limba
spaniolă, verbul abuchear, cu variantele ahuchear şi ahuchar poate căpăta sens de
verb al zicerii în unele situaţii. Verbul provine de la interjecţia ¡hucho!, folosită de
către şoimari pentru a-şi chema păsările după ce acestea au observat vânatul. Ca
verbum dicendi, el se utilizează cu sensul de „a huidui, a fluiera pe cineva pe un ton
reprobator” şi are un statut consolidat în limba curentă, cu alte cuvinte, acest sens
secundar tinde să-l înlocuiască pe cel primar, limitat ca arie tematică de circulaţie.
Verbul latinesc verberāre, cu sensul de „a lovi, a biciui”, avea şi sensul figurat
de „a biciui / a chinui cu vorba, a deveni insistent etc.”, sens moştenit în verbul sp.
brear; o situaţie asemănătoare o prezintă verbul sp. vapulear, care păstrează sensul
de „a lovi, a bate” al verbului latinesc, dar dezvoltă şi sensul metaforic de „a critica
dur, a mustra”.
Verbul rom. a trânti, de origine probabil slavă, are ca sensuri de bază „a
arunca la pământ, a izbi, a doborî”; construcţia a o trânti are sensul de „a spune o
vorbă nepotrivită, a face o gafă”, iar formularea a i-o trânti cuiva introduce sau reia
discursul direct, atunci când locutorul reuşeşte să dea o replică usturătoare. În
aceeaşi ordine de idei, verbul rom. a trage, cu sensul propriu de „a deplasa ceva
către sine, a târî după sine”, a dezvoltat sensul colocvial de „a avea raporturi
sexuale cu o femeie” şi, de aici, se actualizează contextual sensul de zicere „a-i da
cuiva o replică dură, tăioasă, definitivă”: a încercat el să mă contrazică, dar i-am
tras-o de nu s-a văzut.
Tot din sfera activităţilor specifice lumii masculine remarcăm verbele rom. a
muştrului şi a şmotri, la origine termeni ce priveau exclusiv instrucţia militară; în
vorbirea curentă, aceste verbe şi-au extins uzul şi se folosesc adeseori cu sensurile
de „a mustra, a dojeni, a certa”.
Verbul spaniol defender, „a apăra”, îşi găseşte şi el ecoul în viaţa militară; cu
forma pronominală, acest verb poate primi un complement exprimat printr-un
glotonim şi capătă sensul de „a vorbi o limbă străină”: se defiende bien en inglés,
„se descurcă bine în engleză, vorbeşte bine englezeşte”.
În acelaşi spirit, verbele rom. a lansa şi sp. lanzar pot primi complinire cu
substantive din câmpul semantic al vorbirii, caz în care exprimă sensul de „a pune
în circulaţie”: a lansa un zvon. Asemănător, verbul sp. aventurarse, „a se hazarda”,
poate apărea ca tranzitiv cu un complement direct tot din sfera vorbirii: aventurar
una respuesta, „a încerca un răspuns la ghici”.
Verbele rom. a scăpa şi sp. escapar, cu pronume complement indirect şi
complement direct din aria vorbirii, capătă sensul de „a comite o indiscreţie, a
spune ceva involuntar”: mi-a scăpat o prostie. În limba română, acest verb poate
apărea şi cu forma pronominală, cu un sens apropiat: nu vroiam să spun nimic, dar
m-am scăpat.
Din domeniul construcţiilor, verbul rom. a bruftui / a bruftului, înrudit
etimologic cu substantivul bruft, „prima tencuială aplicată pe zid”, are sensul
propriu de „a arunca tencuială pe zid cu mistria”; figurat, acest verb se foloseşte cu
sensul de „a repezi pe cineva, a brusca, a certa cu asprime”.

86
Menţionăm aici şi verbele rom. a descărca şi sp. descargar, care pot deveni
contextual verbe ale zicerii atât cu forma lor tranzitivă: mi-am descărcat năduful,
cât şi cu forma reflexivă: m-am descărcat, ambele având sensul de „a se elibera
sufleteşte de o povară vorbind cu cineva, a face confidenţe pentru a-şi uşura starea
de spirit”.
Pe de altă parte, uneori există şi verbe neologice din sfera activităţilor de
producţie de bunuri care pătrund în vorbirea curentă şi se îmbogăţesc semantic cu
sensuri noi, figurate; astfel, de exemplu, verbul a exploda, cu corespondentul
spaniol explotar, poate substitui un verb al zicerii doar introducând secvenţe de
discurs direct, fiind limitat, pe de o parte, de semantica sa lexicală, iar, pe de altă
parte, de caracterul său intranzitiv. Sensul său lexical se referă la o reacţie
imprevizibilă din partea cuiva care intervine brusc şi violent într-o discuţie, deci
sensul său în acest caz este apropiat de al verbului „a răbufni”; din punct de vedere
gramatical, este evidentă nuanţa ingresivă pe care o exprimă acest verb. Cu un
comportament asemănător, în limba spaniolă notăm verbul estallar, metateză de la
astellar, derivat de la astilla, „aşchie, ţandără”.
Verbul neologic rom. a pistona capătă sensul figurat de „a cere cu insistenţă”,
sens care se dezvoltă pornind de la imaginea mişcării sacadate şi repetitive a
pistoanelor dintr-un mecanism.
Un alt lexem neologic este verbul rom. a debita, împrumutat cu diferitele sale
sensuri din limba franceză, unde, printre altele, înseamnă „a furniza un fluid”; ca
verb al zicerii, el se combină cu complemente directe de tipul enormităţi, prostii,
minciuni etc. şi capătă semnificaţia de „a emite în cantităţi mari enormităţi, prostii,
minciuni etc.”, aşadar aduce în context conotaţii negative.
Privind comparativ acest inventar de verbe ale ocupaţiilor umane, nu este lipsit
de interes să observăm că cele provenite din sferele activităţilor specific feminine
au, de cele mai multe ori, sensurile de „a cleveti, a cicăli”, în timp ce verbele din
sferele activităţilor masculine se actualizează metaforic mai ales cu sensurile de „a
certa, a ocărî pe cineva”. Fireşte, această constatare nu este o simplă întâmplare, şi
nici nu putem acuza o simplă coincidenţă; dimpotrivă, credem că această statistică
este simptomatică pentru percepţia comunităţilor umane asupra caracteristicilor
celor două sexe, aflate permanent într-o tensiune latentă. În lumina celor observate
anterior, constatăm că, în mentalitatea populară, trăsăturile definitorii care li se
reproşează celor două sexe par să fie asprimea, ca trăsătură masculină, şi limbuţia,
ca trăsătură feminină. Înţelepciunea populară sesizează, în realitate, nişte
caracteristici genetice înnăscute şi tipice: tendinţa dominatoare şi nevoia de
supremaţie a sexului masculin, alături de nevoia permanentă de comunicare a
sexului feminin. Raportându-ne la sfera zicerii, constatăm, de asemenea, că cele
două sexe uzează, în general, de mijloace diferite pentru a-şi impune părerile sau
voinţa în faţa cuiva, şi anume femeile tind să se folosească de diverse tactici de
persuasiune, oferind nenumărate argumente, mai mult sau mai puţin valabile, în
timp ce bărbaţii se folosesc în mod tradiţional de autoritatea lor (autoasumată)
pentru a se impune în faţa sexului opus, fără alte explicaţii.

87
4.2.6. Verbe ale execuţiilor muzicale
Muzica şi comunicarea verbală au unele aspecte comune, legate de caracterul
lor social şi de scopul lor de a transmite informaţii, emoţii, stări etc.
Fără îndoială, primele manifestări muzicale, în special cele laice, aveau un
scop concret şi pragmatic, deci erau însoţite de texte prin care se comunicau fapte
sau ştiri de la o comunitate la alta sau de la o generaţie la alta.
Dacă în română verbul a cânta acoperă atât sfera muzicii vocale, cât şi pe cea
a muzicii instrumentale, cele mai multe limbi fac distincţie între cele două
activităţi: engl. sing – play, fr. chanter – jouer, germ. singen – spielen etc. Şi în
spaniolă verbele sunt diferite, dar verbul utilizat pentru a reda execuţia muzicală la
un instrument nu are componenta ludică pe care o regăsim în limbile citate: în
spaniolă, lui cantar i se opune tocar, al cărui sens de bază este „a atinge”.
Verbele a cânta (din gură) şi cantar pot prelua cu uşurinţă funcţia zicerii, mai
ales pentru faptul că prezintă componenta comună a emiterii de sunete pe cale
orală. Pe lângă nuanţa de muzicalitate pe care o pot aduce, eventual, în context, ele
dezvoltă şi alte sensuri în sfera zicerii. Pentru verbul românesc, reţinem sensurile
de „a vorbi mult şi fără rost, a înşira vorbe goale”, „a sâcâi, a pisa la cap”, respectiv
cele argotice de „a denunţa, a turna” şi „a înşela, a face din vorbe pe cineva”,
precum şi cel popular de „a boci, a jeli un mort”. În spaniolă, verbul cantar are ca
sensuri figurate, în registrul colocvial, „a denunţa, a turna pe cineva”, pe care le-am
notat şi pentru limba română, precum şi „a vorbi pe şleau, a zice verde în faţă”, în
acest ultim caz fiind tranzitiv.
Cât priveşte execuţiile muzicale instrumentale, observăm că există, în ambele
limbi, unele verbe sau locuţiuni şi colocaţii verbale care valorifică trăsăturile
caracteristice ale sunetelor emise de instrumentele respective pentru a le asocia cu
situaţii concrete şi particulare din comunicarea umană verbală.
Verbul spaniol sonar, utilizat uneori ca tranzitiv pentru a desemna execuţia
muzicală la anumite instrumente (sonar el clarín), poate însemna ca verb al zicerii
„a se răspândi un zvon, a se vorbi, a se zice”.
Verbul românesc a trâmbiţa, similar ca sens cu locuţiunile rom. a bate toba /
toaca, capătă sensul figurat de „a face cunoscut, a da de ştire tuturor cu privire la
un secret”, eventual „a lansa zvonuri sau informaţii contrafăcute cu scopul de a
apărea într-o lumină favorabilă”, sensuri pe care vorbitorii le identifică a fi
principale. Cu un sens asemănător reţinem verbul spaniol tamborilear, de la
tambor, „tobă”, cu sensul de „a trâmbiţa succesele cuiva, a-i da apă la moară
cuiva”, echivalent cu expresia românească a bate toba, dar şi sp. trompetear,
corespondentul perfect pentru rom. a trâmbiţa.
Tot din secţiunea alămurilor, reţinem pentru limba română verbul colocvial a
tromboni, de acestă dată cu un sens complet diferit de cele anterioare; astfel, acest
verb poate fi echivalat contextual cu „a minţi, a păcăli, a vinde gogoşi”. O
semnificaţie asemănătoare are locuţiunea verbală rom. a duce cu cobza, sinonimă
cu a duce cu preşul, adică „a înşela, a păcăli, a minţi”.
Un alt verb care merită reţinut pentru limba spaniolă ar fi tararear, provenit de
la onomatopeea tarara, sunet produs de trompetă. Originea verbului corespondent
88
din limba română, a fredona este cu totul diferită, şi anume din fr. fredonner. Ceea
se se poate remarca în această paralelă de verbe este faptul că spaniola are un
termen specific pentru situaţia în care se fredonează ceva fără cuvinte, verbul
menţionat anterior (în cazul încercărilor de a cânta un fragment de melodie
articulând cuvinte există variantele canturriar şi canturrear), pe când în limba
română nu se poate sesiza distincţia între cele două modalităţi de „a îngâna o
melodie”. Verbul românesc a fredona, folosit tranzitiv cu complement direct de
persoană, are, colocvial, sensul de a „pisa, a toca pe cineva la cap, a obosi cu
insistenţele”: ia nu mă mai fredona atâta!
Tot în registrul colocvial – şi cu uz relativ restrâns – reţinem, pentru limba
română, expresia a se ţine de ţambale, cu sensurile de „a răspândi zvonuri
nefondate, minciuni, intrigi, calomnii”, dar şi „a denunţa, a ciripi, a turna pe
cineva” din registrul argotic. Unele dicţionare154 menţionează metafora a cânta la
cobză, cu sensul de „a denunţa, a turna, a ciripi”.
În contexte referitoare la comunicare, expresiile româneşti a ţine hangul /
isonul, respectiv a-i cânta cuiva în strună se actualizează cu sensurile de „a susţine
părerea cuiva, repetând ideile exprimate şi/ sau aducând în discuţie argumente noi
(eventual nefondate)” ori „a incita pe cineva la discuţii în scopul de a-l provoca”.

Aşa cum se poate constata din analiza de mai sus, repertoriul de verbe ale
zicerii se îmbogăţeşte contextual cu numeroase verbe din alte domenii ale vieţii
cotidiene, reflectând modul în care membrii unei comunităţi omeneşti se raportează
la lumea înconjurătoare.
Categoriile şi exemplele de mai sus nu se pretind a fi exhaustive; dimpotrivă,
avem certitudinea că există numeroase alte verbe care, la rigoare, pot îndeplini cu
succes funcţia de desemnare a comunicării lingvistice, îmbogăţind-o cu nuanţe
lexicale, pragmatice şi gramaticale pe care verbele din inventarul standard n-ar
putea să le exprime. Demersul nostru nu face altceva decât să evidenţieze
varietatea acestor posibilităţi şi versatilitatea celor două limbi romanice studiate în
a reda anumite subtilităţi ale actului comunicării.

4.3. Sensuri speciale / figurate ale verbelor zicerii


Verba dicendi au o serie de funcţii bine delimitate, dintre care cea mai
importantă este cea de a desemna comunicarea în general, însă toate aceste verbe
furnizează în plus o varietate de nuanţe lexicale, aspectuale sau modale sau de
conotaţii semantice şi stilistico-funcţionale. Ele pot face referire la modul de
producere şi concepţie a mesajului (grad de inteligibilitate, starea de spirit sau
atitudinea vorbitorului etc.), la conţinutul acestuia (tipurile de informaţii transmise,
154
George Volceanov, Dicţionar de argou al limbii române, Editura Niculescu, Bucureşti, 2007.
89
valoarea de adevăr a acestora etc.), la emiterea mesajului (durată, periodicitate etc.)
sau la scopurile pragmatice ale actului de comunicare (nuanţe modale precum
exprimarea permisiunii, ordinului, interdicţiei etc.). Ca verbe ale zicerii
propriu-zise, ele se pot relaţiona anaforic sau cataforic cu discursul direct sau pot
reproduce un act de vorbire transformându-l în discurs indirect. Cu alte cuvinte,
sintetizând, cele mai importante funcţii ale verbelor zicerii sunt legate nemijlocit de
actul comunicării, deci, implicit, desemnează folosirea limbajului articulat.
Cu toate acestea, alături de funcţiile tipice, unele verba dicendi au dezvoltat un
număr de sensuri figurate sau metaforice instituţionalizate mai ales în limba
vorbită, curentă, cotidiană, cu alte cuvinte, în stilurile informale ale limbii. În
situaţiile la care facem referire, verbe ale zicerii propriu-zise apar în unele contexte
cu un statut aparte; ele îşi pierd parţial sau total componenta zicerii, ea fiind
eclipsată sau ocultată de focalizarea comunicării într-o altă direcţie decât
comunicarea însăşi.
În mod neaşteptat, dar justificat totodată, acest fenomen afectează în special
verbele de bază ale zicerii, care, pe de o parte, au un sens extrem de general (şi
cuprinzător, prin urmare), iar, pe de altă parte, fac parte din fondul principal
lexical, deci au frecvenţă ridicată în uz şi se pretează jocului polisemiei. În cazul
acestor verbe, pierderea sau slăbirea componentei declarative din conţinutul lor
semantic se produce cu destulă uşurinţă tocmai pentru că ele nu au sensuri foarte
specializate sau particulizatoare, deşi, în realitate, această componentă a zicerii este
cea principală (dacă nu cumva chiar singura).
Pentru exemplificarea acestui fenomen ne vom opri din nou la cele cinci verbe
dicendi de bază, anume trei pentru limba română (a zice, a spune, a vorbi) şi două
pentru limba spaniolă (decir, hablar).

4.3.1. Verbe cu sensul „a zice”


Cele mai relevante pentru discuţia de faţă sunt cele două verbe romanice care
provin din etimonul latinesc dico, dicere. Ambele sunt verbe moştenite şi aparţin
fondului principal de cuvinte, deci dau naştere unor familii lexicale bogate şi sunt
polisemantice. Având în vedere aceste lucruri, nu este surprinzător faptul că ele pot
primi contextual o largă varietate de sensuri uşor de recunoscut de către vorbitorii
nativi, dar care, uneori, sunt greu de descifrat de către vorbitorii non-nativi.
Verbul românesc (a) zice, formă apocopată de la infinitivul lung zicere, şi
verbul spaniol decir continuă forma latinească dicĕre, care avea următoarele
sensuri atestate155:

DICĔRE 1. a zice, a spune, a vorbi, a menţiona; 2. a afirma, a susţine, a


declara; 3. a rosti un discurs, a cuvânta; 4. a însemna; 5. a descrie, a

155
A se vedea Teodor Iordănescu, Dicţionar Latin-Român, Editura Ziarului „Universul”, Bucureşti,
1945, LEM şi LNS, disponibile online pe pagina http://perseus.uchicago.edu/Reference.
90
relata, a povesti; 6. a cânta; 7. a celebra, a lăuda; 8. a prezice; 9. a cere,
a îndemna, a propune; 10. a pronunţa, a rosti.

În limba română, cele mai multe dintre aceste sensuri există şi încă sunt în uz,
inclusiv unele particulare, precum „a cânta” sau „a prezice”, care nu sunt acceptate
de norma limbii literare şi care, la fel ca în latină, sunt percepute ca sensuri
figurate. Dicţionarele româneşti consemnează următoarele grupe de sensuri pentru
acest verb156:

ZICE 1. a exprima în cuvinte, a spune, a vorbi; 2. a emite sunete, silabe,


cuvinte, cu ajutorul organelor vorbirii, a articula, a pronunţa, a rosti; 3. a
comunica, a formula; 4. a expune, a relata, a nara, a povesti 5. a afirma,
a confirma, a certifica; 6. a declara, a pretinde; 7. a menţiona, a raporta;
8. (pop. şi fam.) a se adresa cuiva; 9. (pop.) a promite; 10. a cere, a
solicita, a ordona, a porunci; 11. a sfătui; 12. a numi, a denumi, a
porecli; 13. a-şi exprima părerea, a crede, a considera; 14. a revela, a
dezvălui ceva; 15. a recita, a citi; 16. a lăuda; 17. a însemna; 18. a
mărturisi; 19. a critica, a obiecta, a reproşa; 20. a denunţa, a pârî; 21.
(pop.) a cânta (din gură sau la un instrument); 22. a se afirma, a se auzi,
a se şopti, a se vorbi, a se zvoni.

Pentru limba spaniolă, sensurile consemnate în dicţionare sunt ceva mai reduse
numeric decât cele din limba română, însă practica ne demonstrează că ele sunt
destul de generoase şi de cuprinzătoare, acoperind o varietate de sensuri din sfera
zicerii; apar, în plus, sensuri neatestate pentru română şi latină; sintetizând la fel ca
mai sus definiţiile lexicografice, grupăm sensurile verbului spaniol precum
urmează157:

DECIR 1. a exprima ceva prin cuvinte; 2. a afirma, a susţine, a opina; 3.


a numi, a chema, a porecli; 4. a revela, a demonstra, a dezvălui ceva; 5.
a menţiona, a raporta, a consemna; 6. (col.) Salv. şi Ven.: a începe brusc
o acţiune; 7. (înv.) a cere, a ruga, a solicita; 8. (înv.) a versifica balade în
stilul trubadurilor; 9. a se prezenta, a se dovedi; 10. a se armoniza, a se
asorta; 11. (cineg.) despre câini: a lătra; 12. a-şi exprima gândurile în
minte, a monologa.

Aşa cum se poate constata comparând definiţiile sinonimice prezentate mai


sus, dicţionarele române şi spaniole menţionează un număr mai mare de sensuri
decât cele latineşti; acest fapt nu înseamnă în mod necesar că vorbim de sensuri
inexistente în latină, mai ales că latina populară este atestată doar sporadic. În orice

156
A se vedea MDA, DEX, şi NDU.
157
A se vedea DRAE 1992, DRAE 2001, ediţie online, şi DCE.
91
caz, vom discuta toate utilizările speciale ale verbelor rom. a zice şi sp. decir,
indiferent de modul în care aceste sensuri se regăsesc sau nu în etimonul latinesc.
În limba română există un al doilea verb alături de a zice, care acoperă toate
sensurile menţionate mai sus; este vorba de verbul a spune, al cărui etimon latinesc
avea următoarele semnificaţii158:

EXPONĒRĒ 1. [despre copii] a abandona, a părăsi; 2. a expune, a lăsa


neprotejat; 3. a debarca; 4. a arunca peste bord; 5. a arunca la pământ; 6.
a oferi, a fi gata de plată; 7. (fig.) a da la iveală, a arăta, a demonstra, a
revela, a face public un lucru.

Semnificaţia verbului românesc moştenit a spune nu păstrează nimic din


sensurile denotative, însă reţine şi dezvoltă cu noi conotaţii sensul figurat, care în
latină putea face referire şi la vorbire159; verbul românesc formează un dublet
etimologic cu verbul neologic a expune, din acelaşi etimon, care acoperă o parte
din sensurile denotative. Aşa cum se întâmplă în general, sensul verbului moştenit
a evoluat dinspre sfera abstractă către cea concretă, ajungând astfel să fie unul din
cele trei verbe fundamentale ale zicerii din limba română, ale cărui sensuri se
confundă cu cele ale sinonimului său a zice în cele mai multe situaţii. Alături de
sensurile de zicere consemnate în dicţionare, urmaşii lui dicĕre şi ai lui exponērē se
regăsesc frecvent în vorbire cu sensuri figurate sau speciale, legate într-o măsură
mai mare ori mai mică de vorbirea propriu-zisă.
În unele situaţii, cele trei verbe pot apărea mai mult sau mai puţin vidate de
conţinutul lor literal în cazuri în care funcţia lor este una pur conativă şi/sau fatică,
pentru că emiţătorul nu face altceva decât să verifice canalul de transmitere a
mesajului şi să încerce stabilirea contactului cu receptorul. Un astfel de exemplu
este perceput în contexte precum: Mai zi o dată, n-am înţeles, unde verbul zicerii
avertizează asupra decodificării ratate a mesajului. Mai evident se prezintă lucrurile
în cazul spaniolei peninsulare, unde formula Dígame (Spuneţi-mi), cu variata Diga
(Spuneţi), este formula standard pentru luarea de contact în cazul convorbirilor
telefonice; invitaţia la comunicare este una implicită, nu explicită, fapt dovedit de
prezenţa în varietăţile hispanoamericane a altor „parole”: Hola, ¿Aló?, Bueno,
Pronto, Oigo etc. Tot ca o luare de contact funcţionează verbele rom. a zice şi a
spune cu forma flexionară corespunzătoare pronumelui de politeţe; formele Spuneţi
sau Ziceţi se aud frecvent ca formule de incipit în dialogul unui funcţionar
(vânzător, casier etc.) cu un client, ele funcţionând tot ca o parolă, ca un semnal
care transmite informaţia că procesul de comunicare poate începe.
În alte contexte identificăm situaţii în care aceste verbe au o funcţie
preponderent metalingvistică, prin care se relevă denominaţia sau sinonimia
interidiomatică. În primul caz, construcţiile care au ca nucleu unul dintre cele trei
158
A se vedea Teodor Iordănescu, op. cit., LEM, şi LNS.
159
În LNS apare precizarea: „In partic., of speech, to set forth, exhibit, relate, explain, expound”,
urmată de o varietate de citate ilustrative relevante din texte clasice.
92
verbe se utilizează în situaţii de lapsus linguae, atunci când termenul ce denumeşte
o realitate este cunoscut, însă devine inaccesibil pentru moment („stă pe limbă”); în
asemenea situaţii, destul de frecvente, nu este neobişnuită utilizarea unor
construcţii precum rom. Cum îi zice / spune? sau sp. ¿Cómo se dice?, alături de
variante cu alte verbe dicendi sau nu160, prin care locutorul cere practic o prelungire
a timpului de gândire, fără a solicita propriu-zis un răspuns din partea partenerului
de dialog: rom. Mi-am cumpărat o... cum îi zice?, sp. Me he comprado una...
¿cómo se dice?. În această situaţie, sensul verbului este, evident, parţial sinonim cu
„a se numi, a se chema”. În cazul al doilea vorbim de situaţii particulare, în care cei
doi protagonişti cunosc parţial codul comunicării, astfel fiind necesare, din când în
când, unele precizări privind terminologia întrebuinţată. Astfel de situaţii privesc
atât comunicarea în care sunt implicaţi vorbitori nativi de limbi diferite, cât şi cea
în care apar diferenţe diastratice, diafazice, diatopice sau, eventual, diacronice161.
Atunci când competenţele lingvistice ale celor doi participanţi la comunicare sunt
diferite, interacţiunea metalingvistică este frecventă şi se manifestă la ambii poli,
atât prin solicitarea, cât şi prin oferirea de precizări lingvistice. În mod concret,
într-un dialog de acest tip vom întâlni în mod curent întrebări formulate cu ajutorul
celor trei verbe pe care le discutăm: rom. Cum se spune în spaniolă la ...? Cum se
zice la voi „...”? sp. ¿Cómo se dice „...” en rumano? etc. Funcţia denominativă
este la fel de pregnantă în contextele în care aceste verbe ale zicerii se actualizează
cu sensul de „a numi, a denumi, a porecli”. Sensul nu este consemnat în
dicţionarele latineşti consultate, însă el trebuie să fi fost unul real (măcar în latina
populară), de vreme ce el apare atât în română, cât şi în spaniolă (şi în alte limbi
romanice): rom. I se zice „Morcoveaţă”, Lumea îi spune „Morcoveaţă”, sp. Le
dicen „El Zanahorio”162.
Un alt sens, anume „a însemna”, atestat şi în latină pentru verbul dicere, apare
uneori în construcţii fixe cu verbe volitive. La origine, contrucţiile rom. vrea să
zică şi sp. quiere decir funcţionau ca sinonime, având semnificaţia menţionată mai
sus. Acest sens s-a păstrat în spaniolă, un exemplu precum ¿Qué quiere decir la
palabra cojoc? putând fi tradus prin Ce înseamnă cuvântul cojoc? În limba
română, în schimb, această construcţie şi-a restrâns utilizarea, funcţionând cu
valoare de adverb sau conjuncţie şi însemnând „adică, deci, aşadar, cu alte cuvinte,
altfel spus, prin urmare, în consecinţă” etc. Expresia românească, care apare mai
ales în forma ei contractată vasăzică (şi var. carevasăzică) selectează un sens
special pentru verbul analizat, care poate fi substituit la rigoare cu verbul a
însemna, substituţie care implică, însă, unele modificări: Nu m-a sunat, vasăzică e
încă supărat, vs. Nu m-a sunat, ceea ce înseamnă că e încă supărat; construcţia
sinonimă nu este, însă, una stabilă idiomatic, ceea ce face necesară utilizarea unor
instrumente gramaticale suplimentare precum pronumele compus şi conjuncţia

160
În spaniolă se aud mai frecvent construcţii precum ¿Cómo es?, ¿Cómo va? sau ¿Cómo se llama
(eso)?.
161
Chiar şi diamezice, mai ales în această epocă a telecomunicaţiilor generalizate la nivel global.
162
Mai frecvent: Le / lo llaman „Zanahorio”.
93
pentru introducerea subordonatei. În limba spaniolă identificăm o formulă cu sens
asemănător, construită tot cu verbul corespondent al zicerii, decir, şi anume
locuţiunea conjuncţională es decir163; aceasta se traduce în mod normal în limba
română prin adverbul adică164 sau prin construcţiile echivalente de mai sus: sp. No
me ha llamado, es decir (que) está todavía enfadado, rom. Nu m-a sunat, deci /
vasăzică / adică / în consecinţă / în concluzie / altfel spus / prin urmare etc. e încă
supărat.
O construcţie asemănătoare ca structură, nu şi ca sens, este cea cu
condiţionalul: rom. cum s-ar zice / spune, căreia îi corespund în spaniolă structurile
di que şi lo que se dice; aceste formule au un rol particular şi bine stabilit în
vorbire, ele introducând sau reluând de multe ori un clişeu sau o metaforă, adică o
altă structură fixă sau o figură retorică uşor identificabilă ca atare: rom. Era cam de
la coada vacii, cum s-ar zice, sp. Era lo que se dice un poco cateto.
Tot cu sensul de „a însemna, a reprezenta” şi tot cu rol de ponderare a unei
afirmaţii detectăm în spaniolă expresiile sinonime que se dice pronto şi que ya es
decir, care s-ar traduce în limba română prin ceea ce e ceva / nu-i puţin / e mare
lucru, aşadar se referă la o evaluare pozitivă a realităţii transmise: Pablo escribió
cuatro novelas en tres años, que ya es decir.
Alături de semnificaţiile „a însemna, a reprezenta” analizate mai sus, verbele
menţionate se pot actualiza în discurs şi cu un sens apropiat, cel de „a părea”; în
acest caz, valoarea de adevăr a afirmaţiei este pusă la îndoială, aşadar aduce nuanţe
modale pragmatice suplimentare. Acest sens nu este atestat în dicţionarele
româneşti şi spaniole consultate, deşi este uşor decodificabil pentru vorbitori în
contexte precum rom. Nici nu zici / spui că-i făcut în China, sp. Nunca dirías que
es hecho en China, însemnând „nu pare făcut în China”, sau rom. Zici că-i beat, sp.
Se diría que está borracho, adică „pare beat”.
În exemplele de utilizări luate în discuţie până acum, cele trei verbe sunt
folosite la diateza activă, însă, din punct de vedere gramatical, agentul şi subiectul
logic nu se suprapun; în situaţiile pe care le prezentăm în continuare, însă, subiectul
logic este şi subiect gramatical, inclusiv în unele cazuri în care acest subiect
prezintă trăsătura [–uman].

163
Un sinonim în limba spaniolă este es a saber.
164
Etimologia acestui cuvânt românesc este controversată; cităm din DER: „ádícă, adv. – 1. Cu alte
cuvinte, va să zică. – 2. (Înv.) Iată, uite. – Var. (înv.) adecă, adicăte(lea). < Lat. „ădaequē”
„deopotrivă, la fel” (cf. Du Cange, şi Corpus gloss. lat., V, 21). Este curios că s-au căutat soluţii atât
de îndepărtate, şi atât de absurde, şi că DAR se mulţumeşte să-l considere cuvânt de origine
necunoscută. S-au propus gr. δίχη, „dreptate” (Hasdeu; Jarnik, ZRPh.,XXVII, 502); adde quod
(Ebeling, ZRPh., XXIV, 525; Candrea, Éléments, 64; Candrea). *addīca, imper. de la *addīcāre
(Subak, Archegrafo triestino, XXX, 420; cf. REW 142); id est quod sau idem quod sau ad id quod
(Philippide, Principii, 7); vide eccum (Creţu, 304); ad id quod (Scriban); adest eccum (Procopovici,
Adecă, în Omagiu lui I. Nistor, Cernăuţi, 1937, şi Dacor., X, 79), şi chiar tc., arab. dakika „clipă”
(Lokotsch, 469). Accentuarea ádică, singura menţionată de DAR, este mai puţin frecventă decât
adícă. Accentele àdicătele(a) ne sunt necunoscute şi par puţin fireşti (cf. DAR); [...].”; nu ni se pare
improbabilă o legătură etimologică a acestui adverb cu verbul latinesc dico.
94
Prima din aceste situaţii conţine verbele analizate la forma negativă, iar sensul
acestor construcţii este cel de „a nu trezi interesul cuiva”, iar subiectul poate fi [±
uman]: rom. Acest individ / pantalonul acesta nu-mi spune nimic, sp. Este tipo / este
pantalón no me dice nada. Cele două expresii echivalente aparţin vorbirii colocviale.
Cu o accepţiune asemănătoare, dar la forma afirmativă, verbul spaniol decir se
poate actualiza cu sensul de „a se asorta, a merge, a se potrivi, a-i sta bine”: Este
peinado te dice muy bien, „acestă tunsoare îţi vine bine”.
O altă situaţie în care verbele zicerii se combină cu subiecte [– umane] este cea
în care se actualizează la formă activă un sens pasiv, cel de „a fi consemnat, a fi
scris, a fi atestat” etc. Subiectul acestor construcţii este exprimat printr-un
substantiv ce desemnează orice fel de text scris. Dacă analizăm propoziţiile rom.
Ce zice horoscopul de azi?, respectiv sp. ¿Qué dice el horóscopo de hoy?, vom
constata că din structura semantică a verbului lipseşte componenta cea mai
importantă, şi anume cea de „rostire”, pentru că sensul acestor contexte este, în
realitate, „ce este scris în horoscopul de azi, ce informaţii sunt publicate în
horoscopul de azi?”.
Pentru limba spaniolă menţionăm un caz în care verbul decir se foloseşte doar
cu subiect [– uman] şi cu un sens specializat bine stabilit; în domeniul cinegetic,
acest verb apare cu sensul de „a lătra” atunci când se referă la câinii de vânătoare
care au descoperit vânatul şi indică acest lucru prin sunete specifice.
Totuşi, construcţiile în care cele trei verbe apar ca active propriu-zise au un
subiect logic şi gramatical cu trăsătura [+ uman]; sensurile speciale şi / sau
metaforice provin aici din diminuarea importanţei componentei rostirii,
aducându-se în prim-plan componente semantice noi şi particulare, atât
gramaticale, cât şi lexicale.
Dacă ne referim la nuanţele gramaticale pe care le aduc unele utilizări
particulare ale celor trei verbe, constatăm că, în multe cazuri, aceste verbe exprimă
sensuri aspectuale sau modale. Un sens aspectual evident îl are verbul decir în
spaniola din El Salvador şi Venezuela, unde, în stilurile informale, devine sinonim
cu echar / romper / empezar / comenzar etc. în perifraza verbală decir a: Le grito
sus cuatro verdades y dijo a llorar, „i-a spus vreo două şi a izbucnit în plâns”.
Uneori, aceste nuanţe modale reflectă un ordin sau un sfat. Astfel, este uşor de
identificat primul sens în enunţurile rom. Ţi-am zis / spus să mă laşi în pace, sp. Te
dije que me dejaras en paz, însemnând „ţi-am cerut / poruncit / ordonat să mă laşi
în pace”, respectiv rom. Îţi spun încă o dată: nu te mai gândi la el, sp. Te lo vuelvo
a decir: deja de pensar en él, „te previn / avertizez / sfătuiesc / îndemn să nu te mai
gândeşti la el”.
În plus, în unele ocazii, aceste verbe pot exprima o obligaţie proiectată în
viitor, asumată de către vorbitor, adică o promisiune: rom. Tu ai zis, de ce nu te ţii
de cuvânt?, sp. Lo dijiste tú, ¿por qué no cumples?
În situaţii precum: Frumos, n-am ce zice sau rom. Să nu zici că nu te-am
avertizat!, sp. No digas que no te lo advertí, verbele respective exprimă sensurile
modale de reproş sau critică, neatestate în dicţionarele latineşti consultate.

95
Într-o tonalitate asemănătoare, expresia rom. a i-o zice cuiva are sensul de „a-i
da o replică usturătoare, fără drept de apel, a pune la punct”: Ai încercat tu să-i
închizi gura, dar până la urmă ţi-a zis-o!
La graniţa între exprimarea de sensuri gramaticale şi lexicale consemnăm
unele utilizări particulare ale celor trei verbe. De exemplu, dacă ne referim la
sensul de „a exprima o părere, a opina”, constatăm lipsa atestării acestei
semnificaţii în dicţionarele latineşti: rom. Am putea merge în Grecia anul viitor, ce
spui / zici?, sp. Podríamos ir a Grecia el año que viene, ¿qué dices?
În mod asemănător, neatestat în latină este şi sensul contextual de „a mărturisi,
a recunoaşte o faptă”. În acest caz, componenta de „zicere” este prezentă, dar se
adaugă un sens suplimentar care devine prevalent, cel de „confesiune” (de bună
voie sau silită): rom. A zis că el este făptaşul, sp. Dijo que lo había hecho él, vs.
rom. În sfîrşit mi-a zis că mă iubeşte, sp. Finalmente me ha dicho que me quiere).
Un sens particular pe care româna îl oferă acestor verbe este cel de a „acuza, a
pârî”, inexistent atât în latină, cât şi în spaniolă: Dacă te mai joci cu Dorel te zic!
sau (inf.) Au! te spun lu’ mama!; în acest caz, cele două verbe ale zicerii dezvoltă
componente suplimentare care se actualizează în contexte concrete de vorbire,
unde apare o acţiune precedentă care se doreşte a fi ocultată de către vinovat, iar
vorbitorul exprimă intenţia de a da la iveală această acţiune, de multe ori cu intenţii
maliţioase.
Într-un cu totul alt registru întâlnim aceste trei verbe utilizate pentru a reda
sensuri ce implică reproducerea pe care orală a unor producţii anterioare,
compatibile cu aparatul fonator uman, adică enunţate sau cântate. Sensul de „a
recita, a reproduce mecanic” apare în exemple precum: rom. A zis pe de rost toate
capitalele europene, sp. Dijo de memoria todas las capitales europeas.
Româna ar putea fi singura limbă romanică ce a păstrat unele semnificaţii ale
verbului latinesc dicere, precum cea de „a cânta din gură sau la un instrument”;
dacă pentru primul sens, ce denotă cântatul cu ajutorul coardelor vocale, această
utilizare metaforică nu este surprinzătoare, având în vedere elementele pe care
procesele fiziologice incluse în rostire şi cântat le au în comun, este mai neaşteptată
extinderea acestei utilizări şi pentru sensul al doilea (a se vedea supra, § 4.2.):
Moldovenii ziceau din fluier cele mai frumoase doine, Mărie, zi-i una de inimă
albastră. Nu putem totuşi să ignorăm un sens arhaic consemnat pentru limba
spaniolă, acela de „a versifica în maniera trubadurilor”, care se leagă prin sensul
figurat „a cânta165” de cele menţionate pentru limba română.
O altă accepţiune a cuvântului latinesc dicere, şi anume „a prezice”, apare sub
diferite forme şi utilizări în cele două limbi romanice. Astfel, notăm pentru limba
română construcţia a zice de bine, cu sensul de „a face urări” sau, uneori, cu cel de
„a prevedea, a prevesti”. Pentru limba spaniolă, proiecţia în viitor pe care o
exprimă acest verb este mai apropiată de realitate; construcţia ello dirá se utilizează

165
Verbul a cânta este utilizat metaforic în limba română cu referire la producţiile literare, cu sensul
de „a descrie laudativ”: Poetul cântă frumuseţile patriei etc.
96
pentru a arăta că rezultatele sau oportunitatea unei acţiuni se vor cunoaşte mai
tîrziu.
Uneori, aceste verbe intră în structuri fixe, în care se actualizează cu sensuri
figurate, iar sensul general al construcţiilor este diferit de suma sensurilor
elementelor componente. Pentru exemplificare, expresiile rom. Ce mai zici? şi sp.
¿Qué me dices?166 se vor echivala cu expresii precum rom. Ce mai faci? Cum
merge? Cum o mai duci?, respectiv sp. ¿Qué tal?, ¿Cómo estás?, ¿Cómo te va?,
aşadar zicerea este un element secundar, deşi întrebarea invită la dialog, la
confesiuni, la zicere. La fel se întâmplă în cazul salutului colocvial Dime, folosit în
Cuba între persoane între care există un grad ridicat de apropiere.

4.3.2. Verbe cu sensul „a vorbi”


Alături de verbele cu sensul a zice / spune, orice limbă naturală deţine în
inventarul verbelor zicerii un verb cu semnificaţia ceva mai generală „a vorbi”, a
cărui componentă principală este cea de „a folosi limbajul articulat pentru a se face
înţeles, pentru a comunica ceva (informaţii, opinii, emoţii etc.)”.
În limba română, verbul care acoperă această semnificaţie de bază este a vorbi,
verb derivat de la substantivul de origine slavă vorbă, cu sensurile principale de
„cuvânt” şi „conversaţie”. Semnificaţiile oferite de dicţionarele consultate pentru
acest verb fundamental pot fi sintetizate în felul următor167:

VORBÍ 1. a articula, a pronunţa cuvinte, propoziţii, fraze; 2. a exprima


idei, păreri, gânduri, convingeri etc.; 3. a spune, a zice; 4. a conversa, a
dialoga, a discuta; 5. a conferenţia, a face o expunere, a ţine un discurs;
6. a afirma, a consemna, a relata, a trata un anumit subiect; 7. a dovedi,
a atesta, a confirma; 8. a pleda în favoarea cuiva; 9. a conveni, a se
sfătui, a se pune de acord.

Pe de altă parte, dacă luăm în discuţie verbul corespunzător din limba spaniolă,
situaţia este diferită, în sensul că aici avem de a face cu un verb moştenit din latină;
acesta este continuatorul unui verb care câştigase teren mai ales în latina populară
occidentală, în special în Peninsula Iberică, în faţa verbului *parabŏlāre şi pentru
care sunt consemnate sensurile următoare168:

FĀBULĀRĪ 1. a conversa, a discuta; 2. a bârfi; 3. a vorbi; 4. a vorbi o


limbă.

După cum se poate constata, acest verb latinesc avea un număr relativ restrâns
de sensuri, pe care le-a dobândit în latina populară în concurenţă cu verbele latinei

166
Şi var.: ¿Qué me cuentas?, tot cu un verb al zicerii.
167
A se vedea MDA, DEX şi NDU.
168
A se vedea Teodor Iordănescu, op. cit., LEM şi LNS.
97
clasice de tipul aio, for, inquam sau loquor, care nu s-au moştenit în limbile
romanice şi pe care unii lingvişti le clasifică în categoria verbelor latineşti slabe169.
Verbul fābulārī, derivat în latină de la fābula, capătă iniţial sensul de „a spune
poveşti, a lansa zvonuri, a bârfi”, urmând ca, în timp, să dobândească semnificaţiile
mai generale pe care le regăsim în sp. hablar şi port. falar170. În spaniola modernă,
verbul hablar este unul dintre cele două verbe fundamentale ale zicerii, cu un sens
propriu general şi cu sensuri secundare particulare, care pot fi sintetizate după cum
urmează171:

HABLAR 1. a articula, a emite cuvinte pentru a se face înţeles; 2.


(despre unele specii de păsări) a imita vocea umană; 3. a comunica cu
cineva prin cuvinte; 4. a conferenţia, a face o expunere, a ţine un
discurs; 5. a conveni, a se sfătui, a se pune de acord; 6. a se exprima; 7.
a emite păreri pozitive sau negative; 8. a dezbate; 9. a afirma, a
consemna, a relata, a trata un anumit subiect; 10. a-i adresa cuvântul
cuiva; 11. a avea o relaţie amoroasă cu cineva; 12. a critica, a comenta, a
cârcoti; 13. a se folosi de relaţii pentru a obţine favoruri; 14. a se face
înţeles prin intermediul altor mijloace decât limbajul articulat; 15. a se
face înţeles printr-un mijloc sau altul; 16. (despre instrumentele
muzicale) a suna, a rezona cu artă şi măiestrie; 17. a se face înţeles
utilizând o limbă anume; 18. a se afla în relaţii cu o persoană.

La prima vedere, şochează diferenţa numerică de sensuri pe care verbele


echivalente rom. a vorbi şi sp. hablar le deţin, conform celor consemnate în
dicţionare. În realitate, aşa cum vom constata în cele ce urmează, verbul românesc
acoperă toate sensurile pe care Academia Spaniolă le menţionează pentru sp.
hablar, sensuri care ar trebui consemnate şi în dicţionarele româneşti.
Pentru început, vom menţiona faptul că, aşa cum este de aşteptat, pentru
exprimarea celor mai multe dintre sensurile secundare, verbele rom. a vorbi şi sp.
hablar intră în relaţii sintagmatice cu subiecte gramaticale cu trăsătura [+ uman],
iar componenta privitoare la limbajul articulat este prezentă în aproape toate aceste
semnificaţii.
Alături de informaţiile obiective care se transmit în procesul de comunicare,
vorbitorii se transmit pe ei înşişi, emiţând opinii personale, atitudini, sentimente.
Este normal ca cele două verbe analizate să prezinte intrinsec şi această
componentă, mai ales atunci când se combină contextual cu adverbe ale aprecierii
pe scara bine-rău. Astfel, rom. a vorbi de bine pe cineva / despre ceva şi sp. hablar
bien de alguien / algo au sensul de „a exprima păreri pozitive, a aduce elogii, a

169
Oana Uţă Bărbulescu, Verba dicendi: nucleul latinesc (I), în „Actele colocviului Catedrei de
Limba română, 22-23 noiembrie 2001: Perspective actuale în studiul limbii române”, Bucureşti,
Editura Universităţii din Bucureşti, 2002, p. 257-260.
170
Parţial şi în v. it. favolare, v. fr. fabler.
171
A se vedea DRAE 2001 şi Joan Corominas, op. cit.
98
lăuda”, în timp ce, dimpotrivă, prin construcţiile rom. a vorbi de rău pe cineva /
despre ceva şi sp. hablar mal de alguien / algo se înţelege sensul „a emite opinii
negative, a defăima”, eventual „a calomnia, a bârfi”. Este interesant de remarcat
faptul că lipsa acestor adverbe echivalează cu actualizarea laturii depreciative /
negative, după cum se constată din exemplele rom. Lumea a cam început să
vorbească, sp. La gente habla, în care verbele analizate au sensurile „a critica, a
murmura, a cârcoti”.
Deşi tranzitivitatea nu este o trăsătură inerentă a acestor verbe, ele pot primi
uneori complemente directe exprimate prin câteva substantive, puţine la număr,
care au măcar contextual sens de zicere (complemente interne din punct de vedere
semantic): rom. a vorbi prostii / aiureli / vorbe / discuţii, sp. hablar pestes /
idioteces / maravillas.
În limba spaniolă, verbul hablar poate funcţiona ca tranzitiv şi atunci când
primeşte ca obiect direct pronumele neutru lo, care înseamnă „aceasta, acest lucru,
acest aspect, această problemă, această chestiune etc.”: Lo hablaremos mañana; în
contexte ca acesta, sensul său este „a dezbate, a discuta, a lămuri un anumit
aspect”. Deşi tentaţia este de a echivala în limba română construcţia tranzitivă
spaniolă cu o construcţie prepoziţională, observăm că, în realitate, structura rom. a
vorbi despre corespunde mai curând construcţiei hablar de, cu un sens mai general.
Folosite cu forma reflexivă reciprocă, aceste verbe se actualizează cu sensul de
„a conveni, a se sfătui, a lua decizii de comun acord”: rom. S-au vorbit să-i facă
viaţa amară, sp. Se hablaron para amargarle la vida. Cu acest sens, cele două
verbe dezvoltă, în general, conotaţii negative.
Selectând formele de indicativ prezent sau de viitor, în unele contexte cele
două verbe proiectează o cerere, o solicitare, o rugăminte în sfera incertitudinii;
prin astfel de întrebuinţări, vorbitorul ezită să dea un răspuns categoric, evitând
astfel un refuz direct, care ar putea fi contraproductiv: rom. Nu ştiu, mai vorbim,
sp. No sé, hablaremos. Aşa cum se poate constata, în aceste contexte sensul cu care
se actualizează nu este unul reciproc (vorbirea presupune alteritatea), ci unul
unilateral, interpretarea fiind „îţi voi comunica, îţi voi da un răspuns”.
Cu aceeaşi tentă negativă, verbul spaniol hablar apare în locuţiunea adverbială
ni hablar, „exclus, nici vorbă, nici pomeneală, nici nu încape discuţia”, prin care se
respinge a priori o idee, o propunere, o soluţie, o rugăminte etc.: sp. ¿Cómo que te
quieres ir conmigo? Ni hablar: me voy solo. (rom. Cum adică vrei să vii cu mine?
Nici pomeneală, mă duc singur.). Pentru a încheia o discuţie într-o manieră
categorică, vorbitorul poate opta pentru construcţii care indică decizia unilaterală
de suspendare a dialogului, comunicând astfel că nu există nicio posibilitate de
negociere: rom. Nu mai avem ce vorbi, sp. Ya no se habla más de ello.
Cu excepţiile arătate mai sus, verbele zicerii sunt, totuşi, verbe ale
comunicării, iar această comunicare se realizează doar cu condiţia ca participanţii
la dialog să utilizeze acelaşi cod. Un sens specializat al celor două verbe, care
există în mod firesc în limbile naturale, este cel de „a folosi o limbă anume pentru a
se face înţeles”; construcţiile pe care le selectează aceste verbe în cele două limbi

99
pot fi uneori diferite. Astfel, ambele limbi permit complementele exprimate prin
substantiv, cu prepoziţie (rom. vorbeau în engleză, sp. hablaban en inglés) sau fără
(rom. vorbesc franceză şi italiană sau, articulat, vorbesc franceza şi italiana, sp.
hablo francés e italiano, fără posibilitatea articulării substantivelor), numai în
limba română există adverbe derivate de la glotonime cu ajutorul sufixului -eşte,
iar acestea pot apărea cu funcţia sintactică de complement pe lângă verbul
respectiv: a vorbi româneşte / ungureşte / ucraineşte etc.; observăm, totuşi, că nu
toate glotonimele au şi adverbe derivate corespunzătoare, deci nu vom auzi, de
exemplu, *a vorbi polonezeşte172 / suedezeşte / japonezeşte etc. Explicaţia acestui
aspect rezidă în faptele istorice: formaţiunea adverbială cu sufixul -eşte este una
învechită (în româna contemporană adverbele tinzând să fie omonime cu
adjectivele înrudite), aşadar şi termenii respectivi s-au format în limbă într-o
perioadă în care existau contacte mai strânse cu anumite popoare173, în timp ce
altele erau prea puţin cunoscute sau nu prezentau importanţă pentru români.
În strânsă legătură cu sensul anterior, cele două verbe se pot combina cu alte
tipuri de complemente privitoare la maniera de a vorbi (în realitate privitoare la
codul de comunicare), pentru a exprima sensul de „a se face înţeles prin
intermediul altor mijloace decât limbajul articulat”: rom. a vorbi prin semne, sp.
hablar por señas; în acest caz, termenul de vorbire, deşi pare impropriu fiind vorba
de un alt tip de comunicare decât cea prin viu grai, se justifică prin aceea că
limbajul folosit de persoanele cu hipoacuzie este un limbaj artificial, creat însă pe
baza limbilor naturale.
Într-o altă ordine de idei, comunicarea este şi o expresie a relaţiilor
interumane, deci unele din sensurile speciale ale celor două verbe vor reda tocmai
aceste legături interpersonale. Sensul metaforic de „a avea o relaţie amoroasă cu
cineva” este cunoscut în ambele limbi, iar acesta se actualizează în stilurile
informale atunci când verbele selectează prepoziţia rom. cu / sp. con, ambele
provenite din lat. cum): rom. Ion vorbeşte cu Maria, sp. Juan habla con María.
Totuşi, această decodificare depinde de contextul larg, deoarece aceleaşi construcţii
pot prezenta un alt sens particular, şi anume cel de „a se folosi de relaţii pentru a
obţine favoruri, a pleda în favoarea cuiva, a pune o pilă” (tot într-un registru
informal al discursului).
Însoţite de adverbe negative, cele două verbe, la diateza activă sau la cea
reflexivă reciprocă, pot căpăta contextual sensul de „a nu se afla în relaţii bune cu o
persoană, a fi certat cu cineva, a fi întrerupt orice fel de legătură”: rom. Maria nu

172
Există, în schimb, adverbul leşeşte (a se vedea în continuare).
173
Se consemnează asemenea adverbe şi pentru popoare cu care românii n-au avut niciun fel de
contact în vechime, nici direct, nici cultural, însă care erau privite ca un etalon al exotismului: a vorbi
chinezeşte este, într-un fel, echivalent cu a vorbi păsăreşte, adică într-o limbă (sau într-un limbaj)
imposibil de înţeles pentru cei care vorbesc româneşte / creştineşte / omeneşte (a se vedea şi Lavinia
Seiciuc, El mito del otro: las calumnias étnicas en las lenguas románicas, Colocviul Internaţional
„Omul şi mitul. Fiinţa umană şi aventura spiritului întru cunoaştere. Dimensiune mitică şi
demitizare”, Ediţia a III-a, 7-9 mai 2009, Suceava).
100
mai vorbeşte cu sora ei / Maria şi sora ei nu-şi vorbesc, sp. María ya no le habla a
su hermana / María y su hermana no se hablan.
În toate exemplele de mai sus, subiectele logice şi gramaticale ale acestor
verbe se caracterizau prin trăsătura [+ uman]; există câteva situaţii, puţine la
număr, în care unele sensuri figurate selectează în funcţia de subiect substantive
caracterizate prin trăsătura [– uman].
Primul dintre aceste sensuri se realizează alături de un subiect gramatical
exprimat printr-un substantiv ce denumeşte orice formă de text scris care transmite
informaţii, deci semnificaţia celor două verbe este cea de „a afirma, a relata, a trata
un anumit subiect”, semnificaţie pe care am întâlnit-o şi în cazul verbelor cu sensul
de „a zice”: rom. Acest roman vorbeşte despre tensiunile sociale, sp. Esta novela
habla de las tensiones sociales. În situaţia aceasta, subiectul poate fi şi unul
caracterizat prin trăsătura [+ uman]; în acest caz, sensul metaforic este dat tot de
textul scris, care este canalul de comunicare cu cititorul: rom. Poetul vorbeşte
despre suferinţele vârstei tinereţii, sp. El poeta habla de los sufrimientos de la
edad joven.
În aceeaşi manieră, orice manifestare a naturii, a vieţii cotidiene sau a
civilizaţiei umane poate fi personificată, atribuindu-i-se aptitudinea de „a vorbi”,
adică de „a consemna, a proba, a dovedi, a fi grăitoare într-o anumită privinţă”:
rom. Toate probele vorbesc despre vinovăţia lui, sp. Todas las pruebas hablan de
su culpabilidad.
Printr-un procedeu asemănător, în limba spaniolă este consemnat sensul de „a
face să sune, să rezoneze cu artă şi măiestrie”, sens care se referă la instrumentele
muzicale: Su violín hablaba entre sus manos maestras.
În sfârşit, o ultimă semnificaţie a acestor verbe ce admite un subiect exprimat
printr-un substantiv [– uman] este cea referitoare la sunetele scoase de anumite
specii de păsări, mai ales papagali şi corvide, care au capacitatea de a imita vocea
umană; fireşte, aici nu este vorba despre o comunicare în limbaj articulat, ci doar
de o reproducere mecanică a secvenţelor sonore.

Aşa cum se poate constata din exemplele analizate anterior, verbele luate în
discuţie, la fel ca etimonurile latineşti din care provin, sunt extrem de versatile, iar
evantaiul lor de valori semantice şi funcţii discursive este unul foarte bogat.
Constatăm că cele două limbi păstrează mare parte din sensurile latineşti (mai ales
în cazul lui dicere), dar adaugă în decursul istoriei nenumărate alte posibilităţi de
întrebuinţare pentru aceste verbe, deci le îmbogăţesc cu semnificaţii noi. Alături de
sensurile consemnate în dicţionare, ne-au atras atenţia unele întrebuinţări
particulare ale acestor verbe în vorbirea curentă; am menţionat şi evaluat aceste
sensuri speciale, care considerăm că ar trebui incluse în dicţionarele contemporane,
fiind utilizate frecvent în vorbirea de zi cu zi şi dovedindu-se a fi uşor
recognoscibile de către vorbitori.

101
Valorile particulare ale acestor verbe, cât şi ale tuturor verbelor zicerii sunt
relevate în cadrul schimbului de informaţii între doi colocutori, aşadar verbele
zicerii sunt cele care dezvoltă, prin excelenţă, funcţii de comunicare.

4.4. Semantica zicerii în procesul de comunicare


Afirmam în cele spuse în capitolele anterioare că existenţa unui destinatar
căruia i se transmite informaţia ar putea să pară o condiţie obligatorie a verbelor
zicerii, pentru că principala funcţie a limbii este cea de comunicare. În realitate,
lucrurile nu stau deloc aşa, pentru că verbele dicendi se grupează în jurul a doi poli
fundamentali, şi anume polul zicerii şi polul vorbirii.
Verbele din prima categorie, care justifică deplin numele de verbe ale zicerii,
presupun existenţa unui colocutor, în timp ce verbele din a doua categorie, pe care
am putea să le numim, în terminologia propusă de Nicoletta Villa174, verba
loquendi, nu exclud existenţa unui receptor, dar nici nu o implică în mod categoric,
ci se concentrează asupra procesului de rostire sau de enunţare, aşadar existenţa
unui receptor sau chiar a unui mesaj este irelevantă.
Aprecierea gradului de includere a unui spectator pasiv sau a unui colocutor
activ în procesul de comunicare este o chestiune subiectivă, pe care verbele zicerii
o redau în moduri diferite. Unele verbe dicendi includ în structura lor semantică
ideea de reciprocitate sau de alteritate a comunicării, în timp ce altele o construiesc
doar cu ajutorul contextului sau nu o dezvoltă deloc.
Dacă ne îndreptăm atenţia către latura subiectivă a verbelor zicerii, vom putea
observa că verbele cu gradul cel mai redus de subiectivitate sunt, fără îndoială,
verbele rom. a zice / a spune, cu echivalentul sp. decir; cele trei verbe au un sens
extrem de general şi de neutru, nuanţele semantice pe care le pot dobândi
depinzând exclusiv de relaţiile sintagmatice pe care le dezvoltă în context. Aceste
verbe presupun teoretic prezenţa unui receptor, chiar dacă acesta nu este exprimat
prin mijloace gramaticale, aşadar indică alteritatea actului de comunicare. Toate
sunt verbe tranzitive, ele putând primi o complinire: a spune ceva, cu alte cuvinte
enunţă emiterea unui mesaj, fiind deci centrate pe funcţia referenţială. Ele sunt şi
principalele verbe ale zicerii cu rol activ în enunţurile metalingvistice: Cum se
spune? Ce vrea să zică?. În aceeaşi măsură, le vom regăsi şi în enunţurile cu rol
fatic: Mai spune o dată, Ce-ai zis? Orientarea către receptor este vizibilă în
contextele în care aceste verbe apar ca marcatori discursivi: aşa cum ziceam, ce
să-ţi zic, aşa e cum spun eu, prin care vorbitorul încearcă să menţină contactul cu
interlocutorul; aceşti marcatori sunt elemente care denotă atât funcţia conativă, cât
şi pe cea emotivă, deoarece sunt şi o expresie a opiniilor sau a atitudinilor
emiţătorului.
La fel de neutră semantic se prezintă şi cealaltă serie de verbe dicendi
fundamentale, formată din rom. a vorbi şi sp. hablar, însă aceste verbe nu implică
174
Nicoletta Villa, op. cit., p. 194.
102
în mod obligatoriu prezenţa unui interlocutor prin conţinutul lor semantic. Atunci
când totuşi acesta există, el este de obicei exprimat în context. Verbele de acest tip,
deşi de cele mai multe ori intranzitive, permit deopotrivă introducerea discursului
direct sau indirect, datorită caracterului lor extrem de general şi versatilităţii lor
semantice, în contexte unde se actualizează cu sensul „a se sfătui, a se pune de
acord”, aşadar pot dezvolta funcţia referenţială, chiar dacă nu le este caracteristică.
Verbele loquendi fundamentale sunt şi ele direct implicate în realizarea funcţiei
metalingvistice, prin asocierea cu determinanţi de tipul glotonimelor: a vorbi o
limbă, sau alţi determinanţi, care privesc caracteristici ale codului în care are loc
comunicarea: a vorbi corect, a vorbi fluent, a vorbi ca la ţară etc. Aşa cum era de
aşteptat, verbele vorbirii realizează uneori funcţiile emotivă şi conativă, prin
construcţii de tipul eu vorbesc, după cum vorbeam, respectiv Ce tot vorbeşti?
Lasă-mă să vorbesc! Hai să vorbim.
Alte verbe, precum rom. a discuta, a conversa, a dezbate, a dialoga, a
pălăvrăgi, a trăncăni, a sporovăi, a bârfi etc., sp. discutir, debatir, conversar,
charlar, chacharear, parlar, parlotear, picotear, despotricar, cotorrear, chismear,
chismotear etc.), sunt centrate pe participarea actanţilor la procesul de comunicare,
adică pe interlocuţiune, şi pe modalitatea în care se desfăşoară această comunicare.
Alături de verbe de tipul rom. a relata, a povesti, a istorisi, sp. relatar, contar,
narrar, historiar, ele exprimă şi durata prelungită a procesului de comunicare.
Diferenţa dintre cele două serii de verbe este dată de rolul interlocutorului în acest
proces: în primul caz este vorba de reciprocitate, de implicare activă a celor doi
colocutori, în timp ce, în al doilea caz, receptorul este mai curând un spectator
pasiv, care îşi limitează rolul doar la receptarea şi decodificarea mesajului, fără însă
a se preciza natura răspunsului acestuia. Din punct de vedere morfosintactic,
remarcăm că unele verbe din cele două serii pot accepta complemente directe, dar
nu şi completive directe, aşadar pot introduce un discurs direct, dar nu şi unul
indirect, şi reciproc. Astfel, verbele care selectează obligatoriu prepoziţiile rom. de
/ despre şi sp. de / sobre nu pot introduce, în principiu, complemente directe ale
obiectului, însă, în frază, situaţia este diferită, deci unele dintre acestea vor accepta
discursul indirect: lumea bârfeşte că cei doi sunt împreună. Verbele de tipul a
discuta pot selecta atât un complement de obiect direct: am discutat acest aspect,
cât şi complemente de alte tipuri: am discutat despre promovarea ta; în plus, ele
introduc adeseori completive directe, mai ales în stilurile informale: am discutat că
trebuie să te pui pe treabă cât mai repede. Verbe precum rom. a relata, a povesti, a
istorisi, sp. relatar, contar, narrar, historiar descriu mai exact forma în care este
prezentat un fapt şi presupun „un act verbal mai prelungit în timp ca decir [...].
Complementul verbului contar este chiar tema sau conţinutul a ceea ce s-a zis
iniţial, şi nu secvenţa verbală pronunţată efectiv. Astfel că acest verb, contar, se
specializează pe introducerea de citate indirecte. În enunţul: Los expertos nos
cuentan las razones de esta locura climatológica, complementul verbului contar,
un substantiv, precum complementele verbelor hablar de / sobre sau reflexionar

103
sobre, introduce tema sau subiectul a ceea ce s-a zis iniţial.”175 În lumina acestor
observaţii, deducem că verbele conversaţiei dezvoltă funcţia referenţială într-o
măsură oarecum redusă şi doar ocazional, în timp ce pentru verbele relatării aceasta
este funcţia fundamentală. Verbele conversaţiei exprimă în primul rând
reciprocitatea, dar caracterizează şi modul în care este organizat mesajul, formal şi
semantic, deci realizează şi funcţia poetică.
Rolul colocutorului este unul fundamental în structura semantică a verbelor
rom. a întreba – a răspunde şi sp. preguntar – contestar / responder. Practic,
aceste verbe fac referire la un act de vorbire anterior şi pot introduce conţinutul a
ceva ce s-a spus ca reacţie la un episod precedent, aşadar, în acest caz, receptorul
mesajului capătă un rol activ, el făcând schimb de locuri cu emiţătorul, ceea ce
constituie una din premisele procesului de comunicare. „Contestar sau responder,
cu complemente ce indică ceea ce se spune ca răspuns la o întrebare, se construiesc
foarte rar cu infinitive; uneori complementul lor este un substantiv generic:
contestar sau responder unas palabras; în mod normal, el este o propoziţie. Când
sunt utilizate astfel, contestar sau responder introduc de obicei citate indirecte. În
cazul în care complementul indică stimulul care provoacă un răspuns într-un act
reactiv: No contestó a mi carta, acesta este de obicei un substantiv, astfel încât
expunerea de discurs raportat este un discurs narativ.”176 Din plan gramatical,
regimul tranzitivităţii acestor verbe este un semn că ele realizează, de cele mai
multe ori, funcţia referenţială. Verbele de întrebare şi răspuns sunt esenţiale în
construirea funcţiei conative, pentru că, prin însuşi sensul lor, ele sunt verbe ale
cererii şi ofertei de informaţii: Te-am întrebat, răspunde! Uneori, verbele
interogaţiei pot realiza şi funcţia emotivă, atunci când sunt folosite retoric: uneori
stau şi mă întreb...
Verbele rom. a anunţa, a vesti şi sp. anunciar implică participarea (eventual
pasivă) a colocutorului şi pune pe primul plan conţinutul mesajului, importanţa
transmiterii unei informaţii cu pretenţii de noutate prin actul ilocuţionar, aşa încât
este evidentă prevalenţa funcţiei referenţiale în conţinutul semantic al acestor
verbe.
Mai explicite în ceea ce priveşte mesajul trimis unui destinatar, sunt verbe
precum: a solicita, a cere, a ordona, a porunci, sp. pedir, exigir, ordenar, mandar,
deci cele ce implică, alături de ilocuţiune, şi un act perlocuţionar, o reacţie din
partea interlocutorului. Ele sunt orientate atât spre conţinutul referenţial, cât mai
ales spre implicarea activă a receptorului, deci sunt verbe conative prin excelenţă.
Există numeroase verbe dicendi a căror componentă semantică distinctivă se
raportează la structura formală a mesajului şi, totuşi, ele nu realizează funcţia poetică
în procesul de comunicare. Ne referim aici la verbele care caracterizează fonaţia
propriu-zisă, în special cele care privesc particularităţile de articulare, deci sunt
orientate către emiţător; cu toate acestea, ele nu sunt nici printre mărcile clasice ale

175
Rafael Cano Aguilar, op. cit., p. 212 (trad. noastră).
176
Ibidem (trad. noastră).
104
funcţiei emotive, pentru că însăşi noţiunea de funcţie presupune un act volitiv, făcut
cu un scop. Or, în cazul nostru, rostirea defectuoasă nu este un act de voinţă, ba chiar
uneori nici măcar nu este unul conştient. Dintre aceste verbe, poate doar rom. a se
bâlbâi, sp. tartamudear şi eventualele lor sinonime ar putea fi sugestive în ceea ce
priveşte funcţia emotivă, exprimând o manifestare fiziologică provocată de o emoţie,
de un sentiment sau de un alt factor intern sau extern. Cele două limbi romanice au
un inventar extrem de bogat de verbe ce denumesc aceste particularităţi de articulare:
rom. a se bâlbâi, a boscorodi, a bombăni, a dondăni, a bolborosi, a bâigui, a
îngăima, a gângăvi, a fonfăi, a sâsâi, a rârâi, a gâjâi, a fârnâi, a gâlgâi, a horcăi
etc., sp. tartamudear, tartajear, farfullar, balbucear, trabucar, trastrabillar,
entrecortarse, aturullarse, balbucir, mascullar, gorjear, trinar, gorgoritear,
balbucear, carraspear, arrullar, bisbisar, ganguear, chapurrear, refunfuñar etc.
Vorbirea în timp real se poate realiza, în timpurile noastre, atât între două
persoane aflate faţă în faţă, cât şi între colocutori aflaţi la mare depărtare, cu ajutorul
telefonului mobil sau fix sau cu ajutorul internetului, unde funcţionează diverse
site-uri care permit atât comunicarea scrisă, cât şi cea orală. Toate verbele care
dezvoltă pozitiv componenta [+ tehnic] vizează direct canalul de comunicare. Aceste
verbe includ în structura lor informaţii privind canalul de comunicare, aşadar
constituie elemente din metalimbajul funcţiei fatice. Pentru desemnarea comunicării
prin intermediul telefonului, limbile română şi spaniolă dispun atât de verbele cu
tentă formală rom. a telefona, sp. telefonear, cât şi de sinonimele (mult mai
frecvente) din vorbirea curentă rom. a suna şi sp. llamar. Pentru convorbirile scrise
sau orale realizate cu ajutorul internetului, niciuna dintre limbi nu apelează la aceste
două verbe (deşi programe precum Skype funcţionează ca o reţea telefonică), ci
conferă valori noi unor verbe din fondul principal: rom. a vorbi pe messenger, sp.
hablar por internet, sau adaptează cuvântul englezesc to chat la regulile fonetice şi
morfosintactice specifice fiecărei limbi: rom. a chatui [pron.: a cetui], sp. chatear.
Aceste forme nu sunt incluse în dicţionare, deşi sunt perfect recognoscibile şi sunt
utilizate cu mare frecvenţă de către vorbitorii (mai ales) tineri.

Scurta trecere în revistă a unora dintre verbele zicerii pe care am realizat-o aici
nu este şi nu se pretinde a fi exhaustivă, însă este relevantă în sensul că
demonstrează, pe de o parte, versatilitatea şi bogăţia de conotaţii a unora dintre
aceste verbe, care realizează simultan mai multe funcţii în procesul de comunicare,
iar, pe de altă parte, ne atrage atenţia asupra repeziciunii cu care inventarul de
verbe dicendi se îmbogăţeşte de la o zi la alta, odată cu apariţia unor noi mijloace
de comunicare.
Lumea extralingvistică modelează şi acest aspect al vocabularului unei limbi,
aşa cum le modelează pe toate, impunând atât elemente lexicale noi, cât şi valori
sau funcţii noi elementelor cu vechime şi stabilitate în limbă.

105
5. DIMENSIUNEA LEXICALĂ A VERBELOR ZICERII

5.1. Statutul verbelor zicerii în lexicul unei limbi


Vorbirea este ceea ce îl deosebeşte pe om de (celelalte!) animale, pentru că
limbajul articulat este expresia gândirii, aşadar prin aceasta omul îşi revendică o
condiţie de fiinţă superioară. Mai mult, un anume fel de a vorbi (ceea ce numim
idiom sau limbă) conferă o identitate unei comunităţi etnice, în opoziţie cu alte
comunităţi cu care coabitează sau cu care se află în raporturi tensionate.
Pentru acest motiv, inventarul lexical al unei limbi care înglobează unităţi din
sfera semantică a zicerii trebuie să aibă un statut privilegiat. În acest sens, vom
observa, în mod intuitiv, că orice limbă naturală ar trebui să aibă în mod normal cel
puţin un verb cu semnificaţia „a vorbi”, alături de un substantiv ce denumeşte
propriul idiom în opoziţie cu alte idiomuri cu care comunitatea etnolingvistică
respectivă vine în contact. Extrapolând ideea enunţată, această observaţie firească
se traduce, în cazul lucrării de faţă, prin corolarul că orice limbă romanică, inclusiv
româna şi spaniola, au în repertoriul lor lexical cel puţin un verb al zicerii moştenit,
ce face parte din fondul lexical principal al limbii respective, deci este extrem de
versatil în ceea ce priveşte „viaţa” sa lexicală.
Într-adevăr, aşa cum am văzut, limbile romanice deţin nu unul, ci două verbe
fundamentale din sfera comunicării lingvistice, unul cu sensul a zice şi unul cu
sensul a vorbi, acesta din urmă putând primi ca determinare gramaticală un
substantiv sau un adverb (în cazul românei) format de la un glotonim. Aceste
verbe, de obicei moştenite, fac parte din limbajul uzual, au frecvenţă ridicată în uz,
au familii lexicale bogate şi se regăsesc în structura a numeroase locuţiuni, expresii
idiomatice sau parimii. Cu alte cuvinte, verbele în cauză aparţin fondului lexical
principal al celor două limbi.
Pe lângă aceste verbe, există şi o serie de verbe secundare ale zicerii care
conţin în structura lor semantică diverse componente: interogativă, negativă,
reciprocă, durativă, reiterativă etc.; frecvenţa lor în uz este ceva mai redusă, deci
sunt mai puţin prolifice şi în privinţa familiilor lexicale.
Limbile moderne – inclusiv limbile romanice – deţin în plus şi unele verbe ale
zicerii provenite din diverse surse de împrumuturi neologice, care formează
metalimbajul lingvistic de specialitate. Aceste verbe nu aparţin fondului lexical
principal, iar utilizarea lor se restrânge, de obicei, la domeniile ştiinţifice de
specialitate (ştiinţe ale limbajului), chiar dacă uneori pătrund şi în limba cotidiană.
Toate verbele care prezintă componenta semantică [+ limbaj articulat]
formează, în interiorul lexicului acestor limbi, o clasă de sine stătătoare, care
prezintă o oarecare stabilitate şi delimitare faţă de alte clase lexicale. Mai exact,
106
aceste verbe alcătuiesc un câmp lexico-semantic bipolar, structurat în jurul a două
arhilexeme, şi anume verbele rom. a spune / a zice şi a vorbi, respectiv sp. decir şi
hablar, care divid câmpul semantic al zicerii în două subcâmpuri.
Din definiţia arhilexemului reiese că acesta constă într-un semnificat alcătuit
ca un complex de seme ce caracterizează şi delimitează un inventar de lexeme care
constituie o paradigmă lexicală, semnificat căruia îi corespunde un semnificant177.
Arhilexemele zicerii prezintă câteva caracteristici esenţiale, pe care le-am anticipat
deja măcar parţial în analizele precedente. Astfel, semnificaţia lor este una
generală, „a utiliza limbajul articulat”, acest sens constituind şi complexul de
trăsături comune tuturor verbelor din câmpul semantic, şi anume [+ limbaj
articulat]; verbele a zice şi a spune conţin, în plus, trăsătura [+ informaţie], iar
verbul a vorbi trăsătura [+ rostire]. Alături de această componentă semantică ele nu
conţin seme distinctive în sensul lor denotativ, pe care totuşi le pot obţine
contextual. Pentru acest motiv, arhilexemele zicerii pot substitui, la rigoare, orice
verb dicendi subordonat lor, cu pierderea unor informaţii semantice, dar fără însă a
se aduce informaţii suplimentare; substituţia inversă nu este posibilă, întrucât
arhilexemele sunt neutre din punct de vedere stilistic şi au un caracter de
generalitate care prin substituţie s-ar particulariza prin noi note de conţinut
denotativ sau conotativ.
Verbele organizate în câmpul semantic al zicerii prezintă, alături de trăsăturile
comune, un număr mai mare sau mai mic de trăsături distinctive, care le pot grupa
în subcâmpuri în jurul unor arhilexeme de rang inferior. Altfel spus, arhilexemul
constituie pentru aceste paradigme ceea ce se numeşte „gen proxim”, dar fiecare
subcâmp şi fiecare lexem prezintă „diferenţe specifice”, care le conferă identitate şi
le opune tuturor celorlalte elemente din paradigmă. Subdiviziunile câmpului pot fi
perfect delimitate unele de celelalte, însă, de obicei, există şi interferenţe, în sensul
că unul şi acelaşi lexem poate apărea în mai multe subcâmpuri, în funcţie de
trăsătura distinctivă pe baza căreia se face respectiva delimitare. Pentru
exemplificare, să privim următoarele contexte posibile:

1. Auzi, zi-mi şi mie, că chiar eram curioasă: anul trecut pe 1 mai, ştii
tu, când cu... cu chestia „aia”, tu nu erai acolo? Pân’ la urmă ce s-a
întâmplat de fapt?
2. Vă avertizez că refuzul de a vorbi nu vă îmbunătăţeşte cu nimic
situaţia. Deci, să reluăm: unde vă aflaţi în seara zilei de 1 mai 2011
între orele 21 şi 23:30?
3. Povestiţi-ne, vă rog, despre evenimentele de anul trecut din mai,
telespectatorii ar dori să ştie cum v-au afectat. Spuneţi-mi, ce aţi simţit
în acele momente?

177
Angela Bidu-Vrănceanu et alii, Dicţionar general de ştiinţe ale limbii, Editura Nemira, Bucureşti,
2001 (arhilexem).
107
Cele trei situaţii sunt evidente. În primul context este vorba despre un dialog
informal între două persoane apropiate ca vârstă şi condiţie socială, în al doilea
despre chestionarea unui suspect, iar în al treilea despre un interviu televizat. Dacă
ar fi să luăm în considerare trăsătura [± interogativ], câmpul semantic al zicerii s-ar
divide în trei subcâmpuri, unul în care această trăsătură este prezentă, unul în care
este absentă şi unul în care este nemarcată. Verbele a întreba (corespunzător
contextului 1), a interoga (corespunzător contextului 2) şi a intervieva
(corespunzător contextului 3) ar fi toate incluse în primul subcâmp, şi anume [+
interogativ]. Însă cele trei verbe nu sunt sinonime decât parţial, verbul a întreba
fiind arhilexemul sau hiperonimul acestui grup. Dacă luăm ca distinctivă trăsătura
[± durativ], verbul a întreba se va situa în subcâmpul [– durativ], în timp ce a
interoga şi a intervieva se vor include în subcâmpul [+ durativ]. Fiecare trăsătură
semantică a fiecăruia din cele trei verbe poate constitui un criteriu de delimitare a
unor subcâmpuri, în care celelalte două verbe să fie încadrate de fiecare dată altfel.
Interferenţele dintre câmpuri nu constituie un neajuns pentru analiza
semantico-lexicală a verbelor zicerii, însă, aşa cum am arătat deja (§ 4.1.), analiza
componenţială nu este suficientă pentru realizarea de taxonomii complete şi
exhaustive. Delimitarea de subcâmpuri lexicale este utilă tocmai pentru motivul că
se lucrează cu câte un subcâmp o dată, şi nu cu toate simultan, deci munca
cercetătorului este uşurată deoarece, cu cât subdiviziunile sunt mai mici, cu atât
coerenţa şi omogenitatea corpusului analizat sunt mai ridicate, deci
comportamentul lexical, morfosintactic, pragmatic, discursiv etc. al elementelor din
acea clasă este mai unitar.
Raportul lexical de sinonimie apare în interiorul aceluiaşi subgrup, în timp ce
raportul de antonimie vizează subgrupuri care se opun prin realizarea pozitivă vs.
negativă a aceleiaşi trăsături distinctive. Aşa, de pildă, verbele a confirma şi a
infirma se subordonează arhilexemului a afirma (a confirma = a afirma că „da” şi
a infirma = a afirma că „nu”), care, la rândul său, se subordonează lui a zice / a
spune. Însă subgrupul constituit în jurul hiperonimului a afirma se poate subdiviza
pe baza trăsăturii [± adevăr]; în acest caz, cele două verbe luate în discuţie se vor
repartiza câmpurilor opuse, acest fapt constituind o premisă a raportului de
antonimie.

5.2. Familiile etimologice ale verbelor zicerii


Caracteristica specific umană a comunicării prin limbaj articulat este
definitorie pentru comunităţile omeneşti şi, de aceea, numeroase elemente de lexic
vor face trimitere, într-o formă sau alta, la vorbirea în sine şi la transmiterea de
informaţii cu ajutorul facultăţii vorbirii sau la fazele şi particularităţile proceselor
de comunicare.
Verbele fundamentale ale zicerii, indiferent dacă sunt moştenite ca atare,
împrumutate sau formate pe terenul unei limbi, dau naştere unor familii lexicale

108
relativ bogate, ce cuprind forme derivate, cuvinte compuse, locuţiuni, colocaţii şi
alte tipuri de construcţii fixe.
Verbele dicendi din limbile romanice avute în vedere vor dezvolta familii mai
mult sau mai puţin bogate şi variate, în funcţie de vechimea lor în limbă, de
specificitatea lor semantică sau funcţională şi de predispoziţia către polisemantism.
Astfel, de exemplu, verbele neologice prezintă de obicei un substantiv (sau două) şi
un adjectiv înrudite, iar această înrudire poate fi dată de derivarea cu sufixe şi
prefixe din limbile studiate sau de derivarea cu aceleaşi mijloace din limba latină,
de unde au fost preluate direct sau prin intermediul altor limbi romanice (sau
neromanice).
Pentru exemplificare, este evident că verbul rom. a afirma este înrudit cu
substantivul afirmaţie, cu infinitivul substantivat afirmare şi cu adjectivul afirmativ
(care poate funcţiona şi ca adverb: a răspunde afirmativ); însă în familia sa
etimologică vor intra şi adj. ferm, subst. fermitate, vb. a confirma, a infirma, subst.
/ adj. infirm, subst. infirmitate, inf. subst. confirmare etc. Într-o manieră
asemănătoare, pentru verbul sp. atestiguar, cu sensurile de „a proba, a convirma, a
sta mărturie”, vom găsi consemnată următoarea familie etimologică178: subst.
testigo, subst. testimonio, subst. testículo, subst. testificación, subst. atestación,
subst. contestación, subst. contestatario, subst. atestado, subst. contestón, vb.
atestar, vb. testificar, vb. testimoniar, vb. contestar, adj. atestado, adj. testifical,
adj. testimonial, adj. contestatario, adj. contestable, adj. testicular etc.
Aşa cum se observă, chiar şi aceste verbe neologice prezintă familii
etimologice destul de bogate (şi ne-am referit doar la lexemele derivate), încât
cercetarea familiilor etimologice ale verbelor zicerii ar putea constitui obiectul de
cercetare al unei lucrări aparte, ceea ce, însă, nu ne propunem aici.
Pentru a avea o imagine cât de cât relevantă asupra versatilităţii lexicale a
verbelor zicerii, ne vom opri, aşa cum am procedat şi în capitolele anterioare,
asupra verbelor fundamentale ale comunicării umane. Vom compara, în cele ce
urmează, pe de o parte verbele dicendi propriu-zise, adică verbele rom. a spune,
din lat. expōnere, şi a zice şi verbul sp. decir, ambele moştenite din lat. dicĕre, iar
pe de altă parte cele două verbe loquendi fundamentale, adică rom. a vorbi, de
origine slavă, şi verbul sp. hablar, moştenit din lat. fabulāre, urmărind diversele
categorii de elemente ce formează familiile lor lexicale în sens tradiţional, şi nu
familiile lor etimologice, mult mai bogate.
Nu vom include, aşadar, în această comparaţie decât elementele formate pe
teren intern de la verbele zicerii, chiar şi în cazul în care acestea sunt calcuri după
formaţii străine (ex. rom. a contrazice, după fr. contredire), fără a ne opri asupra
acelor structuri care provin de la lexeme înrudite (ex. rom. vorbărie, de la vorbă);
de asemenea, vom lăsa deoparte parimiile şi vom menţiona doar tangenţial, fără a
le analiza, alte construcţii fixe, de tipul locuţiunilor, colocaţiilor sau al formulelor
discursive, pe care le vom discuta amănunţit în capitolul următor:

178
DRAE 2001.
109
1. rom. a spune / a zice, sp. decir

A SPUNE A ZICE DECIR


DERIVATE ŞI - nespus - a contrazice - decidor
LEXEME - spusă - contrazicere - decir (s.m.)
OBŢINUTE - a se dezice - desdecir
PRIN - a interzice - dicharacho
CONVERSIUNE - interzicere - dicharachero
- interdicţie - dicho
- a prezice - indecible
- prezicere - redecir
- prezicător
- zicală
- zicătoare
- zicere
- zisă

COMPUSE - carevasăzică∗ - antedicho


- cică* - dizque*
- va să zică* - susodicho

LOCUŢIUNI ŞI - a spune din casă - a-i zice cuiva pe nume - de dicho en dicho
COLOCAŢII - a spune drept - a nu zice nici „pâs” - de dicho y hecho
- a spune lucrurilor - a vrea să zică - decir adiós
pe nume - a zice vreo două - decir borrón y cuenta
- a spune verde-n - a zice verde-n faţă nueva
faţă - aşa-zis - decir cuántas son cinco
- a-i spune cuiva pe - cât ai zice „peşte” - decir de sí
nume - propriu-zis - decir de una hasta ciento
- a o spune pe aia - zis şi făcut - decir dos por tres
dreaptă - decirlo deletreado
- altfel spus - día del dicho
- impropriu spus - en un decir „Jesús”
- nimic de spus - propiamente dicho
- querer decir

FORMULE - aşa se spune - aşa cum îţi zic - cabe decir


DISCURSIVE - ce mai spui? - ce mai zici? - como dice el dicho
- ce să-ţi spun! - ce să zic? - como aquél que / quien
- cum spuneam - cum (îţi) ziceam dice
- nu-mi spune nimic - mai bine zis - como si dijeramos
- să nu-mi spui pe - nimic de zis - con perdón sea dicho
nume! - nu zic - cualquiera lo diría
- să-mi spui tu mie - nu-mi zice nimic - dicen por ahí
„cuţu”! - să-mi zici tu mie „cuţu” - es mucho decir


Aceste forme au un statut special, pentru că provin de la construcţii complexe de formule discursive,
aşa cum vom arăta în § 6.5., aşadar nici măcar nu este vorba de compuse propriu-zise, ci de formule
discursive care şi-au redus corpul fonic şi s-au aglutinat, formând cuvinte aparente, cu sens unitar.
110
A SPUNE A ZICE DECIR
- zi, că zici bine! - ¿lo he de decir cantado o
- zi-i înainte! rezado?
- zic unii - lo que quiero decir
- zic şi eu (aşa) - mejor dicho
- ¡no me digas!
- ¿qué dices!
- te lo digo yo
- tú, que tal dijiste

2. rom. a vorbi, sp. hablar

A VORBI HABLAR
DERIVATE ŞI - antevorbitor - habladero
LEXEME - a convorbi - hablador
OBŢINUTE PRIN - convorbire - habladuría
CONVERSIUNE - vorbire - hablante
- vorbitor - hablista

COMPUSE - anglohablante179
- bienhablado
- castellanohablante
- catalanohablante
- gallegohablante
- hispanohablante
- malhablado
- vascohablante etc.

LOCUŢIUNI ŞI - a vorbi aiurea - hablar a tontas y a locas


COLOCAŢII - a vorbi ca din butoi - hablar bien / mal
- a vorbi cu jumătate de gură - hablar bien criado
- a vorbi de bine / rău - hablar de „tú”
- a vorbi de sus - hablar gordo
- a vorbi în dodii - hablar pestes
- a vorbi în doi peri - hablar por hablar
- a vorbi la per tu - hablar recio
- a vorbi la pereţi - hablar maravillas
- a vorbi pe la spate - hablarlo todo
- a vorbi stricat
- a vorbi vorbe
- vorbire articulată
- vorbire directă
- vorbire indirectă

179
Uneori apar în texte spaniole forme precum castellanoparlante, vascoparlante etc. Aceste forme
sunt incorecte, pentru că verbul sp. parlar nu înseamnă „a vorbi”, ci „a flecări” (a se vedea şi Manuel
Seco, Diccionario de dudas y dificultades de la lengua española, Espasa-Calpe, Madrid, 2002).
111
A VORBI HABLAR
FORMULE - ce să mai vorbim? - ¿de qué me hablas?
DISCURSIVE - ce vorbeşti? - hablando de otra cosa
- serios vorbind - hablando del rey de Roma, por la
- vorbeşte lumea ventana se asoma
- vorbeşti de lup şi lupu-i la uşă - hablando en serio
- hablara yo para mañana
- habló el buey y dijo „mu”
- habló Blas, punto redondo
- ni hablar
- ni hablar, ni parlar
- no se habla más
- sólo le falta hablar

Aşa cum se constată din tabelele comparative anterioare, verbele fundamentale


ale zicerii din cele două limbi romanice dezvoltă familii lexicale extrem de bogate,
ieşind în evidenţă numărul mare de construcţii fixe (locuţiuni, colocaţii, formule
discursive), aflate la graniţa dintre lexicologie şi analiza discursului, de care ne
vom ocupa în detaliu într-un capitol special.
În ceea ce priveşte lexemele încadrate în mod tradiţional în familiile lexicale
(derivate, compuse şi, eventual, calcuri), constatăm o situaţie care se repetă în toate
cazurile analizate, şi anume că în limba spaniolă procedeul de compunere este încă
extrem de productiv, în timp ce, în limba română, el aparţine mai curând trecutului,
derivarea fiind însă procedeul cel mai viabil în ambele limbi.

1. Compuse

Dacă ne vom opri asupra formelor rom. carevasăzică, cică, vasăzică, resp. sp.
dizque, vom constata că acestea nu sunt altceva decât contrageri ale unor structuri
sintactice complexe, cu subiect şi predicat, ceea ce, până la urmă, pune la îndoială
însăşi apartenenţa lor la clasa cuvintelor compuse.
În plus, sintagme precum rom. vorbitor de engleză sau vorbitor de spaniolă nu
vor fi niciodată clasificate în gramaticile româneşti ca fiind substantive sau
adjective compuse, aşa cum se întâmplă cu corespondentele lor sp. anglohablante
sau hispanohablante (ori cu toate celelalte construcţii similare, care includ un
glotonim oarecare aglutinat la adjectivul / substantivul sp. hablante, „vorbitor”).
În aceste condiţii, singurele compuse autentice rămân cele câteva exemple din
limba spaniolă care figurează în tabelele prezentate mai sus.
Verbul sp. decir pare să aibă o productivitate destul de redusă în acest sens;
substantivele / adjectivele antedicho şi susodicho sunt sinonime relative, făcând
referire la o persoană (sau la o împrejurare) menţionată anterior, iar domeniul lor
de circulaţie este unul exclusiv formal; în textele juridice, echivalentul românesc ar
fi (sus-)numitul, urmat de numele persoanei implicate în procesul respectiv.
Menţionăm că nu există în spaniolă verbele *antedecir sau *susodecir, aşadar nu
poate fi vorba de simple participii, ci de noi lexeme formate direct de la participiul
112
decir. Procedeul compunerii este evident în cazul lui susodicho, format de la
adverbul suso < lat. pop. sussum < lat. sursum; în cazul lui antedicho, comparaţia
cu forma românească antevorbitor poate duce la confuzii, deoarece cuvântul
românesc este, evident, derivat cu prefixoidul ante-, iar forma spaniolă este
compusă cu adverbul ante < lat. ante, forma învechită a lui antes.
Cât priveşte verbul sp. hablar, aici se constată că productivitatea lexicală este
mai ridicată, permiţând inclusiv forme noi, create ad-hoc. Avem de-a face cu
substantive/ adjective compuse care derivă de la sintagme verbale însoţite de o
complinire fie directă, aşa cum se întâmplă în cazul în care obiectul direct este un
glotonim, fie circumstanţială modală, în cazul adverbelor sp. bien şi mal.
În cea dintâi situaţie enunţată există posibilitatea virtuală ca orice glotonim să
ocupe prima poziţie, în ciuda faptului că dicţionarele oficiale consemnează doar
câteva lexeme: anglohablante, castellanohablante, catalanohablante,
gallegohablante, hispanohablante, vascohablante etc.; posibilitatea de combinare
se datorează faptului că această primă poziţie poate fi ocupată, cel puţin teoretic, de
oricare element dintr-o mulţime aproape nelimitată, care cuprinde substantive ce
denumesc atât limbi propriu-zise, cât şi dialecte sau varietăţi teritoriale
subordonate. Este curios faptul că apar consemnate în DRAE doar formele de mai
sus, care se referă la idiomurile vorbite în Spania, la care se adaugă cea privitoare
la limba engleză, dar nu există intrări precum francohablante, lusohablante,
germanohablante sau rusohablante180 etc.
În cea de-a doua situaţie, participiul hablado este precedat de adverbele bien şi
mal, dând naştere la forme compuse cu valoare adjectivală: bienhablado şi
malhablado, care au sensurile, respectiv, de „politicos, curtenitor” şi „impertinent,
neobrăzat”, ambele privitoare la felul specific de a vorbi sau de a se adresa al
cuiva, şi nu la comportamentul acelei persoane privit în parametri generali.

2. Derivate

Cât priveşte derivarea cu afixe şi afixoide, se constată că există un oarecare


echilibru între ponderea acestui procedeu în fiecare dintre cele două limbi romanice
pe care le avem în vedere în analiza noastră.
Pentru verbul românesc a spune am identificat două derivate propriu-zise,
ambele provenite din conversiunea formei participiale. Prima dintre ele, formată cu
prefix negativ, are valoare adverbială şi apare în construcţii de superlativ stilistic:
nespus de mult, nespus de frumos etc. De la acelaşi participiu s-a creat substantivul
spusă, folosit mai ales la plural, cu sensul de „afirmaţie, ceea ce s-a zis”.

180
Ca o curiozitate, am realizat o căutare pe Internet cu www.google.ro şi am găsit pentru
andaluzohablante 2 rezultate, pentru aragonesohablante 119 rezultate, pentru asturianohablante 63 de
rezultate, pentru canariohablante 6 rezultate, pentru leonesohablante 2 rezultate, pentru navarrohablante 5
rezultate; în aceeaşi manieră, am identificat pentru francohablante 6.110 rezultate, pentru lusohablante
1.520 rezultate, pentru germanohablante 9.180 rezultate, iar pentru rusohablante 8.790 rezultate;
considerăm că aceste rezultate sunt relevante pentru punctul de vedere pe care îl expunem.
113
Cu un sens apropiat dicţionarele consemnează substantivul rom. zisă, provenit
din participiul verbului a zice şi folosit, ca şi cel menţionat anterior, în special la
plural. Forma de singular mai are uneori şi sensurile de „proverb, zicătoare,
parimie, pildă, cugetare, parabolă etc.”, aşadar este oarecum sinonimă cu
substantivele zicală, zicere, zicătoare, derivate cu sufixe de la acelaşi verb a zice.
Şi în spaniolă unele tipuri de parimii sunt denumite prin termeni proveniţi din
verbe ale zicerii, precum s.m. dicho şi decir, de la verbul fundamental decir.
Substantivul dicho este format prin conversiune de la forma participială, în timp ce
substantivul decir provine de la cea infinitivală, tot prin conversiune; ambele au
sensul de „zicală, zicătoare”.
Verbul sp. decir dă naştere şi la alte substantive, al căror sens priveşte fie
maniera de exprimare a vorbitorului, fie tipul de mesaj pe care acesta îl transmite.
Astfel, substantivul dicharacho, derivat de la participiul verbal cu ajutorul sufixului
depreciativ -acho, are sensul de „zicală sau cugetare indecentă sau obscenă”; de la
acest substantiv s-a format prin derivare forma dicharachero, cu sufixul de agent
-ero, care înseamnă, pe de o parte, „persoană care are tendinţa de a folosi zicători
obscene”, sau, pur şi simplu, „persoană care ştie să se folosească oportun de pilde,
maxime şi proverbe”.
Adjectivul sp. decidor, derivat tot cu un sufix de agent, poate apărea ca
nemarcat stilistic, însemnând „vorbitor”, sau poate avea conotaţii pozitive atunci
când desemnează un vorbitor „înzestrat cu darul oratoriei, care are un discurs
articulat şi captivant”; ca substantiv, decidor are sensul arhaic de „trubadur”.
Adjectivul sp. indecible, format prin parasinteză cu prefixul negativ in- şi cu
sufixul adverbial -ble, apare de multe ori substantivat prin articularea cu articolul
neutru lo, având sensul de „ceea ce nu poate fi spus, rostit, numit sau explicat”.
Foarte bogat este inventarul de verbe derivate cu prefixe şi prefixoide, însă
trebuie să observăm faptul că, în ambele limbi, aceste forme sunt fie moştenite ca
atare din latină (în cazul spaniolei), fie rezultatul calcurilor lingvistice (mai ales în
cazul românei). Toate verbele româneşti care au ca rădăcină verbul a zice sunt
calchiate după corespondentele lor franceze; dicţionarul Academiei Spaniole, însă,
nu menţionează vreo formă străină ca model de calchiere pentru aceste formaţii.
În mod concret, în limba română am identificat patru verbe derivate de la a
zice, şi anume: a contrazice, a (se) dezice, a interzice şi a prezice, care sunt calcuri
după fr. contredire, dédire, interdire şi prédire. Verbul a prezice dă naştere, la
rândul său, la derivate precum prezicere şi prezicător, în timp ce pentru verbele a
contrazice şi a interzice se consemnează ca forme substantivale provenite prin
conversie de la infinitivul lung contrazicere şi interzicere. Substantivele rom.
contradicţie şi interdicţie, sunt, evident împrumuturi neologice, aşadar nu pot fi
tratate ca derivate de la verbul a zice, în ciuda înrudirii lor etimologice.
Conform DRAE, dintr-o listă lungă de verbe ce conţin secvenţa decir (de tipul:
bendecir, contradecir, desdecir, interdecir, maldecir, predecir, redecir etc.), doar
verbele desdecir şi, posibil, redecir (pentru care nu menţionează niciun fel de
etimologie) ar fi derivate pe terenul limbii spaniole, celelalte fiind moştenite ca

114
atare din limba latină (a se vedea Anexa 1: c. Familiile etimologice ale verbelor
fundamentale ale zicerii de origine latină). Verbul condecir, care, la prima vedere,
ar putea să pară un derivat de la decir cu prefixul asociativ con-, este, în realitate,
un verb moştenit de la un etimon latinesc fără nicio legătură cu verbul zicerii, şi
anume condecēre, un verb impersonal care în latină exprima posibilitatea sau
oportunitatea.
Verbele fundamentale loquendi din cele două limbi nu dau naştere decât
rareori la verbe derivate, singura formă identificată în acest sens fiind verbul rom. a
convorbi, calchiat după germ. unterreden, care are semnificaţia de „a dialoga, a
discuta, a conversa”; de la infinitivul lung al acestui verb s-a format substantivul
convorbire.
Pentru a desemna persoana care are darul vorbirii sau care se foloseşte de
limbajul articulat pentru a comunica, în limba spaniolă se utilizează adjectivul /
substantivul hablante, provenit de la o formă arhaică de participiu activ. Pentru
redarea acestui sens, în limba română s-a format prin derivare cu sufixul de agent
-or adjectivul/ substantivul vorbitor, care, cu formă de neutru, desemnează o
„încăpere destinată întrevederilor dintre o persoană instituţionalizată într-un
internat, cămin sau penitenciar ori într-o unitate militară şi cineva venit din afară,
care nu are acces autorizat în interiorul instituţiei”.
De la substantivul rom. vorbitor, prin prefixare cu prefixoidul ante-, se
formează tot un substantiv, care desemnează persoana care a vorbit înaintea alteia;
această formaţiune este un calc după germ. vorredner.
Forma sp. hablador, derivată de la verbul hablar tot cu sufixul de agent -or,
are, însă, conotaţii negative şi vizează persoanele care vorbesc mult şi impertinent
sau care comit indiscreţii. Pentru limba română identificăm adjectivul derivat
vorbăreţ şi substantivul compus vorbă-lungă, care, însă, s-au format de la
substantivul vorbă, nu de la verbul zicerii pe care îl analizăm aici, motiv pentru
care le-am exclus din tabelul de mai sus.
În spaniolă se face la nivel lexical distincţia între aprecierea negativă asupra
vorbitorului, redată prin sp. hablador, citat anterior, şi aprecierea pozitivă pe care o
implică substantivul hablista, care are sensul de „persoană articulată, care vorbeşte
clar, corect şi elegant”.
În sfârşit, de la verbele loquendi fundamentale, se pot deriva substantive care
desemnează produsul acţiunii de a folosi limbajul articulat. În limba română, prin
conversiune de la infinitivul lung al verbului a vorbi, s-a format substantivul
vorbire, care a pătruns şi în inventarul terminologic al lingvisticii generale, el fiind
nemarcat stilistic. Corespondentul său sp. habla nu este un derivat regresiv de la
hablar, ci este moştenit ca atare. Substantivul derivat habladuría are conotaţii
negative, el având sensul de „expresie inoportună sau jignitoare” ori de „zvon
nefondat”; cu un sens asemănător notăm şi sp. hablilla, derivat, însă, de la habla.
Şi în limba română, cele mai multe lexeme din această categorie sunt derivate nu
de la a vorbi, ci de la vorbă: vorbărie, vorbăraie, vorbuliţă.
Relaţia istorică dintre lexemele înrudite nu este întotdeauna una foarte clară

115
sau, din nefericire, foarte sigură; este suficient să observăm listele prezentate în
Anexa 1: c. Familiile etimologice ale verbelor fundamentale ale zicerii de origine
latină, pentru a constata, pe de o parte, varietatea de forme şi de sensuri care trimit
la rădăcinile latineşti menţionate, iar, pe de altă parte, dificultatea în a stabili
graniţele între cuvintele moştenite şi cele formate pe teren autohton, mai ales în
cazul limbii spaniole, care a beneficiat de un contact neîntrerupt cu limba latină
până la sfârşitul perioadei medievale, împrumutând şi adaptând termeni noi sau
remodelându-i pe cei existenţi deja în limbă (ex. dubletul sp. interdecir /
entredecir); în cazul limbii române, aceeaşi dificultate o au lexicografii în a credita
modelele străine pentru crearea neologismelor româneşti prin calchiere parţială (ex.
rom. interzice, nu *întrezice) sau în a stabili relaţiile de înrudire între termeni cu
forme asemănătoare şi care fac parte din acelaşi câmp semantic (ex. a vorbi,
împrumutat din slavă sau derivat de la vorbă).

116
6. VERBELE ZICERII ÎN FRAZEOLOGIE

6.1. Aspecte teoretice


Frazeologia ca disciplină lingvistică a fost considerată în mod tradiţional ca o
ramură a lexicologiei. Deşi legătura coerentă dintre cele două este de necontestat,
abordările moderne privesc frazeologia ca fiind o disciplină aparte, tributară
lexicologiei, dar cu caracteristici proprii, analizabile din perspective sintactice sau
discursive. Fiind o disciplină relativ nouă, frazeologia este un domeniu încă prea
puţin explorat la ora actuală, ceea ce înseamnă că încă există unele incongruenţe în
ceea ce priveşte terminologia, delimitarea noţiunilor sau comportamentul unităţilor
minimale în situaţii concrete, cum ar fi demersul de traducere. În cele ce urmează,
ne propunem să clarificăm unele aspecte legate de chestiunile menţionate mai sus,
cu care vom opera în această lucrare.

6.1.1. Terminologie şi concepte operaţionale în frazeologie


Probabil una din cele mai acute probleme în ceea ce priveşte disciplina
frazeologiei este cea legată de delimitarea conceptelor specifice şi, implicit, de
accepţiunile care se atribuie termenilor ce constituie inventarul propriu al acestei
ştiinţe.
Deşi este un domeniu studiat intens în ultimii ani, frazeologia încă nu se
bucură de soluţii definitive de denumire, definire, clasificare şi delimitare. De
altfel, studiile recente subliniază însăşi lipsa de omogenitate a faptelor de limbă
considerate de majoritatea lingviştilor drept construcţii frazeologice, urmând apoi
să propună graniţe între categoriile posibile. Or însăşi eterogenitatea fenomenelor
în discuţie duce la existenţa unor zone de intersecţie între clase care cuprind
elemente care fie pot aparţine mai multor categorii, fie sunt dificil de clasificat.
În ceea ce priveşte terminologia folosită pentru denumirea faptelor de limbă
studiate de frazeologie, constatăm o viziune neunitară care demonstrează tocmai
lipsa unui consens în domeniu181: asociaţie metaforică, element metaforic,
expresiune metaforică (Şăineanu); idiotism (Philippide, Şăineanu, Iordan,
Dumistrăcel); locuţiune (Şăineanu, Philippide, Puşcariu, Iordan, Dimitrescu,
Irimia, Hristea, Corpas Pastor); proverb (Şăineanu, Iordan, Dimitrescu, Hristea);

181
Ramona Pohoaţă, în Construcţii fixe în limbile română şi spaniolă, teză de doctorat nepublicată,
Universitatea „Ştefan cel Mare”, Suceava, 2011, p. 15, ilustrează diversitatea terminologică, relevantă
pentru a demonstra părerile neunitare ale cercetătorilor, printr-o listă generoasă de termeni folosiţi în
lingvistica română şi spaniolă.
117
zicală (Şăineanu, Philippide, Iordan, Hristea); expresie (Şăineanu, Puşcariu, Iordan,
Dimitrescu, Irimia); expresie perifrastică, locuţiune, unitate frazeologică
(Puşcariu); ansamblu frazeologic, locuţiune, unitate frazeologică (Dimitrescu);
expresie figurată (Slave); expresie idiomatică (Şăineanu, Dumistrăcel, Hristea);
unitate frazeologică sau frazeologism (Boroianu, Dumistrăcel, Hristea, Carneado
Moré, Tristá Pérez, Martinez López); izolare (Iordan, Dumistrăcel); îmbinare
stabilă, perifrază, perifrază proverbială (Dimitriu); idiom (Avădanei); perifrază
(Avădanei, Dimitriu); expresie frazeologică, locuţiune frazeologică (DSL);
expresie pluriverbală (Casares) sau unitate lexicală pluriverbală (Hernández);
unitate pluriverbală lexicalizată (Corpas Pastor); expresie fixă (Zuluaga,
García-Page Sánchez, Martínez Marín) etc.
Termenul folosit cu cea mai mare frecvenţă este unitate frazeologică, pe care
majoritatea lingviştilor îl preferă deoarece este acceptat în Europa continentală şi în
fosta URSS, unde s-au pus temeliile domeniului frazeologic. Mai mult, termenul
unitate frazeologică poate denumi fără a sublinia diferenţa specifică fiecărei clase
în parte. În studiile mai recente, prezentând aceleaşi avantaje, se întâlneşte
termenul de frazeologism. Întrucât lucrarea de faţă nu îşi propune teoretizarea în
acest sens, ci urmăreşte doar să evidenţieze comportamentul verbelor zicerii în
construcţii stabile morfo-semantic, vom folosi şi noi aceste două variante general
acceptate – alegem să utilizăm ambii termeni şi nu unul singur din considerente
eufonice.

În cadrul inventarului lexical al unei limbi apar uneori îmbinări stabile de


cuvinte, conform unor reguli ce normează relaţiile sintagmatice între acestea.
Repetarea acestor îmbinări face ca ele să se lexicalizeze sub această formă,
ajungând uneori până la evoluţii formale sau semantice în care forma şi/sau sensul
iniţial să fie greu de identificat. Analizând combinaţiile repetate în discursul
colectiv al unei comunităţi etnolingvistice, Eugeniu Coşeriu propune pentru
desemnarea acestora termenul de discurs repetat, care ar îngloba „tot ceea ce în
vorbirea unei comunităţi se repetă într-o formă mai mult sau mai puţin identică sub
formă de discurs deja făcut sau combinare mai mult sau mai puţin fixă, ca
fragment, lung sau scurt a «ceea ce s-a spus deja»”182. Cu alte cuvinte, discursul
repetat înseamnă locuţiuni, perifraze, comparaţii cu formă fixă, wellerisme183,
nume proprii, proverbe, sloganuri, citate recognoscibile etc.
În interiorul categoriei denumite „forme ale discursului repetat”, unităţile
frazeologice sau frazeologismele alcătuiesc o categorie aparte.
Pentru selecţia faptelor de limbă care intră sub incidenţa frazeologiei,
cercetătorii au propus o serie de criterii care nu sunt concentrate într-o singură
182
Eugeniu Coşeriu, Lecţii de lingvistică generală, Bucureşti, Editura ARC, 2000, p. 258-259.
183
Wellerismele sunt „expresiile introduse de (sau însoţite de) formule de tipul: it. come diceva quello
che, come disse colui che, sp. como decía (dijo) aquel que etc.” (ibidem, p. 261).
118
lucrare până la studiul lingvistei spaniole Gloria Corpas Pastor, Manual de
fraseología española184 (ceea ce nu a permis o sistematizare a frazeologismelor).
Pentru ca o structură să poată fi percepută ca unitate frazeologică, ea trebuie să
îndeplinească unele condiţii. Gloria Corpas Pastor propune următoarele criterii
pentru a stabili încadrarea corectă a îmbinărilor de cuvinte în categoria
menţionată185:

1. Frecvenţa;
a. Frecvenţa de coapariţie;
b. Frecvenţa în uz;
2. Instituţionalizare (convenţionalizare, reproductibilitate);
3. Stabilitate;
a. Fixare;
b. Specializare semantică;
4. Idiomaticitate;
5. Variaţie;
a. Variante;
b. Modificări;

Prima condiţie o reprezintă frecvenţa. Nu orice fragment dintr-un text publicat


poate fi considerat unitate frazeologică. Acesta trebuie folosit cu frecvenţă pentru
ca, implicit, să poată fi reprodus de comunitate. Acest criteriu se referă şi la
co-ocurenţa elementelor componente ale unităţii. Aşadar, o îmbinare de cuvinte
este frazeologism dacă uzul ei intens determină conştiinţa colectivă să o adopte ca
atare. Lingvista spaniolă denumeşte acest fenomen instituţionalizare.
Instituţionalizarea este cea care le conferă stabilitate, însă unităţile
frazeologice sunt stabile în grade diferite, deoarece, pe de o parte, elementele
componente au flexiune şi/sau se pot supune procesului de derivare (sp. a eso voy /
iba „asta vreau / voiam să spun”, rom. A lua gura / guriţa pe dinainte (pe cineva),
cu sensul „a spune fără intenţie”), în timp ce, pe de altă parte, o astfel de unitate
poate avea variante (stilistice) prin substituirea unui element cu un altul fără
alterarea sensului (rom. a vorbi de / despre; a duce cu vorba / zăhărelul (pe
cineva), „a induce în eroare prin distragerea atenţiei cu vorba”).
Gloria Corpas Pastor consideră că o trăsătură importantă a structurilor în
discuţie este idiomaticitatea lor, pe care o defineşte ca fiind o specializare
semantică într-un grad ridicat, astfel încât sensul unităţii să nu poată fi dedus din
suma sensurilor izolate ale elementelor componente. Totuşi, nu toate
frazeologismele prezintă această caracteristică (de exemplu rom. a nu sufla niciun
cuvânt este suficient de transparent încât sensul să poată fi reconstituit din
elementele sale).

184
Gloria Corpas Pastor, op. cit.
185
Ibidem, p. 20 et seq.
119
Această caracteristică a unităţilor frazeologice face ca actul traducerii lor să fie
unul dificil, puţine fiind situaţiile de corespondenţă perfectă între limbi diferite
(rom. a rupe tăcerea, sp. romper el silencio).

Pornind de la această schemă, Corpas observă că unităţile frazeologice


prezintă fiecare din respectivele criterii într-un grad mai înalt sau mai scăzut.
Urmărind gradul de realizare pentru fiecare din aceste condiţii, lingvista propune
următoarea clasificare a unităţilor frazeologice186:

1. Colocaţii – unităţi relativ stabile, prefabricate în norma limbii, bazate pe


solidarităţi lexicale, cu următoarele trăsături distinctive: au fixare externă analitică,
nu sunt enunţuri complete, nu sunt acte de vorbire (ex. a nega vehement, a susţine
sus şi tare, a vorbi despre / cu, a se sfătui cu etc.);
2. Locuţiuni – elemente de propoziţie fixate în sistemul limbii, cu următoarele
trăsături distinctive: au fixare internă, au coeziune semantică şi morfosintactică, au
fixare externă pasematică, sunt echivalente cu un lexem, nu sunt enunţuri complete,
nu sunt acte de vorbire (ex. a nu zice nici „pâs”, altfel spus, impropriu spus, nimic
de zis, cât ai zice „peşte” etc.);
3. Enunţuri frazeologice – au fixare internă (materială şi de conţinut) şi
externă, sunt enunţuri complete, constituie acte de vorbire. Se împart în două
categorii: parimii (proverbe, zicători, sloganuri, aforisme, citate) şi formule
rutinare (clişee, stereotipii al căror uz este determinat de contextul actului de
comunicare).

6.1.2. Consideraţii asupra frazeologismelor în traducere


Toate tipurile de frazeologisme, indiferent de structura, comportamentul sau
etimologia lor, sunt elemente de lexic, aşadar statutul şi funcţionarea lor în procesul
traducerii este asemănător până la un punct cu al lexemelor propriu-zise (unităţi
minimale ale nivelului lexical). Teoriile traductologice moderne observă, pe bună
dreptate, că procesul de traducere nu înseamnă o transpunere a unor cuvinte dintr-o
limbă în cuvinte din altă limbă, ci constă în echivalarea unei idei exprimate în
limba de pornire prin mijloace de expresie specifice limbii ţintă. Cu alte cuvinte,
traducerea presupune un demers semasiologic, prin care de la planul expresiei se
trece la planul conţinutului, urmat de un demers onomasiologic, prin care de la
planul semantic se trece la cel al expresiei.
Cercetarea sistematică a echivalenţelor frazeologice între două sau mai multe
limbi este abia la începuturi, aşa încât, cu excepţia lucrărilor cu caracter
lexicografic, puţine sunt lucrările de traductologie care să teoretizeze aspectele
legate de această problemă şi să ofere modele de rezolvare.

186
Ibidem, p. 52 et seq.
120
Aşa cum arată Ioan Oprea, „în cazul discursului repetat trebuie avut în vedere
dacă acesta uneşte sau desparte limbile, dacă este traductibil, echivalabil sau total
opac dialogului dintre limbi.”187
Lingvista Sabine Fiedler identifică cinci tipuri de echivalare a
frazeologismelor în traducere188:

– echivalare denotativă, orientată spre realitatea extralingvistică;


– echivalare conotativă, privitoare la latura afectiv-expresivă;
– echivalare pragmatică, ce ţine cont de reacţia unui receptor-standard;
– echivalare formal-estetică, vizând particularităţile stilistice ale unui autor;
– echivalare normativă, raportată la stilurile funcţionale.

Însă în echivalarea frazeologismelor este necesară atât cunoaşterea sensurilor


şi funcţionării unei unităţi frazeologice, cât şi a particularităţilor ei expresive; în
plus, nu trebuie neglijată latura pragmatică, aşadar trebuie cercetate contextul
comunicativ şi cel cultural. În acest sens, remarcăm o altă clasificare a tipurilor de
echivalare, corespunzând unor modele de traducere189:

– echivalenţă lingvistică, în care există omogenitate la nivel lingvistic între


textele din limba sursă şi limba ţintă, acestui tip de echivalenţă corespunzându-i
traducerea de tip mot à mot;
– echivalenţa paradigmatică, în care este vorba despre echivalenţa elementelor
axei paradigmatice expresive; acest tip de echivalenţă este superioară celei lexicale;
– echivalenţa stilistică (translaţională), în care există o echivalenţă funcţională
a elementelor din textul original şi din textul tradus, cu scopul unei identităţi
expresive, pe baza unui sens care nu se modifică;
– echivalenţa textuală (sintagmatică), adică echivalenţa structurării
sintagmatice a unui text (echivalenţă în formă şi structură).

Cu toate acestea, este important să subliniem că sensul de echivalat trebuie


stabilit prin raportare la realitatea extralingvistică, aşadar designatum-ul este scopul
final al analizei semasiologice, restrângându-se astfel sfera semantică şi, implicit,
mijloacele de expresie. Printr-un proces asemănător, dar în oglindă, se pleacă de la
acest designatum şi se identifică mijloacele de expresie din limba ţintă.
Aşa cum observă Catalina Jiménez, fiecare din cele două etape ale procesului
ar trebui să includă şi abordarea complementară; cu alte cuvinte, o dată identificat
designatum-ul ar fi necesară efectuarea analizei inverse, pentru a se stabili motivele

187
Ioan Oprea, Elemente de filozofia limbii, Institutul European, Iaşi, 2007, p. 80.
188
Sabine Fiedler, English Phraseology. A Coursebook, Gunter Narr Verlag, Tübingen, 2007, p. 118
et seq.
189
Susan Bassnet, Translation Studies, Routledge, New-York, 2002, p. 32, apud Daniela Ene,
Conceptul de «echivalenţă» în traducerea îmbinărilor stabile de cuvinte din limbile engleză şi
română, „Philologica Jassyensia”, An VI, Nr. 2 (12), 2010, p. 202.
121
care justifică selecţia de pe axa paradigmatică a unui anumit semn, şi nu a altuia:
„[...] când se face referire la o analiză de text relevantă pentru traducere,
întotdeauna se începe (şi se termină) cu perspectiva (corectă, desigur) că merge de
la actul vorbirii la semnul lingvistic (top-down), doar că, atunci când se aplică
metodologia, tocmai în analiza lexemelor conţinute în text se observă cele mai mari
carenţe metodologice. [...] De aceea, considerăm că nu s-a afirmat cu suficientă
insistenţă că procesul de analiză trebuie să se facă întotdeauna în ambele direcţii
pentru a putea fi considerat complet şi relevant pentru traducere. Descoperirea
actului de vorbire codificat în text este confirmat de constituirea reţelelor de
significare prezente în acesta şi activate în complexul de lexeme (bottom-up).”190
Metoda modelului lexematic funcţional, propusă de Leocadio Martín
Mingorance191, implică o cercetare separată a inventarelor lexicale ale celor două
limbi între care se face traducerea, stabilind pentru fiecare unitate lexicală un câmp
semantic şi stabilind prin comparaţia interlingvistică suprapunerile între aceste
câmpuri în cele două limbi. În acest fel, afirmă Jiménez, vorbind despre necesitatea
creării unor dicţionare interactive, „în loc de simple lexeme ordonate alfabetic, am
putea descoperi fragmente ale unui continuum interactiv (tot un câmp lexical)
într-o cosmoviziune particulară, pe care ulterior să le confruntăm cu cele din alte
limbi.”192
Procesul de traducere se referă la texte particulare, constituite din acte de
comunicare particulare. Selecţia unui anumit element lexical pentru limba ţintă
presupune, alături de identificarea unei desemnări anume, conştiinţa asupra unui
conţinut conceptual, a unui conţinut cultural, a unei intenţii comunicative adresate
unui prototip concret de receptor.
Aspectul cultural este, fără îndoială, hotărâtor în procesul de traducere a
frazeologismelor, în special a expresiilor idiomatice şi a structurilor paremiologice.
Aceste elemente frazeologice sunt adesea rezultatul unor evoluţii proprii unei
anumite comunităţi etnolingvistice: aspecte ce ţin de cultura sau civilizaţia proprie
sunt codificate în limbă şi devin mărci lexicale specifice. „Folosirea proverbelor
pentru a reconstrui sistemul moral al unei culturi este strâns legată de mesajul
transmis, dar şi de situaţia care-l impune. Între folosire şi sens, proverbul a devenit
din ce în ce mai dependent de context.”193
În cele ce urmează, ne propunem să analizăm separat expresiile şi parimiile din
limbile română şi spaniolă din perspectiva echivalenţei lor semantice, oprindu-ne
asupra unor aspecte legate de demersul de traducere. În acest scop, ne vom concentra
190
Catalina Jiménez, Redes de significado o la utilización del MLF para una semántica aplicada a la
traducción, în „Atlantis”, Revista de la Asociación Española de Estudios Anglo-Norteamericanos,
Alicante, nr. XIX (I), 1997, www.atlantisjournal.org, p. 175 et seq. (trad. noastră).
191
Leocadio Martín Mingorance, Classematics in a Functional-Lexematic Grammar of English, în
Actas del X Congreso Nacional de A.E.D.E.A.N., A.E.D.E.A.N., Zaragoza, 1987, passim.
192
Catalina Jiménez, op. cit., p. 178.
193
Anca Mariana Pegulescu, Relativismul lingvistic în proverbe, în „Limbaj şi context. Revistă de
lingvistică, semiotică şi ştiinţă literară”, Anul I, nr. 2, 2009, Universitatea de Stat „Alecu Russo” din
Bălţi, Republica Moldova, 2009, p. 123 (trad. noastră).
122
asupra echivalenţelor dintre construcţiile fixe dintr-o perspectivă mai generală, unde
latura pur semantică predomină asupra celorlalte (afectivă, pragmatică, stilistică); din
acest punct de vedere, remarcăm trei tipuri de echivalenţe194:

1. echivalenţă totală – atunci când două construcţii se suprapun perfect ca sens


(de obicei se întâmplă în cazul expresiilor împrumutate direct sau al celor
internaţionale): rom. a vorbi de funie în casa spânzuratului, sp. hablar de soga en
la casa del ahorcado;
2. echivalenţă parţială – atunci când pentru o construcţie din limba sursă se
găsesc mai multe echivalente posibile în limba ţintă (este situaţia cel mai frecvent
întâlnită, atunci când traducătorul aproximează o construcţie din limba sursă,
încercând să conserve pe cât posibil sensul, funcţiile şi valorile acesteia): rom. a
vorbi ca o meliţă / moară (hodorogită / stricată / neferecată) / morişcă, sp. hablar
como una lora / un loro / papagayo / una cotorra / chicharra / tarabilla
(descompuesta) / un descosido;
3. construcţii intraductibile – atunci când o construcţie din limba sursă nu are
niciun echivalent (formal sau semantic) lexicalizat în limba ţintă, iar aproximarea
se face, de cele mai multe ori, prin parafrazare, adică prin crearea unei sintagme
noi, care să redea acelaşi sens general. Nu este, însă, singura posibilitate; în unele
cazuri, traducătorii pot recurge fie la calchiere, fie la preluarea expresiei respective
ca atare, ea având statutul de xenism, situaţie în care este necesar un demers
metalingvistic în paratext, care poate consta în glosări sau note care să explice în
detaliu forma şi sensurile construcţiei respective. Un exemplu ar putea fi sp. habló
el buey y dijo mu, pentru care în limba română nu există construcţii echivalente nici
în plan formal, nici în plan semantic (a se vedea infra, § 6.2.2.).

6.2. Expresii idiomatice


Statutul particular al vorbirii între activităţile specific umane explică numărul
mare de expresii (termen sub care am grupat formulele rutinare, colocaţiile şi
locuţiunile) construite cu verbe ale zicerii. Cele mai multe dintre aceste
frazeologisme caracterizează în diverse privinţe actele concrete de comunicare, cu
alte cuvinte se referă la diferite modalităţi de a vorbi, la participarea efectivă a
actanţilor, la nivelul cultural al acestora, la rostire, la valoarea de adevăr a
conţinutului mesajului lingvistic etc. Lingvista spaniolă Mónica Aznárez Mauleón
propune o clasificare semantico-pragmatică extrem de detaliată a frazeologismelor
cu verba dicendi pe baza unei serii de criterii ce vizează codul, mesajul şi
participanţii la procesul de comunicare195; pornind de la această taxonomie, vom
propune o variantă simplificată a acestei clasificări, punând accentul pe codul
lingvistic şi pe mesajul propriu-zis.

194
Irina Condrea, Traducerea din perspectivă semiotică, Cartdidact, Chişinău, 2006, p. 54 et seq.
195
Mónica Aznárez Mauleón, La fraseología metalingüística..., p. 81 et seq.
123
Analizând un corpus alcătuit din expresii idiomatice construite cu verbele a
vorbi, a zice, a spune pentru limba română, respectiv cu verbele hablar şi decir
pentru limba spaniolă, constatăm că majoritatea acestora se încadrează în una din
următoarele categorii generale:

1. Expresii cu sensul „a vorbi clar”


2. Expresii cu sensul „a vorbi neclar”
3. Expresii cu sensul „a vorbi exagerat”
4. Expresii cu sensul „a insulta”
5. Expresii cu sensul „a minţi”
6. Expresii cu sensul „a tăcea”

6.2.1. Expresii cu sensul „a vorbi clar”


Dacă limbajul articulat defineşte umanitatea în opoziţie faţă de celelalte fiinţe
vii, „necuvântătoare”, idiomul unei populaţii este trăsătura definitorie a respectivei
comunităţi etnolingvistice, aşadar expresiile în care verbele zicerii se combină cu
glotonime vor marca acest statut special. „Limba şi cultura proprie sunt considerate
a fi punctul zero al civilizaţiei umane în general, de aceea ajung să fie un punct de
referinţă universal. Este de la sine înţeles că limba reprezintă un mijloc de coeziune
al comunităţilor etnice şi constituie trăsătura care defineşte cel mai bine aceste
comunităţi, precum şi factorul de maximă opoziţie faţă de alte comunităţi
lingvistice.
După cum o demonstrează cercetarea lexicului romanic, existenţa expresiilor
care privesc limba proprie a unui popor ca etalon al normalităţii este un fapt
general. Expresiile rom. a vorbi româneşte şi sp. hablar en castellano au ca
variante, respectiv, rom. a vorbi omeneşte şi sp. hablar en cristiano („a vorbi
creştineşte”). În ambele cazuri, se pare că ceea ce se consideră drept normal,
natural, propriu fiinţelor omeneşti în general – şi creştinilor în particular – nu poate
fi altă limbă decât cea proprie. Un sens asemănător îl au expresiile cat. [parlar]
clar i català, esp. [hablar] en castellano de a pie, fr. [parler] en bon français, port.
[falar] em português, utilizate pentru a desemna un mod de a vorbi clar, explicit şi
fără ocolişuri.”196 Vom adăuga aici expresiile similare sp. hablar en (buen)
romance / román paladino.
În aceeaşi linie semantică putem menţiona expresia rom. a vorbi / a spune clar
şi răspicat, cu un corespondent semantic aproape perfect în limba spaniolă, unde
hablar claro este forma lexicalizată ca locuţiune. Expresia rom. a vorbi / a spune
pe şleau este un idiotism, intraductibil în limba spaniolă printr-o construcţie
asemănătoare. Găsim, în schimb, două expresii idiomatice specifice limbii spaniole
echivalente semantic, şi anume: hablar a calzón quitado şi hablar a chile pelón,
ambele cu acelaşi sens, „a vorbi deschis, a spune pe şleau”.

196
Lavinia Seiciuc, op. cit., p. 328 et seq. (trad. noastră).
124
Cu sensul de „a vorbi explicit, fără ocolişuri” cităm expresia rom. a spune
verde în faţă, care implică, de multe ori, rostirea unui adevăr dureros sau frust;
expresia spaniolă înrudită, poner verde a alguien, înseamnă mai curând „a ocărî,
insulta pe cineva”, pentru că în cultura spaniolă culoarea verde, alături de sensurile
existente şi în alte limbi romanice, este un epitet metaforic cu sensul „indecent,
obscen”; sinonimă cu aceasta este construcţia hablar mal. Mai apropiată de sensul
expresiei româneşti este sp. decirle a alguien cuántas son cinco, ce implică o
exprimare frustă, dar nu insultătoare. Pentru construcţia rom. a vorbi fără ocolişuri
vom cita echivalentele sp. hablar sin rodeos / ambages. Expresiile sp. hablar sin
rebozo(s) / tapujos sunt oarecum similare ca sens, însemnând „a vorbi deschis, fără
ocolişuri, chiar cu riscul de a supăra sau jigni pe cineva”.
Expresia sp. decírselo a alguien deletreado are sensul de „a explica până şi
aspectele evidente”, deci prezintă conotaţii uşor ironice; expresia ar putea fi tradusă
literal în limba română prin construcţia a spune pe litere sau prin verbul a silabisi
sau, în funcţie de context, prin construcţii de tipul a spune ca la proşti / a spune să
priceapă tot prostul. Pentru exprimarea unui sens asemănător, reţinem expresia sp.
¿lo he de decir cantado o rezado?, utilizată doar la forma interogativă, ca răspuns
atunci când cineva pretinde că nu a înţeles ceea ce i s-a spus sau i s-a cerut.
Claritatea şi proprietatea exprimării se exprimă prin expresiile sp. decirlo con
todas las letras sau decirlo con puntos y comas. În această categorie generală
putem cita şi expresia sp. decirlo de cabo a rabo, cu sensul de „a vorbi deschis, a
spune tot adevărul”. Echivalentul românesc pentru sensul de „a spune adevărul”
este expresia a spune drept, care, în funcţie de context, poate prezenta şi o
componentă emoţională, prin sensul secundar „a mărturisi”.

6.2.2. Expresii cu sensul „a vorbi neclar”


Prolixitatea, incoerenţa sau lipsa de proprietate în exprimare sunt sancţionate
de o serie de frazeologisme proprii fiecărei limbi. În general, construcţiile din
această categorie sunt expresii idiomatice, iar traducerea lor în alte limbi se poate
face doar prin echivalarea semantică relativă. Puţinele excepţii le constituie unele
îmbinări relativ stabile de cuvinte, dar în care termenii îşi păstrează sensul lexical,
iar sensul construcţiei este însumarea sensurilor termenilor componenţi. Astfel,
construcţiile rom. a vorbi prostii / a spune tâmpenii sunt echivalente semantic şi
formal cu construcţiile sp. decir estupideces / idioteces / necedades / tonterías /
disparates sau hablar babosadas. Cu acelaşi sens amintim expresia sp. hablar
basura, unde basura înseamnă „gunoi”; din acest motiv, la prima vedere ar putea fi
interpretată eronat ca însemnând „a vorbi murdar” (cf. şi engl. to talk trash = to
talk dirty). Expresia sp. decir una burrada (şi cu var. decir una caballada) pune o
problemă asemănătoare în traducere: dacă în limba română cuvântul măgărie
înseamnă mai curând „obrăznicie, impertinenţă”, expresia spaniolă are acelaşi sens
ca cele de mai sus, şi anume „a spune o prostie”.
Atrage atenţia o expresie glumeaţă din limba spaniolă, uşor învechită în
prezent: habló el buey y dijo mu; această expresie se utilizează atunci când cineva

125
păstrează tăcerea o perioadă de timp şi deodată face o afirmaţie stupidă sau o gafă.
Evident, această expresie face aluzie la lipsa de inteligenţă a persoanei în chestiune,
iar sursa acestei expresii pare să fie o fabulă a poetului madrilen Juan Bautista
Arriaza y Superviela (1770-1837)197.
În cadrul aceluiaşi compartiment semantic putem distinge şi o altă serie de
expresii, care au în comun ideea de „a vorbi incoerent şi prolix, eventual a vorbi
enormităţi”. Cu acest ultim sens cităm expresia sp. hablar adefesios, „a spune
lucruri extravagante, enormităţi”; cuvântul adefesio este un singular reconstruit
după adefesios, provenit din lat. ad Ephesĭos, „către Efesieni”, titlul Epistolei
Sfântului Pavel, ca o aluzie la neajunsurile pe care le-a avut de suferit acesta în
timpul predicii198.
Expresiile rom. a zice vrute şi nevrute / a spune verzi şi uscate199 au sensul de
„a vorbi dezlânat sau mult, fără discernământ”; un sens asemănător îl au expresiile
sp. hablar a tontas y a locas şi hablar como un perico (amer.). Incoerenţa
involuntară în exprimare este redată în limba română prin expresiile rom. a vorbi în
dodii şi a vorbi fără şir200, în timp ce formele a vorbi (într-)aiurea şi a vorbi în doi
peri presupun, în general, o incoerenţă sau ambiguitate intenţionată201.
Vorbirea lipsită de finalitate practică, în care nu se comunică nimic, este
sancţionată prin expresii precum rom. a vorbi ca să n-adoarmă / ca să nu tacă,
asemănătoare ca sens cu sp. decir por decir / hablar por hablar / hablar sin ton ni
son / hablar a humo de pajas; aceste expresii au sensul de „a vorbi fără a comunica
nimic”.
În limba spaniolă există câteva expresii cu sensul „a vorbi despre lucruri
irelevante, a purta discuţii inutile”, precum: sp. hablar del / de la mar y de los (sus)
peces, hablar de pájaros y flores sau hablar de bueyes perdidos (amer.). Cu un
sens asemănător, cel de „a discuta despre chestiuni absurde, lipsite de sens practic”,
cităm expresia sp. hablar / discutir del sexo de los ángeles, care trimite la disputele
religioase ce au precedat Marea Schismă (sp. discusiones bizantinas).

6.2.3. Expresii cu sensul „a vorbi exagerat de mult”


Deşi utilizarea limbajului articulat conferă omului statutul de fiinţă superioară,
vorbirea în exces este sancţionată prin numeroase expresii şi proverbe, căci rolul
comunicării lingvistice este acela de a transmite informaţii conform principiului
economiei, adică a spune multe în cuvinte puţine.

197
Mónica Aznárez Mauleón, op. cit., p. 74 şi p. 250; „Junto a un negro buey cantaban / un ruiseñor y
un canario,/ y en lo gracioso y lo vario/ iguales los dos quedaban. «Decide la cuestión tú», / dijo al
buey el ruiseñor./ Y metiéndose a censor / habló el buey y dijo «mu»”.
198
DRAE 2001.
199
Expresii construite şi cu verbe non dicendi: a înşira, a îndruga etc.
200
Cu echivalente construite fără verba dicendi, precum rom. a o lua pe după vişin / pe arătură, sp.
irse / andarse por los cerros de Úbeda.
201
A se vedea şi infra, Expresii cu sensul „a minţi”.
126
Un număr mare de expresii din această categorie sunt construite sub formă de
comparaţii de egalitate: rom. a vorbi ca o meliţă / moară (hodorogită / stricată /
neferecată) / morişcă, sp. hablar como una lora / un loro / papagayo / una cotorra
/ chicharra / tarabilla (descompuesta) / un descosido. Unele expresii ce redau
sensul de „a vorbi în exces” au forma unor comparative de superioritate: sp. hablas
más que siete / más que un sacamuelas. În limba spaniolă există pentru acest sens
unele construcţii metonimice foarte expresive: sp. hablar (hasta) por los codos /
por el cuello de la camisa.
Uneori, la excesul de vorbe se adaugă rapiditatea cu care acestea sunt emise.
Expresiile care exprimă simultan cele două sensuri sunt metafore care fac aluzie la
fluxul verbal, asemănat cu un fluid care curge: sp. hablar a chorros / hablar a
chorretadas, „a vorbi mult şi repede”.

6.2.4. Expresii cu sensul „a insulta”


Expresiile pe care le-am grupat în acestă categorie alcătuiesc, în realitate, un
inventar lexical destul de neomogen, pentru că ele vizează atât insultele
propriu-zise, adresate unui interlocutor real, cât şi vorbirea pe un ton nepotrivit,
jignitor sau utilizarea de cuvinte vulgare.
În primul rând, o serie de expresii vizează insultele propriu-zise, eventual
însoţite de ameninţări202 la adresa unui destinatar anume. Construcţia rom. a-i zice
cuiva vreo două are sensul de „a certa, a mustra, a dojeni”, în timp ce variantele
rom. a-i zice cuiva ceva de dulce şi sp. decir una fresca / cuatro (dos, tres) frescas
presupun şi insulte sau cuvinte injurioase. Expresia sp. decir pestes203 se utilizează
cu sensurile „a profera injurii” sau „a pronunţa cuvinte vulgare”. O serie de
comparaţii cu formă fixă se actualizează cu un sens asemănător, mai ales atunci
când limbajul vulgar constituie o obişnuinţă a individului respectiv: sp. hablar
como una verdulera / un carretillero / carretero „a injura ca un birjar”.
Referindu-se tot la o exprimare vulgară, expresia sp. hablar en plata,
semnifică „a utiliza cuvinte licenţioase atunci când se consideră oportun acest
lucru”. Cu un sens similar, expresia sp. hablando mal y pronto apare între scurte
pauze în exprimarea orală şi vizează anaforic sau cataforic o expresie vulgară sau
obscenă din discurs, considerată necesară sau justificată pentru emfatizarea unui
aspect sau pentru a spori expresivitatea contextului204.
În sfârşit, construcţiile sp. decirlo / hablar sin pelos en la lengua sunt utilizate
cu referire la persoanele care folosesc fără nicio reţinere un limbaj frust sau vulgar.

202
Alături de expresiile analizate în text, există şi construcţii cu alte verbe ale zicerii (ex. a profera
ameninţări / blesteme / insulte).
203
Apare frecvent într-o variantă fără verb dicendi, şi anume echar pestes.
204
Mónica Aznárez Mauleón, op. cit., p. 424-425.
127
6.2.5. Expresii cu sensul „a minţi”
Eludarea adevărului poate avea diverse grade, mergând de la a păstra tăcerea
asupra unui subiect şi până la comunicarea unor informaţii nereale. Limbile română
şi spaniolă deţin unele construcţii cu verbe ale zicerii care se referă la vorbirea
aluzivă; astfel, expresiile sp. hablar con segundas şi hablar a medias palabras au
sensul de „a vorbi cu dublu înţeles”, aşadar sunt oarecum echivalente cu
construcţia rom. a vorbi pe ocolite; expresia rom. a vorbi cu tâlc are sensul de „a
vorbi cu subînţeles”. Ocultarea parţială a adevărului este redată prin expresiile sp.
decirlo con la boca chica / chiquita / pequeña, hablar de boquilla, „a vorbi
şovăielnic (minţind)”, în timp ce expresiile rom. a vorbi cu jumătate de gură / cu
gura altuia au sensul de „a vorbi evaziv, fără convingere”.
Pentru sensul propriu-zis de „a minţi”, fără alte informaţii suplimentare, în
limba spaniolă există expresia hablar de la boca para afuera, care face aluzie la
lipsa de sinceritate a celui care nu vorbeşte din străfundul inimii, ci doar din gură.
Atunci când punctul de interes nu este activitatea în sine, ci rezultatul sau
manifestarea ei concretă, se utilizează expresii construite cu verb al zicerii care
primeşte un complement direct: rom. a spune poveşti / gogoşi205 / bazaconii, a
spune câte-n lună şi-n stele.
Lipsa de fundament pentru o informaţie neverificată este redată prin expresiile
sp. hablar por boca de ganso, rom. a vorbi din auzite, care au sensul de „a reproduce
o afirmaţie făcută de terţi, fără o verificare prealabilă, a propaga un zvon”.

6.2.6. Expresii cu sensul „a tăcea”


Pentru sensul „a păstra tăcerea”, în limbile română şi spaniolă există câteva
construcţii în care verbele zicerii apar cu formă negativă sau însoţite de o
prepoziţie cu sensul „fără”. O primă categorie o constituie acele construcţii unde
complementul de obiect direct este exprimat printr-o onomatopee: rom. a nu zice
nici pâs, a nu spune nici cârc / mârc, a nu zice nici bleau, sp. sin decir ni pío, sin
decir ni mu.
În limba spaniolă pot ocupa funcţia obiectului direct unele structuri bimembre
rimate, ale căror elemente (sau măcar unul dintre ele) sunt forme „inventate” şi apar
doar în aceste expresii: sp. no / sin decir oxte ni moxte, sin decir tus ni mus; pentru
limba română semnalăm expresia rom. a nu zice nici câr, nici mâr. Simetria bimembră
apare şi în alte expresii, în care fie se coordonează două complemente directe (sp. no
decir alguien ni malo ni bueno, no decir un sí ni un no), fie se coordonează două verba
dicendi cu funcţie de predicat verbal: sp. ni hablar ni parlar.
Pentru acelaşi sens, „a păstra tăcerea”, există expresii cu complement intern,
de tipul sp. sin decir / hablar palabra / ni media palabra sau rom. a nu zice nici
două, unde complementul intern este neexprimat. În sfârşit, merită menţionată

205
Şi cu variante fără verba dicendi, de tipul: a turna, a înşira.
128
expresia sp. sin decir “esta boca es mía”, rom. a-şi ţine gura, care sugerează o
tăcere care ascunde ceva suspect (supărare, teamă, vină etc.)

6.3. Parimii
Proverbele, zicătorile, maximele, aforismele, sloganurile etc. alcătuiesc o
categorie aparte de unităţi frazeologice, numite parimii. Dintre acestea, proverbele
şi zicătorile aparţin de obicei folclorului unei comunităţi; ele au, în general, autor
anonim şi aparţin de patrimoniul culturii populare. Maximele şi aforismele sunt de
factură cultă, autorul lor este, de obicei, un gânditor cunoscut şi aparţin de
patrimoniul cultural universal. Sloganurile sunt specifice stilului publicistic şi apar
în discursul jurnalistic, publicitar sau politic.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că analiza parimiilor populare (proverbe şi
zicători) este cea mai relevantă pentru studiul nostru, având în vedere că oglindesc
cel mai fidel mentalitatea comunităţilor etnolingvistice. În cele ce urmează, ne-am
propus să comparăm inventarul proverbelor româneşti şi spaniole din sfera zicerii
şi, din acest inventar, am selectat un corpus alcătuit din parimii construite cu
verbele rom. a spune, a vorbi, a zice, respectiv cu verbele sp. decir şi hablar. În
acest scop, am încercat să identificăm construcţii relativ echivalente în cele două
limbi, pe care le-am organizat sub formă de tabele.
În urma analizei făcute – şi aşa cum se observă din tabelele de mai jos –, am
ajuns la concluzia că în limba română proverbele şi zicătorile construite cu cele trei
verbe sunt extrem de puţine comparativ cu cele din limba spaniolă (motiv pentru
care am redat între croşete parimiile echivalente care nu respectă condiţia de a fi
construite cu unul din cele trei verbe). Motivul acestui dezechilibru ar putea fi cel
semnalat de Eugeniu Coşeriu, care observa că fiecare comunitate etnolingvistică
manifestă preferinţe pentru un alt tip de discurs repetat: de exemplu, în cultura
spaniolă sunt caracteristice proverbele, în timp ce în cultura italiană se preferă să se
citeze începuturi de fragmente de opere literare; comunităţile protestante (din
Anglia, Germania, Suedia, Statele Unite) se slujesc de citate biblice, iar în
antichitatea elină erau frecvente aluziile la mitologie şi la epopeile homerice206.

6.3.1. Perspectiva pozitivă asupra zicerii


a. vorbele meşteşugite aduc câştig de cauză

ROMÂNĂ SPANIOLĂ
[De vorbă bună nu te doare gura.] Buen hablar de boca, mucho vale y poco cuesta.
El hablador agudo hace a su enemigo mudo.
El que tiene el don de hablar, puede cantar.
[Vorba dulce mult aduce.] Cortesía y bien hablar, cien puertas nos abrirán.
[Vorba bună mult adună.]

206
Eugeniu Coşeriu, op. cit., p. 260.
129
b. vorbele pot aduce consolare

ROMÂNĂ SPANIOLĂ
[Vorba dulce e ca sarea în bucate.] Al hablar como al guisar, con su granito de sal.
Arte para lograr es el dulce hablar.
Când vorbeşti să fie cum ai da cu
pensula, nu cum ai da cu parul.

6.3.2. Perspectiva negativă asupra zicerii


a. vorbele pot răni

ROMÂNĂ SPANIOLĂ
Hablar de la edad y del dinero es conversación de
arrieros.
[Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face.] De ninguno has de decir lo que de ti no quieras oír.
[Cine vorbeşte ce-i place, acela să audă
şi ce-l supără.]
[Minciuna are picioare scurte.] Pa' decir mentiras y comer pescado hay que tener
mucho cuidado.
Să nu vorbeşti de funie în casa Hablar de soga en casa del ahorcado.
spânzuratului.
[Despre morţi, numai de bine.] No hay que hablar mal de los muertos.

b. vorbirea excesivă şi/sau necugetată are efecte negative

ROMÂNĂ SPANIOLĂ
[Fiecare pasăre pe limba ei piere.] A mucho hablar, mucho errar.
[Prostul întâi vorbeşte şi apoi se A mucho hablar, poco acertar.
gândeşte.]
[De grăieşti puţine şi bune, arăţi El buen saber es callar, hasta ser tiempo de hablar.
înţelepciune.]
[Degrabă să asculţi, târziu să grăieşti. Şi
la mânie cu totul să zăboveşti.]
[A fi gură-spartă.] Hablar por los codos, aburrir a todos.
[Foaie verde lobodă, gura lumii
slobodă.]
[Gura lumii n-o astupă nici pământul.]
[În gura închisă nu intră musca.] No hables si lo que vas a decir no es más hermoso
que el silencio.
[Tăcerea e de aur.] El poco hablar es oro, el mucho hablar es lodo.
El que callar no puede, hablar no sabe.
Cine vorbeşte seamănă, cine ascultă Aprende bien a callar, pa’ que sepas bien hablar.
culege.

130
6.3.3. Perspectiva pragmatică asupra zicerii
a. de la vorbe la fapte

ROMÂNĂ SPANIOLĂ
De Dios hablar, y del mundo obrar.
[Din vorbă se face fapta şi din faptă Hablar es más fácil que probar.
vorba].
[Să taci şi să faci.] Hablar bajo y obrar alto.
[Fapte, nu vorbe.] Hablar de la guerra y estar fuera de ella.
Hablar de la mar, y en ella no entrar.
[Unde e vorba multă, acolo e treaba Decir suele ser señal de no hacer, como ladrar lo es
scurtă.] de no morder.
[Vorba unui om cinstit face mai mult Decir es de charlatanes; hacer es de hombres
decât un zapis.] formales.
Decir, dice cualquiera; hacer sólo el que lo sepa,
pueda y quiera.
[De la vorbă până la faptă, cale lungă.] Del decir al hacer hay mucho que ver.
Del dicho al hecho hay mucho trecho.
[Vorbele trec, faptele rămân.] Mejor que decir es hacer y mejor que prometer es
[Faptele grăiesc mai bine decât realizar.
vorbele.] No es lo mismo decirlo que hacerlo.
No es lo mismo decir: moros vienen, que verlos
venir.

b. de la locutor la interlocutor

ROMÂNĂ SPANIOLĂ
[Şi tăcerea este un răspuns.] Quien calla a lo que se pidió, dice que no.
[Nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i
miroase.]
[Vorbele cele ferite, în piaţă şi-n moară-s A mal hablador, discreto oidor.
vorbite.]
Ori te poartă cum ţi-e vorba, ori vorbeşte Tal es la palabra como quien habla.
cum ţi-e portul.
Aprende a escuchar y sonríe al hablar si quieres
agradar.
De los míos me oirás, pero no me hablarás.
El que te presta oídos es porque también quiere
hablar.
Es mejor callar que con tontos hablar.

131
6.4. Frazeologia zicerii în structuri discursive
6.4.1. Taxonomia formulelor discursive
Unele dintre formulele rutinare joacă rolul de modificatori ai discursului, adică
dirijează organizarea discursului şi asigură fluenţa acestuia, exprimând totodată şi
atitudinea emiţătorului faţă de conţinutul mesajului pe care îl transmite207.
În funcţie de poziţia şi de rolul lor în discurs, formulele discursive se pot
clasifica în următoarele categorii208:

1. Formule de incipit (rom. Bună ziua! Bine aţi venit! Vă ajut cu ceva? Mă
bucur să vă cunosc!; sp. Buenos días, ¿Cómo estás?, ¿Qué hay?, ¿Qué tal?,
¿Desea alguna cosa?, ¿Puedo ayudarle?, ¡Mucho gusto!);

2. Formule de tranziţie (rom. Stai să-ţi zic, Ce să vezi? Mă-nţelegi...? Serios


vorbind...; sp. A eso voy/ iba, ¿Qué te digo yo?, ¿Sabes lo que te digo?, ¿Me has
entendido?, Es más, Dicho sea de paso);

3. Formule de încheiere (rom. Ne vedem! Mi-a făcut plăcere! Mai vorbim, Pe


curând, Cu cele mai călduroase urări...; sp. ¡Nos vemos!, Ha sido un placer,
Cuídate mucho, Hasta la vista, Hasta luego, ¡Que te mejores!).

6.4.2. Incidenţe discursive de formule rutinare şi locuţiuni cu verba


dicendi
Incidenţele în discurs ale acestor formule se comportă ca nişte marcatori
discursivi, cu proprietăţi contextuale care contribuie la fluenţa şi coerenţa textului.
Aceşti marcatori pot apărea cu rol anaforic sau cataforic, anticipând sau reluând
informaţii ale discursului, sunt orientaţi fie spre emiţător, fie spre receptor (sau spre
ambii, simultan), şi actualizează mai curând funcţia metalingvistică şi pe cea
conativă (uneori şi funcţia expresivă) decât pe cea referenţială209.
Marcatorii discursivi ce conţin în structura lor un verb al zicerii îşi
actualizează funcţia metalingvistică prin aceea că ei rezumă sau reformulează o
informaţie deja transmisă printr-un mesaj lingvistic ori enunţă iminenţa transmiterii
unei astfel de informaţii, atrăgând atenţie receptorului asupra punctelor-cheie din
mesaj (funcţia conativă) sau asupra atitudinii emiţătorului referitor la conţinutul
acestuia (funcţia expresivă) şi facilitând astfel decodificarea sa corectă.

207
Gloria Corpas Pastor, op. cit., p. 187.
208
Ibidem, p. 187 et seq.
209
Anca Cehan, On Coherence and the Metalinguistic Function of Conversational Routines,
„Philologica Jassyensia”, An III, Nr. 1, 2007, p. 118.
132
6.4.2.1. Formule de incipit
Puţine sunt situaţiile în care actul lingvistic debutează cu o formulă rutinară
construită în jurul unui verb al zicerii. Putem totuşi distinge trei categorii în cadrul
acestor construcţii:

a. formule de salut aparţinând stilurilor informale: rom. ce mai zici?, sp. ¿qué
(me) dices / cuentas?, cuéntame de tu vida;
b. formule pentru începerea unei conversaţii: rom. spune-mi, te rog, ..., îmi
puteţi spune? ce zici de ...? putem vorbi?, sp. tenemos que hablar,¿podemos
hablar? díme una cosa, díme algo;
c. formule pentru începerea unei naraţiuni: rom. spun / zic unii, se zice / spune
/ vorbeşte, vorbeşte lumea că..., aş vrea să încep prin a spune că..., sp. dicen por
ahí, quiero decir que...

6.4.2.2. Formule de tranziţie


Formulele de tranziţie acţionează ca nişte modulatori ai discursului, acţionând
fie la nivelul formal al organizării acestuia, ca nişte conectori între diferite secvenţe
discursive (a, b), fie la nivelul conţinutului mesajului, exprimând poziţia,
atitudinea, sentimentele locutorului în raport cu informaţiile transmise ori primite
de la interlocutor. În cadrul formulelor de tranziţie propunem următoarele categorii
pe care le putem identifica pe baze semantice:

a. formule ale continuităţii (anaforice sau cataforice): rom. stai să-ţi spun, cum
ziceam, după cum (îţi) spuneam, sp. como te decía, ahora te cuento;
b. formule disjunctive: mai bine zis, altfel spus, serios vorbind, sp. mejor
dicho, por mejor decir, hablando de otra cosa;
c. formule ale contrarietăţii: rom. ce vorbeşti?!, nu mai spune!, asta să i-o spui
lui mutu’, să-mi spui tu mie «cuţu», sp. ¡no me digas!, ¿quién lo diría? / cualquiera
lo diría, cuéntaselo a tu abuela / tía / a un guardia, habló el buey y dijo „mu”;
d. formule ale autorităţii: rom. cum zicea cineva, vorba proverbului, vorba
aceea, sp. como dice el dicho, según dicen, como dijo el otro, te lo digo yo;
e. formule de atenuare: rom. zic şi eu (aşa), ca să zic aşa, la drept vorbind,
nimic de zis, sp. por decirlo así, como si dijeramos / como aquel que dice / como
quien dice;
f. formule ale solidarităţii: rom. mie-mi spui?, că bine zici!, între noi fie vorba,
sp. así se habla, hablando de hombre a hombre (de mujer a mujer);
g. formule ale disocierii: rom. zică ce-or zice, zică ce-or vrea, las’ să
vorbească, sp. digan lo que digan, ni hablar.

133
6.4.2.3. Formule de încheiere
În ce priveşte formulele de încheiere, acestea anticipează sau anunţă sfârşitul
actului lingvistic; în această categorie distingem două clase posibile:

a. formule de încetare a dialogului, prin care emiţătorul îşi comunică intenţia


de a încheia discuţia fără a mai asculta argumentele celuilalt: rom. am zis ce-am
avut de zis, nu mai zic nimic, ce să mai vorbim?, sp. no se hable más, no hay más
que hablar, lo dijo/ habló Blas, punto redondo;
b. clişee de salut la despărţire: rom. mai vorbim, sp. seguimos hablando, ya
hablaremos.

6.5. Lexicalizarea şi adaptarea formulelor discursive


cu verba dicendi

Există unele cazuri, nu foarte numeroase, în care unele frazeologisme, în


special formule discursive, suferă adaptări fonetice şi/sau semantice în urma
folosirii lor frecvente şi îndelungate.
La nivel formal, se remarcă o reducere a corpului fonic al acestor construcţii,
care se aglutinează şi se constituie, în timp, în lexeme de sine stătătoare. În plan
semantic, sensurile formulelor discursive se specializează, iar lexemele noi formate
sunt adaptate morfologic la o anumită categorie gramaticală. Cu alte cuvinte,
enunţuri frazeologice care funcţionează ca marcatori discursivi se lexicalizează şi
se gramaticalizează.
În această situaţie se găsesc următoarele forme, provenite prin apocopare din
construcţii verbale cu verbe ale zicerii, care trec din planul concret în cel abstract,
golindu-se de sensul denotativ iniţial:

rom. cică (adv.) < se zice că; „1. se zice că; 2. chipurile, vorba vine”

rom. La înmormântarea unei creştine, cică, preotul Tudose a ţinut o


predică… despre lumânări. (www.ziarulstirea.ro)
rom. Sub titlul Cică muzică, site-ul va aduna în lunile următoare
videoclipurile şi textele unor piese populare, dar care, analizate atent,
nu au nicio logică şi trezesc râsul prin versuri şi orchestraţie.
(www.europafm.ro)

rom. vasăzică (conj., adv.) < va să zică; „deci, aşadar”

rom. Vasăzică: statul nu poate fi curăţat de paraziţi altfel decât prin


sinucidere. (www.forumbursier.ro)

134
rom. carevasăzică (conj. adv.) < care va să zică; „deci, aşadar”

rom. Unde nu e moral, acolo e corupţie şi o soţietate fără prinţipuri,


carevasăzică că nu le are. (I. L. Caragiale, O scrisoare pierdută)

sp. dizque (s.m., adv.) < dice que; „1. zvon; 2. cică” (amer.)

sp. Y corre el dizque de que la maldición de esta casa sólo podrá


romperse si alguien es capaz de velar toda una noche aquí. (José María
Bravo, La velada)
sp. Entre los presos que allí tomaron, fue un hermano del mismo señor,
y otros –no sé cuántos– que dizque andaban vestidos de hábito de
mujeres. (Fray Bartolomé de las Casas, Historia de las Indias)

În toate aceste cazuri de lexicalizare, rezultatul final diferă fundamental de


construcţia originară, atât în plan formal, cât şi în plan semantic. Verbele zicerii
care se văd implicate în aceste procese de gramaticalizare şi lexicalizare îşi pierd
caracteristicile verbale flexionare, iar formula se sudează definitiv, excluzând astfel
orice schimbări de topică sau de posibilităţi combinatorice interne. Direcţia
schimbării semantice merge de la concret la abstract; formulele iniţiale au un sens
referenţial, în timp ce lexemele nou formate obţin un semnificat pragmatic, ele
evidenţiind o apreciere subiectivă din partea vorbitorului.210

Corpusul frazeologic prezentat în paginile anterioare demonstrează categoric


versatilitatea şi disponibilitatea combinatorică a verbelor zicerii, care sunt bine
reprezentate în toate categoriile de unităţi frazeologice. În interiorul acestor
construcţii fixe, verbele dicendi pot să-şi păstreze intact sensul denotativ sau se pot
desemantiza, devenind simple instrumente gramaticale sau pragmatice.
Privirea comparativă asupra fiecărei categorii în parte relevă numeroase
concordanţe între cele două limbi romanice studiate, mergând uneori până la
identitate perfectă a construcţiilor, însă şi situaţii în care echivalarea
frazeologismelor dintr-o limbă nu se poate face decât aproximativ, prin parafrazare
sau prin construcţii nefrazeologice.

210
Elsie Magaña, El paso de “dice que” a “dizque”, de la referencia a la evidencialidad,
“Contribuciones desde Coatepec”, enero-junio, no. 008, Universidad Autónoma del Estado de
México, Toluca, México, 2005, p. 70.
135
7. STRUCTURA ETIMOLOGICĂ A INVENTARULUI DE VERBE
DICENDI

7.1. Statistica procentuală a verbelor zicerii


În paginile acestei lucrări am încercat, până în acest moment, să oferim o
viziune descriptivă, sincronică, asupra verbelor zicerii din limbile română şi
spaniolă, pe care le-am abordat comparativ din diverse perspective:
metalingvistică, pragmatică, lexicală, semantică, morfosintactică etc. Fără îndoială,
demersul nostru ar fi incomplet dacă nu ne-am ocupa, măcar schematic, de
perspectiva diacronică asupra acestor paradigme lexico-semantico-morfosintactice.
În cele ce urmează vom urmări să identificăm în ce măsură cele două limbi
romanice rămân fidele modelelor latineşti sau se îndepărtează de acestea, în mod
concret, vom stabili statistici ale originilor verbelor zicerii din limbile română şi
spaniolă pentru a vedea care limbă a avut o evoluţie mai divergentă faţă de latină şi
câte dintre lexemele latineşti se regăsesc în variantele contemporane ale celor două
limbi.

7.1.1. Limba română


Corpusul de verbe ale zicerii pe care le-am putut identifica pentru limba
română cuprinde un număr de 548 de verbe selectate din principalele dicţionare ale
limbii române, aşa cum am menţionat deja în capitolul introductiv. Pentru stabilirea
etimologiei definitive, acolo unde dicţionarele consultate indicau etimologii
diferite, am preferat varianta precizată în Noul dicţionar universal al limbii
române211, care oferă soluţiile cele mai convingătoare în această privinţă,
respingându-le pe cele nesigure sau suspecte.
Verbele din acest corpus au fost clasificate în funcţie de etimologia lor (a se
vedea Anexa 1: Etimologiile verbelor zicerii: a. Verbe româneşti), demers ce ne-a
uşurat realizarea unei priviri statistice asupra originii acestor verbe româneşti.
Rezultatele schematice ale acestei clasificări pot fi consultate în tabelul următor:

211
NDU.
136
ONOMATOPEIC
ÎMPRUMUTAT
DIN LATINĂ

ÎMPRUMUT
MOŞTENIT

ROMANIC
DERIVAT
VERB

ALTELE
CALC
ABERA X
ABJURA X
ACCEDE X
ACCENTUA X
ACCEPTA X
ACLAMA X
ACORDA X
ACUZA X
ADĂUGA X
ADMITE X
ADMONESTA X
ADRESA X
ADULA X
AFIRMA X
AFURISI X
AGASA X
AIURA X
ALEGA1 X
ALEGA2 X
ALEGE X
ALERTA X
AMĂRÎ X
AMENINŢA X
AMESTECA X
AMINTI X
ANGAJA X
ANTRENA X
ANUNŢA X
APĂSA X
APELA X
APOSTROFA X
APRECIA X
APROBA X
ARĂTA X
ARGUMENTA X
ARTICULA X
ASIGURA X
ASMUŢI X
ATENŢIONA X
ATESTA X

137
ONOMATOPEIC
ÎMPRUMUTAT
DIN LATINĂ

ÎMPRUMUT
MOŞTENIT

ROMANIC
DERIVAT
VERB

ALTELE
CALC
AŢÂŢA X
AUGURA X
AVERTIZA X
BĂLMĂJI X
BĂSNI X
BÂIGUI X
BÂLBÂI X
BÂRÂI X
BÂRFI X
BEHĂI X
BEŞTELI X
BINECUVÂNTA X
BLAMA X
BLASFEM(I)A X
BLEHĂI X
BLEOTOCĂRI X
BLESTEMA X
BODOGĂNI X
BOLBOROSI X
BOMBĂNI X
BOSCORODI X
BUFNI X
BURZULUI X
CALOMNIA X
CĂI X
CĂINA X
CÂNTA X
CÂRÂI X
CÂRCOTI X
CÂRTI X
CENZURA X
CERE X
CERŞI X
CERTA X
CHEMA X
CHESTIONA X
CHIŢĂI X
CICĂLI X
CIONDĂNI X
CIOROVĂI X

138
ONOMATOPEIC
ÎMPRUMUTAT
DIN LATINĂ

ÎMPRUMUT
MOŞTENIT

ROMANIC
DERIVAT
VERB

ALTELE
CALC
CIRIPI X
CITA X
CLAMA X
CLARIFICA X
CLĂPĂI X
CLEFĂI X
CLEVETI X
CLONCĂNI X
COBI X
COLINDA X
COMANDA X
COMBATE X
COMENTA X
COMPĂTIMI X
COMPLIMENTA X
COMUNICA X
CONCHIDE X
CONCLUDE X
CONCLUZIONA X
CONDAMNA X
CONFERENŢIA X
CONFERI X
CONFESA X
CONFIRMA X
CONGRATULA X
CONJECTURA X
CONJUGA X
CONJURA X
CONSIMŢI X
CONSTATA X
CONSULTA X
CONTESTA X
CONTINUA X
CONTRA-ARGU
X
MENTA
CONTRAZICE X
CONVERSA X
CONVINGE X
CONVOCA X
CONVORBI X

139
ONOMATOPEIC
ÎMPRUMUTAT
DIN LATINĂ

ÎMPRUMUT
MOŞTENIT

ROMANIC
DERIVAT
VERB

ALTELE
CALC
CORECTA X
CORIJA X
COTCODĂCI X
CRITICA X
CRONCĂNI X
CUVÂNTA X
DAMNA X
DĂSCĂLI X
DEBITA X
DECLAMA X
DECLARA X
DECLINA X
DECONSILIA X
DECONSPIRA X
DECRETA X
DEFĂIMA X
DEFINI X
DELIBERA X
DELIRA X
DEMONSTRA X
DENIGRA X
DENOMINA X
DENUMI X
DENUNŢA X
DEPLÂNGE X
DESCĂRCA X
DESCÂNTA X
DESCOASE X
DESCRIE X
DESEMNA X
DESTĂINUI X
DETALIA X
DEZAPROBA X
DEZAVUA X
DEZBATE X
DEZICE X
DEZLEGA X
DEZMIERDA X
DEZMINŢI X
DEZONORA X

140
ONOMATOPEIC
ÎMPRUMUTAT
DIN LATINĂ

ÎMPRUMUT
MOŞTENIT

ROMANIC
DERIVAT
VERB

ALTELE
CALC
DEZVĂLUI X
DEZVINOVĂŢI X
DEZVINUI X
DIALOGA X
DICTA X
DIFUZA X
DISCULPA X
DISCUTA X
DISPUNE X
DISPUTA X
DISUADA X
DIVAGA X
DIVULGA X
DOJENI X
DORI X
ELOGIA X
ELUCIDA X
EMITE X
ENUMERA X
ENUNŢA X
ESTIMA X
EVIDENŢIA X
EVOCA X
EXALTA X
EXCLAMA X
EXIGE X
EXORCIZA X
EXORTA X
EXPLICA X
EXPLICITA X
EXPLODA X
EXPRIMA X
EXPUNE X
EXTERIORIZA X
FABRICA X
FABULA X
FĂGĂDUI X
FĂLI X
FÂRNÂI X
FELICITA X

141
ONOMATOPEIC
ÎMPRUMUTAT
DIN LATINĂ

ÎMPRUMUT
MOŞTENIT

ROMANIC
DERIVAT
VERB

ALTELE
CALC
FEŞTELI X
FILOZOFA X
FLATA X
FLECĂRI X
FOLFĂI X
FONFĂI X
FORMULA X
FORNĂI X
FUDULI X
GARGARISI X
GÂGÂI X
GÂLCEVI X
GÂNGĂVI X
GÂNGURI X
GEME X
GLĂSUI X
GLORIFICA X
GLOSA X
GLUMI X
GRĂI X
GROHĂI X
GROZĂVI X
GUIŢA X
HĂRĂZI X
HĂRŢUI X
HÂRÂI X
HULI X
IMITA X
IMPLORA X
IMPROVIZA X
IMPULSIONA X
IMPUNE X
IMPUTA X
INCITA X
INCRIMINA X
INDICA X
INFIRMA X
INFORMA X
INJURIA X
INOCULA X

142
ONOMATOPEIC
ÎMPRUMUTAT
DIN LATINĂ

ÎMPRUMUT
MOŞTENIT

ROMANIC
DERIVAT
VERB

ALTELE
CALC
INSINUA X
INSISTA X
INSTIGA X
INSUFLA X
INSULTA X
INTERESA X
INTEROGA X
INTERPELA X
INTERPRETA X
INTERVENI X
INTERZICE X
INTITULA X
INTONA X
INVITA X
INVOCA X
IRONIZA X
ISCODI X
ISPRĂVI X
ISTORISI X
IZBUCNI X
ÎMBĂRBĂTA X
ÎMBIA X
ÎMBOLDI X
ÎMPĂCA X
ÎMPĂCIUI X
ÎMPROŞCA X
ÎNCÂNTA X
ÎNCEPE X
ÎNCHEIA X
ÎNCHINA X
ÎNCOLŢI X
ÎNCREDINŢA X
ÎNCUNOŞTINŢA X
ÎNCUVIINŢA X
ÎNDEMNA X
ÎNDRUGA X
ÎNDRUMA X
ÎNDUPLECA X
ÎNGĂIMA X
ÎNGÂNA X

143
ONOMATOPEIC
ÎMPRUMUTAT
DIN LATINĂ

ÎMPRUMUT
MOŞTENIT

ROMANIC
DERIVAT
VERB

ALTELE
CALC
ÎNJOSI X
ÎNJURA X
ÎNŞIRUI X
ÎNŞTIINŢA X
ÎNTĂRÂTA X
ÎNTĂRI X
ÎNTOARCE X
ÎNTREBA X
ÎNTRERUPE X
ÎNŢEPA X
ÎNVINOVĂŢI X
ÎNVINUI X
JELI X
JELUI X
JIGNI X
JUDECA X
JURA X
JUSTIFICA X
LAMENTA X
LANSA X
LĂMURI X
LĂTRA X
LĂUDA X
MAIMUŢĂRI X
MANIFESTA X
MĂCĂI X
MĂCĂNI X
MĂRTURISI X
MÂNA X
MÂRÂI X
MECĂI X
MEDIA X
MELIŢA X
MENI X
MENŢIONA X
MILOGI X
MINŢI X
MIORLĂI X
MOBILIZA X
MOLFĂI X

144
ONOMATOPEIC
ÎMPRUMUTAT
DIN LATINĂ

ÎMPRUMUT
MOŞTENIT

ROMANIC
DERIVAT
VERB

ALTELE
CALC
MORMĂI X
MOTIVA X
MUGI X
MURMURA X
MUSTRA X
MUŞTRULUI X
NARA X
NECĂJI X
NECHEZA X
NEGA X
NOMINALIZA X
NOTIFICA X
NUMI X
OBIECTA X
OBSERVA X
OCĂRÎ X
OFENSA X
OFERI X
OFTICA X
OMAGIA X
OPINA X
OPTA X
OPUNE X
ORĂCĂI X
ORDONA X
OŢĂRÎ X
OVAŢIONA X
PARIA X
PALAVRAGI X
PÂRÎ X
PERORA X
PERSIFLA X
PERSISTA X
PERSUADA X
PEŢI X
PISA X
PISĂLOGI X
PIŢIGĂIA X
PLÂNGE X
POFTI X

145
ONOMATOPEIC
ÎMPRUMUTAT
DIN LATINĂ

ÎMPRUMUT
MOŞTENIT

ROMANIC
DERIVAT
VERB

ALTELE
CALC
POMENI X
PONEGRI X
PORECLI X
PORUNCI X
POSTULA X
POVĂŢUI X
POVESTI X
PREAMĂRI X
PREASLĂVI X
PRECIZA X
PRECONIZA X
PREDICA X
PRESUPUNE X
PRETEXTA X
PRETINDE X
PREVEDEA X
PREVENI X
PREVESTI X
PREZENTA X
PREZICE X
PRICINI X
PROBOZI X
PROCITI X
PROCLAMA X
PROFERA X
PROFETIZA X
PROFEŢI X
PROHIBI X
PROMITE X
PRONOSTICA X
PRONUNŢA X
PROPAGA X
PROPOVĂDUI X
PROPUNE X
PROROCI X
PROSLĂVI X
PROTESTA X
PROVOCA X
PUBLICA X
PUFNI X

146
ONOMATOPEIC
ÎMPRUMUTAT
DIN LATINĂ

ÎMPRUMUT
MOŞTENIT

ROMANIC
DERIVAT
VERB

ALTELE
CALC
RAGE X
RAPORTA X
RĂBUFNI X
RĂCĂDUI X
RĂCNI X
RĂPŞI X
RĂSPUNDE X
RĂSTĂLMĂCI X
RĂSTI X
RĂSUFLA X
RĂŢOI X
REAFIRMA X
REAMINTI X
REASIGURA X
RECITA X
RECLAMA X
RECOMANDA X
RECOMANDUI X
RECONCILIA X
RECONFIRMA X
RECONSTITUI X
RECONVOCA X
RECRIMINA X
RECTIFICA X
RECUNOAŞTE X
RECUZA X
REDA X
REDEFINI X
REFERI X
REFUTA X
REFUZA X
REINVITA X
REITERA X
REÎMBĂRBĂTA X
RELATA X
RELEVA X
RELIEFA X
RELUA X
REMARCA X
RENARA X

147
ONOMATOPEIC
ÎMPRUMUTAT
DIN LATINĂ

ÎMPRUMUT
MOŞTENIT

ROMANIC
DERIVAT
VERB

ALTELE
CALC
RENEGA X
REPETA X
REPEZI X
REPLICA X
REPOVESTI X
REPRODUCE X
REPROŞA X
REPUDIA X
RETEZA X
RETRACTA X
REVELA X
REVENDICA X
RIPOSTA X
ROSTI X
RUGA X
SALUTA X
SĂPUNI X
SĂRI X
SÂCÂI X
SÂSÂI X
SCANDA X
SCĂPA X
SCÂNCI X
SCHEUNA X
SCORNI X
SCORNOCI X
SCRÂŞNI X
SCUZA X
SEMNALA X
SFĂDI X
SFĂTUI X
SFÂRŞI X
SILABA X
SILABISI X
SLOBOZI X
SMIORCĂI X
SOLICITA X
SOMA X
SORCOVI X
SOROCI X

148
ONOMATOPEIC
ÎMPRUMUTAT
DIN LATINĂ

ÎMPRUMUT
MOŞTENIT

ROMANIC
DERIVAT
VERB

ALTELE
CALC
SORTI X
SPECIFICA X
SPECULA X
SPOROVĂI X
SPOVEDI X
SPUNE X
SPURCA X
STĂRUI X
STÂRNI X
STIMULA X
STRIGA X
STROPŞI X
SUBLINIA X
SUCI X
SUDUI X
SUFLA X
SUGERA X
SUPLICA X
SUSURA X
SUSŢINE X
ŞFICHIUI X
ŞICANA X
ŞIŞCĂVI X
ŞOPOTI X
ŞOPTI X
ŞUIERA X
ŞUŞOTI X
ŞUŞUI X
TACHINA X
TĂGĂDUI X
TĂIA X
TĂIFĂSUI X
TĂLMĂCI X
TÂLCUI X
TÂNGUI X
TELEFONA X
TERMINA X
TICLUI X
TOASTA X
TOCMI X

149
ONOMATOPEIC
ÎMPRUMUTAT
DIN LATINĂ

ÎMPRUMUT
MOŞTENIT

ROMANIC
DERIVAT
VERB

ALTELE
CALC
TRACASA X
TRADUCE X
TRANSMITE X
TRĂNCĂNI X
TRĂSNI X
TRÂMBIŢA X
TRÂNTI X
TUNA X
TUTUI X
ŢIPA X
ŢIPURI X
UMILI X
URA X
URLA X
URMA X
URSI X
URZI X
VĂICĂRI X
VĂITA X
VESTI X
VEXA X
VOCIFERA X
VORBI X
VOTA X
ZĂDĂRÎ X
ZBIERA X
ZBORŞI X
ZEFLEMISI X
ZICE X

Este necesară o precizare importantă: în cazul verbelor clasificate ca fiind


împrumutate din latină sau din limbile romanice avem de-a face cu o situaţie
specifică limbii române, şi anume cea a etimologiei multiple. De cele mai multe
ori, verbele prezentate în aceste categorii au intrat concomitent în limba română
atât din latina cultă, cât şi din una sau mai multe limbi romanice, de obicei
franceză, mai rar italiană (uneori apare şi o sursă secundară neromanică).
Categoriile etimologice pe care le-am prezentat în tabelul anterior au fost realizate
în funcţie de prima etimologie prezentată în NDU; de exemplu, verbul a
recomanda are etimologie multiplă, anume franceză şi latină (fr. recommander, lat.
150
recommendare), însă a fost trecut la categoria împrumuturilor romanice, pentru că
etimonul francez este prezentat ca primar; în schimb, verbul a suplica, a cărui
etimologie este lat., it. suplicare, a fost încadrat ca împrumut din limba latină. Cu
alte cuvinte, vorbim de două categorii de împrumuturi, care conţin, alături de verbe
cu etimologie unică, şi numeroase verbe cu etimologie multiplă; dicţionarele nu
concordă întotdeauna în privinţa etimologiei acestor verbe, aşadar cele două
categorii sunt doar orientative, ele trebuind, în realitate, să fie considerate ca un tot
unitar.
Sintetizând, în scopuri statistice, rezultatele clasificării prezentate în tabelul de
mai sus, am calculat următoarele procentaje etimologice ale verbelor zicerii din
corpusul analizat pentru limba română:

ONOMATOPEICE
ÎMPRUMUTATE

ÎMPRUMUTURI
MOŞTENITE

DIN LATINĂ

ROMANICE
DERIVATE

CALCURI

ALTELE
TOTAL

548 61 49 101 36 24 200 77


100% 11,131% 8,941% 18,430% 6,569% 4,379% 36,496% 14,051%

Este evident faptul că, din punct de vedere statistic, verbele de origini
nelatineşti şi neromanice reprezintă un procent minor în raport cu toate celelalte,
care pot fi: moştenite, împrumutate din latină sau din limbile romanice sau formate
pe teren românesc prin diverse procedee de îmbogăţire a lexicului. Din punctul de
vedere al circulaţiei şi al funcţiilor acestor verbe nelatineşti, observăm că, în mod
surprinzător, verbul a vorbi, unul din cele trei verbe dicendi fundamentale, este,
probabil, de origine slavă; corespondentele latineşti de tipul loquere, parabolare,
fabulare nu au lăsat urme în limba română, iar a-l pune pe a vorbi în legătură cu
verbum (lat. verba (pl.) – rom. vorbă)212, deşi este tentant, totuşi nu beneficiază de
argumente suficiente, mai ales la nivel fonetic, aşadar este un demers riscant.
Verbul a grăi, tot de origine slavă, este, la rândul său, un verb loquendi neutru şi
nemarcat stilistic, cu alte cuvinte ar putea intra în categoria verbelor fundamentale
ale zicerii (cel puţin la nivel regional, pentru că el nu face parte din inventarul
limbii literare). Celelalte verbe dicendi cu alte origini decât cea latino-romanică fie
au o circulaţie mai redusă în timp, spaţiu sau stil funcţional, fie au sensuri
specializate sau conotaţii stilistice şi/sau afective.
Totuşi, procentajul de peste 14% întrunit de verbele de alte origini decât cea
latino-romanică nu este deloc de neglijat, mai ales că multe din verbele formate pe
terenul limbii române sunt derivate de la elemente etimologice nelatine şi
212
Aşa cum considerau Cipariu, Şăineanu, Herescu (apud DER).
151
neromanice, aşadar sunt tributare limbilor de adstrat (neogreacă, turcă, limbi slave,
maghiară). Două verbe de origine neogrecească, a istorisi şi a silabisi, fac parte din
terminologia teoriei literare şi, respectiv, a celei lingvistice, aşadar nu sunt nici
învechite, nici regionale sau populare. Multe verbe de origine slavă, însă, prezintă
măcar una din cele două caracteristici (a boscorodi, a căina, a probozi, a prociti, a
se stropşi, a tălmăci). Prin semantica lor, o serie de verbe de sorginte slavă îşi
relevă originea în limbajul textelor religioase vechi (a mărturisi, a pomeni, a
porunci, a propovădui, a proslăvi, a (se) spovedi); cele mai multe dintre aceste
lexeme sunt încă în uz, nefiind concurate de neologisme latino-romanice pentru
sensurile religioase. Astfel, a mărturisi poate fi uneori sinonim cu a confesa, iar a
pomeni cu a menţiona, dar în contexte religioase doar primele pot apărea, deci nu
vom auzi, de pildă, Acesta a venit spre *confesiune, ca să *confeseze despre
Lumină, ca toţi să creadă prin el, în loc de Acesta a venit spre mărturie, ca să
mărturisească despre Lumină, ca toţi să creadă prin el [Ioan: 1-7], sau, în ritualul
funerar, veşnica lui *menţionare în loc de veşnica lui pomenire.
Verbele de origine maghiară, pe de altă parte, sunt concurate de alte forme
verbale româneşti, de obicei cuvinte moştenite sau neologisme latino-romanice:
formele a bâigui, a făgădui, a sudui, a tăgădui sunt înlocuite, în vorbirea curentă,
de a aiura, a promite, a înjura, a nega etc.
Trebuie să atragem atenţia şi asupra faptului că, în categoria verbelor de „alte
origini” le-am inclus şi pe cele cu etimologie necunoscută; unele dintre acestea s-ar
putea dovedi a fi de origine latino-romanică, aşadar ar schimba, eventual,
rezultatele statisticilor noastre.
Verbele latino-romanice formează, însă, categoria cea mai bine populată, în
cadrul căreia remarcăm majoritatea covârşitoare a neologismelor împrumutate din
limba franceză (aproape toate din categoria împrumuturilor romanice), cel mai
generos intermediar între limba română şi latina cultă în ceea ce priveşte
neologizarea celei dintâi. Chiar dacă uneori s-a exagerat importanţa limbii franceze
în modernizarea limbii române, nu putem nega faptul că această limbă este
vehicolul unei culturi cu o importanţă deosebită în modelarea culturii europene,
limbă care a constituit, timp de câteva secole, principalul mijloc de comunicare
internaţională în Europa şi principalul mijloc de expresie a gândirii filozofice şi
socio-politice în secolele al XVIII-lea – al XIX-lea. Parisul a fost, pentru
intelectualii acelei epoci, un pol al cunoaşterii, aşadar nu este nimic surprinzător în
faptul că româna a împrumutat un număr atât de mare de lexeme latineşti prin
mijlocirea francezei.

7.1.2. Limba spaniolă


Consultând cele mai relevante dicţionare ale limbii spaniole, am reuşit să
identificăm un număr de 541 verbe ale zicerii; pentru stabilirea etimologiei acestor
verbe am preluat soluţiile oferite de Dicţionarul critic etimologic al lui Joan

152
Corominas213, de altfel, singurul dicţionar etimologic al limbii spaniole care face
clară distincţia între lexemele moştenite şi cele împrumutate ca neologisme din
limba latină în diverse epoci, mai vechi sau mai noi214.
În tabelul de mai jos am schematizat sursele etimologice pentru verbele
dicendi din limba spaniolă, etimologiile propriu-zise putând fi consultate în Anexa
1: Etimologiile verbelor zicerii: b. Verbe spaniole:

ONOMATOPEIC
ÎMPRUMUTAT
DIN LATINĂ

ÎMPRUMUT
MOŞTENIT

ROMANIC
DERIVAT

ALTELE
CALC
VERB

ABERRAR X
ABJURAR X
ABRONCAR X
ABUCHEAR X
ACCEDER X
ACENTUAR X
ACEPTAR X
ACLAMAR X
ACLARAR X
ACONSEJAR X
ACORDAR X
ACOSAR X
ACUDIR X
ACUSAR X
ADMITIR X
ADULAR X
ADVERTIR X
AFIRMAR X
AGORAR X
AGREGAR X
ALABAR X
ALEGAR X
ALERTAR X
ALTERCAR X
ALUDIR X
AMAGAR X
AMARGAR X
AMENAZAR X

213
DCE.
214
DRAE precizează, în ambele cazuri, „del lat. ...”; în DCE, lexemele moştenite sunt indicate prin
„del lat. ...”, în timp ce lexemele împrumutate au precizarea „tomado del lat. ...”.
153
ONOMATOPEIC
ÎMPRUMUTAT
DIN LATINĂ

ÎMPRUMUT
MOŞTENIT

ROMANIC
DERIVAT

ALTELE
CALC
VERB

AMONESTAR X
ANIMAR X
ANUNCIAR X
AÑADIR X
APELAR X
APELLIDAR X
APERCIBIR X
APODAR X
APOSTAR X
APOSTROFAR X
APRECIAR X
APREMIAR X
APRETAR X
APROBAR X
APUNTAR X
ARENGAR X
ARGÜIR X
ARGUMENTAR X
ARREPENTIRSE X
ARRULLAR X
ARTICULAR X
ASEGURAR X
ASENTIR X
ASESORAR X
ASEVERAR X
ASIGNAR X
ATESTAR X
ATESTIGUAR X
ATROPELLAR X
AUGURAR X
AUTORIZAR X
AVENTURAR X
AVERIGUAR X
AVERSAR X
AVISAR X
AZUZAR X
BALBUCEAR X
BALBUCIR X
BARBOTAR X
BARBOTEAR X

154
ONOMATOPEIC
ÎMPRUMUTAT
DIN LATINĂ

ÎMPRUMUT
MOŞTENIT

ROMANIC
DERIVAT

ALTELE
CALC
VERB

BARBULLAR X
BENDECIR X
BERREAR X
BISBISEAR X
BLASFEMAR X
BLASMAR X
BRAMAR X
BRAVEAR X
BRAVOCEAR X
BRINDAR X
BROMEAR X
BURLAR X
CACAREAR X
CALUMNIAR X
CANTALETEAR X
CANTAR X
CANTURREAR X
CECEAR X
CENSURAR X
CITAR X
CLAMAR X
CLARIFICAR X
COMADREAR X
COMANDAR X
COMBATIR X
COMENTAR X
COMPROBAR X
COMPROMETER X
COMPUNGIR X
COMUNICAR X
CONCEDER X
CONCERTAR X
CONCLUIR X
CONDENAR X
CONFABULAR X
CONFERENCIAR X
CONFERIR X
CONFESAR X
CONFIAR X
CONFIRMAR X

155
ONOMATOPEIC
ÎMPRUMUTAT
DIN LATINĂ

ÎMPRUMUT
MOŞTENIT

ROMANIC
DERIVAT

ALTELE
CALC
VERB

CONGRATULAR X
CONJETURAR X
CONJUGAR X
CONJURAR X
CONMINAR X
CONSENTIR X
CONSIDERAR X
CONSTATAR X
CONSULTAR X
CONTAR X
CONTENDER X
CONTESTAR X
CONTINUAR X
CONTRADECIR X
CONTRAPUNTEAR X
CONVENCER X
CONVERSAR X
CONVIDAR X
CONVOCAR X
CORREGIR X
CORTAR X
COTILLEAR X
COTORREAR X
CRITICAR X
CRITIQUIZAR X
CROAR X
CUCHICHEAR X
CUENTEAR X
CHACHAREAR X
CHAPURRAR X
CHAPURREAR X
CHARLAR X
CHILLAR X
CHINCHORREAR X
CHISMEAR X
CHISMORREAR X
CHISMOTEAR X
DEBATIR X
DECIDIR X
DECIR X

156
ONOMATOPEIC
ÎMPRUMUTAT
DIN LATINĂ

ÎMPRUMUT
MOŞTENIT

ROMANIC
DERIVAT

ALTELE
CALC
VERB

DECLAMAR X
DECLARAR X
DECLINAR X
DECORAR X
DECRETAR X
DEDUCIR X
DEFENDER X
DEFINIR X
DEHORTAR X
DELATAR X
DELETREAR X
DELIBERAR X
DELIRAR X
DEMANDAR X
DEMOSTRAR X
DENEGAR X
DENIGRAR X
DENOMINAR X
DENUNCIAR X
DEPARAR X
DEPARTIR X
DEPRECAR X
DESAHOGAR X
DESACONSEJAR X
DESAPROBAR X
DESAUTORIZAR X
DESCARGAR X
DESCOSER X
DESCRIBIR X
DESEMBUCHAR X
DESDECIR X
DESIGNAR X
DESLOAR X
DESMANDAR X
DESMENTIR X
DESPOTRICAR X
DESTACAR X
DESVARIAR X
DETALLAR X
DIALOGAR X

157
ONOMATOPEIC
ÎMPRUMUTAT
DIN LATINĂ

ÎMPRUMUT
MOŞTENIT

ROMANIC
DERIVAT

ALTELE
CALC
VERB

DICTAR X
DIFAMAR X
DILUCIDAR X
DIRIGIR X
DISCANTAR X
DISCRETEAR X
DISCULPAR X
DISCURRIR X
DISCURSAR X
DISCURSEAR X
DISCUTIR X
DISENTIR X
DISPARAR X
DISPARATAR X
DISPONER X
DISPUTAR X
DISUADIR X
DIVAGAR X
DIVULGAR X
DOBLAR X
ECHAR X
ELEGIR X
ELOGIAR X
ELUCIDAR X
EMBROMAR X
EMITIR X
EMPLAZAR X
ENCANTAR X
ENCARGAR X
ENCOMENDAR X
ENCOMIAR X
ENDILGAR X
ENFRASCARSE X
ENGRESCAR X
ENJARETAR X
ENSALZAR X
ENSEÑAR X
ENTABLAR X
ENTREDECIR X
ENTONAR X

158
ONOMATOPEIC
ÎMPRUMUTAT
DIN LATINĂ

ÎMPRUMUT
MOŞTENIT

ROMANIC
DERIVAT

ALTELE
CALC
VERB

ENTREVISTAR X
ENUMERAR X
ENUNCIAR X
ENVIDAR X
ESCALIVAR X
ESCANDIR X
ESCAPAR X
ESCLARECER X
ESPECIFICAR X
ESPECULAR X
ESPETAR X
ESTALLAR X
ESTIMAR X
ESTIMULAR X
EVIDENCIAR X
EVOCAR X
EXALTAR X
EXCLAMAR X
EXCUSAR X
EXHALAR X
EXHIBIR X
EXHORTAR X
EXIGIR X
EXORCIZAR X
EXPLICAR X
EXPONER X
EXPRESAR X
EXPRIMIR X
EXTENDER X
EXTERIORIZAR X
FABRICAR X
FABULAR X
FARFULLAR X
FASTIDIAR X
FAZFERIR X
FELICITAR X
FILOSOFAR X
FISGAR X
FORMULAR X
GALANTEAR X

159
ONOMATOPEIC
ÎMPRUMUTAT
DIN LATINĂ

ÎMPRUMUT
MOŞTENIT

ROMANIC
DERIVAT

ALTELE
CALC
VERB

GALLEAR X
GANGUEAR X
GEMIR X
GLORIAR X
GLORIFICAR X
GLOSAR X
GORJEAR X
GRITAR X
GRUÑIR X
HABLAR X
HALAGAR X
HOSTIGAR X
HUMILLAR X
IMBUIR X
IMITAR X
IMPELER X
IMPERAR X
IMPETRAR X
IMPLORAR X
IMPONER X
IMPORTUNAR X
IMPRECAR X
IMPROVISAR X
IMPUGNAR X
IMPULSAR X
IMPUTAR X
INCITAR X
INCREPAR X
INCRIMINAR X
INCULCAR X
INDICAR X
INFERIR X
INFIRMAR X
INFORMAR X
INJURIAR X
INQUIRIR X
INSINUAR X
INSISTIR X
INSTAR X
INSTIGAR X

160
ONOMATOPEIC
ÎMPRUMUTAT
DIN LATINĂ

ÎMPRUMUT
MOŞTENIT

ROMANIC
DERIVAT

ALTELE
CALC
VERB

INSULTAR X
INTERDECIR X
INTERESAR X
INTERPELAR X
INTERPRETAR X
INTERROGAR X
INTERRUMPIR X
INTERVENIR X
INTIMAR X
INTITULAR X
INVITAR X
INVOCAR X
INVOLUCRAR X
IRONIZAR X
JACTAR X
JAQUEAR X
JOROBAR X
JURAR X
JUSTIFICAR X
JUZGAR X
LADRAR X
LAMENTAR X
LANZAR X
LAUDAR X
LEER X
LIMOSNEAR X
LISONJEAR X
LOAR X
LLAMAR X
MACEAR X
MACHACAR X
MALDECIR X
MALMETER X
MAMULLAR X
MANDAR X
MANIFESTAR X
MANTENER X
MARMOTEAR X
MASCUJAR X
MASCULLAR X

161
ONOMATOPEIC
ÎMPRUMUTAT
DIN LATINĂ

ÎMPRUMUT
MOŞTENIT

ROMANIC
DERIVAT

ALTELE
CALC
VERB

MATRAQUEAR X
MEDIAR X
MENCIONAR X
MENDIGAR X
MENTIR X
METER X
MEZCLAR X
MODULAR X
MOSCONEAR X
MOSQUEAR X
MOSTRAR X
MOTIVAR X
MOVILIZAR X
MURMURAR X
MUSITAR X
NARRAR X
NEGAR X
NOMBRAR X
NOMINAR X
NOTICIAR X
NOTIFICAR X
OBJETAR X
OBSERVAR X
OFENDER X
OFRECER X
OPINAR X
OPONER X
OPTAR X
ORAR X
ORDENAR X
OVACIONAR X
PABLAR X
PALIQUEAR X
PARABOLIZAR X
PARAFRASEAR X
PARIR X
PARLAMENTAR X
PARLAR X
PARLOTEAR X
PARRAFEAR X

162
ONOMATOPEIC
ÎMPRUMUTAT
DIN LATINĂ

ÎMPRUMUT
MOŞTENIT

ROMANIC
DERIVAT

ALTELE
CALC
VERB

PEDIR X
PENDENCIAR X
PERORAR X
PERSUADIR X
PICOTEAR X
PIROPEAR X
PLANTEAR X
PLATICAR X
PORDIOSEAR X
PORFIAR X
PORMENORIZAR X
POSTULAR X
PRECISAR X
PRECONIZAR X
PREDECIR X
PREDICAR X
PREGONAR X
PREGUNTAR X
PRESAGIAR X
PRESENTAR X
PRETENDER X
PRETEXTAR X
PREVER X
PREVENIR X
PROCLAMAR X
PROFERIR X
PROFETIZAR X
PROHIBIR X
PROMETER X
PRONOSTICAR X
PRONUNCIAR X
PROPALAR X
PROPONER X
PRORRUMPIR X
PROTESTAR X
PROVOCAR X
PUBLICAR X
PUNTUALIZAR X
QUEJAR X
RAZONAR X

163
ONOMATOPEIC
ÎMPRUMUTAT
DIN LATINĂ

ÎMPRUMUT
MOŞTENIT

ROMANIC
DERIVAT

ALTELE
CALC
VERB

REAFIRMAR X
REBATIR X
RECALCAR X
RECETAR X
RECHAZAR X
RECHIFLAR X
RECITAR X
RECLAMAR X
RECOMENDAR X
RECONCILIAR X
RECONOCER X
RECONTAR X
RECONVENIR X
RECORDAR X
RECRIMINAR X
RECTIFICAR X
RECUESTAR X
RECUSAR X
REDARGÜIR X
REDECIR X
REDEFINIR X
REFERIR X
REFUNFUÑAR X
REFUTAR X
REGAÑAR X
REGATEAR X
REHUSAR X
REITERAR X
REIVINDICAR X
RELATAR X
RELEVAR X
REMEDAR X
RENEGAR X
REÑIR X
REPELER X
REPETIR X
REPIQUETEAR X
REPLICAR X
REPONER X
REPORTAR X

164
ONOMATOPEIC
ÎMPRUMUTAT
DIN LATINĂ

ÎMPRUMUT
MOŞTENIT

ROMANIC
DERIVAT

ALTELE
CALC
VERB

REPRENDER X
REPROBAR X
REPROCHAR X
REPRODUCIR X
REPUDIAR X
REPUGNAR X
REQUEBRAR X
REQUERIR X
RESALTAR X
RESEÑAR X
RESPONDER X
RETOMAR X
RETORCER X
RETRACTAR X
RETRUCAR X
REVALIDAR X
REVELAR X
REVOLVER X
REZAR X
REZONGAR X
RIFAR X
ROGAR X
ROMPER X
SALMEAR X
SALMODIAR X
SALUDAR X
SECRETEAR X
SENTENCIAR X
SEÑALAR X
SERMONEAR X
SILABEAR X
SILOGIZAR X
SISEAR X
SOLICITAR X
SOSTENER X
SUBRAYAR X
SUGERIR X
SUPONER X
SUPLICAR X
SUSURRAR X

165
ONOMATOPEIC
ÎMPRUMUTAT
DIN LATINĂ

ÎMPRUMUT
MOŞTENIT

ROMANIC
DERIVAT

ALTELE
CALC
VERB

TARAREAR X
TARTAJEAR X
TARTALEAR X
TARTAMUDEAR X
TELEFONEAR X
TERCIAR X
TERMINAR X
TESTAR X
TESTIFICAR X
TESTIMONIAR X
TRABAR X
TRADUCIR X
TRAPALEAR X
TRASLADAR X
TRASLOAR X
TRASMITIR X
TUTEAR X
UFANARSE X
URDIR X
URGIR X
VANAGLORIARSE X
VAPULEAR X
VEJAR X
VERBALIZAR X
VERTER X
VETAR X
VITOREAR X
VITUPERAR X
VOCALIZAR X
VOCEAR X
VOCIFERAR X
VOMITAR X
VOTAR X

Deja la o privire superficială apare evident faptul că cele mai multe surse
etimologice ale verbelor comunicării din limba spaniolă se concentrează aproape
exclusiv în primele trei coloane, în special a doua şi a treia.
Pentru o evidenţă clară şi exactă, am sistematizat rezultatele acestei scheme în
tabelul următor:

166
ONOMATOPEICE
ÎMPRUMUTATE

ÎMPRUMUTURI
MOŞTENITE

DIN LATINĂ

ROMANICE
DERIVATE

CALCURI

ALTELE
TOTAL

541 92 247 167 18 1 12 4


100% 17,005% 45,656% 30,868% 3,327% 0,184% 2,218% 0,739%

Evaluarea cifrelor prezentate în acest tabel indică, fără niciun fel de dubiu, că
verbele zicerii din limba spaniolă sunt în proporţie de peste 99% de origine
latino-romanică; includem în această categorie atât lexemele moştenite sau
împrumutate din latină, cât şi cele împrumutate din alte limbi romanice sau formate
pe terenul limbii spaniole din elemente autohtone prin diferite mijloace de
îmbogăţire a lexicului (derivare, compunere, calcuri, onomatopoeză).
Ponderea cea mai mare este reprezentată de verbele neologice de origine
latină, pe care spaniola le-a împrumutat direct; acest fapt nu este de natură să
surprindă, având în vedere contactul îndelungat pe care limba spaniolă l-a avut cu
latina cultă, atât în epocile vechi, cât şi în perioada modernă. Împreună cu lexemele
moştenite din latina populară, procentajul acestor verbe ajunge la aproape 63% din
total. Împrumuturile neologice din alte limbi romanice sunt aproape neglijabile ca
număr, lucru firesc şi explicabil prin aceleaşi circumstanţe ca mai sus; dintre
limbile romanice, contribuie cu elemente de lexic în spaniolă limbile franceză,
provensală şi italiană.
Formaţiile autohtone însumează aproximativ 34% din inventarul de verbe ale
zicerii identificate, fapt care, din nou, se încadrează în nişte limite logice şi fireşti
privitoare la structura etimologică a acestei paradigme lexicale. Verbele provenite
prin derivare cu sufixe de la onomatopee reprezintă aproape 4% din totalul de
verbe dicendi.
Ni se pare neaşteptat, mai curând, faptul că opt secole de dominaţie arabă au
lăsat urme atât de modeste în ceea ce priveşte terminologia comunicării. Din cele
patru verbe de alte origini decât cea latino-romanică, am putut identifica doar unul
singur de origine arabă, anume halagar, „a linguşi”, în realitate un derivat pe teren
spaniol de la lexemul haláq, formă arabă din Peninsulă, care avea sensul de
„porumbel hoţ”, adică, aşa cum precizează DRAE, „un porumbel mascul care, prin
comportamentul său drăgăstos, reuşeşte să atragă femelele dintr-o hulubărie
străină”. Celelalte trei verbe din această categorie au origine incertă; două par să
aparţină adstratului vizigot, în timp ce unul (endilgar215) ar putea să provină din
dialectul leonez, ceea ce ar însemna că se adaugă la fondul latino-romanic.

215
Conform etimologiei precizate în DCE; în DRAE 2001 se oferă soluţia „de origine incertă”.
167
7.1.3. Observaţii comparative privind statisticile etimologice
Statisticile prezentate în paragrafele anterioare oferă o imagine extrem de clară
a comportamentului lexical al celor două limbi, comportament datorat, pe de o
parte, conjuncturilor istorice particulare, iar, pe de altă parte, specificului tipologic
al fiecăreia. Sintetizând aceste date, considerăm oportună o prezentare comparativă
a procentajelor într-un tabel ca cel de mai jos:

ONOMATOPEICE
ÎMPRUMUTATE

ÎMPRUMUTURI
LIMBA (100%)

MOŞTENITE

DIN LATINĂ

ROMANICE
DERIVATE

CALCURI

ALTELE
Română 11,131% 8,941% 18,430% 6,569% 4,379% 36,496% 14,051%
Spaniolă 17,005% 45,656% 30,868% 3,327% 0,184% 2,218% 0,739%

Cifrele din acest tabel sunt concludente în privinţa repartizării categoriale a


surselor etimologice. Diferenţe şocante apar în coloana a doua (împrumuturi
directe din latină), a şasea (împrumuturi din alte limbi romanice) şi a şaptea (alte
surse). Cu toate acestea, adunând procentele de neologisme latino-romanice pentru
ambele limbi, vom constata un echilibru relativ: aproape 45% pentru limba română
şi aproape 48% pentru limba spaniolă. Şi în privinţa lexemelor formate pe teren
intern notăm o oarecare echivalenţă: puţin peste 29% în cazul limbii române şi cca.
34% în cazul limbii spaniole.
Deosebirea majoră se remarcă în cazul împrumuturilor din alte limbi decât cele
latino-romanice, unde româna depăşeşte spaniola cu mai mult de treisprezece
procente; diversitatea elementelor de adstrat în cazul românei este evidentă în
această privinţă, verbele împrumutate din aceste limbi trădând originea slavă,
neogrecească, maghiară, turcă sau germană. În plus, consemnăm, în ceea ce
priveşte limba română, şi multitudinea de verbe ale zicerii pentru care încă nu s-a
putut stabili o etimologie clară şi sigură; unele lexeme incluse aici ar putea proveni
din substrat sau din stratul latinesc sau, poate, ar putea fi formate pe terenul limbii
române din elemente autohtone, aşadar acest procent este, totuşi, nesigur şi
discutabil.
Este interesant de notat un alt fapt curios: pentru ambele limbi, engleza
reprezintă principala sursă de neologizare în secolul actual şi în ultimele decenii ale
secolului trecut. Lexicul comunicării realizate prin canale tehnologice este tributar
acestei limbi, mai ales în stilurile informale. Nu s-au identificat, însă, în niciuna
dintre cele două limbi, verbe ale zicerii provenite din spaţiul anglofon; dicţionarele
celor două limbi nu includ unele lexeme neologice extrem de utilizate în rândul
tinerilor, precum rom. a chatui sau sp. chatear, „a comunica în timp real pe
168
internet, în scris sau oral”, de la engl. to chat (remarcăm, cu acelaşi interes,
preferinţa românei pentru verbele de conjugările I şi a IV-a, spre deosebire de
spaniolă, care adaptează verbele neologice sau formaţiile autohtone aproape
exclusiv la conjugarea I216).

7.2. Verbe cu etimon latin


Demersul nostru comparativ priveşte două limbi înrudite prin originea lor
comună, anume limba latină populară, aşadar considerăm apropriată o privire
contrastivă asupra evoluţiei şi statutului unor verbe dicendi din cele două limbi
romanice care trimit, direct sau indirect, la etimoane latineşti.
Evoluţia divergentă care se constată între română şi spaniolă se datorează unor
diferenţe majore de natură istorică, diferenţe care vizează mai ales durata
contactului cu limba latină sau a influenţei latineşti, populare sau culte, şi tipurile
de stratificări identificabile în structura celor două limbi.
În cazul limbii române, romanizarea „oficială”, în speţă cea organizată, a fost
de scurtă durată (ceva mai mult de un secol şi jumătate), perioadă încheiată prin
retragerea administraţiei romane în timpul domniei împăratului Aurelian. Nici în
plan ecleziastic nu s-a manifestat constant influenţa latinească: deşi există în
română unele lexeme latineşti vechi în terminologia creştină, moştenite direct din
latină, trebuie să precizăm că limba de cult şi de cultură în spaţiul românesc a
fost, timp de secole, slavona, care şi-a lăsat amprenta asupra lexicului limbii
române217 în diverse domenii ale vieţii comunităţii. Elementele principale de
adstrat în cazul limbii noastre au fost, în perioade diferite, cel slav (slavon,
bulgar, sârb, ucrainean, polonez), cel maghiar, cel turcesc, cel grecesc (bizantin şi
neogrecesc) şi, în perioadele moderne de neologizare sistematică, cel
latino-romanic. Este important să observăm că împrumuturile latino-romanice din
secolele al XIX-lea şi al XX-lea au reuşit să dizloce şi să marginalizeze un număr
mare de lexeme de alte origini decât cea latino-romanică, acele lexeme
reducându-şi treptat utilizarea şi ajungând fie să circule ca arhaisme sau
regionalisme, fie să-şi restrângă sensurile şi să se specializeze semantic pentru a
reda nuanţe particulare extrem de precise sau pentru a construi unele expresii
idiomatice în care nu pot fi substituite cu lexeme neologice. Fondul
latino-romanic este, în acest fel, definitoriu pentru evoluţia limbii române
literare, care a fost modelată conştient şi insistent în ultimele două secole
încheiate (al XIX-lea şi al XX-lea).

216
În sprijinul acestei afirmaţii aducem următoarele cifre: din totalul de 548 de verbe româneşti, 304
sunt de conjugarea I, adică cca. 55%, în majoritate împrumuturi latino-romanice, iar 199 sunt de
conjugarea a IV-a, ceea ce reprezintă procentual circa 36%, majoritatea fiind formaţii interne sau
împrumuturi neromanice; în limba spaniolă, din 541 de verbe ale zicerii, 432 sunt de conjugarea I,
adică 80%.
217
Ne referim la Moldova şi Muntenia; situaţia în Transilvania este diferită.
169
Pentru limba spaniolă remarcăm în primul rând romanizarea extrem de
îndelungată, care s-a stins gradual odată cu dezmembrarea Imperiului Roman şi cu
afirmarea varietăţilor romanice. Contactul cu limba latină a fost, însă, unul
multisecular, având în vedere faptul că latina cultă a continuat să fie limba liturgică
şi a expresiei ştiinţifice, ea fiind şi lingua franca în occidentul european. Ca
elemente importante de adstrat merită menţionate limbile germanice vechi
(vizigotă, suebă, vandală) şi, mai ales, limba arabă; aceasta a lăsat urme notabile în
lexicul limbilor iberoromanice, care, la rândul lor, au furnizat şi altor limbi
europene elemente din terminologia matematicii, a chimiei, a astronomiei sau a
gastronomiei. La aceste elemente de adstrat se adaugă latina cultă, model
permanent şi sursă de neologizare pentru limba spaniolă, şi, într-o oarecare măsură,
alte limbi romanice cu care spaniola a avut contacte mai ales la nivel literar
(franceză, italiană) sau mai ales popular, prin bilingvism (catalană, portugheză).
Statisticile anterioare ne arată, însă, că cel puţin în ceea ce priveşte verbele din
câmpul semantic al comunicării, elementul latinesc propriu-zis (moştenit sau
împrumutat direct) este majoritar, în timp ce contribuţiile romanice externe sau
neromanice contribuie cu ponderi aproape neglijabile la acest inventar.

7.2.1. Corespondenţe etimologice unilaterale


Am inclus sub denumirea generică de corespondenţe etimologice unilaterale
acele situaţii în care verbul provenit dintr-un anumit etimon verbal latinesc se
regăseşte doar în una din cele două limbi; sensurile acestuia sunt redate în cealaltă
limbă printr-un un alt verb, din etimon latinesc sau nu.
Prezenţa unilaterală a acestor verbe se datorează, în multe cazuri, faptului că
avem de-a face cu un număr mare de verbe moştenite din latină în una din cele
două limbi, verbe la care cealaltă nu a avut acces (de exemplu unele verbe din
terminologia creştină din perioada medievală, pe care româna nu le-a cunoscut) sau
pe care le-a pierdut de-a lungul timpului în favoarea altora; în alte cazuri, existenţa
seriilor sinonimice în limba latină a facilitat fiecărei limbi romanice în parte
satisfacerea preferinţei pentru un anume element lexical în detrimentul altuia.
Fireşte, unele dintre aceste verbe sunt neologice şi au corespondente înrudite şi
în cealaltă limbă, însă etimonul nu este identic; este cazul rom. a ofensa şi sp.
ofender, care trimit, în ultimă instanţă, la substantivul lat. offensa, însă provin de la
etimoane verbale diferite (offenser, împrumutat în română din limba franceză, unde
este un derivat de la offense, şi offendere, împrumutat în spaniolă direct din latina
cultă).
Există unele cazuri, semnalate în tabelul de mai jos, în care etimonul latinesc
s-a păstrat în ambele limbi, însă verbele rezultate au suferit mutaţii semantice
semnificative în una din cele două, astfel încât respectivele verbe nu mai prezintă o
componentă a zicerii; am semnalat aceste situaţii între paranteze, notând verbul cu
minuscule şi precizând totodată sensurile aferente:

170
LATINĂ ROMÂNĂ SPANIOLĂ
ACCEDERE ACCEDER
ACCLARĀRE ACLARAR
AD, A + TESTIFICARE ATESTIGUAR
ADAUGERE A ADĂUGA
AGGREGARE AGREGAR
ALAPĀRI ALABAR
ALLEGERE A ALEGE
ALLUDĔRE ALUDIR
ALTERCARI ALTERCAR
AMARICĀRE AMARGAR
AMARIRE A AMĂRÎ
AMMIXTICARE A AMESTECA
APPELLITĀRE APELLIDAR
*APPENSARE A APĂSA
APPUTARE APODAR
ARGUĔRE ARGÜIR
ARRECTARE A ARĂTA
ASSENTĪRE ASENTIR
ASSEVERĀRE ASEVERAR
ASSIGNARE ASIGNAR
AVERSARI AVERSAR
BENEDICĔRE BENDECIR
CERTARE A CERTA
COMMINARI CONMINAR
COMPROBĀRE COMPROBAR
COMPUNGĔRE COMPUNGIR
COMPUTARE CONTAR
CONCEDĔRE CONCEDER
CONFABULARI CONFABULAR
*CONFIDARE CONFIAR
CONTENDĔRE CONTENDER
CONVENTARE A CUVÂNTA
CONVITARE CONVIDAR
CURTĀRE CORTAR
DAMNĀRE A DAMNA (dañar, „a dăuna, a vătăma”)
DEFENDERE DEFENDER
DEHORTĀRI DEHORTAR
DELĀTUS DELATAR
DEMANDĀRE DEMANDAR
DEPARĀRE DEPARAR
DEPARTIRE, DISPARTIRE (a despărţi, „a separa”) DEPARTIR
DEPRECARI DEPRECAR
DILUCIDĀRE DILUCIDAR
DIRIGĔRE DIRIGIR
DISCURRERE DISCURRIR
DISCURSARE DISCURSAR

171
LATINĂ ROMÂNĂ SPANIOLĂ
DISLIGARE A DEZLEGA
*DISMERDARE A DEZMIERDA
DISPARĀRE DISPARAR
DISPARĀTUS, part. lui
DISPARATAR
disparāre
DISSENTIRE DISENTIR
ELIGĔRE ELEGIR
EXBELARE A ZBIERA
(a exala, „a răspândi, a
EXHALĀRE EXHALAR
degaja”)
EXHIBĔRE (a exhiba, „a etala”) EXHIBIR
EXPLODERE A EXPLODA
EX + CLARESCĔRE ESCLARECER
EXTENDĔRE (a extinde, „a mări”) EXTENDER
FACIEM FERIRE FAZFERIR
*FIXICĀRE FISGAR
FUSTIGĀRE HOSTIGAR
GLORIĀRI GLORIAR
GRUNNĪRE GRUÑIR
HUMILIĀRE HUMILLAR
IMBUĚRE IMBUIR
IMPELLĚRE IMPELER
IMPERĀRE IMPERAR
IMPETRĀRE IMPETRAR
IMPRECĀRI IMPRECAR
IMPUGNĀRE IMPUGNAR
*INADDĔRE, din ADDĔRE AÑADIR
INCIPERE A ÎNCEPE
INCLAVARE ÎNCHEIA
INCREPĀRE INCREPAR
*INDEMINARE A ÎNDEMNA
INFERRE INFERIR
*INGANNARE A ÎNGÂNA (engañar, „a înşela”)
INQUIRĔRE INQUIRIR
INSTĀRE INSTAR
*INTERRITARE A ÎNTĂRÂTA
INTORQUERE A ÎNTOARCE
INVIARE A ÎMBIA (enviar, „a trimite”)
INVOLŪCRUM INVOLUCRAR
LEGĔRE LEER
MALEDICĔRE MALDECIR
MANDĀRE MANDAR
MANU TENĒRE MANTENER
MENDICĀRE MENDIGAR
MINĀRI A MÂNA
MITTĔRE METER
MISCULARE MEZCLAR
172
LATINĂ ROMÂNĂ SPANIOLĂ
MUSSITĀRE MUSITAR
PARĔRE PARIR
PERCONTĀRI PREGUNTAR
PI(N)SARE A PISA (pisar, „a călca, a păşi”)
PLORARE LLORAR
PRAECONĀRI PREGONAR
PRAEMIARE (a premia) APREMIAR
PRAESAGIĀRE PRESAGIAR
PROPAGARE A PROPAGA
PROPALĀRE PROPALAR
PRORUMPĔRE PRORRUMPIR
QUAERERE A CERE (querer, „a dori, a iubi”)
*QUASSIARE QUEJAR
QUIRITARE GRITAR
RAGERE A RAGE
RE, iterat. + QUAESITĀRE RECUESTAR
RECALCĀRE RECALCAR
RECORDĀRI RECORDAR
RECREPĀRE REQUEBRAR
REDARGUĔRE REDARGÜIR
REIMITĀRI REMEDAR
REPELLĔRE REPELER
REPONĔRE REPONER
(a repurta, „a obţine, a câştiga
REPORTĀRE REPORTAR
o victorie”)
REPRENDĔRE REPRENDER
(a repugna, „a produce
REPUGNĀRE REPUGNAR
repulsie”)
REQUIRĔRE REQUERIR
RETORQUĒRE RETORCER
RINGĔRE REÑIR
REPROBĀRE REPROBAR
REVOLVĔRE REVOLVER
RUMPĔRE (a rupe) ROMPER
SILLOGIZĀRE SILOGIZAR
SPURCARE A SPURCA
*STRIGARE A STRIGA
SUFFLARE A SUFLA
SUPPONĔRE (a supune) SUPONER
TERTIĀRE TERCIAR
*TSISCLĀRE CHILLAR
ULULARE A URLA
URGERE URGIR
VERTĔRE VERTER
VITUPERĀRE VITUPERAR

173
7.2.2. Corespondenţe etimologice bilaterale
În categoria de corespondenţe etimologice bilaterale am integrat situaţiile în
care verbul provenit dintr-un anumit etimon verbal latinesc se regăseşte în ambele
limbi, fie că este moştenit sau împrumutat ca neologism ori, eventual, calchiat după
o altă limbă romanică sau chiar după limba latină.
În cele mai multe cazuri, verbele din această clasă sunt neologice, chiar dacă
există un număr relativ redus de verbe care, în spaniolă, sunt moştenite. În cazul
limbii române, cele mai multe au fost împrumutate ca atare prin intermediul
francezei sau, în câteva situaţii, este vorba de calcuri lingvistice prin care se preiau
modelele latineşti, tot prin mijlocirea francezei, şi se refac din material lexical
românesc, tot de origine latină. Limba spaniolă a împrumutat direct din latină cele
mai multe dintre verbele din tabelul de mai jos, care, de altfel, au un caracter
universal, ele regăsindu-se, ca neologisme, şi în alte limbi romanice sau
neromanice.
Caracterul neologic al acestor verbe asigură, în cele mai multe cazuri, o
corespondenţă semantică aproape perfectă între verbul românesc şi cel spaniol.
Dacă, totuşi, în una din cele două limbi verbul respectiv este moştenit, apar
diferenţe semnificative în ceea ce priveşte conţinutul semantic al verbelor din cele
două limbi. Spre exemplificare, verbul latinesc orāre se regăseşte în ambele limbi,
însă sensurile celor două sunt complet diferite: în română, verbul moştenit a ura
înseamnă „a adresa dorinţe de bine la adresa cuiva, mai ales în împrejurări
speciale”, în timp ce corespondentul său spaniol orar, împrumutat din latina cultă,
are sensurile de „1. a se ruga; 2. a vorbi în public cu scopul de a convinge sau de a
emoţiona; 3. a ruga, a cere, a implora” (pentru analiza contrastiv-comparativă şi
definiţiile acestor verbe, a se vedea Anexa 2: Definiţiile verbelor zicerii şi Anexa 3:
Tablou comparativ al verbelor zicerii).

LATINĂ ROMÂNĂ SPANIOLĂ


ABERRĀRE A ABERA ABERRAR
ABJURĀRE A ABJURA ABJURAR
ACCEDĔRE A ACCEDE ACCEDER
ACCENTUĀRE A ACCENTUA ACENTUAR
ACCEPTĀRE A ACCEPTA ACEPTAR
ACCLAMĀRE A ACLAMA ACLAMAR
*ACCORDĀRE A ACORDA ACORDAR
ACCUSĀRE A ACUZA ACUSAR
ADMITTĔRE A ADMITE ADMITIR
ADMONĒRE A ADMONESTA AMONESTAR
ADULĀRI A ADULA ADULAR
ADVERTERE A AVERTIZA ADVERTIR
AFFIRMĀRE A AFIRMA AFIRMAR
ALLEGARE A ALEGA ALEGAR
AMMINACIĀRE A AMENINŢA AMENAZAR
ANIMĀRE A ANIMA ANIMAR

174
LATINĂ ROMÂNĂ SPANIOLĂ
ANNUNTIĀRE A ANUNŢA ANUNCIAR
APPELLĀRE A APELA APELAR
APPRETIĀRE A APRECIA APRECIAR
APPROBĀRE A APROBA APROBAR
ARGUMENTĀRI A ARGUMENTA ARGUMENTAR
ARTICULĀRE A ARTICULA ARTICULAR
ATTESTARI A ATESTA ATESTAR
CALUMNIARI A CALOMNIA CALUMNIAR
CANTĀRE A CÂNTA CANTAR
CITĀRE A CITA CITAR
CLARIFICĀRE A CLARIFICA CLARIFICAR
COMBATTUĚRE A COMBATE COMBATIR
COMMENTARI A COMENTA COMENTAR
COMMUNICARE A COMUNICA COMUNICAR
COMPROMITTĔRE A COMPROMITE COMPROMETER
CONDEMNĀRE A CONDAMNA CONDENAR
CONFERRE A CONFERI CONFERIR
CONFESSARE A CONFESA CONFESAR
CONFIRMARE A CONFIRMA CONFIRMAR
CONGRATULARI A CONGRATULA CONGRATULAR
CONIECTURĀRE A CONJECTURA CONJETURAR
CONIUGĀRE A CONJUGA CONJUGAR
CONIURĀRE A CONJURA CONJURAR
CONSENTIRE A CONSIMŢI CONSENTIR
CONSIDERĀRE A CONSIDERA CONSIDERAR
CONSULTĀRE A CONSULTA CONSULTAR
CONTESTĀRI A CONTESTA CONTESTAR
CONTINUĀRE A CONTINUA CONTINUAR
CONTRADICERE A CONTRAZICE CONTRADECIR
CONVERSARI A CONVERSA CONVERSAR
CONVINCĚRE A CONVINGE CONVENCER
CONVOCĀRE A CONVOCA CONVOCAR
CORRIGĚRE A CORIJA CORREGIR
DEBATTUĔRE A DEZBATE DEBATIR
DECIDĔRE A DECIDE DECIDIR
DECLAMĀRE A DECLAMA DECLAMAR
DECLARĀRE A DECLARA DECLARAR
DECLINĀRE A DECLINA DECLINAR
DEDUCĔRE A DEDUCE DEDUCIR
DEFINIRE A DEFINI DEFINIR
DELIBERARE A DELIBERA DELIBERAR
DELIRARE A DELIRA DELIRAR
DEMONSTRĀRE A DEMONSTRA DEMOSTRAR
DENEGĀRE A DENEGA DENEGAR
DENIGRĀRE A DENIGRA DENIGRAR
DENOMINARE A DENOMINA DENOMINAR

175
LATINĂ ROMÂNĂ SPANIOLĂ
DENUNTIĀRE A DENUNŢA DENUNCIAR
DESCRIBĔRE A DESCRIE DESCRIBIR
DESIGNARE A DESEMNA DESIGNAR
DICĔRE A ZICE DECIR
DICTĀRE A DICTA DICTAR
*DIFFAMIARE A DEFĂIMA DIFAMAR
DISCANTĀRE A DESCÂNTA DISCANTAR
DISCARRICĀRE A DESCĂRCA DESCARGAR
DISCUTĔRE A DISCUTA DISCUTIR
DISPONĔRE A DISPUNE DISPONER
DISSUADĔRE A DISUADA DISUADIR
DISPUTĀRE A DISPUTA DISPUTAR
DIVAGĀRI A DIVAGA DIVAGAR
DIVULGĀRE A DIVULGA DIVULGAR
ELOGIĀRE A ELOGIA ELOGIAR
ELUCIDĀRE A ELUCIDA ELUCIDAR
EMITTĔRE A EMITE EMITIR
ENUMERĀRE A ENUMERA ENUMERAR
ENUNTIĀRE A ENUNŢA ENUNCIAR
EVOCĀRE A EVOCA EVOCAR
EXCAPPĀRE A SCĂPA ESCAPAR
EXCLAMĀRE A EXCLAMA EXCLAMAR
EXCUSĀRE A SCUZA EXCUSAR
EXHORTĀRI A EXORTA EXHORTAR
EXIGERE A EXIGE EXIGIR
EXORCIZĀRE A EXORCIZA EXORCIZAR
EXPLICĀRE A EXPLICA EXPLICAR
EXPRIMĔRE A EXPRIMA EXPRIMIR
FABRICĀRE A FABRICA FABRICAR
FELICITĀRE A FELICITA FELICITAR
FORMULARE A FORMULA FORMULAR
GEMĔRE A GEME GEMIR
GLORIFICĀRE A GLORIFICA GLORIFICAR
GLOSSĀRE A GLOSA GLOSAR
IMITĀRI A IMITA IMITAR
IMPLORĀRE A IMPLORA IMPLORAR
IMPONĔRE A IMPUNE IMPONER
IMPULSĀRE A IMPULSIONA IMPULSAR
IMPUTĀRE A IMPUTA IMPUTAR
INCANTĀRE A ÎNCÂNTA ENCANTAR
INCITĀRE A INCITA INCITAR
INCRIMINĀRE A INCRIMINA INCRIMINAR
INCULCĀRE A INCULCA INCULCAR
INDICĀRE A INDICA INDICAR
INFIRMĀRE A INFIRMA INFIRMAR
INFORMĀRE A INFORMA INFORMAR

176
LATINĂ ROMÂNĂ SPANIOLĂ
INOCULARE A INOCULA INOCULAR
INSIGNĀRE A ÎNSEMNA ENSEÑAR
INSINUĀRE A INSINUA INSINUAR
INSISTĔRE A INSISTA INSISTIR
INSTIGĀRE A INSTIGA INSTIGAR
INSULTĀRE A INSULTA INSULTAR
INTERDICĔRE A INTERZICE INTERDECIR
INTERPELLĀRE A INTERPELA INTERPELAR
INTERPRETĀRE A INTERPRETA INTERPRETAR
INTERVENĪRE A INTERVENI INTERVENIR
INTIMĀRE A INTIMA INTIMAR
INTITULĀRE A INTITULA INTITULAR
INVOCĀRE A INVOCA INVOCAR
IUDICĀRE A JUDECA JUZGAR
IURĀRE A JURA JURAR
JUSTIFICARE A JUSTIFICA JUSTIFICAR
LAMENTĀRI A LAMENTA LAMENTAR
LANCEĀRE A LANSA LANZAR
LATRĀRE A LĂTRA LADRAR
MANIFESTĀRE A MANIFESTA MANIFESTAR
MEDIĀRE A MEDIA MEDIAR
MENTĪRI A MINŢI MENTIR
MODULĀRI A MODULA MODULAR
MONSTRĀRE A MUSTRA MOSTRAR
MURMURĀRE A MURMURA MURMURAR
NARRĀRE A NARA NARRAR
NEGĀRE A NEGA NEGAR
NOTIFICĀRE A NOTIFICA NOTIFICAR
OBIECTĀRE A OBIECTA OBJETAR
OBSERVĀRE A OBSERVA OBSERVAR
OFFENDĔRE A OFENSA OFENDER
OFFERRE A OFERI OFRECER
OPINĀRI A OPINA OPINAR
OPPONĔRE A OPUNE OPONER
OPTĀRE A OPTA OPTAR
ORĀRE A URA ORAR
ORDINĀRE A ORDONA ORDENAR
ORDIRI A URZI URDIR
PERORĀRE A PERORA PERORAR
PERSISTĔRE A PERSISTA PERSISTIR
PERSUADĔRE A PERSUADA PERSUADIR
PETĔRE A PEŢI PEDIR
PHILOSOPHĀRI A FILOZOFA FILOSOFAR
PLANGERE A PLÂNGE PLAÑIR
POSTULĀRE A POSTULA POSTULAR
PRAECONIZĀRE A PRECONIZA PRECONIZAR

177
LATINĂ ROMÂNĂ SPANIOLĂ
PRAEDICĔRE A PREZICE PREDECIR
PRAEDICĀRE A PREDICA PREDICAR
PRAESENTĀRE A PREZENTA PRESENTAR
PRAESUPPONĔRE A PRESUPUNE PRESUPONER
PRAETENDĔRE A PRETINDE PRETENDER
PRAEVENĪRE A PREVENI PREVENIR
PRAEVIDĔRE A PREVEDEA PREVER
PRESENTARE A PREZENTA PRESENTAR
PROCLAMĀRE A PROCLAMA PROCLAMAR
PROFERRE A PROFERA PROFERIR
PROPHETIZĀRE A PROFETIZA PROFETIZAR
PROHIBĔRE A PROHIBI PROHIBIR
PROMITTĔRE A PROMITE PROMETER
PRONUNTIĀRE A PRONUNŢA PRONUNCIAR
PROPONĔRE A PROPUNE PROPONER
PROTESTĀRI A PROTESTA PROTESTAR
PROVOCĀRE A PROVOCA PROVOCAR
PUBLICĀRE A PUBLICA PUBLICAR
RECLAMĀRE A RECLAMA RECLAMAR
RECOGNOSCĔRE A RECUNOAŞTE RECONOCER
RECOMMENDARE A RECOMANDA RECOMENDAR
RECONCILIĀRE A RECONCILIA RECONCILIAR
RECRIMINARE A RECRIMINA RECRIMINAR
RECTIFICĀRE A RECTIFICA RECTIFICAR
RECUSĀRE A RECUZA RECUSAR
REFERRE A REFERI REFERIR
REI VINDICARE A REVENDICA REIVINDICAR
REITERĀRE A REITERA REITERAR
RELEVĀRE A RELEVA RELEVAR
RENEGARE A RENEGA RENEGAR
REPETĔRE A REPETA REPETIR
REPLICĀRE A REPLICA REPLICAR
REPROBĀRE A REPROBA REPROBAR
REPUDIĀRE A REPUDIA REPUDIAR
RESPONDĔRE A RĂSPUNDE RESPONDER
RETRACTĀRE A RETRACTA RETRACTAR
REVELĀRE A REVELA REVELAR
ROGĀRE A RUGA ROGAR
SALĪRE A SĂRI SALIR
SALUTĀRE A SALUTA SALUDAR
SCANDĔRE A SCANDA ESCANDIR
SOLLICITĀRE A SOLICITA SOLICITAR
SPECIFICĀRE A SPECIFICA ESPECIFICAR
SPECULĀRI A SPECULA ESPECULAR
STIMULĀRE A STIMULA ESTIMULAR
SUGGERĔRE A SUGERA SUGERIR

178
LATINĂ ROMÂNĂ SPANIOLĂ
SUPPONERE A (PRE)SUPUNE SUPONER
SUPPLICĀRE A SUPLICA SUPLICAR
SUSTINĔRE A SUSŢINE SOSTENER
SUSURRĀRE A SUSURA SUSURAR
TERMINĀRE A TERMINA TERMINAR
TESTĀRI A TESTA1 TESTAR
TONARE A TUNA TONAR
TRADUCĔRE A TRADUCE TRADUCIR
TRANSMITTĔRE A TRANSMITE TRA(N)SMITIR
VEXĀRE A VEXA VEJAR
VOCIFERĀRI A VOCIFERA VOCIFERAR
VOTĀRE A VOTA VOTAR

7.2.3. Corespondenţe etimologice multiple


În categoria corespondenţelor etimologice multiple se regăsesc situaţiile în
care verbul provenit dintr-un anumit etimon latinesc este prezent, de obicei, în
ambele limbi, dar cel puţin într-una din ele apare ca dublet etimologic.
Este cunoscut faptul că lexemele moştenite tind să evolueze semantic, de la
general la particular şi de la abstract la concret, ca urmare a manifestării factorului
etnologic, mai precis, a factorului psihologic şi cultural. Ca o consecinţă a
schimbărilor semantice, apar diferenţe semnificative între lexemele moştenite şi
etimoanele lor latineşti, aşadar, în unele situaţii, se simte necesitatea
reîmprumutării elementului originar, care poate acoperi anumite necesităţi
terminologice cu mai multă precizie decât ar face-o un element moştenit ambiguu
prin polisemantismul său. Dubletele etimologice, aşadar, sunt perechi de asemenea
cuvinte, din care cel puţin unul este împrumutat, dar care trimit, în final, la acelaşi
etimon originar, indiferent de istoria acelui cuvânt împrumutat şi de calea pe care a
urmat-o pentru a ajunge în limba respectivă.
Diferenţele semantice între cuvântul moştenit (sau cuvintele moştenite) şi cel
împrumutat (cele împrumutate) sunt semnificative. Pentru o serie de verbe din
tabelul următor, sensurile pot fi consultate în Anexa 3: Tablou comparativ al
verbelor zicerii.
În unele situaţii, diversificarea semantică este atât de mare, încât apar triplete
etimologice, ca în cazul verbului lat. blasphemare, cu forma populară *blastimare,
care a dat trei forme diferite în limba spaniolă: lastimar, cuvânt moştenit, cu sensul
de „a răni (fizic sau moral)”, apoi blasmar, un semicultism învechit, cu sensurile de
„1. a vorbi de rău despre cineva; 2. a acuza, a imputa; 3. a certa, a ocărî, a insulta”,
şi, în sfârşit, blasfemar, verb neologic, cu semnificaţiile „1. a blasfemia; 2. a
blestema, a ocărî”. Este remarcabil faptul că, în cazul acestui etimon verbal, există
şi în limba română trei forme diferite, însă nu putem vorbi de un triplet etimologic:
a blestema este moştenit din forma populară latinească, în timp ce a blasfema şi a
blasfemia nu sunt decât variante lexicale ale aceluiaşi verb, primul fiind un
179
împrumut direct din latină, iar cel de al doilea, pe cât se pare, fiind împrumutat prin
intermediul limbii germane218.

LATINĂ ROMÂNĂ SPANIOLĂ


AESTIMARE A ESTIMA A STIMA ESTIMAR
ALLEGARE,
A ALEGA1 A ALEGA2 ALEGAR
*ALLIGARE
AUGURARE A AUGURA AGORAR AUGURAR
BALBUCEAR,
BALBUTIRE (A BÂLBÂI?)
BALBUCIR
BLASPHEMARE, A BLASFEMIA, BLASMAR,
A BLESTEMA BLASFEMAR
*BLASTIMARE A BLASFEMA (lastimar)
CLAMĀRE A CHEMA A CLAMA LLAMAR CLAMAR
COMMENDARE A COMÂNDA A COMANDA ENCOMENDAR COMANDAR
CONCLUDERE A CONCHIDE A CONCLUDE CONCLUIR
EXALTARE,
A EXALTA ENSALZAR EXALTAR
*EXALTIARE
EXPONĔRE A SPUNE A EXPUNE EXPONER
FABULĀRE,
A FABULA HABLAR FABULAR
*FABULĀRI
INCLINĀRE A ÎNCHINA A ÎNCLINA INCLINAR
INIURIARE,
A ÎNJURA A INJURIA INJURIAR
*INIURARE
INTERDICERE A INTERZICE ENTREDECIR INTERDECIR
INTERROGĀRE,
A ÎNTREBA A INTEROGA INTERROGAR
*INTERROGUARE
INVITARE A INVITA ENVIDAR INVITAR
JACTĀRE ECHAR JACTAR
LAUDARE A LĂUDA LOAR LAUDAR
NOMINĀRE NOMBRAR NOMINAR
RECITĀRE A RECITA REZAR RECITAR
REFUTĀRE,
A REFUZA A REFUTA REHUSAR REFUTAR
*REFUSĀRE
RESIGNĀRE (a se resemna) RESEÑAR (resignarse)
TESTIFICARI ATESTIGUAR TESTIFICAR
VERIFICARE A VERIFICA AVERIGUAR VERIFICAR

218
Din germ. blasphemieren (Florin Marcu, Marele dicţionar de neologisme, Editura Saeculum,
Bucureşti, 2000).
180
*

Prezentarea comparativă a verbelor dicendi româneşti şi spaniole provenite, la


origine, dintr-un etimon verbal latinesc nu face decât să confirme concluziile
enunţate în paragrafele anterioare, şi anume că acestea s-au păstrat ori s-au
împrumutat în limba spaniolă într-o proporţie mult mai ridicată decât în limba
română.
Evoluţia oarecum divergentă a lexicului românesc, datorată condiţiilor istorice
specifice, nu înseamnă, în niciun caz, o lipsă de varietate. Dimpotrivă, elementele
de lexic nelatine şi neromanice îmbogăţesc paleta semantică a verbelor zicerii, ele
exprimând un larg evantai de sensuri lexicale şi stilistice, aducând uneori nuanţe
privitoare la caracterul arhaic sau popular, greu sau imposibil de redat în limba
spaniolă, unde chiar şi neologismele de origine latinească au o vechime
considerabilă în limbă.
Reciproca, însă, este şi ea la fel de valabilă: spaniola a împrumutat de timpuriu
o serie largă de verbe ale zicerii din limba latină, care apar inclusiv în texte din
Secolul de Aur; sensurile puternic specializate ale acestora le fac dificil de tradus în
limba română pentru un traducător care ar încerca să păstreze şi să redea la nivel
lexical atmosfera unor epoci istorice demult apuse.

181
CONCLUZII

Natura umană presupune în mod vădit nevoia de socializare, de schimb de


informaţii şi de impresii, de transmitere a sentimentelor şi a gândurilor, prin urmare
rolul primordial al comunicării prin limbă reprezintă o certitudine. Verbele care fac
referire la vorbire constituie o parte vastă a vocabularului oricărei limbi. Pornind de
la interacţiunea umană de zi cu zi, se poate sesiza faptul că intuiţia joacă un rol
foarte important în procesul de exprimare a conţinuturilor prin limbă, în care
pilonii de bază sunt: vorbitorul, ascultătorul, contextul şi scopul emiterii actelor de
vorbire.
Precum semnalam încă din partea introductivă a prezentei lucrări, scopul
principal al investigaţiei noastre constă într-un studiu monografic care să ofere o
viziune descriptivă, sincronică, dar şi parţial diacronică, asupra aşa-numitelor verbe
dicendi din limbile română şi spaniolă, preferând o abordare comparativ-
contrastivă din diverse perspective: metalingvistică, pragmatică, lexicală,
semantică, morfosintactică. Corpusul de verbe ale zicerii pe care le-am analizat în
paginile anterioare pentru limbile avute în vedere se ridică la aproximativ 550 de
unităţi lexicografice pentru fiecare idiom. Inventarul acestor verbe a fost definitivat
pornind de la definiţiile precizate în Noul dicţionar universal al limbii române,
pentru limba română, respectiv Diccionario de la Lengua Española (Dicţionarul
Academiei Regale), precum şi Diccionario crítico etimológico castellano e
hispánico al lui Joan Corominas, pentru limba spaniolă, care ne-au oferit atât o
imagine clară a conţinutului semantic, cât şi indicaţii preţioase privitoare la
originea acestor verbe.
Orice limbă dispune de mijloace proprii prin care vorbitorii descriu, valorifică
sau desemnează multitudinea de aspecte ale comunicării. Aşa cum am putut
constata, studiile de specialitate care să vizeze strict sfera verbelor zicerii în două
sau mai multe limbi, care să evidenţieze prin punerea în oglindă trăsăturile
definitorii ale acestora, sunt puţin numeroase până în prezent. De aceea, putem
afirma că structurarea în paralel a trăsăturilor definitorii şi a nuanţelor specifice ale
verbelor dicendi româneşti privite prin filtrul unei alte limbi romanice, spaniola, în
contextul de faţă, reprezintă o noutate pentru cercetarea ştiinţifică de specialitate,
completând într-o oarecare măsură tabloul modelelor de analiză conturate până la
ora actuală.
În lucrarea noastră am intenţionat să aplicăm sau să dezvoltăm metode
adecvate abordării dintr-o perspectivă lingvistică sau alta, într-o încercare de a
oferi o imagine cât mai completă şi mai complexă a trăsăturilor, a

182
comportamentului şi a evoluţiei istorice care caracterizează această secţiune
delimitabilă semantic şi funcţional a vocabularului.
Verbele zicerii şi lexemele înrudite cu acestea aparţin, prin semantica lor,
metalimbajului, deci contribuie la realizarea inventarelor terminologice ale unor
discipline ştiinţifice precum cel al teoriei literaturii sau cel al lingvisticii, în special
al lingvisticii generale, al lingvisticii comparate, al frazeologiei şi al dialectologiei.
Este interesant de remarcat faptul că unele lexeme moştenite sunt atrase în aceste
repertorii terminologice, specializându-şi sensul şi ajungând în opoziţie cu ele
înseşi, mai concret, sensurile acestor lexeme în limbajele specializate pot, de multe
ori, să fie total diferite faţă de cele din vorbirea curentă. În alte situaţii, sinonime
din limba cotidiană realizează sisteme de opoziţie în limbajele de specialitate, aşa
cum s-a arătat în paragrafele privitoare la caracterul metalingvistic al verbelor
zicerii.
Verbele ce denumesc fapte de comunicare alcătuiesc, fără îndoială, o clasă
lexicală, reperabilă chiar şi intuitiv, pe baza unei trăsături de sens, în speţă cea
privitoare la comunicarea prin limbaj articulat. Dar mai mult decât atât, aceste
verbe prezintă coerenţă paradigmatică şi în plan gramatical, ele împărtăşind o serie
de trăsături comportamentale morfosintactice. Fie că sunt tranzitive sau
intranzitive, aceste verbe pot introduce, anaforic sau cataforic, un discurs raportat.
Am constatat că, în general, există o corespondenţă între tranzitivitatea acestor
verbe şi tipul de discurs raportat pe care îl pot introduce: cele tranzitive primesc
complinirea unei completive directe sau circumstanţiale, deci pot introduce un
discurs indirect, în timp ce verbele intranzitive pot raporta, în principiu, doar
vorbirea directă; remarcam, însă, şi excepţiile prin care verbele preponderent
intranzitive pot deveni, uneori, tranzitive la nivelul frazei. Nu este lipsit de interes
nici faptul că, prin conţinutul lor semantic specific, unele dintre verbele dicendi pot
exprima, alături de sensurile lexicale, şi o serie de sensuri gramaticale ce ţin de
categoria aspectului sau de cea a modalităţii verbale. În special cea de-a doua
categorie este bine reprezentată în contextul cercetării de faţă, numeroase verbe ale
zicerii având o componentă prin care se comunică interlocutorului ideea de sfat,
permisiune, obligativitate, interdicţie etc.
Criteriul fundamental şi iniţial care a stat la baza delimitării acestei paradigme
a fost unul semantic, aşadar am definit încă de la început verbele zicerii ca fiind
acele verbe care prezintă în structura lor semantică componenta comunicării prin
limbaj articulat. Nu este deloc surprinzător faptul că, într-o situaţie ca cea de faţă,
tentaţia principală este cea de a realiza o analiză semantică a verbelor din acest
câmp lexical, care, alături de componenta comună enunţată, prezintă, fiecare în
parte, diverse trăsături distinctive, care împart câmpul în subcâmpuri cu numeroase
zone de interferenţă. Analiza componenţială, metodă atât de utilă în cadrul analizei
unor paradigme finite cum ar fi, de exemplu, inventarul fonematic al unei limbi, se
dovedeşte a fi depăşită de complexitatea relaţiilor paradigmatice din câmpul lexical
şi a relaţiilor sintagmatice pe care verbele zicerii le contractează cu alte lexeme,
semantica lor limitând posibilităţile combinatorice ale acestora. Această metodă ar

183
putea fi utilă mai ales în demersurile traductologice, unde, de la bun început, s-ar
putea stabili unele trăsături distinctive eliminatorii; de pildă, pentru traducerea unui
roman de epocă, una din condiţiile impuse elementelor de lexic ar fi [+ arhaic] sau,
măcar, [- neologic]. Considerăm că acest aspect, pe care nu l-am atins nici măcar
tangenţial în lucrarea noastră, ar merita să facă obiectul unei investigaţii aparte.
Există un număr mare de verbe care, la origine, nu prezentau o componentă a
zicerii în structura lor, însă o dezvoltă contextual, ea ajungând, în timp, să fie
recunoscută ca atare de vorbitori şi să înlocuiască, de multe ori, sensul principal al
verbelor respective. Am alocat un subcapitol prezentării acestor verbe, care
îmbogăţesc, zi de zi, repertoriul verbelor zicerii şi care, în unele cazuri, nu sunt
consemnate ca atare în dicţionare. Sursele cărora paradigma zicerii le este tributară
din acest punct de vedere sunt numeroase şi diverse, mergând de la verbe ale
comunicării animale şi alte onomatopee, până la verbe ale meseriilor, ale funcţiilor
fiziologice sau ale fenomenelor meteorologice. În altă ordine de idei, înseşi verbele
dicendi prezintă, de multe ori, un bogat polisemantism, în special dacă facem
referire la verbele fundamentale, anume a spune / a zice şi a vorbi pentru limba
română, respectiv decir şi hablar pentru limba spaniolă. Am analizat aceste verbe
din perspectiva sensurilor particulare pe care le pot dezvolta contextual, iar
demersul nostru a dovedit bogăţia semantică şi funcţională pe care o deţin; fireşte,
această analiză nu face decât să ofere un model de abordare, oricare dintre verbele
zicerii sau oricare din subclasele verbelor zicerii putând face obiectul unor analize
asemănătoare.
Prin sensurile, funcţiile şi comportamentul lor, verbele dicendi se constituie
într-o clasă bine conturată în lexicul unei limbi, atrăgând, uneori, în interiorul
paradigmei, verbe din alte clase, care dezvoltă contextual sensuri de comunicare.
Din punct de vedere lexical, am constatat că, în special verbele fundamentale, adică
arhilexemele acestui câmp, prezintă unele caracteristici comune în cele două limbi:
frecvenţă ridicată în uz, polisemantism, posibilităţi combinatorice variate şi familii
lexicale bine populate. Pentru ilustrare, ne-am oprit asupra celor cinci verbe
fundamentale ale zicerii din cele două limbi studiate, prezentând comparativ
elementele lexico-frazeologice care constituie familiile lor lexicale. Am remarcat
cu interes că, dacă derivarea este un procedeu destul de comun în ambele limbi,
compunerea este un procedeu mai frecvent în limba spaniolă, în timp ce în româna
modernă el nu mai este viabil, aşadar numărul lexemelor compuse este aproape
neglijabil.
Un domeniu conex lexicologiei, cel frazeologic, ne-a pus probleme
interesante, atât în privinţa terminologiei, cât şi în cea a taxonomiei. Urmând o
clasificare de ultimă oră din lingvistica spaniolă, am luat în considerare trei mari
categorii de frazeologisme, cu caracteristici şi funcţii diferite. Dacă în ceea ce
priveşte colocaţiile, locuţiunile şi formulele discursive am constatat un echilibru
între cele două limbi romanice, construcţiile verbale respective fiind, în multe
cazuri, asemănătoare, în cazul parimiilor se observă clar o diferenţă majoră: limba
spaniolă deţine un număr impresionant de parimii formate cu verbe ale zicerii, în

184
timp ce, în limba română, proverbele şi zicătorile echivalente se formează mai
curând cu substantive ale zicerii. Tabelele comparative realizate în acest scop ar
putea constitui un punct de plecare pentru realizarea unei baze de date utile pentru
cei care studiază aceste aspecte ale limbii spaniole, mai ales pentru traducători.
În acelaşi capitol am dedicat câteva paragrafe fenomenului de lexicalizare /
gramaticalizare a unor formule discursive cu verbe ale zicerii, care, în urma unor
procese de rearanjare şi sudare formală şi de specializare semantică, de la concret
la abstract şi de la referenţial la pragmatic, se transformă în lexeme independente şi
de sine stătătoare, cu funcţii şi sensuri bine delimitate şi precizate.
Am dedicat ultima parte a lucrării unui aspect pe care îl considerăm
fundamental pentru cercetarea noastră, în speţă structura etimologică a inventarului
de verbe dicendi pentru cele două limbi. Fiind vorba despre limbi ce provin din
latină, am fost interesaţi sa aflăm în ce măsură limba de origine se regăseşte ca
bază etimologică în cadrul clasei de verbe ale zicerii din perioada contemporană a
istoriei celor două limbi. În structurarea statisticilor cu privire la originea
repertoriului lexical care ne interesează, am ţinut cont de următoarele straturi
etimologice:
- verbe moştenite din latină;
- verbe împrumutate din latină;
- verbe împrumutate din limbile romanice;
- verbe formate pe teren românesc prin diferite procedee de îmbogăţire a
lexicului;
- verbe de alte origini decât cea latino-romanică (includem aici verbele cu
etimologie necunoscută);
- verbe de origine onomatopeică;
- calcuri lexicale de structură.
În urma analizei întocmite, se poate uşor sesiza că, în vreme ce limba română
se distinge printr-un număr impresionant de împrumuturi latino-romanice (cele mai
multe neologisme provenind din limba franceză), spaniola iese în evidenţă prin
numărul copleşitor al verbelor neologice împrumutate direct din latină (în măsura
în care acceptăm în totalitate etimologiile propuse în dicţionarele consultate).
Varietatea adstratului limbii române iese în evidenţă în aceste clasificări
comparative: din întreg inventarul de verbe dicendi, peste 13% provin din alte
surse decât cea latino-romanică, în timp ce, în cazul spaniolei, acest procentaj nu
depăşeşte 2%. Verbele din aceste surse exterioare familiei romanice nu fac decât să
îmbogăţească varietatea semantică a repertoriului zicerii din limba română, acestea
reuşind să exprime un mozaic de sensuri şi conotaţii, alături de unele nuanţe
privitoare la caracterul popular, regional sau învechit al acestora.

Interacţiunea lingvistică constituie una dintre dimensiunile fundamentale


ale realităţii inter- şi intrasubiective. Materializarea verbală ce rezultă din practicile

185
discursive constituie un segment fundamental al căii de acces către reprezentările
sociale, iar cercetarea sistematică a elementelor de lexic ce se circumscriu acestui
perimetru constituie o provocare incitantă şi extrem de utilă.
Constatările făcute de numeroşi lingvişti contemporani şi nu numai, coroborate
cu concluziile proprii la care am ajuns ca urmare a prezentei cercetări, creează
bazele destul de închegate ale unor viitoare studii care să distruibuie verbele
dicendi în rolul principal al unei cazuistici complexe. Aceste verbe ale zicerii,
precum şi toate structurile concentrate în jurul lor (unităţi frazeologice, parimii,
expresii, proverbe, zicători, etc.), cu toate subtilităţile pe care le implică, arată
faptul că la nivel universal au existat şi vor exista întotdeauna fenomene comune ce
privesc expresia metalingvistică prin repertoriul său terminologic specific, în speţă
prin elementele ce compun câmpul lexical al comunicării prin limbaj articulat.
În urma cercetării efectuate, am putut identifica şi prezenta o serie de
informaţii inedite cu privire la verbele zicerii şi am reuşit să formulăm unele
concluzii extrem de interesante în legătură cu inventarul, comportamentul şi
originile acestor verbe în două limbi înrudite, care, însă, sunt separate de însăşi
istoria popoarelor care le vorbesc.
Lucrarea de faţă nu este şi nici nu se pretinde a fi un demers exhaustiv, ci doar
îşi propune să arate faţetele diverse şi complexe ale acestei clase de verbe, care
poate fi abordată din unghiuri diferite, în scopuri diferite. Pentru acest motiv,
considerăm că cercetarea ştiinţifică sistematică asupra clasei de verbe ale zicerii,
aflată abia la început, rămâne o chestiune de actualitate, iar orice analiză ulterioară
va contribui la creionarea unei viziuni unitare şi complexe asupra acestei clase de
verbe, în particular, şi asupra comunicării umane, în general.

186
ANEXE
Anexa 1: Etimologiile verbelor zicerii

a. Verbe româneşti

ÎMPRUMUTAT DIN ÎMPRUMUT


VERB MOŞTENIT DERIVAT ONOMATOPEIC CALC ALTELE
LATINĂ ROMANIC
ABERA din lat., it. aberrare
din lat. abjurare,
ABJURA
fr. abjurer
din lat. accedĕre,
ACCEDE
fr. accéder
ACCENTUA din fr. accentuer
din fr. accepter;
ACCEPTA
lat. acceptare
din fr. acclamer,
ACLAMA
lat. acclamare
din fr. accorder,
ACORDA
it. accordare
din fr. accuser,

189
ACUZA
lat. accusare
ADĂUGA Lat. adaugere
din lat. admittĕre,
ADMITE
fr. admettre
ADMONESTA din fr. admonester
din fr. adresser,
ADRESA
germ. adressieren
din fr. aduler, lat.
ADULA
adulari
din fr. affirmer, lat.
AFIRMA
affirmāre
din gr. biz.
AFURISI
aphorísa
AGASA din fr. agacer
AIURA de la aiurea
ALEGA1 Lat. alligare
2 din fr. alléguer, lat.
ALEGA
allegare
ALEGE Lat. allegere
ÎMPRUMUTAT DIN ÎMPRUMUT
VERB MOŞTENIT DERIVAT ONOMATOPEIC CALC ALTELE
LATINĂ ROMANIC
ALERTA din fr. alerter
AMĂRÎ Lat. amarire
AMENINŢA Lat. amminaciare
AMESTECA Lat. *ammixticare
AMINTI de la aminte + -i
ANGAJA din fr. engager
ANTRENA din fr. entrainer
din fr. annoncer,
ANUNŢA
lat. annuntiāre
Lat. pop.
APĂSA
*appensare
din fr. appeler,
APELA
lat. appellare
APOSTROFA din fr. apostropher
din fr. apprécier,
APRECIA
lat. appretiare
APROBA din lat. approbāre
ARĂTA Lat. arrectare

190
ARGUMENTA din lat. argumentari,
fr. argumenter
ARTICULA din fr. articuler,
lat. articulare
ASIGURA a3 + sigur; cf.
fr. assurer
ASMUŢI et. nec.; cf.
muţa
ATENŢIONA fr. attentionner
ATESTA din fr. attester,
lat. attestari
AŢÂŢA Lat. attitiare
AUGURA din it. augurare, fr.
augurer
AVERTIZA cf. fr. avertir
BĂLMĂJI balmoş + -i
BĂSNI basnă + -i.
BÂIGUI cf. magh.
bolyo(n)gni
BÂLBÂI cf. lat. balbus
BÂRÂI bâr + -âi
ÎMPRUMUTAT DIN ÎMPRUMUT
VERB MOŞTENIT DERIVAT ONOMATOPEIC CALC ALTELE
LATINĂ ROMANIC
BÂRFI cf. sl. brehati
BEHĂI bee(h) + ăi
BEŞTELI de la feşteli
bine + cuvânta
BINECUVÂNTA < cf. sl.
blagosloviti
BLAMA din fr. blâmer
BLASFEM(I)A din fr. blasphémer
BLEHĂI onomat.
BLEOTOCĂRI et. nec.
Lat. blastemare
BLESTEMA
(=blasphemare)
BODOGĂNI et. nec.
BOLBOROSI onomat.
BOMBĂNI onomat.
cf. ucr.
BOSCORODI
božkorodity
BUFNI de la buf
din magh.

191
BURZULUI
borzolni
din fr. calomnier,
CALOMNIA
lat. calumniari
CĂI din sl. kajati
CĂINA din sl. kajanŭ
CÂNTA Lat. cantare
CÂRÂI de la câr
CÂRCOTI de la cârc
cf. bulg.
CÂRTI kŭrtja, sb.
krtiti
CENZURA din fr. censurer
CERE Lat. quaerere
CERŞI de la cere
CERTA Lat. certare
CHEMA Lat. clamare
CHESTIONA din fr. questionner
CHIŢĂI chiţ + -ăi
CICĂLI de la cicală
ÎMPRUMUTAT DIN ÎMPRUMUT
VERB MOŞTENIT DERIVAT ONOMATOPEIC CALC ALTELE
LATINĂ ROMANIC
cf. săs.
CIONDĂNI
schänden
CIOROVĂI cf. ciorobor
CIRIPI de la cirip + -i
din fr. citer,
CITA
lat. citare
din fr. clamer,
CLAMA
lat., it. clamare
din lat. clarificare,
CLARIFICA
fr. clarifier
CLĂPĂI de la clap + -ăi
de la onomat.
CLEFĂI
cle(a)f
CLEVETI din sl. klevetati
CLONCĂNI de la clonc1 + -ăni
din bulg.
COBI kobja, sb.
kobiti

192
COLINDA de la colindă
din fr.
COMANDA commander, germ.
kommandieren
COMBATE din fr. combattre
din fr. commenter,
COMENTA
lat. commentari
con + pătimi;
COMPĂTIMI
cf. fr. compatir
din fr.
COMPLIMENTA
complimenter
din fr.
COMUNICA
communiquer
CONCHIDE din lat. concludere
CONCLUDE din lat. concludere
de la concluzie +
CONCLUZIONA
-ona
din fr. condamner,
CONDAMNA
lat. condemnare
ÎMPRUMUTAT DIN ÎMPRUMUT
VERB MOŞTENIT DERIVAT ONOMATOPEIC CALC ALTELE
LATINĂ ROMANIC
de la conferinţă
CONFERENŢIA
+ -ia
din it. conferire,
CONFERI
fr. conférer
CONFESA din fr. confesser
din lat. confirmare, fr.
CONFIRMA
confirmer
din lat. congratulari,
CONGRATULA it. congratular(si),
fr. congratuler
CONJECTURA din fr. conjecturer
din lat. coniugare,
CONJUGA
fr. conjuguer
din lat. coniurare,
CONJURA
fr. conjurer
con- + simţi; cf.
CONSIMŢI
fr. consentir
din fr. constater,

193
CONSTATA
it. constatare
din fr. consulter,
CONSULTA
lat. consultare
din fr. contester,
CONTESTA
lat. contestari
din fr. continuer,
CONTINUA
lat. continuare
CONTRA- contraargument
ARGUMENTA + -a
de la contra-1
CONTRAZICE + zice; cf. lat.
contradicere
din fr. converser,
CONVERSA
lat. conversari
CONVINGE din lat. convincere
din fr. convoquer,
CONVOCA
lat. convocare
ÎMPRUMUTAT DIN ÎMPRUMUT
VERB MOŞTENIT DERIVAT ONOMATOPEIC CALC ALTELE
LATINĂ ROMANIC
con- +vorbi;
CONVORBI cf. germ.
unterreden
CORECTA de la corect
din fr. corriger,
CORIJA
lat. corrigere
COTCODĂCI de la cotcodac + -i
CRITICA din fr. critiquer
CRONCĂNI de la cronc + -ăni
CUVÂNTA Lat. conventare
din lat. damnare,
DAMNA
fr. damner
DĂSCĂLI de la dascăl + -i
DEBITA din fr. débiter
din fr. déclamer;
DECLAMA
lat. declamare
din fr. déclarer, lat.
DECLARA
declarāre

194
din fr. décliner,
DECLINA
lat. declinare
DECONSILIA din fr. déconseiller
DECONSPIRA des- + conspira
DECRETA fr. décréter
DEFĂIMA Lat. *diffamiare
din lat. definire,
DEFINI
fr. definir
din fr. délibérer,
DELIBERA
lat. deliberare
din fr. délirer,
DELIRA
lat. delirare
din lat. demonstrare,
DEMONSTRA
fr. démontrer
din fr. dénigrer,
DENIGRA
lat. denigrare
DENOMINA din it. denominare
de + numi; cf.
DENUMI
fr. dénommer
ÎMPRUMUTAT DIN ÎMPRUMUT
VERB MOŞTENIT DERIVAT ONOMATOPEIC CALC ALTELE
LATINĂ ROMANIC
din lat. denuntiare, fr.
DENUNŢA
dénoncer
de2 + plânge;
DEPLÂNGE
cf. fr. déplorer
DESCĂRCA Lat. discarricare
DESCÂNTA Lat. discantare
DESCOASE des-1 + coase
DESCRIE din fr. décrire
din fr. désigner,
DESEMNA
lat. designare
DESTĂINUI des-1 + tăinui
DETALIA din fr. détailler
din fr.
DEZAPROBA
désapprouver
DEZAVUA din fr. désavouer
DEZBATE din fr. débattre
DEZICE din fr. dédire
DEZLEGA Lat. disligare

195
DEZMIERDA Lat. *dismerdare
de la des-1 +
DEZMINŢI minţi; cf. fr.
démentir
DEZONORA din fr. déshonorer
de la dez- + (în)
DEZVĂLUI vălui; cf. fr.
dévoiler
dez- (v. des-1) +
DEZVINOVĂŢI
(în)vinovăţi
dez- (v. des-1) +
DEZVINUI
(în)vinui
DIALOGA din fr. dialoguer
din fr. dicter,
DICTA
lat. dictare
DIFUZA din fr. diffuser
din fr. disculper,
DISCULPA
it. discolpare
DISCUTA din fr. discuter
ÎMPRUMUTAT DIN ÎMPRUMUT
VERB MOŞTENIT DERIVAT ONOMATOPEIC CALC ALTELE
LATINĂ ROMANIC
din lat. disponere,
DISPUNE
fr. disposer
din fr. disputer,
DISPUTA
lat. disputare
din fr. dissuader,
DISUADA
lat. dissuadere
din fr. divaguer,
DIVAGA
lat. divagari
din fr. divulguer,
DIVULGA
lat. divulgare
din sl. dognati,
DOJENI
doženon
DORI de la dor
ELOGIA din fr. élogier
din fr. élucider,
ELUCIDA
lat. elucidare
EMITE din lat. emittere
din fr. énumérer,

196
ENUMERA
lat. enumerare
din fr. énoncer,
ENUNŢA
lat. enuntiare
din fr. estimer,
ESTIMA
lat. aestimare
EVIDENŢIA din it. evidenziare
din fr. évoquer,
EVOCA
lat. evocare
din fr. exalter,
EXALTA
lat. exaltare
din fr. exclamer,
EXCLAMA
lat. exclamare
EXIGE din lat. exigere
din fr. exorciser,
EXORCIZA
lat. exorcisare
din fr. exhorter,
EXORTA
lat. exhortari
din lat. explicare,
EXPLICA
fr. expliquer
ÎMPRUMUTAT DIN ÎMPRUMUT
VERB MOŞTENIT DERIVAT ONOMATOPEIC CALC ALTELE
LATINĂ ROMANIC
EXPLICITA din fr. expliciter
EXPLODA din lat. explodere
din fr. exprimer,
EXPRIMA
lat. exprimere
EXPUNE din lat. exponĕre
EXTERIORIZA din fr. extérioriser
din fr. fabriquer,
FABRICA
lat. fabricare
FABULA din fr. fabuler
din magh.
FĂGĂDUI
fogadni
FĂLI din sl. hvaliti
FÂRNÂI onomat.
din fr. féliciter,
FELICITA
lat. felicitare
cf. magh.
FEŞTELI
festeni
din lat. philosophari,
FILOZOFA

197
fr. philosopher
FLATA din fr. flatter
FLECĂRI de la flecar + -i
de la fol + f(ol)
FOLFĂI
+ -ăi
FONFĂI de la fonf + -ăi
FORMULA din fr. formuler
FORNĂI onomat.
FUDULI de la fudul + -i
din gr. mod.
GARGARISI
gargarízo
GÂGÂI onomat.
GÂLCEVI gâlceavă + -i
GÂNGĂVI gângav + - i
GÂNGURI onomat.
GEME Lat. gemere
GLĂSUI glas + -ui
din lat. glorificare,
GLORIFICA
fr. glorifier
ÎMPRUMUTAT DIN ÎMPRUMUT
VERB MOŞTENIT DERIVAT ONOMATOPEIC CALC ALTELE
LATINĂ ROMANIC
GLOSA din fr. gloser
din sl. glumiti
GLUMI
sen
din sl. (sb).
GRĂI
grájati
GROHĂI de la groh + -ăi
GROZĂVI grozav + -i
GUIŢA de la guiţ + -a
HĂRĂZI din sl. harizatĭ
HĂRŢUI harţă + -ui
HÂRÂI de la hâr + -îi
HULI din sl. huliti
din fr. immiter,
IMITA
lat. imitari
din fr. implorer,
IMPLORA
lat. implorare
IMPROVIZA din fr. improviser
IMPULSIONA de la impulsiune

198
IMPUNE din fr. imposer
din fr. imputer,
IMPUTA
lat. imputare
din fr. inciter,
INCITA
lat. incitare
INCRIMINA din fr. incriminer
din fr. indiquer,
INDICA
lat. indicare
din fr. infirmer, lat.
INFIRMA
infirmare
din fr. informer,
INFORMA
lat. informare
INJURIA din fr. injurier
din fr. inoculer, lat.
INOCULA
inoculare
din fr. insinuer, lat.
INSINUA
insinuare
din fr. insister,
INSISTA
lat. insistere
ÎMPRUMUTAT DIN ÎMPRUMUT
VERB MOŞTENIT DERIVAT ONOMATOPEIC CALC ALTELE
LATINĂ ROMANIC
din fr. instiguer,
INSTIGA
lat. instigare
INSUFLA din fr. insuffler
INSULTA din fr. insulter
din
fr. (s’) intéresser,
INTERESA it. interessare,
germ.
interessieren
din fr. interroger,
INTEROGA
lat. interrogare
din fr. interpeller,
INTERPELA
lat. interpellare
din fr. interpreter,
INTERPRETA
lat. interpretare
din fr. intervenir,
INTERVENI
lat. intervenire
din fr. interdire,

199
INTERZICE
lat. interdicere
din fr. intituler,
INTITULA
lat. intitulare
din fr. entonner,
INTONA
it. intonare
din fr. inviter,
INVITA
lat. invitare
din fr. invoquer,
INVOCA
lat. invocare
IRONIZA din fr. ironiser
din sl.
ISCODI
ischoditi
ISPRĂVI din sl. ispraviti
din gr. mod.
ISTORISI
istoríso
din bulg.
IZBUCNI
izbukna
ÎMBĂRBĂTA în + bărbat + -a
ÎMPRUMUTAT DIN ÎMPRUMUT
VERB MOŞTENIT DERIVAT ONOMATOPEIC CALC ALTELE
LATINĂ ROMANIC
probabil lat.
ÎMBIA
*inviare
ÎMBOLDI în + bold + -i
ÎMPĂCA în + lat. pacare
ÎMPĂCIUI în + pace + -ui
ÎMPROŞCA din sl. pryskati
în + cânta; cf.
ÎNCÂNTA
fr. enchanter
ÎNCEPE Lat. incipere
ÎNCHEIA Lat. inclavare
ÎNCHINA Lat. inclinare
ÎNCOLŢI în + colţ + i
ÎNCREDINŢA în + credinţă + -a
în + cunoştinţă
ÎNCUNOŞTINŢA
+ -a
ÎNCUVIINŢA în + cuviinţă + -a
ÎNDEMNA Lat * indeminare
ÎNDRUGA în + drugă + -a

200
ÎNDRUMA în + drum + -a
ÎNDUPLECA în + dupleca
ÎNGĂIMA et. nec.
ÎNGÂNA Lat.* ingannare
ÎNJOSI în + jos + -i
ÎNJURA Lat. iniurare
ÎNŞIRUI în + şir + -ui
ÎNŞTIINŢA în + ştiinţă + -a
ÎNTĂRÂTA Lat. interritare
ÎNTĂRI în + tare + -i
ÎNTOARCE Lat. intorquere
Lat. *interroguare
ÎNTREBA
(= interrogare)
între-1 +
ÎNTRERUPE rupe; cf. fr.
interrompre
ÎNŢEPA în + ţeapă + -a
ÎNVINOVĂŢI în + vinovăţi
ÎNVINUI în + vină + -ui
JELI din sl. žaliti
ÎMPRUMUTAT DIN ÎMPRUMUT
VERB MOŞTENIT DERIVAT ONOMATOPEIC CALC ALTELE
LATINĂ ROMANIC
JELUI din sl. žalovati
JIGNI din sb. žignuti
JUDECA Lat. iudicare
JURA Lat. iurare
din lat. justificare,
JUSTIFICA
fr. justifier
din fr. lamenter,
LAMENTA it. lamentare,
lat. lamentari
LANSA din fr. lancer
LĂMURI de la lamură
LĂTRA Lat. latrare
LĂUDA Lat. laudare
MAIMUŢĂRI maimuţă + -ări
MANIFESTA din fr. manifester
MĂCĂI mac2 + -ăi
MĂCĂNI mac2 + -ăni
din sl.
MĂRTURISI

201
marturisati
MÂNA Lat. minari
MÂRÂI mâr + -îi
MECĂI et. nec.
MEDIA din lat. mediare
MELIŢA de la meliţă
MENI din sl. měniti
MENŢIONA din fr. mentionner
MILOGI de la milog
MINŢI Lat. mentiri
MIORLĂI de la miorlau
MOBILIZA din fr. mobiliser
MOLFĂI cf. morfoli
MORMĂI mor + m(or) + ăi
MOTIVA din fr. motiver
MUGI Lat. mugire
din lat. murmurāre,
MURMURA
fr. murmurer
MUSTRA Lat. monstrare
MUŞTRULUI muştru + -ului
ÎMPRUMUTAT DIN ÎMPRUMUT
VERB MOŞTENIT DERIVAT ONOMATOPEIC CALC ALTELE
LATINĂ ROMANIC
din fr. narrer,
NARA
lat., it. narrare
de la necaz; cf.
NECĂJI
sl. nakazati
NECHEZA cf. râncheza
NEGA din lat. negare
de la nominal +
NOMINALIZA
-iza
din fr. notifier,
NOTIFICA
lat. notificare
NUMI de la nume
OBIECTA din lat. obiectare
din fr. observer,
OBSERVA
lat. observare
OCĂRÎ din sl. ocarjati
OFENSA din fr. offenser
din lat. offerre,
OFERI
it. offerire, fr. offrir

202
OFTICA de la oftică
OMAGIA de la omagiu
din fr. opiner,
OPINA
lat. opinari
din fr. opter,
OPTA
lat. optare
din lat. opponere,
OPUNE
fr. opposer
ORĂCĂI de la orac + -ăi
ORDONA din fr. ordonner
din bulg.
OŢĂRÎ
ocerja
OVAŢIONA din fr. ovationner
PARIA din fr. parier
PALAVRAGI de la palavragiu
PÂRÎ din sl. p(ĭ)rěti
din fr. pérorer,
PERORA
lat. perorare
PERSIFLA din fr. persifler
ÎMPRUMUTAT DIN ÎMPRUMUT
VERB MOŞTENIT DERIVAT ONOMATOPEIC CALC ALTELE
LATINĂ ROMANIC
din fr. persister,
PERSISTA
lat. persistere
PERSUADA din fr. persuader
PEŢI Lat. petere
PISA Lat. pi(n)sare
PISĂLOGI de la pisălog
PIŢIGĂIA de la piţigăiat
PLÂNGE Lat. plangere
POFTI din sl. pohotětĭ
din sl.
POMENI
pominěti
PONEGRI po- + negri
PORECLI de la poreclă
din sl.
PORUNCI
porončiti
POSTULA din fr. postuler
POVĂŢUI povaţă + -ui
POVESTI de la poveste

203
PREAMĂRI prea + mări
PREASLĂVI prea + slăvi
PRECIZA din fr. préciser
PRECONIZA din fr. préconiser
din lat. praedicare,
PREDICA
it. predicare
pre- + supune;
cf. lat.
PRESUPUNE
praesupponere
fr. présupposer
PRETEXTA din fr. prétexter
din fr. prétendre,
PRETINDE
lat. praetendere
pre- + vedea;
cf. fr. prévoir şi
PREVEDEA
pourvoir,
lat. praevidere
ÎMPRUMUTAT DIN ÎMPRUMUT
VERB MOŞTENIT DERIVAT ONOMATOPEIC CALC ALTELE
LATINĂ ROMANIC
din fr. prévenir, lat.
PREVENI
praevenire
PREVESTI pre- + vesti
din fr. présenter,
PREZENTA
lat. presentare
pre - + zice cf.
PREZICE
fr. prédire
PRICINI de la pricină
din sl.
PROBOZI
proobraziti
PROCITI din sl. procitati
din lat. proclamare,
PROCLAMA
fr. proclamer
PROFERA din fr. proférer
PROFETIZA din fr. prophétiser
PROFEŢI de la profet
din fr. prohiber,
PROHIBI
germ. prohibieren

204
din lat. promittere,
PROMITE
fr. promettere
din
PRONOSTICA fr. pronostiquer,
lat. prognosticare
din fr. prononcer,
PRONUNŢA
lat. pronuntiare
din lat. propagare,
PROPAGA
fr. propager
din sl.
PROPOVĂDUI
propovědovati
din lat. proponere,
PROPUNE
fr. proposer
PROROCI de la proroc
din sl.
PROSLĂVI
proslaviti
din lat. protestari,
PROTESTA it. protestare,
fr. protester
ÎMPRUMUTAT DIN ÎMPRUMUT
VERB MOŞTENIT DERIVAT ONOMATOPEIC CALC ALTELE
LATINĂ ROMANIC
din lat. provocare,
PROVOCA
fr. provoquer
din lat. publicare,
PUBLICA
fr. publier
PUFNI puf1 + -ni
RAGE Lat. ragere
RAPORTA din fr. rapporter
RĂBUFNI ră(z)- + bufni
din magh.
RĂCĂDUI
ragad
din sl.
RĂCNI
ryknonti
din sl.
RĂPŞI rŭpŭtati,
rŭpŭšton
RĂSPUNDE Lat. respondere
RĂSTĂLMĂCI răs- + tălmăci
RĂSTI et. nec.

205
RĂSUFLA răs- + sufla
RĂŢOI de la răţoi
REAFIRMA din fr. réaffirmer
REAMINTI re-1 + aminti
re-1 + asigura;
REASIGURA
cf. fr. réassurer
RECITA din fr. réciter
din fr. réclamer,
RECLAMA
lat. reclamare
din
RECOMANDA fr. reccomander,
lat. recommendare
cf. fr.
RECOMANDUI
recommander
RECONCILIA din fr. réconcilier
RECONFIRMA din fr. reconfirmer
RECONSTITUI din fr. reconstituer
RECONVOCA din fr. reconvoquer
RECRIMINA din fr. récriminer
ÎMPRUMUTAT DIN ÎMPRUMUT
VERB MOŞTENIT DERIVAT ONOMATOPEIC CALC ALTELE
LATINĂ ROMANIC
din fr. rectifier,
RECTIFICA
lat. rectificare
re-1 +
RECUNOAŞTE cunoaşte; cf. fr.
reconnaître
RECUZA din fr. récuser.
re-1 + da; cf. fr.
REDA
redonner
REDEFINI din fr. rédefinir
din fr. référer,
REFERI
germ. referieren
din lat. refutare,
REFUTA
fr. réfuter
REFUZA din fr. refuser
re-1 + invita; cf.
REINVITA
fr. réinviter
REITERA din fr. réitérer
REÎMBĂRBĂTA re-1 + îmbărbăta

206
RELATA din fr. relater
RELEVA din fr. relever
RELIEFA de la relief
re-1 + lua; cf. fr.
RELUA
reprendre
REMARCA
din fr. remarquer
RENARA re-1 + nara
din lat. renegare, cf.
RENEGA
fr. renier
din fr. répeter,
REPETA
germ. repetieren
REPEZI de la repede
REPLICA din fr. répliquer
REPOVESTI re-1 + povesti
re-1 +
REPRODUCE produce; cf. fr.
reproduire
REPROŞA din fr. reprocher
ÎMPRUMUTAT DIN ÎMPRUMUT
VERB MOŞTENIT DERIVAT ONOMATOPEIC CALC ALTELE
LATINĂ ROMANIC
REPUDIA din fr. répudier
RETEZA et. nec.
RETRACTA din fr. rétracter
din fr. révéler,
REVELA
lat. revelare
REVENDICA din fr. revendiquer
RIPOSTA din fr. riposter
ROSTI de la rost
RUGA Lat. rogare
SALUTA din lat. it. salutare
SĂPUNI de la săpun
SĂRI Lat. salire
SÂCÂI din turc. sık
SÂSÂI onomat.
din fr. scander,
SCANDA
lat. scandĕre
SCĂPA Lat. *excappare
SCÂNCI din sl. skyčati

207
SCHEUNA onomat.
din bulg.
SCORNI
skorna
SCORNOCI scorni + -oci
din sl.
skrŭžitati,
SCRÂŞNI
bulg. skărša,
sb. skršiti
din fr. excuser,
SCUZA
it. scusare
SEMNALA din fr. signaler
SFĂDI de la sfadă
SFĂTUI sfat + -ui
din sl.
SFÂRŞI sŭvŭrŭšiti,
svrŭšiti
SILABA de la silabă
din gr. mod.
SILABISI
sillávisa
ÎMPRUMUTAT DIN ÎMPRUMUT
VERB MOŞTENIT DERIVAT ONOMATOPEIC CALC ALTELE
LATINĂ ROMANIC
SLOBOZI de la slobod
SMIORCĂI de la smiorc + -ăi
din fr. solliciter,
SOLICITA
lat. sollicitare
SOMA din fr. sommer
din bulg.
SORCOVI
survakam
SOROCI de la soroc
SORTI de la soartă
din lat. specificare, it.
SPECIFICA specificare,
fr. spécifier
din fr. spéculer, lat.
SPECULA
speculari
probabil de la
SPOROVĂI spori (din gură) şi
ciorovăi
din sl.

208
SPOVEDI
ispovědati
SPUNE Lat. exponĕre
SPURCA Lat. spurcare
cf. bulg.
STĂRUI staraija se,
pol. starowac
STÂRNI et. nec.
din fr. stimuler, lat.
STIMULA
stimulare
STRIGA Lat. *strigare
cf. sl. sŭtrositi,
STROPŞI
bulg. strša
sub-2 + linia; cf.
SUBLINIA
fr. souligner
din sl. sučon,
SUCI
sukati
din magh.
SUDUI
szidni
SUFLA Lat. sufflare
ÎMPRUMUTAT DIN ÎMPRUMUT
VERB MOŞTENIT DERIVAT ONOMATOPEIC CALC ALTELE
LATINĂ ROMANIC
SUGERA din fr. suggérer
SUPLICA din lat., it. suplicare
din fr. susurrer,
SUSURA
lat. susurrare
din lat sustinere,
SUSŢINE
fr. soutenir
ŞFICHIUI şfichi2 + -ui
ŞICANA din fr. chicaner
ŞIŞCĂVI de la şişcav
ŞOPOTI din sl. šĭpŭtati
din sl. šŭptati,
ŞOPTI
bulg. šeptja
ŞUIERA Lat. sibilare
ŞUŞOTI onomat.
ŞUŞUI onomat.
TACHINA din fr. taquiner
din magh.
TĂGĂDUI
tagadni

209
TĂIA Lat. *taliare
TĂIFĂSUI taifas + -ui
din sl.
TĂLMĂCI
tlǔmačiti
din sl.
TÂLCUI
tlŭkovati
din sl.
TÂNGUI
tongovati
TELEFONA din fr. téléphoner
din fr. terminer,
TERMINA
lat. terminare
TICLUI et. nec.
TOASTA din fr. toaster
TOCMI din sl. tŭcŭmiti
TRACASA din fr. tracasser
din lat. traducere,
TRADUCE
fr. traduire
din fr. transmettre,
TRANSMITE
lat. transmittere
ÎMPRUMUTAT DIN ÎMPRUMUT
VERB MOŞTENIT DERIVAT ONOMATOPEIC CALC ALTELE
LATINĂ ROMANIC
TRĂNCĂNI tranc + -ăni
din sl.
TRĂSNI
trěsnonti
TRÂMBIŢA de la trâmbiţă
din sl.
TRÂNTI *trontiti; cf.
bulg. tărtja
TUNA Lat. tonare
de la tu; cf. fr.
TUTUI
tutoyer
ŢIPA et. nec.
ŢIPURI de la ţipa1
de la umil; cf.
UMILI
fr. humilier
URA Lat. orare
URLA Lat. ululare
URMA de la urmă
din gr. mod.

210
URSI oríso (viit. lui
orízo)
Lat. ordire (=
URZI
ordiri)
VĂICĂRI de la vai
VĂITA de la vai
VESTI de la veste
din lat. vexare, fr.
VEXA
vexer
VOCIFERA din fr. vociférer
VORBI de la vorbă
VOTA din fr. voter
ZĂDĂRÎ din sl. zadĭrati
probabil lat.
ZBIERA
*exbelare
ZBORŞI et. nec.
ZEFLEMISI de la zeflemea
ZICE Lat. dicĕre
b. Verbe spaniole

ÎMPRUMUTAT ÎMPRUMUT ALTELE


VERB MOŞTENIT DERIVAT ONOMATOPEIC CALC
DIN LATINĂ ROMANIC
ABERRAR del lat. aberrāre
ABJURAR del lat. abjurāre
ABRONCAR de bronca
ABUCHEAR de a1 + huchear
ACCEDER del lat. accedĕre
ACENTUAR del lat. accentuāre
ACEPTAR del lat. acceptāre
ACLAMAR del lat. acclamāre
ACLARAR del lat. acclarāre
ACONSEJAR de consejo
ACORDAR Lat. vg. *accordāre
ACOSAR del cast. ant. cosso

211
cruce de recudir +
ACUDIR
acorrer
ACUSAR Lat. accusāre
ADMITIR del lat. admittĕre
ADULAR del lat. adulāri
ADVERTIR del lat. advĕrtĕre
AFIRMAR del lat. affirmāre
AGORAR del lat. augurāre
AGREGAR del lat. aggregāre
ALABAR Lat. tard. alapāri
ALEGAR del lat. allegāre
ALERTAR de alerta
ALTERCAR del lat. altercāri
ALUDIR del lat. alludĕre
ÎMPRUMUTAT ÎMPRUMUT ALTELE
VERB MOŞTENIT DERIVAT ONOMATOPEIC CALC
DIN LATINĂ ROMANIC
or. inc.,
AMAGAR quizá gót.
af-maga
AMARGAR Lat. vg. amaricāre
AMENAZAR de amenaza
AMONESTAR del lat. admonēre
ANIMAR del lat. animāre
ANUNCIAR del lat. annuntiāre
Lat. vg. hisp.
AÑADIR
*inaddĕre
APELAR del lat. appellāre
APELLIDAR del lat. appellitāre
APERCIBIR de a + percibir
APODAR Lat. tard. apputāre
APOSTAR del lat. apposĭtum

212
APOSTROFAR deriv. de apóstrofe
APRECIAR del lat. appretiāre
APREMIAR Lat. praemiare
APRETAR de apetrar
APROBAR Lat. approbāre
APUNTAR de punto / punta
ARENGAR de arenga
ARGÜIR del lat. arguĕre
ARGUMENTAR del lat. argumentāri
ARREPENTIRSE de repentirse
ARRULLAR de la onomat. ru
ARTICULAR del lat. articulāre
ASEGURAR de seguro
ASENTIR del lat. assentīre
ÎMPRUMUTAT ÎMPRUMUT ALTELE
VERB MOŞTENIT DERIVAT ONOMATOPEIC CALC
DIN LATINĂ ROMANIC
ASESORAR de asesor
ASEVERAR del lat. asseverāre
ASIGNAR del lat. assignāre
ATESTAR del lat. attestāri
del lat. ad, a, +
ATESTIGUAR
testificāre
ATROPELLAR de tropel
AUGURAR del lat. augurāre
AUTORIZAR de autor
AVENTURAR de aventura
del lat. tard.
AVERIGUAR
verificāre
AVERSAR del lat. aversāri
AVISAR del fr. aviser
de la interj. zuz /

213
AZUZAR
zuzo
BALBUCEAR del lat. balbutīre
BALBUCIR del lat. balbutīre
BARBOTAR de or. expresivo
BARBOTEAR de barbotar
BARBULLAR voz onomat.
BENDECIR Lat. benedicĕre
BERREAR voz onomat.
BISBISEAR de or. expresivo
BLASFEMAR del lat. blasphemāre
BLASMAR Lat. blasphemāre
quizá del
BRAMAR
gót. bramôn
BRAVEAR de bravo
BRAVOCEAR de bravo
ÎMPRUMUTAT ÎMPRUMUT ALTELE
VERB MOŞTENIT DERIVAT ONOMATOPEIC CALC
DIN LATINĂ ROMANIC
BRINDAR de brindis
BROMEAR de broma
BURLAR de burla
CACAREAR voz onomat.
CALUMNIAR del lat. calumniāri
CANTALETEAR de cantaleta
CANTAR Lat. cantāre
CANTURREAR de canturreo
derivado del nombre
CECEAR
de esta letra
CENSURAR de censura
CITAR del lat. citāre
CLAMAR del lat. clamāre
CLARIFICAR del lat. clarificāre

214
COMADREAR de comadre
del it.
COMANDAR
comandare
COMBATIR Lat. combattuĕre
COMENTAR del lat. commentāri
COMPROBAR del lat. comprobāre
COMPROMETER Lat. compromittĕre
COMPUNGIR del lat. compungĕre
del lat.
COMUNICAR
communicāre
CONCEDER del lat. concedĕre
CONCERTAR Lat. concertāre
CONCLUIR del lat. concludĕre
CONDENAR del lat. condemnāre
CONFABULAR del lat. confabulāri
CONFERENCIAR de conferencia
ÎMPRUMUTAT ÎMPRUMUT ALTELE
VERB MOŞTENIT DERIVAT ONOMATOPEIC CALC
DIN LATINĂ ROMANIC
CONFERIR del lat. conferre
CONFESAR del b. lat confessāre
CONFIAR Lat. *confidāre
CONFIRMAR del lat. confirmāre
CONGRATULAR del lat. congratulāri
CONJETURAR del lat. coniecturāre
CONJUGAR del lat. conjugāre
CONJURAR del lat. conjurāre
CONMINAR del lat. commināri
CONSENTIR Lat. consentīre
CONSIDERAR del lat. considerāre
del fr.
CONSTATAR
constater
CONSULTAR del lat. consultāre

215
CONTAR Lat. computāre
CONTENDER Lat. contendĕre
CONTESTAR del lat. contestāri
CONTINUAR del lat. continuāre
CONTRADECIR Lat. contradicĕre
CONTRAPUNTEAR de contrapunto
CONVENCER Lat. convincĕre
CONVERSAR del lat. conversāri
CONVIDAR Lat. vg. convitāre
CONVOCAR del lat. convocāre
CORREGIR del lat. corrigĕre
CORTAR Lat. curtāre
COTILLEAR de cotilla
COTORREAR de cotorra
CRITICAR de crítica
ÎMPRUMUTAT ÎMPRUMUT ALTELE
VERB MOŞTENIT DERIVAT ONOMATOPEIC CALC
DIN LATINĂ ROMANIC
CRITIQUIZAR de criticar
CROAR de croajar
CUCHICHEAR voz onomatopéyica
CUENTEAR de cuento / contar
CHACHAREAR de cháchara
CHAPURRAR voz imitativa
CHAPURREAR de chapurrar
CHARLAR del it. ciarlare
CHILLAR Lat. *tsisclāre
CHINCHORREAR de chinche
CHISMEAR de chisme
CHISMORREAR de chisme
CHISMOTEAR de chisme
DEBATIR Lat. debattuĕre

216
DECIDIR del lat. decīdĕre
DECIR Lat. dicĕre
DECLAMAR del lat. declamāre
DECLARAR del lat. declarāre
DECLINAR del lat. declināre
DECORAR de coro4
DECRETAR de decreto
DEDUCIR del lat. deducĕre
DEFENDER del lat. defendĕre
DEFINIR del lat. definīre
DEHORTAR del lat. dehortāri
DELATAR del lat. delātus
DELETREAR de de- + letra
DELIBERAR del lat. deliberāre
DELIRAR del lat. delirāre
ÎMPRUMUTAT ÎMPRUMUT ALTELE
VERB MOŞTENIT DERIVAT ONOMATOPEIC CALC
DIN LATINĂ ROMANIC
DEMANDAR Lat. demandāre
DEMOSTRAR Lat. demonstrāre
DENEGAR Lat. denegāre
DENIGRAR del lat. denigrāre
DENOMINAR del lat. denomināre
DENUNCIAR del lat. denuntiāre
DEPARAR del lat. deparāre
DEPARTIR del lat. *departīre
DEPRECAR del lat. deprecāri
DESACONSEJAR de des- + aconsejar
DESAHOGAR de des- + ahogar
DESAPROBAR de des- + aprobar
DESAUTORIZAR de des- + autorizar
DESCARGAR Lat. discarricāre

217
DESCOSER de des- + coser
DESCRIBIR del lat. describĕre
DESDECIR de des- + decir
DESEMBUCHAR de buche
DESIGNAR del lat. designāre
DESLOAR de des- + loar
DESMANDAR de des- + mandar
DESMENTIR de des- + mentir
DESPOTRICAR de des- + potro
DESTACAR del fr. détacher
DESVARIAR de vario
DETALLAR del fr. détailler
DIALOGAR de diálogo
DICTAR del lat. dictāre
DIFAMAR del lat. diffamāre
ÎMPRUMUTAT ÎMPRUMUT ALTELE
VERB MOŞTENIT DERIVAT ONOMATOPEIC CALC
DIN LATINĂ ROMANIC
DILUCIDAR del lat. dilucidāre
DIRIGIR del lat. dirĭgĕre
DISCANTAR Lat. discantāre
DISCRETEAR de discreteo
DISCULPAR de disculpa
DISCURRIR del lat. discurrĕre
DISCURSAR del lat. discursāre
DISCURSEAR de discurso
DISCUTIR del lat. discutĕre
DISENTIR del lat. dissentīre
DISPARAR Lat. disparāre
del lat. disparātus,
DISPARATAR part. pas. de
disparāre
DISPONER del lat. disponĕre

218
DISPUTAR del lat. disputāre
DISUADIR del lat. dissuadēre
DIVAGAR del lat. divagāri
DIVULGAR del lat. divulgāre
DOBLAR Lat. duplāre
ECHAR Lat. jactāre
ELEGIR del lat. eligĕre
ELOGIAR del lat. elogiāre
ELUCIDAR del lat. elucidāre
EMBROMAR de broma
EMITIR del lat. emittĕre
EMPLAZAR de en- + plazo
ENCANTAR Lat. incantāre
ENCARGAR de en- + cargar
ÎMPRUMUTAT ÎMPRUMUT ALTELE
VERB MOŞTENIT DERIVAT ONOMATOPEIC CALC
DIN LATINĂ ROMANIC
ENCOMENDAR Lat. commendāre
ENCOMIAR de encomio
or. inc.,
ENDILGAR
quizá leon.
quizá del it.
ENFRASCARSE
infrascarsi
ENGRESCAR de en- + gresca
ENJARETAR de jareta
ENSALZAR Lat. vg. *exaltiāre
ENSEÑAR Lat. vg. insignāre
ENTABLAR de tabla
ENTREDECIR Lat. interdicĕre
ENTONAR de tono
calco del
ENTREVISTAR ingl. to

219
interview
ENUMERAR del lat. enumerāre
ENUNCIAR del lat. enuntiāre
ENVIDAR Lat. invitāre
ESCALIVAR de calivo
ESCANDIR del lat. scandĕre
ESCAPAR Lat. vg. *excappāre
del lat. ex +
ESCLARECER
clarescĕre
ESPECIFICAR de específico
ESPECULAR del lat. speculāri
ESPETAR de espeto
metát. del ant.
ESTALLAR
*astellar
ESTIMAR del lat. aestimāre
ESTIMULAR del lat. stimulāre
ÎMPRUMUTAT ÎMPRUMUT ALTELE
VERB MOŞTENIT DERIVAT ONOMATOPEIC CALC
DIN LATINĂ ROMANIC
EVIDENCIAR de evidencia
EVOCAR del lat. evocāre
EXALTAR del lat. exaltāre
EXCLAMAR del lat. exclamāre
EXCUSAR Lat. excusāre
EXHALAR del lat. exhalāre
EXHIBIR del lat. exhibēre
EXHORTAR del lat. exhortāri
EXIGIR del lat. exigĕre
EXORCIZAR del lat. exorcizāre
EXPLICAR del lat. explicāre
EXPONER del lat. exponĕre
EXPRESAR de expreso
EXPRIMIR Lat. exprimĕre

220
EXTENDER Lat. extendĕre
EXTERIORIZAR de exterior
FABRICAR del lat. fabricāre
FABULAR del lat. fabulāre
voz de creación
FARFULLAR
expresiva
FASTIDIAR de fastidio
FAZFERIR del lat. facĭem ferīre
FELICITAR del lat. felicitāre
FILOSOFAR del lat. philosophāri
FISGAR Lat. vulg. *fixicāre
FORMULAR de fórmula
GALANTEAR de galante
GALLEAR de gallo
GANGUEAR de la onomat. gang
ÎMPRUMUTAT ÎMPRUMUT ALTELE
VERB MOŞTENIT DERIVAT ONOMATOPEIC CALC
DIN LATINĂ ROMANIC
GEMIR del lat. gemĕre
GLORIAR del lat. gloriāri
del lat. tard.
GLORIFICAR
glorificāre
GLOSAR del lat. glossāre
GORJEAR de gorja
GRITAR Lat. quirītare
GRUÑIR Lat. grunnīre
HABLAR Lat. coloq. fabulāri
der. del ár.
HALAGAR
hisp. haláq
HOSTIGAR Lat. tardío fustigāre
HUMILLAR del lat. humiliāre
IMBUIR del. lat. imbuěre
IMITAR del lat. imitāri

221
IMPELER del lat. impellĕre
IMPERAR del lat. imperāre
IMPETRAR del lat. impetrāre
IMPLORAR del lat. implorāre
IMPONER del lat. imponĕre
IMPORTUNAR de importuno
IMPRECAR del lat. imprecāri
del fr.
IMPROVISAR
improviser
IMPUGNAR del lat. impugnāre
IMPULSAR del lat. impulsāre
IMPUTAR del lat. imputāre
INCITAR del lat. incitāre
INCREPAR del lat. increpāre
ÎMPRUMUTAT ÎMPRUMUT ALTELE
VERB MOŞTENIT DERIVAT ONOMATOPEIC CALC
DIN LATINĂ ROMANIC
del b. lat.
INCRIMINAR
incrimināre
INCULCAR del lat. inculcāre
INDICAR del lat. indicāre
INFERIR del lat. inferre
INFIRMAR del lat. infirmāre
INFORMAR del lat. informāre
INJURIAR del lat. injuriāre
INQUIRIR del lat. inquirĕre
INSINUAR del lat. insinuāre
INSISTIR del lat. insistĕre
INSTAR del lat. instāre
INSTIGAR del lat. instigāre
INSULTAR del lat. insultāre

222
INTERDECIR del lat. interdicĕre
INTERESAR de interés
INTERPELAR del lat. interpellāre
INTERPRETAR del lat. interpretāre
INTERROGAR del lat. interrogāre
INTERRUMPIR del lat. interrumpĕre
INTERVENIR del lat. intervenīre
INTIMAR del lat. intimāre
INTITULAR del lat. intitulāre
INVITAR del lat. invitāre
INVOCAR del lat. invocāre
INVOLUCRAR del lat. involūcrum
IRONIZAR de ironía
JACTAR del lat. iactāre
JAQUEAR de jaque
ÎMPRUMUTAT ÎMPRUMUT ALTELE
VERB MOŞTENIT DERIVAT ONOMATOPEIC CALC
DIN LATINĂ ROMANIC
JOROBAR de joroba
JURAR Lat. iurāre
JUSTIFICAR del lat. justificāre
JUZGAR Lat. iudicāre
LADRAR Lat. latrāre
LAMENTAR del lat. lamentāri
LANZAR Lat. tardío lanceāre
LAUDAR del lat. laudāre
LEER Lat. legĕre
LIMOSNEAR de limosna
LISONJEAR de lisonja
LOAR Lat. laudāre
LLAMAR Lat. clamāre
MACEAR de machacar

223
MACHACAR de machar
MALDECIR Lat. maledicĕre
MALMETER de mal + meter
MAMULLAR de mamar
MANDAR Lat. mandāre
MANIFESTAR del lat. manifestāre
MANTENER del lat. manu tenēre
MARMOTEAR voz onomat.
MASCUJAR de mascar
MASCULLAR de mascar
MATRAQUEAR de matraca
MEDIAR del lat. mediāre
MENCIONAR de mención
MENDIGAR Lat. mendicāre
MENTIR Lat. mentīri
ÎMPRUMUTAT ÎMPRUMUT ALTELE
VERB MOŞTENIT DERIVAT ONOMATOPEIC CALC
DIN LATINĂ ROMANIC
METER Lat. mittĕre
MEZCLAR Lat. vg. *misculare
MODULAR del lat. modulāri
MOSCONEAR de moscón
MOSQUEAR de mosca
MOSTRAR Lat. monstrāre
MOTIVAR de motivo
MOVILIZAR de móvil + -izar
MURMURAR del lat. murmurāre
MUSITAR del lat. mussitāre
NARRAR del lat. narrāre
NEGAR Lat. negāre
NOMBRAR Lat. nomināre
NOMINAR del lat. nomināre

224
NOTICIAR de noticia
NOTIFICAR del lat. notificāre
OBJETAR del lat. obiectāre
OBSERVAR del lat. observāre
OFENDER del lat. offendĕre
OFRECER Lat. offerre
OPINAR del lat. opināri
OPONER del lat. opponĕre
OPTAR del lat. optāre
ORAR del lat. orāre
ORDENAR del lat. ordināre
OVACIONAR de ovación
cruce entre hablar +
PABLAR
parlar
PALIQUEAR de palique
ÎMPRUMUTAT ÎMPRUMUT ALTELE
VERB MOŞTENIT DERIVAT ONOMATOPEIC CALC
DIN LATINĂ ROMANIC
PARABOLIZAR de parábola
PARAFRASEAR de paráfrasis
PARIR Lat. parĕre
PARLAMENTAR de parlamento
PARLAR del occ. parlar
PARLOTEAR de parlar
PARRAFEAR de párrafo
PEDIR Lat. petĕre
PENDENCIAR de pendencia
PERORAR del lat. perorāre
PERSUADIR del lat. persuadēre
PICOTEAR de pico
PIROPEAR de piropo
PLANTEAR de planta

225
PLATICAR de plática
PORDIOSEAR de por- + Dios
PORFIAR de porfía
PORMENORIZAR de por- + menor
POSTULAR del lat. postulāre
PRECISAR de preciso
del lat. tardío
PRECONIZAR
praeconizāre
PREDECIR Lat. praedicĕre
PREDICAR del lat. praedicāre
PREGONAR Lat. praeconāri
PREGUNTAR Lat. percontāri
PRESAGIAR del lat. praesagiāre
PRESENTAR del lat. praesentāre
PRETENDER del lat. praetendĕre
ÎMPRUMUTAT ÎMPRUMUT ALTELE
VERB MOŞTENIT DERIVAT ONOMATOPEIC CALC
DIN LATINĂ ROMANIC
PRETEXTAR de pretexto
PREVENIR del lat. praevenīre
PREVER del lat. praevidēre
PROCLAMAR del lat. proclamāre
PROFERIR del lat. proferre
PROFETIZAR del lat. prophetizāre
PROHIBIR del lat. prohibēre
PROMETER Lat. promittĕre
PRONOSTICAR de pronóstico
PRONUNCIAR del lat. pronuntiāre
PROPALAR del lat. propalāre
PROPONER del lat. proponĕre
PRORRUMPIR del lat. prorumpĕre
PROTESTAR del lat. protestāri

226
PROVOCAR del lat. provocāre
PUBLICAR del lat. publicāre
PUNTUALIZAR de punto
QUEJAR Lat. vg. *quassiare
RAZONAR de razón
REAFIRMAR de re- + afirmar
REBATIR de batir
RECALCAR Lat. recalcāre
RECETAR de receta
del fr. ant.
RECHAZAR
rechacier
RECHIFLAR de rechifla
RECITAR del lat. recitāre
RECLAMAR del lat. reclamāre
ÎMPRUMUTAT ÎMPRUMUT ALTELE
VERB MOŞTENIT DERIVAT ONOMATOPEIC CALC
DIN LATINĂ ROMANIC
de re- + el ant.
RECOMENDAR
comendar
RECONCILIAR del lat. reconciliāre
RECONOCER Lat. recognoscĕre
RECONTAR de re- + contar
RECONVENIR de re- + convenir
RECORDAR Lat. recordāri
RECRIMINAR de re- + criminar
RECTIFICAR del lat. rectificāre
del lat. re, iterat. +
RECUESTAR
quaesitāre
RECUSAR del lat. recusāre
REDARGÜIR del lat. redarguĕre
REDECIR de re- + decir
REDEFINIR de re- + definir

227
REFERIR del lat. refĕrre
REFUNFUÑAR onomatopeya
REFUTAR del lat. refutāre
cf. port.
REGAÑAR
arreganhar
REGATEAR de recatear
REHUSAR Lat. vg. refusāre
REITERAR del lat. reiterāre
del lat. res, rei +
REIVINDICAR
vindicāre
RELATAR de relación
RELEVAR del lat. relevāre
REMEDAR Lat. vg. reimitāri
RENEGAR de re- + negar
REÑIR Lat. ringĕre
ÎMPRUMUTAT ÎMPRUMUT ALTELE
VERB MOŞTENIT DERIVAT ONOMATOPEIC CALC
DIN LATINĂ ROMANIC
REPELER del lat. repellĕre
REPETIR del lat. repetĕre
REPIQUETEAR de repicar
REPLICAR del lat. replicāre
REPONER del lat. reponĕre
REPORTAR Lat. reportāre
REPRENDER Lat. reprendĕre
REPROBAR del lat. reprobāre
del fr.
REPROCHAR
reprocher
REPRODUCIR de re- + producir
REPUDIAR del lat. repudiāre
REPUGNAR del lat. repugnāre
REQUEBRAR Lat. recrepāre

228
REQUERIR del lat. requirĕre
RESALTAR de re- + saltar
RESEÑAR Lat. resignāre
RESPONDER Lat. respondĕre
RETOMAR de re- + tomar
RETORCER Lat. retorquēre
RETRACTAR del lat. retractāre
RETRUCAR de trucar
REVALIDAR de valer
REVELAR del lat. revelāre
REVOLVER Lat. revolvĕre
REZAR Lat. recitāre
de la onomat. zong,
REZONGAR
zung
RIFAR de la onomat. rif
ÎMPRUMUTAT ÎMPRUMUT ALTELE
VERB MOŞTENIT DERIVAT ONOMATOPEIC CALC
DIN LATINĂ ROMANIC
ROGAR Lat. rogāre
ROMPER Lat. rumpĕre
SALMEAR de salmo
SALMODIAR de salmodia
SALUDAR Lat. salutăre
SECRETEAR de secreto
SENTENCIAR de sentencia
SEÑALAR de señal
SERMONEAR de sermón
SILABEAR de sílaba
SILOGIZAR del lat. sillogizāre
SISEAR de or. onomat.
SOLICITAR del lat. sollicitāre
SOSTENER Lat. sustinēre

229
SUBRAYAR de raya
SUGERIR del lat. suggerĕre
SUPONER del lat. supponĕre
SUPLICAR del lat. supplicāre
SUSURRAR del lat. susurrāre
de la onomat.
TARAREAR
tarara
TARTAJEAR voz onomat.
TARTALEAR de or. onomat.
TARTAMUDEAR de tartamudo
TELEFONEAR de teléfono
TERCIAR del lat. tertiāre
TERMINAR del lat. termināre
TESTAR del lat. testāri
TESTIFICAR del lat. testificāri
ÎMPRUMUTAT ÎMPRUMUT ALTELE
VERB MOŞTENIT DERIVAT ONOMATOPEIC CALC
DIN LATINĂ ROMANIC
TESTIMONIAR de testimonio
TRABAR de traba
TRADUCIR del lat. traducĕre
TRAPALEAR de trápala
TRASLADAR de traslado
TRASLOAR de tras- y loar
TRASMITIR del lat. transmittĕre
TUTEAR de tú
UFANARSE de ufano
URDIR Lat. ordīri
URGIR del lat. urgēre
VANAGLORIARSE de vanagloria
VAPULEAR de vapular
VEJAR del lat. vexāre

230
VERBALIZAR de verbal
VERTER Lat. vertĕre
VETAR de veto
VITOREAR de Vítor
VITUPERAR del lat. vituperāre
VOCALIZAR de vocal
VOCEAR de voz
VOCIFERAR del lat. vociferāri
VOMITAR del lat. vomitāre
VOTAR del lat. votāre
c. Familiile etimologice ale verbelor fundamentale ale zicerii de origine latină219

A SPUNE A ZICE DECIR HABLAR


răd. lat. pon- răd. lat. dic- răd. lat. dic- răd. lat. fabul-
- carevasăzică - [a] abdica - abdicar - afabulación
- cică - a contraindica - antedicho - confabular
- compoziţie - contrazice - bendecidor - confabulación
- [a] compune - contraindicat - bendecir - confabulador
- compunere - contraindicaţie - bendicera - fábula
- contrapoziţie - contrazicere - bendición - fabulación
- [a] contrapune - contradictoriu - benditera - fabulador
- deponent - contradicţie - bendito - fabular
- depozit - [a] se dezice - benedícite - fabulario
- depozitar - [a] dicta - contradecidor - fabulista
- depoziţie - dictare - contradecir - fabulístico
- [a] depune - dictat - contradicción - fabulosamente
- dispozitiv - dictator - contradicho - fabulosidad

231
- dispoziţie - dictatură - contradictor - fabuloso
- [a] dispune - dicţie / dicţiune - contraindicación - habla
- exponent - dicţionar - contraindicado - hablador
- [a] expune - index - contraindicar - habladuría
- expozitiv - [a] indica - decidor - hablanchín
- expoziţie - indicativ - decir (s.m.) - hablante
- expunere - indicator - decir (v.) - hablantín
- expus - indicaţie - desdecir - hablar
- impozit - indice - desdicha - hablilla
- impoziţie - [a] interzice - desdichadamente - hablista
- impunător - interzicere - desdichado
- [a] impune - interdicţie - dicción
- impus - [a] predica - diccionario
- nespus - predicat - dicha

219
Pentru verificarea apartenenţei termenilor latineşti la aceste familii am urmat etimologiile indicate în F. E. J. Valpy, An Etymological Dictionary of the Latin Language,
A. J. Valpy, London, 1828, disponibil online în bibliotecile de carte virtuală archive.org şi openlibrary.org.
A SPUNE A ZICE DECIR HABLAR
răd. lat. pon- răd. lat. dic- răd. lat. dic- răd. lat. fabul-
- poziţie - predică - dicharacho
- [a] poziţiona - predicativ - dicharachero
- [a] pune - predicţie - dicho (adj.)
- punere - [a] prezice - dicho (s.m.)
- [a] răpune - prezicere - dictado
- [a] spune - prezicător - dictar
- spusă - zicală - dictador
- transpoziţie - zicătoare - dictadura
- [a] transpune - [a] zice - dizque
- vasăzică - zicere - entredecir
- zisă - entredicho
- impredecible
- indecible
- indicación
- indicar
- indicativo

232
- índice
- interdecir
- interdicción
- maldecir
- maldición
- maldito
- predecible
- predecir
- predicado
- predicar
- predicativo
- predicción
- predictible
- redecir
- susodicho
Anexa 2: Definiţiile verbelor zicerii

a. VERBE ROMÂNEŞTI

A – (43): abera, abjura, accede, accentua, accepta, aclama, acorda, acuza, adăuga, admite,
admonesta, adresa, adula, afirma, afurisi, agasa, aiura, alega, alege, alerta, amărî, ameninţa,
amesteca, aminti, angaja, antrena, anunţa, apăsa, apela, apostrofa, aprecia, aproba, arăta,
argumenta, articula, asigura, asmuţi, atenţiona, atesta, aţâţa, augura, avertiza
B – (20): bălmăji, băsni, bâigui, bâlbâi, bârâi, bârfi, behăi, beşteli, binecuvânta, blama, blasfem(i)
a, blehăi, bleotocări, blestema, bodogăni, bolborosi, bombăni, boscorodi, bufni, burzului
C – (62): calomnia, căi, căina, cânta, cârâi, cârcoti, cârti, cenzura, cere, cerşi, certa, chema,
chestiona, chiţăi, cicăli, ciondăni, ciorovăi, ciripi, cita, clama, clarifica, clăpăi, clefăi, cleveti,
cloncăni, cobi, colinda, comanda, combate, comenta, compătimi, complimenta, comunica,
conchide, conclude, concluziona, condamna, conferenţia, conferi, confesa, confirma, congratula,
conjectura, conjuga, conjura, consimţi, constata, consulta, contesta, continua, contraargumenta,
contrazice, conversa, convinge, convoca, convorbi, corecta, corija, cotcodăci, critica, croncăni,
cuvânta
D – (49): damna, dăscăli, debita, declama, declara, declina, deconsilia, deconspira, decreta,
defăima, defini, delibera, delira, demonstra, denigra, denomina, denumi, denunţa, deplânge,
descărca, descânta, descoase, descrie, desemna, destăinui, detalia, dezaproba, dezavua, dezbate,
dezice, dezlega, dezmierda, dezminţi, dezonora, dezvălui, dezvinovăţi, dezvinui, dialoga, dicta,
difuza, disculpa, discuta, dispune, disputa, disuada, divaga, divulga, dojeni, dori
E – (19): elogia, elucida, emite, enumera, enunţa, estima, evidenţia, evoca, exalta, exclama, exige,
exorciza, exorta, explica, explicita, exploda, exprima, expune, exterioriza
F – (15): fabrica, fabula, făgădui, făli, fârnâi, felicita, feşteli, filozofa, flata, flecări, folfăi, fonfăi,
formula, fornăi, fuduli
G – (14): gargarisi, gâgâi, gâlcevi, gângăvi, gânguri, geme, glăsui, glorifica, glosa, glumi, grăi,
grohăi, grozăvi, guiţa
H – (4): hărăzi, hărţui, hârâi, huli
I – (33): imita, implora, improviza, impulsiona, impune, imputa, incita, incrimina, indica, infirma,
informa, injuria, inocula, insinua, insista, instiga, insufla, insulta, interesa, interoga, interpela,
interpreta, interveni, interzice, intitula, intona, invita, invoca, ironiza, iscodi, isprăvi, istorisi,
izbucni
Î – (32): îmbărbăta, îmbia, îmboldi, împăca, împăciui, împroşca, încânta, începe, încheia,
închina, încolţi, încredinţa, încunoştinţa, încuviinţa, îndemna, îndruga, îndruma, îndupleca,
îngăima, îngâna, înjosi, înjura, înşirui, înştiinţa, întărâta, întări, întoarce, întreba, întrerupe,
înţepa, învinovăţi, învinui
J – (6): jeli, jelui, jigni, judeca, jura, justifica
L – (5): lamenta, lansa, lămuri, lătra, lăuda
M – (23): maimuţări, manifesta, măcăi, măcăni, mărturisi, mâna, mârâi, mecăi, media, meliţa,
meni, menţiona, milogi, minţi, miorlăi, mobiliza, molfăi, mormăi, motiva, mugi, murmura, mustra,
muştrului
N – (7): nara, necăji, necheza, nega, nominaliza, notifica, numi
O – (14): obiecta, observa, ocărî, ofensa, oferi, oftica, omagia, opina, opta, opune, orăcăi,
ordona, oţărî, ovaţiona
P – (53): paria, pălăvrăgi, pârî, perora, persifla, persista, persuada, peţi, pisa, pisălogi, piţigăia,
plânge, pofti, pomeni, ponegri, porecli, porunci, postula, povăţui, povesti, preamări, preaslăvi,
preciza, preconiza, predica, presupune, pretexta, pretinde, prevedea, preveni, prevesti, prezenta,

233
prezice, pricini, probozi, prociti, proclama, profera, profetiza, profeţi, prohibi, promite, pronostica,
pronunţa, propaga, propovădui, propune, proroci, proslăvi, protesta, provoca, publica, pufni
R – (55): rage, raporta, răbufni, răcădui, răcni, răpşi, răspunde, răstălmăci, răsti, răsufla, răţoi,
reafirma, reaminti, reasigura, recita, reclama, recomanda, recomandui, reconcilia, reconfirma,
reconstitui, reconvoca, recrimina, rectifica, recunoaşte, recuza, reda, redefini, referi, refuta,
refuza, reinvita, reitera, reîmbărbăta, relata, releva, reliefa, relua, remarca, renara, renega,
repeta, repezi, replica, repovesti, reproduce, reproşa, repudia, reteza, retracta, revela, revendica,
riposta, rosti, ruga
S – (45): saluta, săpuni, sări, sâcâi, sâsâi, scanda, scăpa, scânci, scheuna, scorni, scornoci,
scrâşni, scuza, semnala, sfădi, sfătui, sfârşi, silaba, silabisi, slobozi, smiorcăi, solicita, soma,
sorcovi, soroci, sorti, specifica, specula, sporovăi, spovedi, spune, spurca, stărui, stârni, stimula,
striga, stropşi, sublinia, suci, sudui, sufla, sugera, suplica, susura, susţine
Ş – (8): şfichiui, şicana, şişcăvi, şopoti, şopti, şuiera, şuşoti, şuşui
T – (21): tachina, tăgădui, tăia, tăifăsui, tălmăci, tâlcui, tângui, telefona, termina, ticlui, toasta,
tocmi, tracasa, traduce, transmite, trăncăni, trăsni, trâmbiţa, trânti, tuna, tutui
Ţ – (2): ţipa, ţipuri
U – (6): umili, ura, urla, urma, ursi, urzi
V – (7): văicări, văita, vesti, vexa, vocifera, vorbi, vota
Z – (5): zădărî, zbiera, zborşi, zeflemisi, zice

ABERA 1. intr. A se îndepărta, a devia de la adevăr, de la normal (în legătură cu ceva). < din lat.,
it. aberrare.

ABJURA tr. 1. A se lepăda prin jurământ de o religie, a renega public o religie; 2. A renunţa
definitiv la o opinie, la o doctrină, la o părere etc. < din lat. abjurare, fr. abjurer.

ACCEDE [...] 2. intr. A consimţi: acced la propunerea voastră. < din lat. accedĕre, fr. accéder.

ACCENTUA 1. tr. A creşte intensitatea vocii pronunţând un sunet sau un grup de sunete: prosodia
ne învaţă a accenta silabele şi a le rosti după firea cuvintelor. CR.; […] 3. fig. A scoate în evidenţă,
a sublinia, a întări. < din fr. accentuer.

ACCEPTA tr. 1. A primi ceea ce se propune, a consimţi la ...: a accepta o invitaţie; a accepta o
propunere; 2. A fi de acord cu ...; a admite, a aproba: nu pot să accept vorbirea aceasta decât cu
largi rezerve. GAL.; […] < din fr. accepter; lat. acceptare.

ACLAMA 1. tr. A întâmpina, a saluta cu strigăte de bucurie sau de aprobare entuziastă; a ovaţiona:
când lumea îl aclamă, nu părăseşte scena. AL.; (p.ext) îi revine incontestabil întâietatea istorică
pentru multe doctrine aclamate în ultimele decenii. BL. < din fr. acclamer, lat. acclamare.

ACORDA tr. 1. A atribui, a conferi, a decerna (drept recompensă): îi acordase titlul de doctor în
medicină. CĂL.; [...] < din fr. accorder, it. accordare.

ACUZA tr. 1. A declara răspunzător, culpabil; a învinovăţi, a culpabiliza: toţi l-au acuzat de o
slăbiciune fără margine faţă de societăţile primejdioase ale socialiştilor internaţionali. EM.; […]
3. A reproşa cuiva o greşeală, o acţiune sau o atitudine considerată condamnabilă; a imputa: îl

234
acuză că a minţit. […] 5. A arăta, a vădi; a manifesta: bolnavul acuză dureri în zona abdominală.
< din fr. accuser, lat. accusare.

ADĂUGA [...] 5. tr. A continua, a nu întrerupe (ceea ce a început să spună): scoţând din sân un
inel ... i-l dete, mai adăogând a zice, că inelul are darul. ISP.; 6. tr. A zice, a relata în continuare;
a mai spune: am mai adăogi o vorbă, fără a ne preocupa mult de căutătura de dispreţ. EM.; [...]
< Lat. adaugere.

ADMITE tr. 1. A considera sau a socoti ca valabil, adevărat, corect, bun: el admitea în general
că natura conservă de-a lungul generaţiilor variaţiile accidentale care s-ar dovedi utile
vieţuitoarelor. BL.; […] 4. A fi de acord cu ceva; a consimţi, a accepta, a primi: admit în principiu
acest gest. PETR.; 5. A permite, a îngădui, a tolera (să facă ceva): i-a admis să aducă alte dovezi;
6. A da curs favorabil (la o solicitare); a lua în considerare şi a primi: i-a admis contestaţia; 7. A
declara câştigător, reuşit; a trece: comisia a admis pe cei mai mulţi dintre candidaţii înscrişi. […]
< din lat. admittĕre, fr. admettre.

ADMONESTA 1. tr. A mustra cu severitate (în mod oficial); a face observaţii, a critica (un
subaltern): profesorul a admonestat elevii cu multe absenţe. < din fr. admonester.

ADRESA 1. refl. A se îndrepta cu vorba către cineva; a vorbi cuiva: auzi în spatele său o voce care
i se adresa. GHEŢIE; (tr.) se mărginiră să-mi adreseze scurte saluturi convenţionale. GHEŢIE;
i-a adresat câteva întrebări; […] 4. refl. A recurge la ..., a se îndrepta către ...: mă rugă să am grijă
de casă şi pentru orice problemă să mă adresez Iuditei. GHEŢIE; […] (şi: înv. adresui) < din fr.
adresser, germ. adressieren.

ADULA 1. tr. A manifesta admiraţie (deosebită); a preamări: un colind de viteaz adulează pe


tânăr, făcându-l eroul unei epici măreţe. CĂL.; 2. A linguşi, a flata în chip servil: slugile aduleazǎ
pe monarh;(p. ext.) Saşa avea obiceiul de a adula galeş rudele soţului. CĂL. < din fr. aduler, lat.
adulari.

AFIRMA 1. tr. A susţine (cu tărie) că ceva este; a spune „da”: unii afirmau, alţii contestau şi
spuneau alte nume. AG.; […] < din fr. affirmer, lat. affirmāre.

AFURISI […] 2. tr. A blestema, a arunca anatema: să afurisească pe acest proclet. CR.; 3. refl.
A se jura: m-afurisesc de azi înainte să fiu mai cuminte. POP. < din gr. biz. aphorísa (aor. de la
aphorízo).

AGASA tr. A plictisi, a enerva: mă agasează cu problemele ei. // A irita în mod intenţionat,
îndemnând la acţiuni duşmănoase; a zădărî; a întărâta; a incita; a stârni; a hărţui; a instiga; a
provoca; a aţâţa (NODEX, 2002). < din fr. agacer.

AIURA intr. 1. A delira; a vorbi fără sens: aiurează sau visează deştept. ISP.; 2. A se pierde în
visări: nu-i de ajuns că aiurezi, pentru ca să te poată numi lumea poet. EM.; (şi: reg. aiuri) < de
la aiurea.

ALEGA1 reg. refl. A insista pe lângă cineva; a se ţine de capul cuiva: toţi ... se alegară de dânsa,
să le gătească într-o zi ea bucatele. ISP. < Lat. alligare.

235
ALEGA2 jur.; tr. A invoca ceva în sprijinul unei idei sau ca justificare a unei acţiuni. < din fr.
alléguer, lat. allegare.

ALEGE […] 2. tr. A desemna pe cineva prin vot (pentru o funcţie): cu vorba bună poate convinge
pe ţăran că trebuie să aleagă de primar în sat pe cel mai harnic. EM.; a alege un deputat. […] <
Lat. allegere.

ALERTA 1. tr. A pune în stare de alarmă; 2. p. ext.; tr. A da un impuls; a mobiliza (la acţiune); 3.
refl. A se nelinişti, a se alarma. < din fr. alerter.

AMĂRÎ […] 2. fig. A (se) supăra, a (se) întrista < Lat. amarire.

AMENINŢA 1. tr. A înfricoşa cu o pedeapsă; a manifesta intenţia de a face rău cuiva: m-a şi
ameninţat că ... are ... să mă întindă la scară. CR.; […] 5. tr. A anunţa, a prevesti (ceva rău): umbre
fioroase ce ies din întunerec o crimă ameninţând. ALEX. < Lat. amminaciare

AMESTECA […] 4. refl. A interveni, a lua parte: nu mă bag, nu mă amestec; < Lat. *ammixticare.

AMINTI […] 2. tr. şi intr. A menţiona, a pomeni, a aduce în atenţie: se cuvine să amintim că
problema spaţiului a fost amplu discutată. BL. < de la aminte + -i.

ANGAJA […] 4. refl. A-şi lua o obligaţie, a se obliga la ceva; a făgădui: s-a angajat să plece;
[…] 6. tr. A (se) antrena într-o acţiune, într-o discuţie: Compte s-a angajat astfel în aprigă luptă
împotriva ipotezelor metafizice. BL. < din fr. engager.

ANTRENA tr. 1. A atrage, a stimula (într-o discuţie, acţiune etc.). […] (MDN, 2000) < fr.
entrainer.

ANUNŢA 1. tr. A da de ştire, a vesti: ziarele anunţă moartea doctorului. CĂL.; (refl.) tata se
anunţase pentru a doua zi. GHEŢIE; 2. A vesti sosirea cuiva, rostindu-i numele: o slugă mă
anunţă. NEGR.; […] < din fr. annoncer, lat. annuntiāre.

APĂSA […] 3. fig.; intr. A accentua în vorbire; (refl. pas.) să se citească aceste propoziţii
apăsându-se asupra fiecărui cuvânt. BL.; 4. tr. şi intr. A insista, a stărui (pentru a scoate în
evidenţă): trebuie apăsat asupra faptului că Maiorescu, e, prin origini, un ţăran. CĂL.; […] <
Lat. pop. *appensare.

APELA intr. 1. (jur.) A se adresa unei instanţe superioare; 2. (fig.) A solicita, a se adresa, a invoca
mǎrturia, a cere ajutorul cuiva: avem speranţa că ... veţi apela la serviciile ... pe care vi le oferim.
GHEŢIE. < din fr. appeler, lat. appellare.

APOSTROFA 1. tr. A se adresa direct cuiva, întrerupându-şi discursul (sau cursul povestirii)
pentru a-l mustra, a-l atenţiona: un orator apostrofează pe adversarul său. NEGR.; 2. A adresa
cuiva vorbe supărătoare, mustrătoare: apostrofează clasele de sus. IBR.; mă apostrofa că scriu
bine, dar n-am mesaj civic. CF. < din fr. apostropher.

APRECIA tr. 1. A determina preţul sau valoarea unui lucru; a evalua: experţii au apreciat valoarea
tabloului la un milion; (p. ext.) raporturile familiale dintre părinţi şi copii sunt privite şi apreciate

236
după precepte biblice. BL.; (absol.) mâine vom fi în măsură să apreciem mai bine. GHEŢIE; […]
4. A socoti (că ...), a considera (că ...): propunerea e atrăgătoare, a apreciat el. GHEŢIE; (intr.)
aşa apreciez eu; (şi: înv. apreţia). < din fr. apprécier, lat. appretiare.

APROBA 1. tr. A încuviinţa, a consimţi, a fi de acord: nu aprob zisele poetului. OD.[...] 3. a


aprecia (ca fiind demn de laudă): aprob atitudinea ta fermă. < din lat. approbāre.

ARĂTA […] 4. tr. A da o explicaţie, a face o expunere (pentru a lămuri): misia istoriei este de
a ne arăta ... această mişcare progresistă a omenirii. BĂLC. fam. îţi arăt eu ţie!, te învăţ eu
minte! […] 10. tr. A destăinui, a mărturisi: a murit relativ tânără ..., cum arată lespedea gropniţei
bisericii. CĂL. (şi: înv. şi reg.: aretá). < Lat. arrectare.

ARGUMENTA 1. tr. A demonstra ceva cu argumente; a dovedi, a susţine prin argumente:


Ibrăileanu se sileşte să argumenteze emoţia estetică. CĂL.; (absol.) nici noi nu putem argumenta
cum trebuie. IBR. < din lat. argumentari, fr. argumenter.

ARTICULA 1. tr. A rosti un sunet sau un cuvânt: de-abia putu articula câteva cuvinte de
mulţumire şi admiraţie. REBR.; […] < din fr. articuler; lat. articulare.

ASIGURA 1. tr. A oferi o garanţie, a face să fie sigur; a garanta, a încredinţa: îi va asigura tot lui
o ... dăinuitoare izbândă. OD.; […]< a3 + sigur; cf. fr. assurer.

ASMUŢI 1. tr. A îndemna câinii să atace pe cineva : asmuţi câinii la dânsa. ISP. 2. fig. A îndemna
la vrajbă; a întărâta: (pe duşmani): trebuie să-i adune şi să-i asmută. VINEA; de ce asmuţi asupra
mea pe aceşti oameni?; 3. fig. A stimula la ceva; a excita: câţiva din revoluţionari, fugiţi pe
fereastră, asmuţiră pe cetăţeni. CĂL.; (şi: asmuţa) < et. nec.; cf. muţa.

ATENŢIONA 1. tr. A atrage atenţia; a preveni […] < fr. attentionner.

ATESTA tr. 1. A dovedi, a încredinţa în legătură cu adevărul, cu valabilitatea, cu existenţa a ceva;


2. A confirma pe cineva într-un post, într-o calitate: a atesta un cercetător. < din fr. attester, lat. attestari.

AŢÂŢA […] 3. tr. A întărâta, a îndemna la ceva rău: cu toate intenţiile lui bune, N. Iorga a aţâţat
pe neizbutiţii obscuri. CĂL. […] (şi: înv. aţiţá) < Lat. attitiare (< titio „tăciune”).

AUGURA rar; tr. A interpreta ceva ca prevestire, ca augur; a prevesti, a prezice, a meni:
imaginaţia poporului augurase de aci că acest prunc va fi pieirea ţării. BĂLC. < din it. augurare,
fr. augurer).

AVERTIZA tr. A atrage atenţia; a preveni: Galilei însuşi avertizează cititorii împotriva importanţei
experimentului. BL. < cf. fr. avertir.

BĂLMĂJI […] 2. tr. A vorbi, a spune ceva încurcat; a îngăima: bălmăji pe nas popeşte...un deşănţat
amestec de cântări bisericeşti şi de cântece de lume. M. CAR.; (şi: bolmoji) < balmoş + -i.

BĂSNI înv.; intr. A povesti lucruri fantastice; a spune basme, poveşti: ne permitem ... a băsni
trista lui viaţă. CAR.; (refl. impers.) după cum se şi băsneşte pentru un nerod de mult. PANN. <
basnă + -i.

237
BÂIGUI intr. şi refl. 1. A vorbi fără noimă, fără sens; a îngăima: începu să se lovească cu pumnii în
cap, bâiguind. REBR; (tr.) a bâiguit ceva şi a plecat; 2. A vorbi încet şi nedesluşit, a îngâna: mi l-a
împrumutat un prieten, am bâiguit intimidat. GHEŢIE.; (şi: reg. buigui). < cf. magh. bolyo(n)gni.

BÂLBÂI 1. refl., intr. şi tr. A pronunţa nedesluşit sunete sau cuvinte; a vorbi îngăimat sau împiedicat:
bâlbâind cuvinte neînţelese s-a depărtat de căruţă. C.; 2. refl. A rosti defectuos, repetând silabele:
era blondă, vorbea repezit şi se bâlbâia uşor. GHEŢIE; 2. refl. A se încurca, a pierde şirul în
reproducerea unui text, în interpretarea unui rol: s-a bâlbâit la examen. < cf. lat. balbus.

BÂRÂI 1. intr. şi tr. A vorbi mereu, fără noimă; a cicăli: femeie, ce tot bârâi? CAR.; a bârâi la
cap pe cineva, a insista pentru ceva (pe lângă cineva), a bate capul cuiva pentru a obţine ceva. <
bâr + -âi.

BÂRFI tr. 1. A vorbi de rău pe cineva; a calomnia, a defăima: deoarece nu sunt prezenţi, hai să-i
bârfim puţintel. GHEŢIE; 2. A spune minciuni, a flecări: bârfeau verzi şi uscate. ISP. < cf. sl.
brehati.

BEHĂI 1. intr. A scoate strigătele caracteristice oilor şi caprelor: o capră neagră … behăia şi se
dă pe lângă boi. VLAH.; 2. fig.; tr. şi intr. A cânta urât, strident : a behăi o romanţă. < bee(h) + ăi.

BEŞTELI fam.; tr. A mustra (cu asprime) pe cineva: era chemat criticul şi beştelit, pus
să-şi retracteze opinia. PR. < cf. feşteli.

BINECUVÂNTA tr. 1. A invoca harul divinităţii, a chema favoarea cerească pentru cineva:
binecuvintează-mă, tată, şi rămâi sănătos! CR.; (p. ext.) vă poftesc ca să zăboviţi spre a ne
binecuvânta băutura şi gustarea. SAD.; […] 3. A lăuda, a glorifica: binecuvântaţi pe Domnul! <
bine + cuvânta < cf. sl. blagosloviti.

BLAMA tr. A exprima (public) dezaprobarea; a condamna; a vorbi de rău, a defăima: nu îmi
rămâne decât să vă blamez atitudinea. GHEŢIE; (refl. pas.) chiar în adunările societăţii literare
... se blama vânzarea averii. GHICA. < din fr. blâmer.

BLASFEM(I)A înv. tr. A defăima, a huli, a-şi bate joc de cele sfinte < din fr. blasphémer.

BLEHĂI intr. […] 2. fig. A vorbi mult şi fără rost: nu mai blehăi atâta! [onomat.].

BLEOTOCĂRI reg. intr. [...] 2. A vorbi îngăimat, incoerent; a flecări. [et. nec.].

BLESTEMA 1. tr. A chema asupra cuiva urgia cerului, a exprima un blestem împotriva cuiva:
blestemându-şi părinţii, de ce i-au călugărit. POP.; (refl. recipr.) hai să ne blăstămăm. CR. (intr.)
nu mai dondăi atâta din gură şi blastămă şi tu acum. CR.; 2. intr. A rosti vorbe rele şi injurioase
la adresa cuiva; a înjura; 3. tr. A se revolta împotriva (vitregiilor) vieţii, soartei etc.: viaţa nu-mi
blestem şi nici moartea nu mi-o chem. MACED.; 4. înv.; tr. A se jura: blăstemămu-vă cu Isus.
COD. VOR.; (şi: (reg.) blastămá) < Lat. blastemare (=blasphemare).

BODOGĂNI 1. tr. A mormăi, a spune ceva încet şi nedesluşit: să bodogăneşti zi şi noapte


poveştile franţujilor. NEGR.; 2. intr. şi tr. A cicăli, a certa pentru fapte minore; a bombăni, a cârti:
nu mai bodogăni, că parcă eşti o moară stricată. AL. (şi: bodrogăni). [et. nec.]

238
BOLBOROSI [...] 2. tr. A vorbi nedesluşit, încurcat: începi a bolborosi turceşte, fără să ştii bechi
măcar. CR.; [...] (şi: borborosi, rar borbosi) [onomat.].

BOMBĂNI 1. intr. A vorbi singur, încet şi nedesluşit; a mormăi (exprimând o nemulţumire, un


protest): ţiganul plecă scărpinându-se-n cap şi bombănind. CAR.; tot bombănea din gură; 2. tr. A
sâcâi pe cineva (certând întruna, obiectând): m-ai bombănit destul; (şi: reg. bondăni). [onomat.].

BOSCORODI reg. 1. intr. şi tr. A mormăi, a vorbi neclar: femeia boscorodea în tindă. REBR.; 2.
intr. şi tr. A descânta; a vrăji: începe dracul a boscorodi şi a descânta. CR.; 3. tr. A mustra, a cicăli:
la masă stătea lângă mine şi mă boscorodea mereu că nu mănânc. IBR.; < cf. ucr. božkorodity.

BUFNI 1. intr. (a bufni în râs, a bufni râsul) a izbucni a pufni în râs (pe înfundate): străjerii,
cum îl văd, încep a se uita unul la altul şi a bufni în râs. CR.; 2. intr. A-şi manifesta nemulţumirea
bombănind: se sculă bufnind: nu vrea să vorbească. CAR.; [...] (şi: bucni) < de la buf.

BURZULUI [...] 2. fig. refl. A se înfuria, a se mânia, a se răsti: dar ce facem noi aici, se burzului
el deodată...? GHEŢIE.; [...] < din magh. borzolni.

CALOMNIA tr. A păta cuiva onoarea sau reputaţia prin calomnii; a vorbi de rău pe nedrept; a
bârfi; a defăima: m-a maltratat, m-a calomniat, şi, de saţiu, m-a iertat. CAR. (refl.) foarte greu e
ca omul să spună adevărul; de obicei aranjează faptele, ca să se prezinte sub o lumină favorabilă,
sau se calomniază. IBR. < din fr. calomnier, lat. calumniari.

CĂI 1. tr. A compătimi pe cineva, a plânge pe cineva: iar pe drum cine trecea ... tot pe badiul mi-l
căia. POP.; 2. refl. A se întrista pentru că a greşit, a-i părea rău; a regreta: nu face una ca asta că
te-i căi mai pe urmă. AL. < din sl. kajati.

CĂINA 1. tr. A compătimi, a deplânge: cum căina poporul de dânşii calicit. AL.; 2. refl. A se
tângui, a se plânge: Ileana Simziana se câina şi se întrista în sufletul ei. ISP.; < din sl. kajanŭ (part.
de la kajati sen).

CÂNTA [...] 4. tr. A descrie, a povesti ceva în versuri: încorda-voi a mea liră să cânt dragostea?
EM.; (refl. pas.) pentru întâia oară se cântă la noi intimitatea. CĂL.; (fig. intr.) lui Parpangel rău
cărţile-i cântă. B-DEL.; 5. tr. A glorifica, a celebra: scriitorii sunt mai blazaţi, au un plumb în
aripă, nu mai cântă aspiraţiile poporului. IBR.; a cânta isprăvile eroului; 6. tr. A vorbi mereu, a
îndruga: să-mi cânte lumea cât vrea! mi-e dragă una şi-i a mea. COŞB. 7. reg. tr. A boci, a jeli
pe cineva; 8. refl. A plânge, a se tângui: pâne să nu mai frământe, după min’ să nu se cânte. POP.
< Lat. cantare.

CÂRÂI [...] 2. intr. A vorbi strident (şi cu ostilitate); 3. tr. A cicăli, a cârti mereu pe cineva: nu mă
mai cârâi şi tu. SL.;4. refl. recipr. A se certa, a se ciorovăi < de la câr.

CÂRCOTI tr. şi refl. A (se) certa, a (se) contrazice mereu. < de la cârc.

CÂRTI 1. intr. A-şi exprima nemulţumirea prin critici (murmurate): soacra nu trebuie să fie
cu gura mare şi să tot cârtească de toate cele. CR.; 2. tr. A critica, a cicăli: dac-o întrebi, dac-o
cârteşti, ea zice c-o bănuieşti. POP.; […]< cf. bulg. kŭrtja, sb. krtiti.

239
CENZURA tr. […] 4. A pronunţa o sancţiune împotriva cuiva; a blama, a dezaproba; a condamna.
(MDN, 2000) < din fr. censurer.

CERE 1. tr. A se adresa cuiva pentru a obţine ceva, a-şi manifesta dorinţa de a obţine ceva; a
solicita: ce cereai în petiţie? CAR.; a cere un post, o favoare; (refl. pas.) se cereau drepturi civile
şi politice pentru tot românul. CĂL.; 2. tr. A reclama, a pretinde, a impune […] 4. tr. şi intr. A
cerşi: calicul până nu cere, nu mănâncă cu plăcere. POP.; 5. tr. A face propuneri de căsătorie (unei
fete): hai la maica de mă cere. POP.; 6. tr. A stărui, a ruga pentru a obţine permisiunea să ...; 7. tr.
A pretinde: copilul ..., cu îndărătnică violenţă, cere o poveste fără de sfârşit. CĂL.; cât ceri pe
grâu? […] < Lat. quaerere.

CERŞI 1. intr. şi tr. A cere de pomană: nu-i trebuie de pomană şi nu vrea să cerşească. COŞB.; 2.
intr. A solicita cu stăruinţă: el se da tot mai aproape şi cerşea copilăreşte. EM.; 3. intr. şi tr. A se
înjosi cerând ceva: a cerşi voturile alegătorilor; (fig.) să nu crezi că-ţi cerşesc milă. GHEŢIE; 4.
înv.; tr. A cere, a solicita: au cerşit domn de la Poartă. N. COSTIN. (de la cere).

CERTA 1. tr. A mustra violent, a înfrunta cu asprime: şi va lua bătrânimea cetăţii aceia pre omul
acela şi-l vor certa. BIBLIA; îl ceartă mereu pentru toate nimicurile; 2. tr., înv. A pedepsi: dar
acu vei vrea cu oaste şi război ca să ne cerţi. EM.; 3. refl. recipr. A-şi vărsa supărarea prin vorbe
sau fapte violente; a se sfădi, a se gâlcevi: în loc de-a ne certa împreună, n-ar fi mai nimerit să
ne-nţelegem? AL. 4. refl. A rupe relaţiile cu cineva, a se învrăjbi cu cineva: pentr-un râs al ei se
ceartă. COŞB. < Lat. certare.

CHEMA 1. tr. A spune, a striga, a comunica să vină undeva (cu un scop anumit): într-o zi, capra
chemă iezii de pe-afară. CR.; (intr.) o păsărică cu pieptul cărămiziu chemă de câteva ori pe o
ramură. SAD.; 2. tr. A striga pe nume; a evoca: prindeau toţi a vorbi de trecutul prăpădit în
negura de sânge, chemau umbrele vitejilor. SAD. 3. tr. A impune (în mod oficial) să se prezinte
într-un anumit loc; a cita: a fost chemat ca martor. […] 4. tr. A pofti, a invita: vine şi-l cheamă
la nunta unui frate al femeii sale. CR.; m-a chemat acasă; 5. tr. A îndemna, a îmbia: nu înceta
învăţându-i şi cătă spăsenie chema pre ei. COR.; 6. tr. şi refl. A avea numele..., a (se) numi: era
odată un rus, pe care îl chema Ivan. CR. se cheamă Ion; (p.ext.) Virghil, de la Enea, eroele pe
care au cântat, au chiemat cântarea sa „Eneada”. B.-DEL.; 7. reg.; refl. A se considera, a se zice,
a se socoti; a considera: nu orice lucru se chemă că e inedit. IBR.; mă chem că sunt bogat. < Lat.
clamare.

CHESTIONA 1. tr. A pune întrebări, a întreba: spune-mi, găsi el potrivit să-l chestioneze, de ce
stai toată ziua închis în odaia ta? GHEŢIE.; 2. A interoga. < din fr. questionner.

CHIŢĂI 1. intr. (despre şoareci sau despre alte animale) a scoate sunete ascuţite, caracteristice
speciei: bursucei cari se zvârcoleau chiţăind. OD. < chiţ + -ăi.

CICĂLI 1. tr. A certa mereu, a mustra întruna; a bate la cap: îl cicălea şi-l împungea muierea în
toate zilele anului. SAD.; < de la cicală.

CIONDĂNI refl. şi tr. A (se) certa pentru nimicuri; a (se) împunge cu vorba: ce tot mă ciondăneşte
degeaba. AL.; moşnegii s-au ciondănit…şi, cât erau de îngrijiţi, despre ziuă au adormit. CR. <
cf. săs. schänden.

240
CIOROVĂI refl. recipr. A se certa, a se ciondăni (făcând gălăgie) pentru lucruri neimportante:
unii mai îndrăzneţi se ciorăvăiau din pricina vitelor. REBR.; (şi: reg. giorovăí) < cf. ciorobor.

CIRIPI […] 2. intr. (despre femei) A vorbi (mult) cu voce subţire: fireşte! ciripi Eugenia. REBR.;
3. arg.; tr. A divulga ceva: ajungea ca vreo gură spartă să ciripească că tata a fost aşa şi pe
dincolo. GHEŢIE.< de la cirip + -i.

CITA tr. 1. A chema în faţa unei instanţe judecătoreşti (printr-o citaţie): a fost citat ca martor; 2.
A da un citat, a reproduce ce a spus sau a scris cineva: am răspuns inabil şi grosolan, citându-i
replica unui personaj feminin. GHEŢIE; 3. A menţiona, a indica, a semnala: Lamark citează unul
şi acelaşi exemplu. BL.; a cita ca model; (refl. pas.) se citează adesea nume de mari creatori de
artă. BL.< din fr. citer, lat. citare.

CLAMA 1. livr.; intr. A chema cu voce tare; a se manifesta violent, prin strigăte: clama împotriva
nelegiuirilor lui Mihai Sturza. CĂL.; a-şi clama indignarea. < din fr. clamer, lat., it. clamare.

CLARIFICA 1. tr. şi refl. A (se) limpezi, a (se) lămuri, a (se) desluşi: dacă-ţi poţi clarifica
sentimentele, îţi vin şi cuvintele. IBR. < din lat. clarificare, fr. clarifier.

CLĂPĂI 1. rar; intr. A clămpăni; 2. fig.; tr. A vorbi repede (şi neclar): ea clăpăi pe nerăsuflate o
fabulă. CAR. < de la clap + -ăi.

CLEFĂI 1. tr. şi intr. A mânca cu zgomot: înfulica îmbucături mari şi clefăia repede. VLAH.; […]
// […] 3. fig. A vorbi nedesluşit, producând un zgomot urât la pronunţarea cuvintelor. (NODEX,
2002) < de la onomat. cle(a)f.

CLEVETI 1. tr. şi intr. A vorbi de rău; a calomnia, a defăima, a ponegri: ea cu limba ascuţită
cleveteşte-ntreaga fire. EM.; se duceau ca s-o clevetească. SAD.; (refl. recipr.) nu vă clevetireţi
urul alaltu. COD. VOR.; 2. înv.tr. A demasca, a deconspira: slujind pururea lui Dumnădzău în
taină, fură clevetiţi. < din sl. klevetati.

CLONCĂNI [...] 3. fig. A flecări < de la clonc1 + -ăni.

COBI intr. şi tr. A meni a rău, a prevesti o nenorocire; (p. ext.) a vesti, a anunţa; a prezice: noi,
tată, nu-ţi cobim moarte. PANN. < din bulg. kobja, sb. kobiti.

COLINDA intr. 1. A umbla din casă în casă cântând colinde: am aprins lumânările şi artificiile şi
am colindat. GHEŢIE. […] < de la colindă.

COMANDA tr. 1. A avea comanda, autoritatea: a ţării eroică oştire în lupte uriaşe Buzeştii
comanda. ALEX.; 2. A da un ordin sau un semnal; a ordona. [...] 4. A solicita, a cere (într-un
local public): (intr.) Mitzi, am comandat cu o voce stridentă, dă-mi, te rog, zece indiene cu frişcă.
GHEŢIE. [...] < din fr. commander, germ. kommandieren.

COMBATE [...] 2. tr. A se împotrivi, a se lupta împotriva unor idei, atitudini etc. sau persoanelor
care le susţin: Alecsandri a combătut franţuzismul, ridiculizându-l în diferite tipuri. IBR.; a
combate prejudecăţile; [...] // 1. A respinge, aducând contraargumente. [...] (NODEX, 2002) < din
fr. combattre (după bate).

241
COMENTA 1. tr. A interpreta, a face observaţii asupra unei întâmplări, unui eveniment etc.:
Creangă comentează fapta nurorilor cu o comică duşmănie faţă de soacră. CĂL.; 2. tr. A analiza,
a interpreta textul unei scrieri: poezia lui Goga este greu de comentat, fiind cu mult deasupra
goalelor cuvinte. CĂL.; a comenta Biblia; 3. fam. intr. A discuta cu rea voinţă; a interpreta negativ
sau răuvoitor; a cârti: n-am comentat cuvintele ei. GHEŢIE. < din fr. commenter, lat. commentari.

COMPĂTIMI 1. tr. A avea sau a manifesta părere de rău faţă de nenorocirile cuiva: îl compătimesc
pentru pierderea suferită; (intr.) aţi suferit mult, fireşte, compătimi baritonal şi elegiac Silion.
VINEA; < con + pătimi; cf. fr. compatir.

COMPLIMENTA 1. tr. A exprima complimente; a aduce laude: bine c-ai venit, să te complimentez
de buna-creştere a Adelei. AL.; 2. înv. A saluta: Mihai-vodă trimisese boierii de-l complimentă.
BĂLC. < din fr. complimenter.

COMUNICA 1. tr. A transmite, a da: trag concluziile, de fapt o scurtă recapitulare, le comunic
tema compunerii pentru ora următoare. GHEŢIE; vă rugăm să comunicaţi observaţiile dvs. în
scris; 2. tr. A face cunoscut, a informa, a spune: se întâmpla să intre numai pentru a-i comunica
că i-a fost dor de ea. GHEŢIE; [...] // 2. intr. A fi, a se pune în legătură cu..., a vorbi cu...; a duce
la... (DN, 1986). < din fr. communiquer.

CONCHIDE tr. şi intr. 1. A încheia o expunere, o cercetare etc.; 2. A trage o concluzie; a conclude;
3. A fi de părere, a se pronunţa pentru…: avocatul conchide pentru pedeapsa cu moartea.< din
lat. concludere.

CONCLUDE tr. A conchide: am putea avea dreptul să concludem că a fost un junimist de


categoria a doua. IBR. < din lat. concludere.

CONCLUZIONA intr. şi tr. 1. A trage concluzii, a conchide; 2. fam. A încheia discuţia. < de la
concluzie + -ona.

CONDAMNA tr. 1. A rosti o sentinţă împotriva cuiva; a osândi; 2. A blama, a dezaproba: condamn
sentimentele sale; [...] < din fr. condamner, lat. condemnare.

CONFERENŢIA intr. A vorbi în public; a ţine o conferinţă: avea o funcţie vagă la Casa Şcoalelor,
în numele căreia conferenţia la cercurile culturale.CĂL. < de la conferinţă + -ia.

CONFERI 1. tr. A da, a acorda (un titlu, un grad etc): îi conferea sau mai degrabă îi vindea
rangul iluzoriu de agă. CĂL; a conferi o demnitate, o decoraţie; (relf. pas.) el depune în mâinile
senatului şi ale poporului toate puterile excepţionale ce i s-au conferit. BL. 2. tr. A pune pe
seama cuiva sau a ceva; a atribui, a repartiza: interpreţii s-au ferit până acum să confere mitului
un asemenea sens. BL.; 3. intr. A discuta cu cineva, a se întreţine cu cineva: cei doi demnitari au
conferit mai multe ore asupra problemelor actuale. < din it. conferire, fr. conférer.

CONFESA refl. A se destăinui, a mărturisi ceva intim; a se spovedi. < din fr. confesser.

CONFIRMA 1. tr. A atesta autenticitatea, exactitatea unui lucru; a întări o ipoteză, o afirmaţie
etc.: a confirma o rezoluţie; 2. tr. A întări hotărârea, sentinţa unei instanţe inferioare; [...] 6. tr. A
aproba, a aprecia pe cineva (pentru ceea ce susţine): fireşte! îl confirmă Silion, sunt întotdeauna
pentru efortul minimal. VINEA. < din lat. confirmare, fr. confirmer.

242
CONGRATULA tr. şi refl. A (se) felicita. < din lat. congratulari, it. congratular(si), fr.
congratuler.

CONJECTURA rar; intr. A judeca după aparenţe, a face o conjectură: speculând asupra viitorului
spiritului ştiinţific, s-ar putea conjectura că ştiinţa ... va căuta căile de a preface în cursul timpului
factorul de echivalenţă. BL. < din fr. conjecturer.

CONJUGA 1. tr. A modifica forma unui verb după persoană, număr, timp, mod şi diateză. [...] <
din lat. conjugare, fr. conjuguer.

CONJURA [...] 2. tr. A îndepărta, a combate (prin rugăciune sau practici magice) spiritele
malefice: diavolul conjurat de erou se înfăţişează întâi ca efeb masculin. CĂL.; 3. tr. A ruga
insistent, a implora: o bătrână muribundă…îl conjură, înainte de a închide ochii, să apere pe
jună. CĂL. < din lat. conjurare, fr. conjurer.

CONSIMŢI tr. şi intr. A accepta, a fi de acord cu ceva: poate că părinţii vor consimţi în cele din
urmă la căsătorie. CĂL.; mă ştii că consimţ la onoarea dumitale de familist!... CĂL. < con- +
simţi; cf. fr. consentir.

CONSTATA tr. 1. A stabili starea, situaţia unui lucru, adevărul în legătură cu un fapt: e la
îndemâna oricui să constate enorma diversitate de structuri şi forme. BL.; (refl. pas.) se constată
la el acum o blazare romantică. CĂL. 2. A consemna cele observate: nu vom intra încă în discuţie,
ci numai constatăm acest lucru. IBR. < din fr. constater, it. constatare.

CONSULTA 1. tr. A cere o părere, un sfat: să nu socotească cineva că consulta vreun doctor.
NEGR.; a consulta un prieten; 2. refl. A sfătui pe cineva: cugetă în linişte, consultă-te cu
persoanele apropiate. GHEŢIE; [...] < din fr. consulter, lat. consultare.

CONTESTA tr. 1. A tăgădui, a nu recunoaşte cuiva valoarea sau un drept; 2. A nega existenţa unui
fapt sau necesitatea unui lucru: nimenea nu-i va contesta genialitatea. BL. (absol.) unii afumau,
alţii contestau şi spuneau alt nume. [...] < din fr. contester, lat. contestari.

CONTINUA 1. tr. A nu întrerupe, a duce mai departe un lucru început: continuă citirea. [...] < din
fr. continuer, lat. continuare.

CONTRAARGUMENTA intr. şi tr. A respinge prin contraargumente. < contraargument + -a.

CONTRAZICE 1. tr. A susţine contrariul celor spuse de cineva: este mereu contrazis de colegul
său; [...] 4. refl. A fi în dezacord cu sine însuşi: s-a contrazis şi l-au arestat. CAR.; 5. refl. A fi în
opoziţie, a nu se potrivi cu altele: afirmaţiile lui se contrazic; [...] < de la contra-1 + zice; cf. lat.
contradicere.

CONVERSA intr. A discuta, a sta de vorbă (cu cineva): a doua zi am petrecut-o mai toată
conversând cu Vilara. NEGR. < din fr. converser; lat. conversari.

CONVINGE 1. tr. A face să adopte o opinie pe bază de argumente; a face să recunoască ceva ca
adevărat: o singură lectură ne poate convinge despre asta. IBR.; [...] < din lat. convincere.

243
CONVOCA 1. tr. A chema (oficial) să vină într-un anumit loc: Dimitrie fu convocat la minister.
GHEŢIE; (refl. pas.) Aceste adunări se convocau de domn pentru facerea legilor. BĂLC. < din fr.
convoquer, lat. convocare.

CONVORBI înv.; intr. A vorbi cu cineva; a se întreţine cu cineva: am început să convorbim


despre vreme. CAR. < con- +vorbi; cf. germ. unterreden.

CORECTA 1. tr. şi refl. A (se) îndrepta, a (se) corija: vrei să spui hipomnezie, îl corectă ursuz
profesorul. GHEŢIE; [...] (de la corect).

CORIJA tr. 1. A înlătura greşelile, a îndrepta. [...] < din fr. corriger, lat. corrigere.

COTCODĂCI [...] 2. fig.; intr. A imita strigătul găinii: holbă ochii la femeie şi începu a cotcodăci
subţire şi spăriat. SAD. 3. fig.; intr. şi tr. a trăncăni, a pălăvrăgi: făcea parte dintre oamenii care
cotcodăceau în jurul unui amănunt. VINEA. (şi: codcodăci) < de la cotcodac + -i.

CRITICA tr. […] 3. A aprecia ca fiind rău, urât, incorect etc.; a vorbi de rău, a defăima: a critica
faptele cuiva. < din fr. critiquer.

CRONCĂNI [...] 2. fig. A vorbi scoţând sunete guturale dezagreabile: lovi Miazănoapte în aripi;
ea căzu ca plumbul la pământ şi croncăni jalnic. EM. (şi: reg. croncăí, cronconí) < de la cronc
+ -ăni.

CUVÂNTA 1. tr. A zice, a declara: Simeon Bârnovă...cuvânta cu îndrăzneală: eu, măria-ta, nu


cer nimica. SAD.; 2. tr. A ţine un discurs; 3. înv.; tr. A ura, a dori: alţii îi lăuda şi alţii îi cuvânta
măriri. ANTIM; 4. intr. A avea facultatea de a vorbi. < Lat. conventare.

DAMNA tr. 1. A condamna la chinurile infernului; 2. A blestema < din lat. damnare, fr. damner.

DĂSCĂLI tr. 1. A instrui, a povăţui, a învăţa: moartea, având bunătate a dăscăli pe Ivan, se pune
în raclă. CR.; [...] 3. A mustra, a cicăli: are prostul obicei de a mă dăscăli mereu. < de la dascăl
+ -i.

DEBITA [...] 3. fig. A spune ceva (plictisitor); a recita, a declama: pe drum, îmi debită o sumedenie
de nimicuri din care nu pricepeam o iotă. GHEŢIE.; a debita un rol; a debita ştiri false; [...] <
din fr. débiter.

DECLAMA 1. tr. A rosti cu voce tare, cu ton şi gesturi adecvate: declamai, galant şi glumind,
versul antic, închinat Venerei. IBR.; (absol.) nu învaţă la conservator arta de a declama. PETR.
(refl.pas.) se declamă şi versuri. CĂL.; 2. (peior.) A vorbi cu un ton retoric, emfatic, nepotrivit:
după ce ia cocaină, Scheianu declamă banalităţi. CĂL. < din fr. déclamer; lat. declamare.

DECLARA 1. tr. A face cunoscut, a anunţa ceva: mă grăbesc a declara că acel cititor va fi
adevăratul păgubaş. OD.; 2. tr. A mărturisi cuiva un sentiment intim: i-a declarat dragostea lui;
(refl. recipr.) mă conduce târziu, după miezul nopţii, într-o odăiţă dosnică, unde ne declarăm
fidelitate veşnică. GHEŢIE. 3. tr. A anunţa în mod oficial: Clara declară că-şi dă consimţământul
la divorţ. CĂL.; […] 5. refl. A se pronunţa, a lua atitudine (pro sau contra): mă declar pentru
voi şi contra lor; 6. refl. A se recunoaşte, a mărturisi că...: mă declar învins; 5. tr. A considera, a

244
califica; a numi: scriitorii modeşti, ori chiar inexistenţi sunt declaraţi geniali. CĂL.; l-a declarat
hoţ înrăit. < din fr. déclarer, lat. declarāre.

DECLINA [...] 3. tr. A refuza (asumarea unei sarcini, unei răspunderi etc.): i-am declinat politicos
invitaţia. GHEŢIE; şi-a declinat orice răspundere; a declina onoruri; 4. tr. A nu admite, a nu
recunoaşte competenţa cuiva sau a ceva; a recuza: a declina competenţa unui judecător; 5. rar; tr.
A face cunoscut: după ce îmi zise acestea, îşi declină numele. GHICA; a-şi declina identitatea, a
se prezenta: îşi declină identitatea cu răbdarea şi bună-cuviinţa pe care le deprinsese la călugăriţe.
VINEA; [...] < din fr. décliner, lat. declinare.

DECONSILIA tr. A sfătui pe cineva să un facă un anumit lucru: el deconsiliază pe naturalişti să


rămână numai la observaţia prin simţuri. BL.; < din fr. déconseiller.

DECONSPIRA 1. tr. A demasca o conspiraţie; a divulga un secret; 2. refl. A se trăda, a se da pe


faţă. < des- + conspira.

DECRETA 1. tr. A da un decret; a hotărî, a stabili printr-un decret: republica, decretând legalitatea
tuturor, nu cunoaşte decât cetăţeni. REBR.; 2. fig. A emite o părere categorică: decretează pentru
totdeauna mizeria iremediabilă a omului. IBR. < fr. décréter.

DEFĂIMA tr. 1. A vorbi de rău, a ponegri: se studiază plaga intriganţilor adulatori care trăiesc
de pe urma unui om politic, defăimându-l când e în declin. CĂL; 2. înv. A dispreţui; a înjosi; a
umili: oh! mă defaimă pentru că-l iubesc. NEGR.; [...] < Lat. *diffamiare.

DEFINI 1. tr. A caracteriza pe cineva; a determina cu precizie: Kant se străduieşte … să definească


cunoaşterea în totalitatea ei. BL.; 2. tr. A da o definiţie: toţi esteticienii se încearcă să definească
poezia. IBR.; 3. refl. A se (auto)caracteriza: tipurile lui Caragiale se definesc în fiecare vorbă a
lor. IBR. < din lat. definire, fr. definir.

DELIBERA intr. 1. A discuta împreună, a chibzui în legătură cu luarea unei hotărâri sau cu
rezolvarea unei chestiuni: în sală deliberează guvernul provizoriu. PETR.; completul deliberează;
[...] < din fr. délibérer, lat. deliberare.

DELIRA intr. A fi în stare de delir; a aiura. // A vorbi fără înţeles din cauza tulburării conştiinţei;
a fi în delir; a aiura. (NODEX, 2002) < din fr. délirer, lat. delirare.

DEMONSTRA 1. tr. A proba prin argumente logice; a argumenta, a dovedi: încearcă să


demonstreze că răscoala a fost întru totul justificată. BL.; (absol.) scriitorul nu expune, ci
demonstrează. VINEA; [...] 5. intr. (despre mulţimi de oameni) A manifesta. < din lat. demonstrare,
fr. démontrer.

DENIGRA tr. A ponegri, a defăima, a discredita: prietenul pe care îl denigrează are moacă în loc
de chip. PR. < din fr. dénigrer, lat. denigrare.

DENOMINA tr. 1. A denumi; [...] < din it. denominare.

DENUMI tr. A da un nume la ceva sau cuiva; a numi: nu sunt necesare decât acele neologisme
care denumesc idei ori lucruri nouă. IBR. < de + numi; cf. fr. dénommer.

245
DENUNŢA tr. 1. A semnala, a aduce la cunoştinţa unei autorităţi (judiciare): a denunţa pe un
criminal; 2. p. ext. A da pe faţă, a divulga, a dezvălui: asemenea păreri trebuiesc denunţate ca
fiind cel puţin superficiale. BL.; 3. A pârî, a trăda: un intrigant ... îl denunţă ... că face curte
seniorei. CAR.; [...] < din lat. denuntiare, fr. dénoncer.

DEPLÂNGE tr. 1. A avea milă, părere de rău: îl deplâng pentru nereuşita lui; [...] 3. A regreta,
a-i părea rău de modul în care ceva există, se comportă etc.: criticul deplângea amestecul politicii
în judecăţile literare. CĂL.; 4. A simţi remuşcare, regret pentru o greşeală; a regreta: am deplâns
purtarea mea de la operă. GHEŢIE. < de2 + plânge; cf. fr. déplorer.

DESCĂRCA [...] 7. fig.; tr. A da curs liber, a revărsa: copiii, după un gest de violenţă, îşi descarcă
inima grea de hohote de plâns. CĂL.; a-şi descărca mânia asupra cuiva; 8. fig. refl. A se uşura
(de o vină, de un păcat, de mânie etc.); a-şi descărca conştiinţa (sau sufletul, inima), a-şi uşura
conştiinţa făcând confidenţe cuiva.; [...] < Lat. discarricare.

DESCÂNTA 1. intr. A rosti descântece sau vrăji (pentru a vindeca o boală): am scăpat-o de boli,
descântându-i. SAD.; 2. tr. A fermeca, a vrăji (rostind descântece): că mama te-a descânta să
te faci un viteaz mare. POP.; 3. fig.; tr. A bate la cap, a încerca să convingă: las’ pe bătrâni să te
descânte şi să te judece ei. CR; < Lat. discantare.

DESCOASE [...] 2. fig.; tr. A iscodi, a cerceta cu amănuntul (pentru a afla un secret): îl descusu
când şi cum a venit în ţară. REBR. [...] < des-1 + coase.

DESCRIE tr. 1. A zugrăvi, a prezenta prin cuvinte: am rămas într-o stare de tulburare şi de
nesiguranţă greu de descris. GHEŢIE; (refl.) un romancier romantic falsifică acţiunea,
descriindu-se pe el însuşi. IBR.; [...] < din fr. décrire.

DESEMNA tr. 1. A indica, a face cunoscut, a semnala: ele desemnează o absenţă sau un număr
mai mic de însuşiri. VIANU; a desemna un succesor; 2. A numi într-o funcţie; (p.ext.) a atribui
efectuarea unei activităţi, unei acţiuni: colonelul desemnat de el dădu citire celor două liste.
GHEŢIE; […] 4. A fi nume; a numi, a denumi: cuvântul „marmură” desemnează în româneşte
piatra calcară foarte dură. VIANU. < din fr. désigner, lat. designare (după semn).

DESTĂINUI 1. tr. A mărturisi, a da la iveală o taină; a divulga, a împărtăşi: ar fi nevoit să


destăinuiască logodnicei secretele tulburi ale vieţii sale. BL. 2. (p. ext.; tr.) A face cunoscut; a
arăta, a revela: biografia nu trebuie sa facă nicio sforţare de a colora, ci numai să destăinuie simplu
etapele unei vieţi. CĂL.; (fig.) încep să destăinui o melodie nouă benzii de magnetofon. VIERU;
3. refl. A-şi da pe faţă gândurile sau sentimentele: caută un suflet căruia să i se destăinuiască
şi se adresează preotului de pe moşia sa. IBR.; 4. fig. refl. A se da pe faţă, a se trăda: totul se
destăinuieşte în detaliu. BL. < des-1 + tăinui.

DETALIA 1. tr. A expune, a arăta în mod amănunţit: eşti sadic..., vrei să-ţi detaliez nenorocirea.
PETR.; [...] (şi: înv. detailá ) < din fr. détailler.

DEZAPROBA tr. 1. A se declara împotriva a ceva, a găsi rău, a nu încuviinţa: dezaprobase


căsătoria fiicei sale Alina. CĂL. 2. A critica, a condamna pe cineva. < din fr. désapprouver (după
aproba).

246
DEZAVUA tr. 1. A dezaproba, a condamna: fu dezavuat de tovarăşii săi. CĂL.; 2. A refuza să
recunoască ceva. < din fr. désavouer.

DEZBATE 1. tr. A discuta pe larg împreună cu alţii; a supune ceva discuţiei: problema prezintă
o importanţă foarte mare şi a fost dezbătută mereu. IBR.; (refl.pas.) asemenea chestiuni nu se
dezbat cu puşca în mână. OD.; (intr.) să dezbatem îndelete împreună asupra unei afaceri. CAR.;
2. tr. A examina o cauză, un proces (cu participarea părţilor) < din fr. débattre.

DEZICE 1. tr. A retracta; a nega, a tăgădui: ce-un secol ne zice, ceilalţi o dezic. EM.; (refl. pas.)
zisa împăratului nu se putea deszice. ISP. 2. refl. A-şi retrage cuvântul; a se lepăda de cele zise;
(şi: înv. deszice) < din fr. dédire (după zice).

DEZLEGA […] 4. a dezlega calul de la gard, a vorbi clar, pe înţeles: dezleagă odată calul de
la gard, să ştiu eu atunci ... ce-i al tău şi ce-i al meu. CR. a(-i) dezlega sau a i se dezlega limba,
a face sau a porni să vorbească, să se destăinuiască: apoi limbile li se dezlegară. GHEŢIE; […] 7.
tr. A rezolva, a lămuri, a găsi soluţia: a dezlega o ghicitoare. < Lat. disligare.

DEZMIERDA 1. tr. A mângâia, a alinta (cu vorbe, atingând uşor cu palma): îl legănă şi-l
dezmierdă până ce-l adormi. CR.; […] < Lat. *dismerdare.

DEZMINŢI 1. tr. A declara fals; a nega, a contesta: zvonul acesta era să fie dezminţit. BL.; a
dezminţi o ştire; 2. tr. A arăta că este altfel (decât pare); a contrazice: teoria că geţii ar fi goţi e
dezminţită de feţele noastre. CĂL. […] 4. tr. A da de gol; a trăda: un geamăt surd… răsună în
încăperea vecină, parcă dinadins ca s-o dezmintă. GHEŢIE. 5. refl. A recunoaşte o greşeală,
a da înapoi, a retracta: ai inventat boala… şi acum, ca să nu te dezminţi, mă tratezi ca pe o
convalescentă. IBR.; 6. rar; tr. A denatura, a falsifica: nu li e permis a dezminţi această origine a
lor neci în reprezentare. EM.; (şi: înv. deminţi) < de la des-1 + minţi; cf. fr. démentir.

DEZONORA tr. şi refl. A face să-şi piardă sau a-şi pierde onoarea; a (se) face de ruşine. < din fr.
déshonorer.

DEZVĂLUI […] 3. tr. A destăinui, a divulga: atunci simţi nevoia să-şi dezvăluiască gândul până
la cap. TUD.; a dezvălui un secret; […] < de la dez- (v. des-1) + (în)vălui; cf. fr. dévoiler.

DEZVINOVĂŢI 1. tr. A declara nevinovat: juraţii luminaţi l-au dezvinovăţit în unanimitate.


PETR.; inculpatul a fost dezvinovăţit; 2. refl. A-şi dovedi sau a încerca să-şi dovedească
nevinovăţia; a se disculpa: înăuntru auzi glasul lui Mihu, care se dezvinovăţea. TUD. < dez- (v.
des-1) + (în)vinovăţi.

DEZVINUI tr. şi refl. A (se) dezvinovăţi, a (se) disculpa: nu crede că-ţi spun asta pentru ca să mă
dezvinuiesc de ce-am făcut. < dez- (v. des-1) + (în)vinui.

DIALOGA rar; intr. A vorbi cu cineva, a întreţine o conversaţie: printre-a serii lăcrămare de
ametiste şi opale … dialoghează Theocrit. MACED. < din fr. dialoguer.

DICTA 1. tr. A pronunţa rar şi desluşit cuvintele pentru ca ascultatorul să le poată scrie întocmai:
nu-i dădeau răgaz să dicteze părintelui Laurenţiu mult dorita epistolă. SAD.; 2. fig. A inspira, a
îndemna, a determina: cere reforme dictate de interesele claselor apăsate. IBR.; 3. A impune cu
forţa, a obliga: a dicta legi, ordine (p. ext.) < din fr. dicter, lat. dictare.

247
DIFUZA 1. tr. A răspândi, a propaga o informaţie, o idee etc: latiniştii au difuzat ideile iluministe;
(refl. pas.) tocmai se difuzase la radio un comunicat. GHEŢIE. […] < din fr. diffuser.

DISCULPA 1. tr. şi refl. A (se) justifica, a (se) dezvinovăţi: fără de-a încerca să-l disculpăm,
să deplângem totuşi această tristă stare de lucruri. OD.; don Carlos se disculpă. CĂL. < din fr.
disculper, it. discolpare.

DISCUTA 1. tr. A analiza o lucrare, o problemă, un proiect etc.: voi veni poimâine spre a discuta
lucrul în detaliu. CĂL.; (refl. pas.) se discută politică şi se bea. CĂL.; 2. intr. A sta de vorbă cu
cineva (în contradictoriu); a conversa: în ajun discutaseră normal minute în şir. GHEŢIE. < din
fr. discuter.

DISPUNE […] 3. tr. A da dispoziţie, a hotărî, a ordona; (absol.) imediat ce va putea dispune
singură, va lichida Barbaroaga. REBR.; […] < din lat. disponere, fr. disposer.

DISPUTA 1. înv.; refl.; tr. şi intr. A discuta (în contradictoriu) asupra unui lucru: apusenii să
desputa întruna ce-au fost mai întâi, ou sau găină? B.-DEL.; a disputa despre gusturi; […] (şi:
înv. desputá) < din fr. disputer, lat. disputare.

DISUADA livr.; tr. A abate de la o hotărâre. // A sfătui să renunţe (la o intenţie); a deconsilia.
(NODEX, 2002). < din fr. dissuader, lat. dissuadere.

DIVAGA 1. intr. A se abate de la subiect, a face digresiuni; 2. A vorbi aiurea; a bate câmpii. < din
fr. divaguer, lat. divagari.

DIVULGA tr. A da în vileag ceva ascuns, a destăinui o taină: secretul profesional îmi interzice să
divulg numele pacienţilor. CĂL.; (refl. pas.) am regretat numai faptul că nu mi se divulgase mai
devreme secretul. GHEŢIE. < din fr. divulguer, lat. divulgare.

DOJENI tr. A mustra pe cineva; a certa: de ce ne-ai lăsat să dormim atât de mult, îi ziseră fraţii
dojenindu-l. ISP.; şi-a dojenit fiul. < din sl. dognati, doženon.

DORI tr. […] 5. A ura: vă doresc succes! < de la dor.

ELOGIA tr. A aduce laude, a preamări: nu s-a sfiit să-l elogieze într-un prea cunoscut sonet.
CĂL.; nu cunosc un dar mai frumos ... decât acela de a-mi elogia ţara în limba casei mele.
VIERU. < din fr. élogier.

ELUCIDA tr. A desluşi, a clarifica, a lămuri: să elucidăm această propoziţie. BL.; a elucida o
chestiune. < din fr. élucider, lat. elucidare.

EMITE tr. […] 2. A enunţa, a exprima, a lansa: am avea dreptul de-a ignora opiniile emise de
confraţii noştri de la acea foaie. EM.; […] < din lat. emittere.

ENUMERA tr. 1. A număra unul câte unul; a numi rând pe rând: enumeră plantele pe care trebuie
să le semene ţăranul. CĂL.; 2. A adăuga, a socoti; a îngloba: între junii cărora le-a plăcut şi le
place a se ocupa de literatură trebuie să enumerăm şi pe D. Vasile Păun. MACED. < din fr.
énumérer, lat. enumerare.

248
ENUNŢA tr. A exprima, a formula o idee, o concepţie etc.: Tales enunţă ipoteza că pământul e un
„glob”. BL.< din fr. énoncer, lat. enuntiare.

ESTIMA tr. 1. A stabili valoarea aproximativă a unui bun: a estima o proprietate; (absol.)
căpitanul ei se dovedise un mare meşter în a estima adăugând sau scăzând derivele. TUD.; 2.
A determina preţul, cantitatea, valoarea exactă a unui lucru; a evalua: a estimat bijuteria la cinci
milioane;[…] < din fr. estimer, lat. aestimare.

EVIDENŢIA […] 2. tr. A recunoaşte oficial succesele cuiva; 3. tr. A scoate în evidenţă; a releva,
a reliefa. < din it. evidenziare.

EVOCA tr. 1. A chema (prin farmece), a face să apară: vrăjitorii se făleau că evocă sufletele
morţilor; 2. A aminti, a aduce aminte; a aduce în atenţie; a releva: aceştia evocau gloria trecutului
pentru a îmbărbăta pe contemporani. IBR..< din fr. évoquer, lat. evocare.

EXALTA 1. tr. A ridica în slavă, a lăuda foarte mult; a proslăvi: acest punct de vedere deschide o
perspectivă mai justă pentru judecarea preistoriei, care nu trebuie nici exaltată, nici depreciată.
BL. […] < din fr. exalter, lat. exaltare.

EXCLAMA tr. A scoate o exclamaţie; a striga: Doamne sfinte, am exclamat cu o iritare subită.
GHEŢIE < din fr. exclamer, lat. exclamare.

EXIGE 1. rar; tr. A cere impetuos, insistent: ceea ce trebuie să exigem în interesul disciplinei.
EM. 2. intr. A impune, a obliga: onoarea exige. < din lat. exigere.

EXORCIZA tr. A pronunţa cuvinte magice sau a oficia o slujbă pentru a goni diavolul; a scăpa
de diavol: bulderul, foarte rugat de cei de faţă, se îndura să-l exorcizeze cu bula. CĂL. < din fr.
exorciser, lat. exorcisare.

EXORTA tr. 1. A încuraja, a înflăcăra (printr-un discurs); 2. A îndemna, a convinge prin cuvinte;
intr. poetul vine înaintea noastră şi începe să exorte. CĂL.; (şi: exhortá). < din fr. exhorter, lat.
exhortari.

EXPLICA 1. tr. A face să fie mai uşor de înţeles; a clarifica, a lămuri (ceea ce este sau pare
obscur): a explica înţelesurile unui cuvânt; 2. tr. A expune, a preda o lecţie, o temă etc.: a explica
structura atomului; 3. tr. şi refl. A servi drept explicaţie a unui fenomen; a oferi motivul unei
situaţii: am explicat mereu evoluţia literară şi epocile literaturii prin condiţiile istorice şi sociale
ale ţării. IBR.; 4. refl. A se justifica, a-şi motiva acţiunile: daţi-mi voie să mă explic! CAR.; 5. tr.
A înţelege, a pricepe: nu-mi explic situaţia; 6. tr. şi refl. recipr. A (se) lămuri reciproc asupra unei
chestiuni: ne-am explicat; (şi înv.) esplica. < din lat. explicare, fr. expliquer.

EXPLICITA tr. 1. A face să devină clar; a clarifica: poate ar trebui să-mi explicitez atitudinea.
CF.; a-şi explicita opinia. 2. jur. A enunţa în mod formal: clauzele contractului sunt explicitate. <
din fr. expliciter.

EXPLODA […] 4. fig. A izbucni, a nu se mai putea stăpâni: auzind insulta a explodat. < din lat.
explodere.

249
EXPRIMA 1. tr. A expune, a formula, a manifesta opinii, idei, sentimente etc.: se gândi că ar
trebui poate să-şi exprime compasiunea. GHEŢIE; 2. intr. A vorbi, a reda în cuvinte: nu poţi
deveni un bun specialist în oricare domeniu, dacă nu ştii elementarul – să te exprimi corect în
limba ta. CF.; se exprimă greu în public. < din fr. exprimer, lat. exprimere.

EXPUNE […] 5. tr. A face cunoscut, a explica: autorul expune ipotezele cristianismului asupra
pieirei lumei. EM.; […] < din lat. exponĕre.

EXTERIORIZA tr. şi refl. A (se) proiecta în afară; a comunica, a exprima, a manifesta opinii sau
sentimente prin cuvinte, gesturi etc.: îşi dă seama că nu ştiuse să-şi exteriorizeze sentimentele.
CĂL. < din fr. extérioriser.

FABRICA tr. […] 2. fig. A plăsmui, a născoci: pierzând firul imaginaţiei, fabricau istorii fabuloase
despre un complot al cărui victimă ar fi fost ea. GHEŢIE. < din fr. fabriquer, lat. fabricare.

FABULA 1. tr. A prezenta ca reale (sau posibile) fapte, întâmplări etc. imaginate; 2. p.ext. A minţi
< din fr. fabuler.

FĂGĂDUI 1. tr. A-şi lua obligaţia de a face ceva; a promite: a început să-i făgăduiască toate
bunurile din lume. ISP.; (refl. pas.) intelectualii vedeau că nu se îndeplineau cele ce se făgăduise.
IBR.; (p. ext.) totul sub îndrumarea lui Gherasim, ale cărui răni făgăduiau să fie întremate până
la Gibraltar. TUD.; 2. tr. A destina, a meni: bătrânul o făgăduieşte lui Majo, care de asemenea o
iubeşte. CĂL.; 3. înv.; refl. A se angaja: credincioşii craiului … se făgăduise să îndeplinească cu
credinţă. OD.; [ …] < din magh. fogadni.

FĂLI 1. refl. A se mândri, a se lăuda, a se fuduli: tot satul se fălea cu ea. VLAH. 2. înv.; tr. A
preamări, a glorifica, a lăuda: pe acesta cu laude-l măreşte, făleşte pre oricine. NEGR < din sl.
hvaliti.

FÂRNÂI 1. intr. A vorbi pe nas; a fornăi; 2. A produce zgomot în timpul respiraţiei din cauza
nasului înfundat [onomat.].

FELICITA tr. 1. A lăuda pentru un succes, pentru o realizare; a complimenta: arhiepiscopul


… felicita pre autorul anonim prin versuri. NEGR.; 2. A adresa urări de bine cu ocazia unui
eveniment sau unei aniversări: prietenii cari m-au felicitat de ziua mea. CAR.// refl. A se socoti
mulţumit, satisfăcut pentru ceea ce a făcut sau a obţinut: se felicita, în sinea lui, pentru prevederea
de a-şi redacta cu grijă primele lecţii. GHEŢIE. < din fr. féliciter, lat. felicitare.

FEŞTELI […] fig.; tr. A ocărî, a certa, a ponegri. < cf. magh. festeni „a vopsi”.

FILOZOFA intr. 1. fam. A discuta, a face reflecţii asupra problemelor vieţii: a filozofa e, de bine
de rău, o mare mângâiere. CAR.; 2. A trata probleme filozofice: credem că am filosofat fără
obiect. BL. (şi: filosofa). < din lat. philosophari, fr. philosopher.

FLATA tr. A măguli, a linguşi: ne găsim flataţi de onoarea ce ne-aţi făcut-o. AL. < din fr. flatter.

FLECĂRI intr. şi tr. A spune fleacuri, a vorbi mult: decât să flecăriţi la glume ..., mai bine spuneţi-vă
fiecare basmul său. ISP.; flecăreau despre împărţirea moşiilor. GHEŢIE. < de la flecar + -i.

250
FOLFĂI pop.; intr. A vorbi sau a mesteca greu (cum fac bătrânii fără dinţi) < de la fol + f(ol) +
-ăi.

FONFĂI intr. A vorbi pe nas; (fig.) bâzâiau cobze,… clămpăneau ţambale, fonfăiau armonice.
VOIC. < de la fonf + -ăi.

FORMULA […] 3. tr. A exprima prin cuvinte; a reda: să ni se îngăduie să formulăm o protestare.
IBR.; a-şi formula opinia; (refl. pas.) îmi ceru s-o însoţesc pe tonul cu care se formulează o
pretenţie legitimă. GHEŢIE. < din fr. formuler.

FORNĂI intr. A scoate aerul forţat pe nas în timpul respiraţiei, producând zgomot [onomat.].

FUDULI 1. refl. A se făli, a se mândri: dacă se ştie vinovat, să nu se fudulească, să se deie la vina
lui. MAT.; [...] < de la fudul + -i .

GARGARISI [...] 2. fig.; peior. A vorbi nedesluşit sau fără şir, fără logică < din gr. mod. gargarízo.

GÂGÂI intr. A scoate sunete de ga-ga: gâgâie o pasăre sălbatică, ciudată, de baltă. ST.; (depr.)
serveşte de curte judecătorească; în sânul ei gâgâieşte claia vorbariţă a avocaţilor. AL.; nu
găgăiţi toate o dată. SAD.; (şi: găgăí). [onomat.].

GÂLCEVI 1. refl. A se certa, a se ciorovăi, a se contrazice: el află mai-nainte ... care cui face
curte, cine s-a gâlcevit. NEGR.; 2. tr. A dezaproba (cu voce tare): gâlcevi toată adunarea pre
Moisi. BIBLIA; 3. tr. A persecuta, a trage la răspundere: cine s-ar ispiti să-l gâlcevească pentru
aceste moşii, să fie blestemaţi. URIC.; 4. intr. A murmura, a se ridica împotriva cuiva; a se opune:
n-au gâlcevit dintre ei nice unul. BIBLIA; 5. intr. A-şi spune păsul (în gura mare): toată boierimea
au început a gâlcevire cătră Capigibaşa şi a-i spunere că face Duca-vodă harzuri. NEC. <
gâlceavă + -i.

GÂNGĂVI 1. intr. şi refl. A vorbi nedesluşit, greu, gângav: răspunse băietul gângăvind. C.; 2. tr.
şi intr. A exprima ceva cu greutate: gângăvi de câteva ori aceeaşi vorbă. VLAH. < de la gângav
+ - i.

GÂNGURI intr. 1. A scoate sunete puţin articulate (încercând să vorbească): mă alintam la sânu-i
gângurind. CR.; 2. A scoate sunete repetate, a murmura: gânguri un porumbel sălbatic de pe o
creangă. GAL. (şi: gungurí). [onomat.].

GEME intr. 1. A scoate sunete nearticulate, provocate de o durere. // A scoate sunete înfundate
şi prelungi, din cauza unor dureri chinuitoare; a produce gemete. (NODEX, 2002) < Lat. gemere.

GLĂSUI 1. înv.; refl.; şi tr. A da glas; a rosti, a spune: a glăsui în ţigăneşte câteva cuvinte de
rămas bun. VOIC.; şi se glăsuia, şi se frământa. POP.; 2. intr. şi tr. A cânta, a intona: cântăreţii
glăsuiră rugăciunea. OD.; 3. tr. şi intr. A informa, a comunica: cine n-are mamă, n-are nimic,
glăsuie un proverb bengalez. VIERU. < glas + -ui.

GLORIFICA tr. A onora evidenţiind meritele, valoarea; a slăvi, a preamări: a glorifica pe


Dumnezeu; (refl. pas.) întâi se glorifică nobleţea morală a românului. CĂL. < din lat. glorificare,
fr. glorifier.

251
GLOSA tr. A explica un cuvânt sau un pasaj dintr-un text. < din fr. gloser.

GLUMI 1. intr. A spune glume: un bătrân vânător căruia îi plăcea să glumească. OD.; 2. intr.
A vorbi în glumă (despre ceva serios), a răspunde cu o glumă (la ceva serios): îl cunoşteam
îndeajuns de bine ca să pricep că nu glumeşte. GHEŢIE; probabil glumeşti; (refl. impers.) e un om
cu care nu se glumeşte.IBR. [ … ] 4. înv.; refl. A flecări, a vorbi de rău: de mine glumiia-se şezând
în uşi. COR. < din sl. glumiti sen.

GRĂI 1. pop.; intr. şi tr. A spune, a zice, a vorbi: de din vale de Rovie, grăim, doamnă, către tine.
EM.; 2. pop.; intr. şi tr. A se exprima într-o anumită limbă, într-un anumit dialect, grai etc.: grăim
ş-acum limba de la baştina nostră. SAD.; a grăi româneşte, moldoveneşte; 3. înv.; tr. A rosti, a
pronunţa; (refl. pas.) se grăeşte „regulă”, cu acţentul pe silaba dintâi. B.-DEL.; 4. reg. tr. A striga,
a chema (pe cineva); 5. reg.; refl. A se înţelege, a lua o hotărâre în comun: turcii toţi cât îl zărea,
între dânşii se grăia. POP.; 6. înv.; tr. şi refl. A (se) numi: moartea lui Lazăr o grăi „adormire”.
VARL. < din sl. (sb). grájati.

GROHĂI 1. intr. (despre porci şi mistreţi) a scoate sunete groase, scandate; (reg.) a grohoti: nişte
porci … grohăiau împrejurul ei. CR. < de la groh + -ăi.

GROZĂVI [...] 2. refl. A-şi da importanţă, a se lăuda: vin cu pălăria-n cap, se grozăvesc, mint şi
nu-s capabili să scrie un rând cumsecade. REBR. < grozav + -i.

GUIŢA 1. intr. (fig.) guiţau a foame o ciotcă de prunci.VOIC. < de la guiţ + -a.

HĂRĂZI înv.; tr. [...] 2. A destina, a dedica: nu-ţi valorifici darul pe care ţi l-a hărăzit providenţa.
VINEA; (refl. pas.) nu-l vor putea niciodată scoate din făgaşul ce i s-a hărăzit. BL.; < din sl.
harizatĭ.

HĂRŢUI [...] 2. refl. A se lua la harţă, a se certa, a se încăiera: pe subiectul acesta se hărţuiau vecinic.
VLAH.; (p.ext.) le plăcea să se hărţuiască cu el din vorbe hâtre şi preţuri. SAD.; < harţă + -ui.

HÂRÂI [...] 4. intr. A vorbi neclar; a mormăi: intră popa în casă şi începe să hârâie pe nas. ST.;
5. tr. A întărâta, a irita, a zădărî; 6. refl. A se certa, a se contrazice. < hâr + -îi.

HULI tr. 1. înv. A profana, a injuria: a huli cele sfinte; (refl. pas.) să călca pravilele lui Dumnezeu
şi să huliia acelia ale firii. ANTIM; 2. A ocărî: el laudă străinul şi neamul lui huleşte. AL.;
(absol.) de hulesc, să taci din gură. EM.; 3. A calomnia, a vorbi de rău: îmblând în legea fariseilor
cu toată nevoinţa, hulind pre Hristos şi gonind credincioşii. N. TEST. < din sl. huliti.

IMITA [...] 2. tr. A reproduce (întocmai) vorbele, faptele, gesturile cuiva; a maimuţări, a strâmba:
se ţinea după oameni şi le imita umblatul şi gesturile. CĂL.; [...] < din fr. immiter, lat. imitari.

IMPLORA tr. 1. A ruga stăruitor (şi cu umilinţă) pe cineva: o voi implora în genunchi să-mi spună
totul. GHEŢIE; 2. A cere, a solicita ceva în mod stăruitor (şi cu umilinţă): nu avem nevoie de a
implora generozitatea în locuri unde ea e plantă exotică. EM. < din fr. implorer, lat. implorare.

IMPROVIZA tr. 1. A compune în grabă şi pe nepregătite o poezie, un discurs, o melodie etc.:


deşi conferinţa prezenta cea mai strânsă coeziune, N. Iorga părea că şi-o improvizează dintr-un

252
material de ocazie. CĂL.; (absol.) deşi improvizează, cuvintele îi vin spontan pe buze. GHEŢIE.
[...] < din fr. improviser.

IMPULSIONA tr. 1. A stimula, a îmboldi: procesul de coalizare a forţelor politice democratice


poate fi impulsionat de către societatea civilă de la noi. CF. [...] < de la impulsiune.

IMPUNE 1. tr. A face ca ceva să fie acceptat; a obliga la ceva: caută să ne impună părerile lui şi
să ne determine la acţiune. IBR.; [...] // [...] 2. A pune cu forţa (să facă ceva); a sili; a obliga; a
constrânge; a forţa. [...] (NODEX, 2002) < din fr. imposer.

IMPUTA tr. 1. A atribui sau a reproşa fapte, atitudini blamabile, reprobabile, nepotrivite: unui
om de ştiinţă poţi să-i impuţi că n-are gândire rece, ştiinţifică. IBR.; (refl. impers.) mi s-ar imputa
că aceste contradicţiuni sunt prea mult abstracte. OD.; 2. A face răspunzător pentru o pagubă,
pentru un prejudiciu (obligând la despăgubiri): imputându-ne nouă dezbinările şi animozităţile
partidelor, pare a fi uitat toate acestea. EM. < din fr. imputer, lat. imputare.

INCITA tr. A aţâţa, a întărâta; a instiga. < din fr. inciter, lat. incitare.

INCRIMINA tr. A învinui, a acuza de fapte criminale; (şi: încriminá). < din fr. incriminer.

INDICA tr. 1. A arăta (pe cineva sau ceva): să le indice drumul cel adevărat ce trebuie să urmeze.
GHICA; 2. A semnala, a evidenţia: îmi indica posesorii de monede vechi care-şi desfăceau
colecţiile. GHEŢIE; [...] 4. A desemna, a numi (o persoană pentru ceva); 5. A recomanda, a
prescrie (un tratament, un medicament etc.): medicul i-a indicat odihnă deplină. < din fr. indiquer,
lat. indicare.

INFIRMA tr. 1. A declara ceva ca nevalabil sau neadevărat: a infirma o mărturie; 2. A dovedi
ca neadevărat; a contrazice: s-ar dovedi cine ştie ce care ar infirma multe din elementele ce le
utilizează; IBR.; realitatea … infirmă acest adevăr banal. CF.; 3. (jur.) A anula un act sau o
măsură procesuală: a infirma o sentinţă. < din fr. infirmer, lat. infirmare.

INFORMA 1. tr. A da informaţii; a înştiinţa: mi-a arătat camera şi m-a informat că sunt al
paisprezecelea amator.GHEŢIE; 2. refl. A se interesa, a căuta să afle ceva: va căuta să se informeze
deplin care-i adevărul. SAD. < din fr. informer, lat. informare.

INJURIA tr. A aduce cuiva o injurie; a insulta, a jugni: câţiva indivizi ... întrerupeau cu vorbe
necuviincioase pe bătrânul şi venerabilul mitropolit, ba-l înjuriau chiar. EM.; (şi: înv. înjuria).
< din fr. injurier.

INOCULA […] 2. fig. A băga în mintea cuiva anumite idei, concepţii etc.: e în stare să inoculeze
nu numai primitivului, dar oricui, o indiferenţă faţă de o infirmare eventuală. BL. < din fr.
inoculer, lat. inoculare.

INSINUA 1. tr. A strecura o aluzie răutăcioasă: caută a insinua că partidul conservator ar fi


având gânduri răsturnătoare în privinţa stării de lucruri actuale. EM.; [...] < din fr. insinuer, lat.
insinuare.

253
INSISTA intr. 1. A stărui, a persevera într-o acţiune, într-o activitate: consilierul din stânga n-a
insistat mai mult. CAR.; 2. A se ruga stăruitor pentru (a obţine) ceva: ţi-am mai spus, nu înţeleg
de ce insişti. GHEŢIE; […] < din fr. insister, lat. insistere.

INSTIGA tr. A îndemna la acţiuni ostile; a incita; a aţâţa: întârzierea plăţii chiriei peste termenul
din contract fusese instigată şi convenită de proprietar. ARG. < din fr. instiguer, lat. instigare.

INSUFLA tr. […] 3. înv. A însufleţi, a îmbărbăta, a stimula. < din fr. insuffler.

INSULTA tr. A ofensa, a jigni: cu o zi înainte, au fost insultaţi şi calomniaţi. EM. < din fr. insulte.

INTERESA […] 2. tr. A trezi, a stârni interesul cuiva; a reţine atenţia cuiva: discursul interesează
auditoriul; 3. refl. A manifesta interes, simpatie pentru cineva sau pentru ceva: ne interesăm la
starea de cultură a compatrioţilor noştri. OD.; 4. refl. A se informa despre cineva sau despre ceva:
m-am interesat îndeaproape de programa de învăţământ din facultăţile de filozofie. GHEŢIE; […]
< din fr. (s’) intéresser, it. interessare, germ. interessieren.

INTEROGA tr. 1. A supune unui interogatoriu; a pune întrebări insistente: n-aveţi de gând să
mă interogaţi? GHEŢIE; 2. A examina, a chestiona un elev, un student, un candidat < din fr.
interroger, lat. interrogare.

INTERPELA tr. 1. A face o interpelare, a pune întrebări cuiva asupra unei chestiuni: unde te
grăbeşti aşa? îl interpelă el. GHEŢIE; 2. spec. A cere explicaţii (în parlament) unui membru al
guvernului.< din fr. interpeller, lat. interpellare.

INTERPRETA tr. 1. înv. A traduce dintr-o limbă în alta; 2. A explica, a lămuri un text, o lege
etc.: interpretând acest text, atribuie lui Aristotel descoperirea legii inerţiei. BL. 3. A da un
anumit înţeles unui fapt, unui cuvânt etc.: acest lucru poate fi… interpretat ca o tactică impusă
de împrejurări. BL.; am interpretat acel cuvânt drept consimţire. GHEŢIE. 4. A executa o operă
muzicală; a juca un rol într-o operă dramatică etc.: un actor, când interpretează un tip, în realitate
îl creează. IBR. < din fr. interpreter, lat. interpretare.

INTERVENI intr. 1. A intra în vorbă, a lua cuvântul: nu fi supărat, Ismaile! interveni căpitanul,
să-l împăciuiască. TUD.; la Cameră vorbeşte puţin, intervine o dată în chestiunea concesiunii
căilor ferate. CĂL.; 2. A face un demers (pentru a obţine ceva sau în favoarea cuiva): generalul
intendant declară că n-a intervenit nicicând pe lângă guvern. EM.; să interveniţi pe lângă Onor
Primăria locală. CAR.; […] < din fr. intervenir, lat. intervenire.

INTERZICE tr. 1. A opri pe cineva de la ceva, a nu permite cuiva să facă ceva: a interzice
intrarea; […]. < din fr. interdire, lat. interdicere.

INTITULA 1. tr. A da un titlu: l-au intitulat apărător al creştinităţii; (refl.) îi dădea dreptate să
se intituleze şi principesă. CĂL. 2. refl. A se numi, a purta un titlu; (şi: întitula). < din fr. intituler,
lat. intitulare.

INTONA tr. 1. A cânta, a executa o bucată muzicală: [muzica militară] intonează cu destul brio
un vals. CAR.; 2. A rosti, a spune cu un anumit ton o propoziţie: intona ca un orator. GHICA. <
din fr. entonner, it. intonare.

254
INVITA tr. 1. A pofti, a chema pe cineva să vină undeva sau să participe la ceva: invită-i să vie
aice ca să parlamentăm împreună. AL.; 2. (p. ext.) A ruga pe cineva să facă ceva: ne-nviteadzî
prorocul să călcăm pofta şi dezmierdăciunea lumii. DOS; capătă obişnuinţa perfidă de a-i invita
să colaboreze cu el. CĂL.; vă invit să tăceţi; 3. A soma: te invit să ieşi! (şi: învitá < din fr. inviter,
lat. invitare.

INVOCA tr. 1. A chema în ajutor (o divinitate): în acelaşi stil bucolic, poetul invocă pe Isus.
CĂL.; 2. A cita ca sprijin: a invoca legea; 3. A se referi la ceva care poate servi ca argument,
ca exemplificare etc.: motivele şi considerantele invocate de fracţie sunt false. EM; au mai fost
invocate în acelaşi sens şi numele altor scriitori decoraţi cu această distincţie. CF. < din fr.
invoquer, lat. invocare.

IRONIZA tr. A face ironii la adresa cuiva; a zeflemisi: nu are cuvânt, ni se pare, când ironizează
întrunirile atât de importante ale proprietarilor de la Iaşi. EM. < din fr. ironiser.

ISCODI 1. tr. A cerceta cu atenţie (şi în ascuns) pentru a afla ceva; a spiona: a venit pentru a iscodi
casele oamenilor. CR.; 2. tr. A pune cuiva întrebări insistente pentru a afla ceva; a descoase: hotărî
... cu mintea lui ca să iscodească şi pe mari şi pe mici. ISP.; (intr.) om intra chiar în sara asta în sat
la Dăvideni ş-om iscodi printre oameni. SAD.; 3. tr. A născoci un lucru; a scorni: iscodise anume
un sistem economic de scriere, bizuit pe şapte cifre. CĂL.; […] < din sl. ischoditi.

ISPRĂVI […] 3. tr. A înfăptui, a realiza, a săvârşi; // am isprăvit!, nu mai stau de vorbă!
isprăveşte odată!, taci! termină! (DEX ’98) < din sl. ispraviti.

ISTORISI tr. A povesti, a nara: istorisea părinţilor lui tot ce păţise în pribegia lui. ISP.; (refl. pas.)
pe bănci se spun glume, se istorisesc drame. BAC.; (intr.) stă pe o laviţă şi istoriseşte altora. CĂL.
< din gr. mod. istoríso (aor. de la istóro).

IZBUCNI intr. […] 2. A-şi manifesta (brusc şi violent) nemulţumirea, indignarea; a răbufni:
desperarea lor izbucni. BĂLC.; nu mai putea să sufere şi era să izbucnească. EM. < din bulg.
izbukna.

ÎMBĂRBĂTA tr. şi refl. A(-şi) face curaj, a (se) încuraja: cu dulci cuvinte o îmbărbătează. BOL.;
< în + bărbat + -a.

ÎMBIA 1. tr. A invita, a pofti: zmeul o îmbia să miroase florile. ISP.; fig. timpul frumos te îmbia la
plimbare. GHEŢIE; 2. […] refl. (reg.) a se lăsa poftit: recurgând la o metaforă ce ni se îmbie de
la sine. BL. < probabil lat. *inviare.

ÎMBOLDI […] 2. fig.; tr. A stimula, a îndemna la o acţiune: ceva îl îmboldea să se întoarcă cât
mai degrabă. GHEŢIE; […] < în + bold + -i.

ÎMPĂCA 1. refl. A restabili înţelegerea, raporturile normale; a curma conflictul: domnul se


împăcase cu boierii. NEGR.; (tr.) ne punem la mijloc şi-i împăcăm cu mare greu. CR.; […] 4.
tr. şi refl. A (se) linişti, a (se) potoli, a (se) calma: copilul se puse pe un plâns de n-a putut ... să-l
împace. ISP.; 5. refl. A cădea de acord; a se învoi (într-o chestiune bănească): nu s-au împăcat din
preţ; […] 7. tr. A îmblânzi, a îmbuna; a linişti, a potoli: ca să ne împace, locotenentul ne chemă la
magazia diviziei. PETR. < în + lat. pacare.

255
ÎMPĂCIUI rar; tr. şi refl. A (se) împăca; a restabili pacea: se gândi a se împăciui cu duşmanii
săi. BĂLC. < în + pace + -ui.

ÎMPROŞCA tr. […] 4. fig. A ocărî, a adresa cuiva cuvinte injurioase: el e acela care împroşcase
cu toate ocările pe Şerban Cantacuzino. CĂL. < din sl. pryskati.

ÎNCÂNTA […] 3. tr. şi refl. A (se) amăgi, a (se) înșela: a încântat-o cu promisiuni. < în + cânta;
cf. fr. enchanter.

ÎNCEPE […] 5. intr. A se porni să vorbească: daţi-mi toată atenţiunea, că încep! AL. < Lat.
incipere.

ÎNCHEIA […] 12. tr. şi intr. A conchide, a concluziona: prinţul Cantemir încheie, fără nici un alt
temei, că ei trebuie să fi fost odată husari. BĂLC. < Lat. inclavare.

ÎNCHINA […] 9. intr. A ridica paharul plin (făcând o urare); a bea făcând urări: să bem,
să-nchinăm cu paharul plin. B.-DEL.; (tr.) pentru Moldova paharul meu închin. AL.; a închina
în sănătatea cuiva < Lat. inclinare.

ÎNCOLŢI […] 3. fig. A copleşi, a asalta (pentru a obţine ceva): a doua seară, ... l-am încolţit eu
cu întrebările. VOIC. < în + colţ + i.

ÎNCREDINŢA […] 2. tr. A împărtăşi o taină: (fig.) florile ... încredinţară taina... unui flutur.
EM.; refl. ţie ne-am încredinţat. POP.; 3. tr. A asigura de ceva, a garanta ceva: hanul te aşteaptă
numaidecât ca să te încredinţezi de prietenia lui. SAD.; te pot încredinţa că e adevărat. […] < în
+ credinţă + -a.

ÎNCUNOŞTINŢA tr. A face cunoscut, a aduce la cunoştinţă; a înştiinţa, a comunica: soarta


domnului e pecetluită fără ca tânărul Costachi să poată să-l încunoştinţeze. CĂL. < de la în +
cunoştinţă + -a.

ÎNCUVIINŢA 1. intr şi tr. A aproba, a fi de acord: am încuviinţat cu o uşoară mişcare a capului.


GHEŢIE.; 2. tr. A îngădui, a permite cuiva ceva: i-a încuviinţat să plece. < în + cuviinţă + -a.

ÎNDEMNA 1. tr. A înboldi, a stimula, a îmbia: îl indeamnă să vie la Iaşi. NEGR.; […] 3. tr. A
sili un animal să pornească sau să meargă mai repede: îşi îndeamnă din pinteni calul. SAD.; 4.
fig.; tr. A sfătui, a povăţui (să facă ceva): îţi fac loc lângă mine şi te îndemn să cinsteşti cu un
oştean bătrân, o ulcică de vin. SAD.; […] 6. refl. A se simţi stimulat; a se antrena la ceva: Ipate se
îndemna cu dânsul.CR.; (refl. recipr.) una pe alta se îndemnau la treabă, şi lucrul ieşea gârlă din
mânile lor. CR.; < Lat * indeminare.

ÎNDRUGA […] 3. fig. A îngăima, a bleşti: oameni ce abia ştiu a îndruga două cuvinte. EM.; 4.
(fam.) A vorbi mult şi fără rost, a spune fleacuri: ş-au cârpit zi cu zi traiul, îndrugând poveşti şi
basme. DELAVR.; a îndruga verzi şi uscate, a spune nimicuri: să vă îndrug la verzi şi uscate.
ISP. < în + drugă + -a.

ÎNDRUMA 1. tr. A arăta drumul, calea; a orienta, a direcţiona: el va şti să vă îndrume acolo,
unde va zări c-a voastră stea va răsări. MAT.; […] 3. tr. A călăuzi în viaţă, în activitate pe cineva:
corectitudinea îl îndrumă în ceea ce face. < în + drum + -a.

256
ÎNDUPLECA 1. tr. A face să cedeze, să consimtă: tu străduieşte pe lângă dânsul cu rugăminte,
că ai să-l îndupleci. CR.; l-am înduplecat să plece; 2. tr. A determina, a hotărî să facă ceva: spre
ură şi blestemuri aş vrea să te înduplec. EM. 3. refl. A se lăsa convins; a consimţi: se înduplecă
să-l ia cu dânsul. ISP. […]. < în + dupleca (< lat. duplicare).

ÎNGĂIMA 1. tr. A vorbi, a rosti cu greutate, nedesluşit, nelămurit, încurcat, confuz: începu el, îngăimând
vorbele. VLAH.; […] 3. intr., tr. A vorbi dezlânat; a lungi vorba: Sorniţie mai pe larg îngăima această
disputaţie. CANT.; începu să îngaime despre teoria unui american.VOIC. […] [et. nec.].

ÎNGÂNA 1. tr. A imita (în bătaie de joc) vorbele sau glasul cuiva: îşi râde de-aste vorbe,
îngânându-le pe ele. EM.; […] 3. tr. A vorbi sau a cânta încet şi neclar: zmeul îngâna verzi şi
uscate. ISP; […] 8. tr. A imita, a reproduce: moş Hau îngână din gură toate lighioanele bălţii.
SAD. < Lat.* ingannare (< gannare).

ÎNJOSI […] 2. fig.; tr. şi refl. A (se) umili, a (se) dezonora: această oaste a îngiosit de atâtea ori
trufia semilunei. NEGR. < în + jos + -i.

ÎNJURA tr., intr. şi refl. A(-şi) spune cuvinte înjurioase, insultătoare (în forma unei imprecaţii);
a (se) sudui: pe mine toţi mă-njur. ALEX.; un om din popor înjură, un om cult îşi arată ironia.
IBR.;(şi: injurá). < Lat. injurare.

ÎNŞIRUI […] 2. tr. A expune pe rând, a enumera: nu ne face cinste să înşiruim pricinile. GOL.;
(refl. pas.) ideile se înşiruie astfel în ordine. VIANU; […]. < în + şir + -ui.

ÎNŞTIINŢA 1. tr. A face cunoscut, a da de ştire; a anunţa, a informa: turturica ajunsese la


Împăratul Verde şi-l înştiinţase. CR.; […]. < în + ştiinţă + -a.

ÎNTĂRÂTA 1. tr. A aduce în stare de mânie; a instiga, a aţâţa: a întărâta poporul; 2. tr. A îndemna,
a îmboldi, a incita: întărâtau popoarele pentru o nouă cruciadă. BĂLC. […] (şi: pop. întărtá) <
Lat. intercitare.

ÎNTĂRI […] 10. tr. A confirma, a adeveri: alţii întăreau spusele celorlalţi. CR.; 11. intr. A
sublinia, a accentua, a da mai multă tărie celor spuse: aşa-i, aşa-i! întăriră mai multe glasuri în
tindă. REBR. […]. < în + tare + -i.

ÎNTOARCE […] 5. tr. A retrage o afirmaţie, o promisiune etc.; a reveni asupra ...: eu îmi întorc
vorba; 6. intr. A schimba învoiala: parcă nu era ţigan, să întoarcă. CR.; […] 13. a întoarce
cuvânt (sau vorbă), a replica, a răspunde: glasul ţi-i tot acela, căpitane Petrea, i-a întors cuvântul
negreanul. SAD.; < Lat. intorquere.

ÎNTREBA 1. tr. A pune întrebări; a cere răspuns la ceva: acieşi se delungară de elu ceia ce vrea
se-lu întrebe. COD.VOR.; de ce pana mea rămâne în cerneală mă întrebi? EM.; 2. refl. A căuta un
răspuns la ceva: ce e rău şi ce e bine tu te-ntreabă şi socoate. EM.; 3. tr. şi intr. A solicita, a cere
cuiva lămuriri, informaţii despre cineva sau despre ceva: îndemnaţi numai de Vartic, acei slujitori
au întrebat de noi. SAD.; 4. înv. şi pop.; tr. A căuta pentru a cumpăra; a se interesa dacă se găseşte:
umbla ... întrebând ba teacă de cosor, ba căpestre de purici. CR.; 5. tr. A chestiona, a examina
pentru a afla nivelul cunoştinţelor: domnul Vucea ... întreba pe fiecare în parte o sumedenie de
lucruri. < Lat. *interroguare (= interrogare).

257
ÎNTRERUPE 3. tr. şi refl. A (se) opri în timp ce vorbeşte: s-a întrerupt o clipă ca să-şi aprindă o
nouă ţigară. GHEŢIE; (şi: înv. întrerumpe).< între-1 + rupe; cf. fr. interrompre.

ÎNŢEPA […] 4. fig.; tr. A critica, a atinge cu vorba: Frusina ... îl înţepa, când şi când, cu câte o
vorbă. GAL.; (absol.) în predicile sale de pe amvoanele bisericilor, înţepa ca viespea. CR. < în
+ ţeapă + -a.

ÎNVINOVĂŢI tr. şi refl. A (se) considera sau a (se) declara vinovat; a (se) acuza: ne învinovăţesc
... că unica noastră ţintă este de a compromite şi răsturna ministerul. EM. < în + vinovăţi.

ÎNVINUI tr. A considera vinovat; a acuza, a învinovăţi: nu poate fi învinuit un om care are un
sentiment. IBR. < în + vină + -ui.

JELI 1. tr. şi intr. A plânge (un mort); a regreta: cânt ... jelind-o pe crăiasă. EM.; 2. tr. A compătimi,
a deplânge: să jăliţi soarta cea rea a fraţilor voştri. DRĂGHICI; 3. refl. A se jelui, a se plânge,
a se tângui, a se văita: cum va fi suspinând şi s-o fi jălind biata maică-me! DRĂGHICI; […] (şi:
pop. jălí). < din sl. žaliti.

JELUI pop. […] 2. refl. A da expresie durerii (prin vorbe, plâns, vaiet); a se jeli, a se plânge: nu
poate face un pas fără a se jălui. AL. 3. refl. şi intr. A se plânge împotriva unei nedreptăţi, unui
neajuns; a cere dreptate; a reclama: toţi de el să jăluia, la domnul, la Caragea. POP.; m-am dus
la boieriu să mă jăluiesc. CR.; 4. tr. A compătimi, a deplânge: jeluind-o de foame, îi dediu să
mănânce. DOS.; […] (şi: jăluí) < din sl. žalovati.

JIGNI tr. […] 3. A ofensa, a atinge onoarea sau demnitatea cuiva: să nu jicneşti prin ele vreo
persoană. NEGR. (şi: înv. jicni). < din sb. žignuti.

JUDECA […] 3. tr. A critica, a trage la răspundere: la fântâna cea de piatră, judecă-un fecior
pe-o fată. POP.; […] 6. tr. A mustra, a certa: l-am cam judecat; […] < Lat. judicare.

JURA 1. tr., intr. şi refl. A face un jurământ pentru a garanta ceva (luând ca martor pe Dumnezeu):
jură-mi-te pe ascuţişul paloşului tău că mi-i da ascultare şi supunere. CR.; a jurat strâmb; 2. tr.
A întări, a confirma ceva la o judecată; 3. tr. A promite un jurământ: au doar nu mi-aţi jurat şi mie
credinţă? NEGR.; a jura supunere; 4. tr. A ruga stăruitor, a conjura: şi-o roagă şi-o jură şi cere
al ei amor. NEGR.; (pop. refl.) a consimţi să se întâmple ceva rău dacă nu îndeplineşte o anumită
condiţie; a se blestema, a se afurisi: mă jur să n-am parte de mătuşica, dacă nu dau păretele jos.
AL. < Lat. jurare.

JUSTIFICA 1. tr. A dovedi, a arăta că ceva este drept, just, legitim; […] 3. refl. A da explicaţii în
legătură cu o faptă, cu o atitudine; a se explica: ne întâmpină un tip de laş care se justifică într-o
cuvântare faceţioasă. BL; […] < din lat. justificare, fr. justifier.

LAMENTA 1. refl. A se plânge zgomotos (şi exagerat): a se jeli; a se tângui, a se văicări: a se


lamenta de cele trecute este o pierdere de timp. GHICA < din fr. lamenter, it. lamentare, lat.
lamentari.

LANSA […] 3. tr. A formula, a enunţa, a expune idei, opinii, teorii etc. noi, originale; a pune în
circulaţie: un fost ministru naiv ... lansă presupunerea, care apoi deveni la alţii certitudine, că

258
sunt americani care au venit să ne elibereze. PR.; 4. tr. A comunica, a face cunoscut, a transmite,
a face public ştiri, opinii etc.; a difuza, a populariza, a propaga: cineva lansă zvonul că e vorba
de o boală diplomatică. GHEŢIE; […] 12. tr. A iniţia, a declanşa: dezbateri lansate ... de revista
noastră în cadrul unor anchete tematice. CF.; […] < din fr. lancer.

LĂMURI […] 6. tr. A face inteligibil ceva (confuz), obscur, prolix etc.; a argumenta, a demonstra,
a explica: nu ştiu eu bine să lămuresc aceste idei. OD.; încep ei să-mi lămurească cum merg
treburile. SAD.; 7. tr. A ajuta pe cineva să cunoască, să înţeleagă, să accepte ceva; a arăta, a
explica ceva; a arăta, a explica, a convinge: ce-o fi adevărat din toate...? lămuriţi-mă şi pe mine.
CAR.; […] 10. tr. A stabili, a fixa, a hotărî: să lămurim ceea ce este de făcut cu această proprietate
a statului. MAIOR.; 11. refl. recipr. A ajunge cu cineva la înţelegere, în urma unor discuţii,
explicaţii: trebuie să se lămurească mai bine cu Roşu în chestia asta. REBR. (de la lamură).

LĂTRA […] 4. fig.; intr. A vorbi, a striga întruna (certând sau defăimând pe cineva); a bârfi;
a flecări; a cicăli: nu te-ascultă nimeni şi latri în zadar. AG.; începură a lătra, adică a vorbi
împotriva lui Vodă! GANE; a lătra (ca câinii) la lună(sau la stele), a vorbi fără rost, a bate
câmpii; 5. fig.; intr. A ţipa de durere, de disperare; a urla: valeu! că mare păcat c-un plod! îmi vine
să latru. AL.; […] < Lat. latrare.

LĂUDA 1. tr. A-şi exprima preţuirea, admiraţia faţă de cineva sau de ceva; a elogia, a omagia: se
grăbiră să-l laude pentru frumoasele lui cuvinte. SAD.; 2. bis.; tr. A glorifica, a slăvi: lăudaţi pe
Domnul!; 3. refl. A spune (în public) lucruri de laudă despre sine însuşi; a-şi etala mereu meritele,
calităţile (exagerându-le); a se făli, a se fuduli: aşa este, dar te prea lauzi. CR.; 4. refl. A-şi
exprima satisfacţia, mulţumirea; a se mândri: tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus? EM.; 5. refl.
A face paradă; a se împăuna: nu doream preţuirea unei proaste, care … se laudă cu tine peste tot.
PR. 5. refl. A face pe grozavul; a se grozăvi: se laudă că ne-a bate. POP. < Lat. laudare.

MAIMUŢĂRI […] 2. refl. A gesticula sau a vorbi afectat; a se strâmba, a se schimonosi: în faţa
oglinzii ... mă maimuţăream ca un actor de cinema. EL. < maimuţă + -ări.

MANIFESTA 1. tr. A exprima, a arăta prin comportare, atitudine etc. un gând, un sentiment
etc.: să-şi manifeste indignarea. VLAH.; // […] intr. A organiza o manifestaţie; a participa la
o manifestaţie; a demonstra: studenţimea ... pusese de gând să manifesteze. CAR. < din fr.
manifester.

MĂCĂI […] 2. fig.; peior. A trăncăni: femeile măcăiau întruna < mac2 + -ăi.

MĂCĂNI intr. A măcăi; fam. las-o jos că măcăne, se spune cuiva care încearcă să inducă în
eroare. < mac2 + -ăni.

MĂRTURISI 1. tr. A declara, a spune, a face cunoscut ceea ce ştie, simte sau gândeşte; a afirma,
a susţine; jur. a face o depoziţie în calitate de martor; a mărturi: îmi mărturiseşte că a venit să se
însoare. EL.; legea celui care a supravieţuit este să mărturisească. PATAP.; 2. tr. A recunoaşte
(ca adevărat); a accepta, a admite: n-aveam dreptate, mă grăbesc a mărturisi. CAR. […] 4. tr. şi
refl. A (se) destăinui: îşi mărturisi starea... amorezului său. NEGR.; […] 7. înv.; tr. A propovădui,
a predica, a răspândi o credinţă: mărturisiţi întru toate limbile... pocăinţă. VARL.; a mărturisi
credinţa, a spune crezul: să ne mărturisim credinţa! GHEŢIE.< din sl. marturisati.

259
MÂNA […] 2. fig. A îndemna; a îmboldi: ce-i mâna pe ei la luptă? EM.; 3. înv. şi pop. A alunga,
a izgoni: mână-i Doamne! DOS.; 4. înv. şi pop. A trimite pe cineva undeva sau după ceva: dacă i
s-a scrintit minţile, am eu pe cine mâna să i le pună la loc. CAR.; […] < Lat. minari.

MÂRÂI […] 2. p. anal.; intr. A emite un zgomot surd; a vorbi neclar, printre dinţi, ca semn de
enervare, de nemulţumire; a bombăni, a mormăi: nu cunosc, zise el mârâind că îi întrerupsese
mestecatul! PR.; 3. tr. A spune ceva în silă: Nicolae Dragoş mârâi ceva, dar... nu i se auzi glasul.
REBR.; 4. tr. A protesta, a cârti: ţăranii... tot mârâie. CAR.; 5. intr. (despre copii) A plânge încet;
a scânci. < mâr + -îi.

MECĂI […] fig. intr. (despre oameni) A vorbi sau a cânta cu voce tremurată [et. nec.].

MEDIA intr.A mijloci o înţelegere între părţi (adverse); a face demersuri pentru a aplana un
diferend sau un conflict între state.< din lat. mediare.

MELIŢA […] 3. fig.; fam.; intr. A vorbi mult (şi repede); a flecări, a trăncăni: femeile ... se strâng
pe podeţe şi încep a meliţa. SAD. < de la meliţă.

MENI 1. înv.; tr. A chema în ajutor; a invoca: începură unii de ceia ce se nevoiia iudei descântători
a meni spre ceia ce avea duhure hiclene numele Domnului Isusu grăindu. COD. VOR.; […] 3. tr.
şi intr. A prevesti viitorul (bun sau rău); a prezice: în ceasul naşterii ursitoarele menesc copilului
soarta vieţii sale; a meni a bine (sau a rău), a prezice lucruri favorabile (sau nefavorabile): ia nu
mai meni a rău, jupâneşică hăi. CR.; 4. tr. A predestina; a ursi: astfel l-a menit soarta şi cerul aşa
a vrut. NEGR.; […] 6. înv.; tr. şi intr. A ura: o mie! zice unul menind cu veselie. AL.; […] 8. tr. A
descânta, a vrăji: îşi stupeau în sân menind-o ca să se întoarcă pe capul aceluia care a trimis-o.
CR.; 9. tr. A spune, a rosti (un descântec): dacă meneşti în gând un descântec. SAD.; 10. fig.,tr.
A bombăni, a înjura: până-l mai menim noi pe popă, până-l mai boscorodim..., amurgeşte bine.
CR. < din sl. měniti.

MENŢIONA 1. tr. A semnala, a aminti ceva; a pomeni: scriptele şi actele posterioare menţionează
mai multe diplome emanate de la dânsul. HASD.; […] < din fr. mentionner.

MILOGI 1. refl. A cere de pomană; a cerşi: întindea dreapta şi se milogea tânguios. CAR.; 2. A
se ruga de cineva cu stăruinţă, înjositor (cu glas plângător): Zmeul ... veni milogindu-se la muma
voinicului. ISP.; Victor ar fi murit mai bine decât să se milogească unor străini.GHEŢIE. < de la
milog.

MINŢI 1. intr. A spune minciuni; a face (intenţionat) afirmaţii neîntemeiate, false; a denatura
adevarul: a minţi e oprit, tăcea – nu. EM.; oamenii minţeau, furau, se ucideau în dispreţul oricăror
principii şi porunci dictate de Dumnezeu. GHEŢIE.; (fam.) minte de stinge, se spune despre un
om care spune tot timpul minciuni; 2. tr. A induce în eroare; a înşela, a amăgi, a păcăli: iepurele şi
vulpea ... se silesc a-şi minţi gonacii. OD.; 3. înv.; intr. A se pune în contradicţie cu ...; a se lepăda
de cineva sau de ceva; a nu se ţine de cuvânt: a minţit lui Isus Cristos vânzând agarenilor o ţară
creştină. ISP.< Lat. mentiri.

MIORLĂI […] 2. fig.; intr. A imita sunetele scoase de pisici: se aud o mulţime de glasuri; unele
miorlăiau ca mâţa. CR.; 3. fig.; intr. şi refl. A (se) smiorcăi: copilul miorlăie de foame; (şi: reg.
mierlăi). < de la miorlau.

260
MOBILIZA 1. tr. A chema sub arme armata de rezervă; a trece forţele armate la stare de război:
au fost mobilizate trupe la graniţă; […] 3. tr. A convoca urgent, într-un anumit scop; a întruni:
Aglaie ... mobilizează pe Aurica şi pe Olimpia ... şi începu să scoată afară toate lucrurile. CĂL.
[…] < din fr. mobiliser.

MOLFĂI […] 2. fig. A rosti (ceva) nedesluşit; a bombăni, a îngăima: începe să molfăie iar, între
buze, jelania ei. ST. [onomat. care exprimă zgomotul fălcilor când mestecă; < cf. morfoli].

MORMĂI […] 2. p. gener.; intr. A scoate sunete groase, înfundate (asemănătoare cu ale ursului):
un tigru ... sforăie înverşunat, apoi mormăind se-ntinde. EM.; zăvozii mormăiră în lanţuri. SAD.;
[…] 4. intr. şi tr. A vorbi nedesluşit, pe un ton scăzut şi nazal, pentru a-şi manifesta nemulţumirea,
indignarea sau timiditatea, şovăiala etc.; a murmura, a bomăni: încep a mormăi ugilit printre gard.
CR.; crezui că am supărat-o şi mormăii o scuză oarecare. EL.; 5. intr. A fredona cu voce scăzută,
nazal; (şi: pop. mornăi). < mor + m(or) + ăi.

MOTIVA tr. 1. A expune motivele, cauzele; a aduce explicaţii, argumente; a justifica: îşi motivă
mai întâi venirea în capitală. REBR.; 2. A arăta temeiurile de fapt şi de drept ale unei hotărâri
judecătoreşti; […] < din fr. motiver.

MUGI […] 2. p.anal. A striga puternic, sfâşietor; a geme: oamenii claie peste grămadă şi unul din
ei mugind puternic. CR.; […] < Lat. mugire.

MURMURA 1. tr. A vorbi sau a cânta încet, monoton (şi nedesluşit): dascălul murmura în strana
lui rugăciuni într-o limbă veche. EM.; 2. intr. A-şi exprima nemulţumirea cu glas scăzut (scrâşnind,
printre dinţi); a bombăni, a cârti, a se plânge: murmurai răguşit de o furie năvalnică. PR.; s-a
chinuit ca Cristos pe cruce, dar nici măcar o dată n-a deschis gura să murmure. GHEŢIE.; 3.
intr. A produce un zgomot slab, continuu şi monoton, un murmur; a fremăta, a susura, a şopoti, a
murmui: izvorul murmură. < din lat. murmurāre, fr. murmurer.

MUSTRA 1. tr. A face observaţii, a certa (cu vorbe aspre); a imputa, a reproşa cu severitate, a
dojeni: mamă-sa... a mustrat-o cu asprime. CAR.; de-acu mă mustră şi mă bate mama. SAD.;
[…] 2. refl. A-şi imputa ceva: se mustra pentru greşelile ce le-a făcut. SL.; 3. înv.; tr. A ameninţa; a
pedepsi: acolo mustrându-i cu semne şi minuni au întărit legea. DOS. < Lat. monstrare „a arăta”,
restrâns româneşte la „a arăta greşeli, abateri”, de unde sensul modern.

MUŞTRULUI tr. […] 2. pop. şi fam. A certa, a dojeni, a mustra (cu asprime); (p.ext.) a bate: am
să vă muştruluiesc de au să râdă şi câinii de voi. CR.; (şi: înv.; rar mustrălúi) < muştru + -ului.

NARA tr. A povesti, a istorisi: vă voi nara o istorie ciudată. EM.; şi-a narat în versuri şi proză
viaţa lui agitată. CĂL. < din fr. narrer, lat., it. narrare.

NECĂJI […] 2. tr. A sâcâi, a tachina; a agasa, a plictisi; (şi: năcăjí). < de la necaz; cf. sl. nakazati.

NECHEZA […] 2. iron. şi depr. A râde într-un fel asemănător cu nechezatul; a chicoti: mătuşa
Uţupăr necheză. ST.; (şi: reg. ninchezá, ninchezî). < cf. râncheza.

NEGA 1. tr. A contesta existenţa, necesitatea, obligativitatea unui lucru, fenomen etc.: ţi-ar nega
existenţa ta. EM.; 2. A nu recunoaşte, a nu admite un fapt; a tăgădui, a dezminţi: eu continuam să

261
neg, spunând că nu ştiu nimic. PR.; doctorul a negat orice legătură între ei. GHEŢIE. < din lat.
negare.

NOMINALIZA 1. tr. A denumi, a indica ceva pe nume: în catalog sunt nominalizate toate
sortimentele; 2. A face o propunere nominală, a desemna pe cineva sau ceva în vederea participării
la o competiţie, obţinerii unui premiu: comisia îi va nominaliza pe participanţii la olimpiadă;
cartea a fost nominalizată pentru premiul Nobel. < de la nominal + -iza.

NOTIFICA tr. 1. A anunţa (în mod oficial); a înştiinţa (în scris); a face o notificare: am onoarea
de a vă notifica următoarele. EM. [...] < din fr. notifier, lat. notificare.

NUMI 1. tr. A pune nume, a da un nume, o denumire, un calificativ, o poreclă; a denumi, a chema,
a boteza: Alec ... îl luă peste picior, numindu-l ageamiu. GHEŢIE; a numit pe fiul său Petru. 2.
refl. A purta numele de ..., a se chema ...: fratele craiului se numea Verde împărat. CR.; [...] 4. tr.
A rosti, a menţiona numele cuiva, a pomeni de cineva sau de ceva; a aminti, a invoca: nu vru s-o
numească de faţă cu atâta lume; 5. tr. A pune pe cineva într-o funcţie, într-o demnitate; a conferi
un titlu, un grad: numiţi-mă prefect! AL. < de la nume (< Lat. nomen).

OBIECTA 1. tr. A face o obiecţie, a contesta (aducând argumente) ceea ce susţine altcineva: Felix
nu îndrăzni să obiecteze nimic. CĂL.; 2. (rar) A imputa, a reproşa: a obiecta cuiva mişelia sa. <
din lat. obiectare „a opune”.

OBSERVA tr. [...] 3. A exprima o observaţie, o remarcă, o constatare: Titu Herdelea observă
împăciuitor. REBR. 4. înv. A atrage cuiva atenţia; (p. ext.) a reproşa, a dojeni: fie-mi iertare,... a vă
observa că aceşti oameni s-au purtat vitejeşte. AL. [...] < din fr. observer, lat. observare.

OCĂRÎ tr. 1. pop. A mustra, a certa, a dojeni: gazda a să înceapă ... a ocărî pre bietul ţigan
bucătar. NEGR.; 2. înv. şi pop. A vorbi de rău; a defăima, a ponegri, a bârfi: baba ... pâra la
unchiaş pe fiica lui şi o tot ocăra. ISP.; 3. înv. A desconsidera; a înjosi, a batjocori: cei răi ficiori
ocărăsc ... numele părinţilor buni. N. COSTIN; (refl.) părerea înaltă ... în prăpastie prăvălindu-se
se ocăreşte. OD. < din sl. ocarjati.

OFENSA 1. tr. A aduce cuiva o ofensă; a insulta, a jigni: dacă te-am ofensat ..., iartă-mă! NEGR.;
[...] < din fr. offenser.

OFERI 1. tr. A propune cuiva din bunăvoinţă sau din recunoştinţă să primească ceva; a dărui: vă
ofer un dar; [...] 4. tr. A face o ofertă de vânzare pentru o marfă, un bun etc.; a propune un preţ
pentru o marfă: cumpărătorul ne-a oferit un milion; [...]< din lat. offerre, it. offerire, fr. offrir.

OFTICA [...] 2. fig.; tr. şi refl. A-şi învenina viaţa, a (se) supăra, a (se) amărî tare; a (se) chinui:
că guriţa de la tine m-a ofticat, vai de mine! POP. < de la oftică.

OMAGIA tr. A aduce cuiva un omagiu, a exprima (prin gesturi, cuvinte, purtări etc.) stima,
recunoştinţa, respectul faţă de cineva: elevii şi-au omagiat profesorul. < de la omagiu.

OPINA 1. tr. A-şi exprima opinia, părerea; a crede, a socoti, a considera: d. medic a opinat că
ar fi mai bine dacă s-ar închide şcoala. CAR.; 2. intr. A adopta o atitudine, a lua poziţie: fiecare
opinează şi hotărăşte cum îi vine mai bine. GHICA. < din fr. opiner, lat. opinari.

262
OPTA intr. 1. A alege dintre mai multe lucruri, soluţii, situaţii etc. pe cea mai convenabilă; a-şi
manifesta preferinţa pentru ceva: întotdeauna am optat pentru decenţă; 2. A se decide în favoarea
cuiva sau a ceva: am optat pentru liberali. < din fr. opter, lat. optare.

OPUNE 1. tr. A pune în faţa cuiva sau a ceva, ca împotrivire, ca opoziţie, un lucru, un argument
etc. [...] < din lat. opponere, fr. opposer.

ORĂCĂI [...] 3. fam. A plânge, a scânci: pruncul se trezise şi-ncepu... să orăcăie de foame.
CĂRT. < de la orac + -ăi.

ORDONA 1. tr. A da ordin; a porunci, a comanda; a cere, a pretinde: ordonă strângerea tuturor
tablourilor. CĂL.; […] < din fr. ordonner.

OŢĂRÎ pop.; refl. 1. A se mânia, a se înfuria; a se burzului la cineva: încruntă sprânceana şi se


oţărî de supărare. ISP.; [...] (şi: oţărí, oţerí, oţerî).< din bulg. ocerja.

OVAŢIONA tr. şi intr. A-şi manifesta prin ovaţii admiraţia, simpatia, aprobarea pentru cineva sau
ceva; a aclama, a aplauda: mulţimea ovaţiona frenetic. < din fr. ovationner.

PARIA intr. şi tr. 1. A face un pariu, a pune rămăşag (pe o sumă de bani): paria sume moderate.
GHEŢIE; [...] 3. A fi sigur de ceva: pariez că vom câştiga alegerile. < din fr. parier.

PĂLĂVRĂGI intr. A vorbi mult şi fără rost, a spune palavre; a flecări, a trăncăni: te-ai apucat să
pălăvrăgeşti cu el despre lucruri care nu-l privesc. PR. < de la palavragiu.

PÂRÎ 1. înv.; astăzi rar; refl. recipr. A se certa (învinuindu-se reciproc); a se prici: să ne pârâm
sau să ne sfădim. COR.; cei doi se pârăsc reciproc în mărunţişuri, în probleme esenţiale se
împacă. CĂL.; [...] 3. înv.; tr. A da în judectă pe cineva, a reclama pe cineva în faţa justiţiei: lupul
te pârăşte, lupul te judecă. Z. 4. tr. A se plânge de faptele cuiva; a acuza, a învinui: îl pârâră că
l-a văzut sărutând pe împărăteasa. ISP. 5. tr. A da în vileag, a arăta (cu răutate, exagerând) faptele
cuiva; a vorbi de rău; a trăda, a denunţa: tot la munci grele ... o mâna, ca s-o pârască pe urmă la
Dragomir că nu-i nici de-o treabă. VLAH. < din sl. p(ĭ)rěti.

PERORA 1. intr. A vorbi mult şi cu emfază: l-am găsit totdeauna perorând şi gesticulând. GAL.;
2. rar.; tr. A susţine cu însufleţire o idee, o problemă etc.: pe când el peroră o temă de astronomie
... , ea se uita la el fără să-l asculte. EM. < din fr. pérorer, lat. perorare.

PERSIFLA tr. A-şi bate joc de cineva, a lua în râs, vorbind pe un ton ironic; a lua peste picior,
a zeflemisi: idealul naţional e pesiflat şi infirmat. CĂL.; vorbea adesea astfel, persifându-i pe
ardeleni. PR. < din fr. persifler

PERSISTA 1. intr. A rămâne ferm, neschimbat într-o părere, într-o hotărâre, într-o atitudine etc.; a
stărui: să nu persiste în asemenea afirmări. MAIOR. [...]. < din fr. persister, lat. persistere.

PERSUADA tr.; livr. A convinge pe cineva să creadă ceva, să facă un anumit lucru: ţinta
democraţiunii române este de a persuada pe cetăţeni. CAR.; încerca … să-l persuadeze pe …
instalator. D. < din fr. persuader.

263
PEŢI tr. A cere în căsătorie o fată în numele altcuiva sau pentru sine (prin intermediul părinţilor,
al rudelor etc.): o peţi de la tatăl său. < Lat. petere.

PISA 1. [...] 4. fig. A plictisi, a bate la cap pe cineva, insistând asupra unui lucru; a pisălogi; a
sâcâi: zilnic ne pisează cu telefoane. GHEŢIE. < Lat. pi(n)sare.

PISĂLOGI fam.; tr. A plictisi; a bate la cap pe cineva; a pisa: nu mă mai pisălogi. < de la pisălog.

PIŢIGĂIA 1. tr. A-şi subţia, a-şi ascuţi vocea: îşi piţigăieşte şi îşi alintă vorbele.VLAH.; 2. refl.
a vorbi cu glas subţire, ascuţit (şi : piţigăí). < de la piţigăiat.

PLÂNGE [...] 2. tr. A boci, a jeli o persoană moartă: l-a plâns mult timp; 3. tr. A regreta (vărsând
lacrimi): înger... oi plânge al tău nume. EM.; [...] 4. tr. A compătimi, a deplânge pe cineva sau
ceva: majoritatea radicalilor din Dealul Mitropoliei... caută... să se apostoleze pe sine plângând
Basarabia. EM.; 5. refl. A-şi arăta nemulţumirea, durerea etc.; a se văita, a se jeli, a se tângui, a se
lamenta: am învăţat să nu mă plâng, să nu-mi fie adică milă de mine. PR.; se plânge că o doare
capul. GHEŢIE; 6. refl. A face o plângere; a reclama: acu la cine să ne plângem noi? SAD. < Lat.
plangere.

POFTI [...] 3. înv. şi pop.; tr. A cere, a solicita; a pretinde: iertare vă poftesc. PANN; 4. pop.; tr.
A-i face cuiva o urare, a-i dori cuiva ceva de bine; a ura: Baciu îi pofti noapte bună. REBR.; 5.
tr. A invita, a chema pe cineva să vină, să stea, să se prezinte etc. undeva sau la cineva; a îmbia,
a îndemna; feciorii le pofteau la dans cu uşoare înclinări din cap. AG.; spuneţi-i să poftească!
PR.; 6. refl. recipr. A se îndemna, a se îmbia unul pe altul: duminicile se pofteau pe rând la masă.
GHEŢIE; 7. înv.; tr. A ruga pe cineva, a-i cere ceva: trimise o solie şi la craiul Poloniei, poftindu-l
ca să sprijinească pe duşmanul său. BĂLC.; [...] 11. (cu valoare de interj.; în forma poftim)
formulă utilizată: a) pentru a oferi cuiva ceva; ia, ţine, na: poftim scrisoarea. CAR.; b) pentru a
invita pe cineva să intre, să se aşeze undeva, să se servească cu ceva etc.: poftim boieri, ... veniţi
încoace. AL.; c) pentru a exprima indignare, ciudă, nemulţumire, reproş; asta-i bună: poftim! după
bucluc umbli, peste bucluc ai dat. CR.; d) pentru a întreba ce s-a spus; ce?, cum?: poftim? te rog
repetă ce ai spus!; (şi: înv.şi reg. pohtí) < din sl. pohotětĭ.

POMENI 1. tr. A rosti numele cuiva în cadrul slujbei religioase, pentru a atrage harul divinităţii
asupra aceluia şi pentru a obţine iertarea păcatelor lui: slujeşte câte trei liturghii pe zi şi pomeneşte
la hurtă pe monachi şi ieromonachi. CR. 2. tr. şi intr. A aminti, a vorbi (în treacăt) despre cineva sau
ceva, a aduce în discuţie pe cineva sau ceva; a cita, a menţiona: analiştii turci... nici că pomenesc
de dânsul. BĂLC. n-a fost zi să nu te pomenească. GHEŢIE; 3. refl. impers. A se menţiona lucruri,
fapte a căror amintire se transmite din generaţie în generaţie: a fost odată ca niciodată, că de n-ar
fi nu s-ar pomeni; nici că se pomeneşte! sau unde se pomeneşte?, nici vorbă, nici pomeneală
[...]. < din sl. pominěti.

PONEGRI tr. [...] 2. fig. A vorbi pe cineva de rău; a calomnia, a denigra, a bârfi, a defăima: am
greşit, de-am ponegrit-o ... cătră d-ta. CR. nu puteam să-mi ponegresc neamul. PR.; (refl. recipr.)
mereu se ponegresc. < po- + negri.

PORECLI tr. 1. înv. şi reg. A numi, a denumi: voi porecli numele vostru (a. 1574). GCR.; 2. A da
cuiva o poreclă; a supranumi: au început a porecli pe moş Nichifor şi a-i zice Nichifor Coţcariu.
CR.; duminică e păcat să porecleşti lumea. SOR. < de la poreclă.

264
PORUNCI 1. tr. A da poruncă, a dispune ca ceva să se îndeplinească întocmai; a ordona:
hatmanul... o poruncit oamenilor lui să se retragă. AL.; 2. înv.; tr. A încredinţa cuiva o sarcină;
a însărcina: porţile erau străjuite şi păzitorii porunciţi a nu lăsa să iasă nimeni. NEGR.; [...]
4. tr. A-şi impune (un anumit comportament): îmi porunceam să nu mă gândesc la nimic. EL.;
îşi poruncise să fie precaută şi rezervată. GHEŢIE.; 5. tr. A cere să i se aducă, să i se pună
la dipoziţie; a comanda: poronceşte unei slugi să deie lui Ivan ceva de mâncare. CR.; au fost
poruncite îndată ceaiuri fierbinţi. GHEŢIE. 6. înv. şi pop.; tr. A trimite vorbă, a comunica cuiva
ceva; a vesti: poruncit-a bădiţa să mă duc, că el se însoară! POP.; 7. pop.; tr. A comanda să se
confecţioneze, să se fabrice ceva: au poruncit un monument frumos. DELAVR.; (şi: reg. poronci)
< din sl. porončiti.

POSTULA tr. 1. A da unei afirmaţii, unei demonstraţii caracter de postulat; (p. ext.) a admite
ceva ca punct de plecare al unui raţionament; a presupune în prealabil: Leonardo postulează ideea
necesităţii, a determinismului mecanic, în natură. BL.; 2. A cere (cu insistenţă); a solicita. < din
fr. postuler.

POVĂŢUI [...] 3. tr. A îndruma, a sfătui, a da poveţe: povăţui părinteşte pe slujnicar. FIL. <
povaţă (< pol. powodca „conducător”) + -ui.

POVESTI 1. tr. şi intr. A spune o poveste; a expune, a relata un fapt, o întâmplare; a istorisi, a
nara: împărăteasa povesteşte soţului său cât a pătimit ea. CR.; eu nu ştiu să povestesc; e un dar
ăsta al poveştilor. EL.; 2. pop. şi fam.; intr. A sta de vorbă, a discuta, a conversa; a sta la taifas:
doamna Olimpia ... povestea c-un ofiţer superior. AG.; pe laviţă şedeai şi cu maica povesteai.
POP.; 3. înv. şi reg.; tr. A ponegri , a defăima; a bârfi: vulpea ... să-l povestească nedestoinic la
cântat. HEL. < de la poveste.

PREAMĂRI 1. înv.; refl. A se îngâmfa, a se lăuda, a se mândri: când se preamăreşte, acela se


protiveaşte celui fariseu. COR. 2. tr. A aduce laudă, a ridica în slavă; a preaslăvi, a lăuda, a elogia,
a glorifica: toţi îl preamăreau cu strigăte voiase. VLAH.; îi preamări bunătatea inimii şi dărnicia.
ST. < prea + mări.

PREASLĂVI 1. tr. A ridica în slavă; a preamări, a glorifica, a elogia: pieseta populară preaslăveşte
viclenia. SAD. < prea + slăvi.

PRECIZA 1. tr. A indica, a stabili, a determina ceva, în mod precis, clar, desluşit; (p.ext.) a
elucida, a clarifica: naratorul precizează timpul evenimentului. HASD.; mi-am precizat crezul
meu artistic. GAL.; (refl. pas.) nu se precizează la ce se raportează acest regres. D.; […] < din
fr. préciser.

PRECONIZA tr. 1. înv. A lăuda în public, a recomanda cu căldură: demagogii găsesc un mijloc
de a se face populari, preconizând libertăţi stravagante. GHICA; 2. A propune; a recomanda, a
indica drept cel mai potrivit, mai eficace etc. (la un moment dat); a proiecta ceva; a emite o idee,
o ipoteză; a iniţia: Bălcescu preconizează o istorie revoluţionară. SAD.; a preconizat o metodă,
un medicament; 3. A confirma în cadrul consistoriului un episcop numit de şeful statului. < din
fr. préconiser.

PREDICA 1. intr. A prezenta explicând (în biserică) un text biblic, un fapt religios, extrăgând
din ele o învăţătură morală; a rosti o predică; (p.ext.) a educa, a instrui poporul prin cuvântări

265
religioase şi morale: preotul predica Evanghelia; (iron.) nu poate un popă să vorbească şi să
nu predice. AG. a predica în pustiu (sau în deşert), a da sfaturi pe care nimeni nu le ascultă,
nu le urmează; a vorbi degeaba: n-am predicat în deşert. MACED; 2. tr. A recomanda ceva cu
insistenţă; a îndemna la...; a răspândi, a propaga idei, concepţii etc.; a propovădui: veneţienii
predicau în lume, cu lacrimi, război sfânt. SAD. ai predicat cumpătarea. < din lat. praedicare,
it. predicare.

PRESUPUNE tr.[…] 2. A face supoziţia că...; a fi de părere, a crede, a socoti; a prepune, a


prezuma; a suspecta, a bănui: să presupunem că-i aşa cum spui; […] < pre- + supune; cf. lat.
praesupponere, fr. présupposer.

PRETEXTA tr. A se folosi de un pretext; a invoca un motiv (neîntemeiat, nereal) pentru a justifica
o acţiune, o atitudine: pretextând că merge la bufet..., pleacă frumuşel din lojă. CAR.; Carla
refuza ... , pretextând lipsa de timp.GHEŢIE. < din fr. prétexter.

PRETINDE 1. tr. A cere insistent ceva ca fiind un drept cuvenit; a reclama, a revendica: pretinde
pogonul pe numele Titei. PR. nu ştim să pretindem garanţii. CF.; (fig.) bolovanul pretinde moştenire
pământul de sub el. VIERU; 2. tr. A susţine, a afirma ceva cu tărie: pretind că acesta e un fals; 3.
refl. A-şi atribui calităţi, merite (pe care nu le are), cerând să-i fie recunoscute; a se supraestima, a
se supraevalua; a se crede, a se vrea; a-şi da aere de...: am putut îngădui unui asemenea panglicar
oriental... să se pretindă conducător. EM.; […] < din fr. prétendre, lat. praetendere.

PREVEDEA 1. tr. A deduce (din fapte care precedă) mersul evenimentelor viitoare; a intui ceea
ce s-ar putea întâmpla; a întrezări, a presimţi, a preşti; (p. ext.) a presupune: prevede vrajba,
neunirea. NEGR.; […] < pre- + vedea; cf. fr. prévoir şi pourvoir, lat. praevidere.

PREVENI tr. 1. A atrage cuiva atenţia asupra consecinţelor (negative ale) unei acţiuni; a informa
în prealabil; a înştiinţa, a avertiza; a prevesti: e inutil să vă mai previn că noi ştim totul. PR.; te-am
prevenit că e periculos; […] < din fr. prévenir, lat. praevenire.

PREVESTI tr. 1. A vesti, a anunţa întâmplari, evenimente viitoare; a anticipa; a prezice; (spec.)
a proroci, a profeţi, a profetiza: epidemia balurilor..., şi a chefurilor prevesteşte totdeauna un rău
sau îl subliniază. REBR.; ce fericire-n mine prevesteşte eliberarea cerului întreg. IONEL. 2. înv.
A preveni: să prevestească cineva pe Banoveţi. OD.; 3. rar a prevedea: (refl. pas.) se putea povesti
... primirea ce avea să i se facă. CĂL. < pre- + vesti.

PREZENTA […] 2. tr. A(-şi) spune celor de faţă numele, ocupaţia etc.; a face cunoştinţă cu
cineva; a (se) recomanda: dă-mi voie să ţi-l prezint pe tata. ST. 3. tr. A înfăţisa publicului un
spectacol, aspectele unei activităţi, rezultatele unor cercetări etc.; a expune: spre deşteptarea
publicului român din nepăsarea lui trebuie prezentate numai formele estetice cele mai curate.
MAIOR.; […] 8. tr. A exprima, a adresa; a transmite (omagii, complimente etc.): s-au înfăţişat ca
să-şi prezinte omagiile. SAD.; au prezentat scuze. […] < din fr. présenter, lat. presentare.

PREZICE tr. 1. A spune, a anunţa dinainte ce se va întâmpla pe baza unor legităţi, a unor
raţionamente, a intuiţiei etc.; a prevesti; (spec.) a profeţi, a proroci: se măritase cu un maior
bătrân, cum îi prezisesem. PR.; eclipsele se pot prezice cu siguranţă; 2. A ghici viitorul cuiva prin
procedee oculte (în bobi, în cărţi, în cafea, în palmă etc.): mi-a prezis o vrăjitoare că de nu m-oi
mărita... am să mă găsesc într-o primejdie de moarte. AL. < pre - + zice cf. fr. prédire.

266
PRICINI pop.; refl. recipr. A se certa, a se pune de pricină, a se prici: mamonul ..., pricinindu-se,
l-a omorât. POP. < de la pricină.

PROBOZI 1. înv. şi reg.; tr. A mustra, a dojeni, a ocărî, a înfrunta pe cineva: seara eu probozesc
nepotu că ţi se urcă în cap. VIERU.; bărbatu-meu... mă probozea. CR.; […] < din sl. proobraziti.

PROCITI tr. 1. înv. A citi în întregime, mereu ceva; a citi cu voce tare în faţa cuiva: această
svântă… au procitit foarte… toată dumnezeiască scriptură. DOS.; 2. înv. şi pop. A reciti: preotul
lua octoihul şi mai procitea glasurile. ISP.; […] 4. pop. A examina (recapitulativ) un elev: Nic-a lui
Costache să mă procitească. CR. 5. pop. A certa, a mustra, a cicăli: am să te las acolo nemâncat,
îl procitea maică-sa. VOIC. < din sl. procitati.

PROCLAMA 1. tr. A face o proclamaţie; a anunţa ceva în mod solemn şi oficial: ăi de la Izlaz
au proclamat revoluţia. PETR; (fig.; refl. pas.) s-a proclamat pentru ziua sfântă pace deplină în
păduri şi ape. SAD.; 2. tr. şi refl. A (se) învesti cu un titlu, a (se) declara drept…: proclamară pre
Bogdan de domn. NEGR. […] 4. tr. A susţine ceva cu hotărâre, cu tărie: lumea se emancipase…,
proclamase primatul raţiunii şi devenise propriul ei stăpân. GHEŢIE.; 5. tr. A califica (public)
într-un anume fel, a considera drept…; a proclamarisi: nu m-a proclamat de singura … virtuoasă?
HEL. < din lat. proclamare, fr. proclamer.

PROFERA tr. A rosti, a spune (cu voce tare) ameninţări, blesteme etc.: a putut de abia profera
numele acelui care-l lovise. GHICA; nu voi profera blesteme în contra soartei. CAR. < din fr.
proférer.

PROFETIZA tr. 1. A prezice viitorul prin inspiraţie divină (în calitate de profet); a proroci, a
profeţi; 2. A prevedea, a intui ceva ce are să se întâmple; a prezice: s-a împlinit în parte ceea ce
am profetizat. ST. < din fr. prophétiser.

PROFEŢI tr. A profetiza: ele ştiu să profeţească prin descântătoarele guri.COŞB.; apariţia
Mesiei a fost profeţită pentru viitor.BL. < de la profet.

PROHIBI tr. […] A interzice. < din fr. prohiber, germ. prohibieren.

PROMITE […] 3. tr. A-şi lua obligaţia de a face ceva (pentru altul); a face promisiuni, a da
asigurări; a făgădui: el îi promitea... că ... o va lua de soţie. EM.; îi promisesem fetiţei că în
vacanţă vom pleca undeva la munte. GHEŢIE; […] < din lat. promittere, fr. promettere.

PRONOSTICA tr. A face un pronostic; a prevedea, a anunţa: vai de sufleţelul şi de oscioarele


tale! îi prognostica ea sinistru. CĂL.; (şi: prognosticá). < din fr. pronostiquer, lat. prognosticare.

PRONUNŢA 1. tr. A emite, a articula sunete, cuvinte etc. cu ajutorul organelor vorbirii; a rosti;
p.ext. a spune, a zice: om ce pronunţiază aşa. EM.; Stavru pronunţase cuvintele răspicate.
GHEŢIE; 2. tr. A prezenta o cuvântare, un discurs etc. în faţa unui auditoriu; 3. refl. A-şi spune
părerea; a-şi da avizul: ciocoiul ... nu se pronunţă definitiv pentru nicio doctrină politică. FIL.; 4.
tr. A decide în urma unor dezbateri şi a comunica (public) o hotărâre, o sentinţă judecătorească; a
declara ceva în virtutea autorităţii cu care este învestit: Senatul va fi întrebat să se pronunţe asupra
votului Camerei, care e cu totul neconstituţional. EM. (şi: (înv.) pronunţiá). < din fr. prononcer,
lat. pronuntiare.

267
PROPAGA […] 3. p. gener.; tr. A răspândi, a populariza o doctrină, o teorie etc.: sub masca de
învăţătură, propagă anatismul politic şi, prin urmare, ignoranţa în ştiinţă. MAIOR.; […] < din
lat. propagare, fr. propager.

PROPOVĂDUI tr. 1. A propaga, a răspândi învăţături, concepţii, dogme etc. religioase; a predica:
propovăduieşte cuvântul Domnului. AG.; budhismul propovăduieşte ... îndeosebi desfacerea
lăuntrică de orice interes pasional acordat vieţii proprii BL.; 2. p. gener. A răspândi, a populariza
idei, concepţii, doctrine: propovăduieşte împotrivirea electorală. GAL.; în locul evangheliei
iubirii... se porpovăduiau noile evanghelii ale urii, de clasă şi de rasă. GHEŢIE; 3. înv. A face
cunoscut; a revela: Dumnezeu... a trimis în lume proroci să propovăduiască la oameni venirea lui.
ANTIM.; (şi: înv. şi pop. propoveduí). < din sl. propovědovati.

PROPUNE tr. 1. A supune atenţiei, cercetării, discuţiei o idee, o soluţie, un proiect etc. (pentru
a fi acceptat, aprobat): să mergem la Secu, propuse el. SAD.; (refl. pas.) clasificări s-au propus şi
în antichitate.BL.; 2. A îndemna la o acţiune; a sfătui, a recomanda să ... : mi-a propus să urmez
literele; 3. înv. A prezenta ; a preda o materie de studiu: vă propun câteva exemple; 4. A pune la
dispoziţie, a oferi: nu cumva îmi propui un comision? GHEŢIE; (refl.) se propune ca ginere pe la
toate fetele bogate. FIL.; 5. A recomanda pe cineva pentru un post, într-o demnitate, într-o misiune
etc.: propun un domn străin. AL.; […] < din lat. proponere, fr. proposer (după pune).

PROROCI tr. A profetiza; a prevesti: au prorocit prorocii de venirea lui.VARL.; vin vremuri
grele, proroci el.GHEŢIE; (şi: proorocí). < de la proroc.

PROSLĂVI 1. înv.; tr. A aduce laudă, slavă; a ridica în slăvi pe cineva sau ceva; a slăvi, a preamări,
a glorifica, a diviniza: (refl. pas) cântare în care se proslăveşte sfântul patron al vitejilor. BĂLC.;
astăzi se proslăveşte numai banul; [...] < din sl. proslaviti „a celebra”.

PROTESTA < din lat. protestari, it. protestare, fr. protester.

PROVOCA 1. tr. A aţâţa, a întărâta, a incita; a instiga; [...] 4. tr. A chema, a invita sau a obliga pe
cineva la o întrecere, la o luptă, la o discuţie etc.: îl provoacă la sine pe Henţia. GHEŢIE 5. înv.;
refl. A se referi: se provoacă la cele spuse înainte. < din lat. provocare, fr. provoquer.

PUBLICA tr. 1. A aduce la cunoştinţa tuturor; a anunţa; a răspândi în public o informaţie, o


opinie; a publicui: lui Stănică îi era ruşine să-şi publice căsătoria. CĂL.; [...] < din lat. publicare,
fr. publier.

PUFNI intr. 1. A expira pe nări, cu zgomot scurt şi sacadat (din cauza oboselii, a mâniei, a
nemulţumirii); a pufăi; (p.ext.) a bufni: celălalt ... pufneşte, înjură şi ameninţă. GAL.; îşi tocmea
nervoasă şorţul lung ... şi pufnea întruna pe nas.GHEŢIE; [...] < puf1 + -ni.

RAGE [...] 2. fig. A ţipa, a zbiera: badea rage prin pârloage. POP.< Lat. ragere.

RAPORTA 1. tr. A prezenta (în scris sau oral) un raport (oficial); a aduce un lucru la cunoştinţa
cuiva: anchetaţi urgent scandalul ... şi raportţii imediat. CAR.; raportai comandantului care îmi
rânji dispeţuitor. PR.; 2. tr. A relata, a povesti din auzite (deformat, răutăcios); a pârî: călătorii
raportează adesea lucruri false; […] 4. înv.; refl. A se referi la ceva sau la cineva; a face aluzie la
ceva: această tradiţie se raportează la cultul naturii; […] < din fr. rapporter.

268
RĂBUFNI […] 4. fig. A se manifesta brusc, violent; a izbucni: turburarea lui ... răbufni până la
cer. GAL. < ră(z)- + bufni.

RĂCĂDUI reg. […] 2. refl. A se răsti la cineva; a ameninţa: se răcăduieşte el cu puşca. CR.; […]
(şi: răgădui) < din magh. ragad.

RĂCNI […] 2. intr. A striga, a ţipa; (p.ext.) a vorbi răstit şi tare; a se răsti: taci, soro, ... nu mai
răcni aşa. AL.; răcni cuprins de o groază bizară. PR. < din sl. ryknonti.

RĂPŞI 1. înv. şi reg.; intr. A cârti, a protesta: răpşiră spre domnul casei. N. TEST.; […] (şi: înv.
răpşi) < din sl. rŭpŭtati, rŭpŭšton “a mormăi”.

RĂSPUNDE 1. tr. şi intr. A da răspuns la o întrebare sau la vorbele adresate de cineva: îşi reproşa
… că i-a răspuns înţepat. GHEŢIE; 2. tr. şi intr. A face dovada cunoştinţelor sale în faţa unui
examinator: candidatul a răspuns bine; 3. intr. A reacţiona prin vorbe, gesturi, atitudini la o
solicitare, la o provocare, etc.; a replica, a riposta, a obiecta; a se angaja într-o polemică (publică):
cui te loveşte, nu-i răspunde …, tu eşti poet – deci cântă. VLAH.; […] 5. intr. A saluta pe cel care
i-a adresat un salut: îi salutarăm; ne răspunseră înclinând uşor capul. ST.; […] 7. intr. A lămuri o
problemă la solicitarea cuiva: redactorul va răspunde ascultătorilor într-o emisiune viitoare; […]
10. înv.; refl. A se prezenta, a se recomanda: un Filip oarecarele, de aicea răspunzându-să au venit
la noi. DOS.; […] 14. pop.; refl. recipr. A comunica cu cineva; a ţine legătura: să se ruşineze să se
răspundă cu socrii săi. NEGR. < Lat. respondere.

RĂSTĂLMĂCI tr. 1. A interpreta, a explica: nu se poate iubi fără a răstălmăci iubirea? ZAMF.;
2. A interpreta eronat o idee, un cuvânt, un text; a denatura sensul: nu-mi place să mă răstălmăceşti.
PR.; îmi răstălmăceşti cuvintele. GHEŢIE; […] < răs- + tălmăci.

RĂSTI refl. A vorbi cu asprime, a se adresa cuiva pe un ton ridicat, ameninţător; a ridica glasul, a
răcni, a se stropşi, a se răpşti, a se răcădui; a se răţoi; (p. ext.) a face un gest de ameninţare: bate cu
pumnul în masă sau se răsteşte la operatorii din spatele camerei. PATAP.; el la mă-sa se răstea.
POP. [et. nec.].

RĂSUFLA […] 12. tr. refl. A se destăinui; a-şi vărsa năduful, mânia; a se uşura; a spune, a
zice: s-a răsuflat... către un prieten. CR.; eu unul nu mai pot aştepta, răsuflă din fundul inimii
văru-meu. ST.; […] < răs + sufla.

RĂŢOÍ refl. 1. A se răsti la cineva; a vorbi aspru, ameninţător: nu te mai răţoi aşa! AL. se răţoi
deodată hamalul semeţ. REBR. […] < de la răţoi.

REAFIRMA tr. A afirma ceva din nou: şi-a reafirmat crezul politic. < din fr. réaffirmer.

REAMINTI tr. şi refl. A(-şi) aminti din nou, a readuce în memorie, în minte: stând ... singur el cu
sine, putea să-şi reamintească ... suferintele trecute. SL.; discuţia noastră mi-a reamintit de primii
mei ani de practică medicală.GHEŢIE < re-1 + aminti.

REASIGURA tr. şi refl. A (se) asigura din nou. < re-1 + asigura; cf. fr. réassurer.

269
RECITA tr. A spune cu voce tare (din memorie) un text (în versuri), cu intonaţia adecvată; a
declama: Caragiale moşteni … voluptatea de a vorbi şi de a recita. CĂL.; scrie poeme pentru
mine şi-mi recită ziua întreagă versuri. EL. < din fr. réciter.

RECLAMA 1. tr. A cere cu stăruinţă ceva cuvenit; a revendica: oamenii reclamau preţul muncii
depuse; 2. tr. A chema, a solicita pe cineva (cu insistenţă): veniţi, că vă reclamă un pasager
bolnav. GAL.; […] 4. intr. A face o reclamaţie, o plângere împotriva cuiva; a pârî: venise să
reclame în contra arendaşului. FIL.; 5. tr. A formula pretenţii în faţa unui organ de jurisdicţie; 6.
refl. A se declara înrudit cu … sau descendent din …; a se prezenta ca …; a se pretinde: se reclamă
din latinişti; 7. rar; tr. A declara pe cineva ca fiind …: avem dreptul de a-l reclama de patriot.
NEGR.; (şi: pop. lăcrămá) < din fr. réclamer, lat. reclamare.

RECOMANDA 1. tr. A semnala în mod special pe cineva sau ceva atenţiei, bunăvoinţei cuiva; a
prezenta elogios, favorabil pe cineva sau ceva; a propune, a indica pe cineva pentru un post, pentru
o misiune etc.; a recomandui: nu am nevoie să recomand că iese din pana lui. AL.; 2. tr. A sfătui,
a îndemna pe cineva să facă ceva (în interesul său); a prescrie, a indica, a propune: recomandăm
formula şi expresia lapidară. ARD.; nu vă recomandăm păstrăvi ..., sunt prea mici. PR.; 3. refl. şi
tr. A face cunoştinţă cu cineva; a se prezenta spunându-şi numele: eu sunt Puşa, s-a recomandat
ea. GHEŢIE.; 4. refl. A se da drept ..., a se prezenta ca ...: ofiţerul se recomandă ca un francez în
slujba regelui. NEGR.; […] < din fr. reccomander, lat. recommendare.

RECOMANDUI înv.; tr. A recomanda. < cf. fr. recommander.

RECONCILIA tr. şi refl. A (se) împăca, a (se) pune din nou de acord; a (se) reîmpăca: vă
reconciliez şi vă dau în păstrare unul altuia. GAL. < din fr. réconcilier.

RECONFIRMA tr. A confirma, a întări din nou: specialistul a reconfirmat corectitudinea


rezultatelor cercetării. < din fr. reconfirmer.

RECONSTITUI tr. […] 3. fig. A reface din memorie; a evoca: reconstituia în fraze scurte ... o
întâmplare dramatică. SAD.; […] < din fr. reconstituer.

RECONVOCA tr. A convoca pentru altă dată: sesiunea a fost reconvocată. < din fr. reconvoquer.

RECRIMINA tr. A răspunde unor acuzaţii sau înjurii în acelaşi mod; a reproşa, a acuza. < din fr.
récriminer.

RECTIFICA tr. 1. A îndrepta, a corecta: au fost rectificate unele erori. […] < din fr. rectifier, lat.
rectificare.

RECUNOAŞTE […] 5. tr. A admite ceva ca adevărat, ca valabil, ca bun etc.: recunosc că ai
lucrat ca un înţelept. GAL.; 6. tr. A admite pe cineva ca şef, ca maestru etc.;: şi vrei să te recunosc
ca mentor?; 7. tr. A mărturisi un act criticabil, reprobabil: recunosc că am greşit; 8. refl. A se
considera, a se socoti: eu mă recunosc dator. AL.; 9. tr. A considera pe cineva sau ceva merituos,
valoros: fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l. EM.; 10. tr. A declara sau a accepta o
situaţie juridică nou creată pe plan internaţional: Poarta ... recunoscu pe noul crai al Poloniei.
BĂLC.; 11. jur.; tr. A declara un copil natural ca legitim: tatăl a recunoscut copilul; […] 13.
(franţuzism; tr.) A arăta recunoştinţă a se arata recunoscător faţă de cineva: recunosc acest serviciu
pe care mi l-ai făcut. < re-1 + cunoaşte; cf. fr. reconnaître.

270
RECUZA 1. tr. A cere retragerea din completul de judecată a unui judecător, a cărui obiectivitate
poate fi pusă la îndoială; a respinge depoziţia unui martor, raportul unui expert etc.; a declina; 2.
tr.; p. ext. A respinge, a nu recunoaşte, a nu admite: soarta pare c-ar fi voit să ne recuze orice altă
origine decât pogorârea noastră din neamul român. OD.; 3. refl. A refuza judecarea unei cauze;
(p. ext.) a se declara indisponibil; a refuza un post, o misiune etc.: dacă credeţi că trebuie să vă
recuzaţi în acest proces al meu, recuzaţi-vă singuri. GAL. < din fr. récuser.

REDA […] 4. fig. A exprima ceva (prin viu grai, prin scris, prin mijloace artistice); a descrie: e ...
greu să redau în cuvinte ce am simţit. GHEŢIE. < re-1 + da; cf. fr. redonner.

REDEFINI tr. 1. A defini din nou, mai corect, mai exact; a reveni asupra unei definiţii anterioare
pentru a o corecta, a o îmbunătăţi: unele definiţii vor fi redefinite în ediţiile viitoare. 2. A preciza
din nou: şi-a redefinit poziţia în echipă. < din fr. rédefinir.

REFERI 1. intr. A relata (unei autorităţi); a raporta: o seară întreagă a trebuit să refere familiei
Gavrilaş. REBR. 2. refl. A se raporta la ..., a avea legătură cu ..., a viza ceva sau pe cineva, a face
aluzie la ...: când oamenii vorbesc ..., ei se referă totdeauna şi exclusiv la lucrul în sine. EM.; mă
voi referi la ceea ce eu numesc libertate convenţională. GHEŢIE; (şi: înv. referá) < din fr. référer,
germ. referieren.

REFUTA tr. A combate o afirmaţie, o teorie etc. cu argumente puternice: refl. pas. Platon, Kant,
Schopenhauer vor fi amintiţi numai spre a li se refuta ideile. GHEŢIE. < din lat. refutare, fr. réfuter.

REFUZA 1. tr. A respinge, a nu accepta, a nu primi ceva ce ţi se oferă: ai refuzat să intri la noi
în casă. PR.; refuză rachiul de cireşe. GHEŢIE; 2. tr. A respinge (ca nesatisfăcător): editorul i-a
refuzat manuscrisul; 3. tr. A nu da, a nu acorda, a nu face ceva ce ţi se cere; a nu consimţi la ceva:
refuza să dea orice informaţie. SAD. […] < din fr. refuser.

REINVITA tr. A invita din nou: aşteptau să fie reinvitaţi. < re-1 + invita; cf. fr. réinviter.

REITERA tr. A repeta: sunt reiterate aceleaşi sloganuri. < din fr. réitérer.

REÎMBĂRBĂTA tr. A îmbărbăta, a încuraja, a însufleţi din nou (pe cel deprimat): reîmbărbătând
pe ai săi, se aruncă puternic înainte. BĂLC. < re-1 + îmbărbăta.

RELATA tr. A povesti ceva amănunţit şi cu exactitate; a expune, a istorisi: mai bine să relatez ce
s-a întâmplat. PR. < din fr. relater.

RELEVA 1. tr. A scoate în relief, a face să se observe; a evidenţia; a remarca, a sublinia: reflecţia
nu mi-a relevat niciodată nimic. EL. […] < din fr. relever.

RELIEFA tr. […] 2. A scoate în relief, a pune în lumină; a evidenţia, a sublinia, a accentua:
cronicarul a reliefat contribuţia regizorului. < de la relief.

RELUA tr. […] 3. A continua după o întrerupere; a începe din nou. < re-1 + lua; cf. fr. reprendre.

REMARCA 1. tr. A observa; a releva. […]. // […] 2. A aprecia printr-o remarcă. 3. A sesiza
atrăgând atenţia; a observa. (NODEX, 2002) < din fr. remarquer.

271
RENARA tr. A nara din nou, a nara încă o dată; a repovesti: a renara analitic aceste absurdităţi
extravagante. CĂL. < re-1 + nara.

RENEGA tr. 1. A nu recunoaşte pe cineva ca fiind al său, a se lepăda de cineva; a abjura: Sân
Petru renegă pe Mântuitor; 2. A nega, a contesta ceva; a repudia, a se dezice, a retracta: ca filozof
... nu poate să-şi renege ideile. PR. < din lat. renegare, cf. fr. renier.

REPETA 1. tr. A spune, a face, a produce ceva încă o dată (sau de mai multe ori): tot repetând
această minciună, începe a crede că e un adevăr. VLAH.; 2. tr. A spune după alţii; a reproduce, a
relua: n-or să cuteze să repete zvonurile produse cu privire la mine. ST.; 3. tr. A recapitula materia
şcolară, o lecţie: el ocolea curtea repetând pe de rost cu cartea-nchisă-n mână. CAR.; 4. tr. A face
repetiţia unui rol, a unei piese de teatru etc.; a pregăti un spectacol; […] 6. refl. A spune mereu
aceleaşi lucruri: se repetă întruna, parcă s-a ramolit; […] (şi: înv. repeţí ). < din fr. répeter, germ.
repetieren.

REPEZI […] 3. tr. A trimite pe cineva în grabă într-un loc (cu o misiune, cu o treabă): servitoarea
a fost repezită după doctor şi după moaşă. GHEŢIE.; a repezi veste, a da de veste; a vesti: răscoli
domnia... repezind veste împărăsească. DELAVR.; […] 10. fig.; tr. A se răsti la cineva, a trata cu
asprime; a brusca: repezea cu sudalme grele pe oricine. GHEŢIE; mereu îşi repezea copii; (şi: reg.
răpezí). < de la repede.

REPLICA tr. A da o replică; a răspunde, a riposta: n-a găsit de cuviinţă să replice măcar cu un
cuvânt .GHEŢIE. < din fr. répliquer.

REPOVESTI tr. A povesti din nou, a mai spune încă o dată ceea ce a fost povestit; a renara:
viaţa-mi ... cură încet repovestită de o străină gură. EM.; am fost pusă să povestesc şi să
repovestesc. PR. < re-1 + povesti.

REPRODUCE 1. tr. A reda întocmai ceea ce a fost spus sau scris de cineva: reprodusei cât mă
pricepui mai exact intervenţia ei. ST.; < re-1 + produce; cf. fr. reproduire.

REPROŞA tr. A-şi face sau a-i face cuiva mustrări, reproşuri; a (-şi) imputa: nu i se putea reproşa
semeţia ... de a fi atribuit poporului nostru o misiune mesianică în lume. BL.; Dimitrie îşi reproşa
întruna că i-a răspuns înţepat. GHEŢIE. < din fr. reprocher.

REPUDIA tr. 1. A respinge, a nu mai recunoaşte pe cineva sau ceva; a desconsidera; a renega:
părinţii nu se decid să o repudieze, ... ştiind că nimeni n-ar mai lua-o de nevastă. CĂL.; Wundt ...
repudiază toate explicaţiile intelectualiste. BL.; […] < din fr. répudier.

RETEZA […] 3. fig. A pune capăt la ceva, a face să înceteze brusc; a curma, a întrerupe. A i-o
reteza cuiva, a pune pe cineva la punct; a-i tăia vorba cuiva: mi-a retezat-o scurt. [et. nec.].

RETRACTA 1. tr. A retrage o afirmaţie, a reveni (sub presiune) asupra celor spuse sau scrise; a
se dezice; a nu mai recunoaşte o faptă, o atitudine; a renega: d-sa retractează înţelesul pasajului
de mai înainte. MAIOR.; era chemat criticul şi beştelit, pus să-şi retracteze opinia. PR.; […] <
din fr. rétracter.

272
REVELA 1. tr. şi refl. A (se) face cunoscut, a ieşi la lumină (ceva ascuns); a (se) dezvălui, a (se)
descoperi; a (se) destăinui: ameninţarea dragostei noastre îmi revelase adevărata iubire. EL. […]
< din fr. révéler, lat. revelare.

REVENDICA tr. 1. A reclama un drept sau un bun ce i se cuvine ori îi aparţine (aflat în posesiunea
altuia); jur. A prezenta o revendicare: toate naţiunile ... revendicau dreptul la o viaţă naţională.
GHICA; bunicul revendica posesiunea unui câmp; 2. (p. ext.) A cere, a pretinde (ca fiind al său):
se încinse o controversă asupra notei, fiecare revendicând pentru sine obligaţia de plată. REBR.
3. A-şi atribui; a-şi asuma: atentatul a fost revendicat de aceeaşi grupare teroristă. < din fr.
revendiquer.

RIPOSTA 1. intr. A răspunde promt şi energic (în contradictoriu), a replica: e cazul să ripostăm.
BL.; e greu să ripostezi la asemenea insolenţă; (tr.) nu îndrăzni a riposta ceva. CĂL.; 2. A răspunde
imediat unui atac al adversarului (într-o luptă, într-o întrecere sportivă etc.). < din fr. riposter.

ROSTI 1. tr. A pronunţa cuvinte, sunete: nu poţi rosti pe î, ă, ş, c. NEGR.; rostesc cuvinte ca să
iau aer. VIERU; 2. tr. A formula un enunţ; a spune, a vorbi, a zice, a povesti: pentru ce am rostit
acele cuvinte de insultă? GAL.; moşneagul rostea o poveste ... tristă. SAD.; 3. tr. A expune,
a prezenta: atitudinea ei m-a făcut ... să transform filipica într-o predică abstractă, rostită cu
stângăcie. GHEŢIE; 4. tr. A face cunoscut, a comunica (în public); a mărturisi, a declara: liber eşti
numai atunci când ai curajul să rosteşti adevărul. PATAP.; joi completul va rosti sentinţa; 5. înv.;
refl. A se pronunţa, a-şi spune părerea autorizată: cum s-au rostit corpurile legiuitoare. MAIOR.;
[…] < de la rost.

RUGA 1. tr. A cere cuiva respectuos şi stăruitor îndeplinirea unei dorinţe, un serviciu, o favoare
etc.: te-aş ruga, mări, ruga, să-mi trimiţi prin cineva ce-i mai mândru-n valea ta. EM.; a cere
foarte insistent ceva: o rugă de toţi Dumnezeii ca să-i dea ajutor. CR.; […] 2. tr. A pofti, a invita:
Doamna B este rugată … a veni la 5 ceasuri. NEGR.; 3. refl. A cere cuiva voie sau îngăduinţa,
permisiunea să facă ceva: sosind pe-acolo s-a rugat să bea din cana lor. COŞB. 4. refl. A spune
o rugăciune, a invoca divinitatea; a se închina: se ruga des la icoana Maicii Sfinte. GHEŢIE.;
Domnului să ne rugăm! < Lat. rogare.

SALUTA 1. tr. şi refl. A face un gest sau a rosti o formulă uzuală de politeţe ori de respect
la întâlnirea cu cineva sau la despărţire: la intrare, un portar galonat ... îl salută respectuos.
GHEŢIE; nici nu mai salută de la o vreme; […] 3. tr. A-şi manifesta bucuria prin aclamaţii,
gesturi: mulţimea de pe stadion îi salută pe campioni; […] < din lat. it. salutare.

SĂPUNI […] 3. fig.; fam.; tr. A dojeni, a mustra; a trage o săpuneală cuiva: l-a săpunit şeful. (de
la săpun).

SĂRI […] 5. fig. intr. A trece brusc în altă situaţie, la altă idee etc.: vorbea mai mult şi mai tare
decât toţi, sărea de la una la alta. VLAH. […] 12. intr. A interveni neaşteptat (sau nedorit) într-o
discuţie: s-a pomenit sărind în apărarea bisericii ortodoxe. SOR.; a sări cu gura (mare) pe (sau
la) cineva, a face reproşuri vehemente cuiva: bogatul, văzându-şi vita moartă, sări cu gura mare
asupra săracului. ISP. 13. […] a-i sări cuiva în cap, a ocărî aspru, a înjura pe cineva: e mică şi a
dracului, sare-n capul bărbatului. POP. […] < Lat. salire.

273
SÂCÂI 1. tr. A nu lăsa pe cineva în pace, a-l necăji mereu, a-l enerva spunându-i acelaşi lucru; a
cicăli, a agasa, a irita, a tracasa: dă-i înainte, babo şi nu mă mai sâcâi. CAR.; […] < din turc. sik.

SÂSÂI intr. […] 3. A vorbi defectuos pronunţând „s” în loc de „ş”; a vorbi peltic pronunţând „s”
în loc de „ş”; (p.ext.) A emite sunete printre dinţi; a şişcăvi: un dinte căzut în faţă îl făcea să sâsâie
uşor. GHEŢIE; nu se poate face actor un băiat care sâsâie; 4. A pronunţa interjecţia „st” cu „ş”
prelungit (pentru a face linişte): lumea începu să sâsâie. [onomat.].

SCANDA 1. tr. A marca măsura versurilor (greceşti şi latineşti), descopunându-le în unităţi


metrice sau silabice, într-o recitare; a recita, scoţând în evidenţă alternanţele silabice: îi plăcea
să recite şi scanda patetic sute de versuri latine. CĂL.; scanda hexametri latineşti. 2. (p. gener.)
A pronunţa ritmic apăsând fiecare cuvânt, fiecare silabă etc.: masa compactă ... începu iar să
scandeze nu mai mi-aduc aminte ce fel de lozincă. PR. 3. A citi o frază muzicală punând accentul
pe timpii tari. < din fr. scander, lat. scandĕre.

SCĂPA […] 17. refl. A spune sau a face ceva (rău, nepotrivit etc.) fără voie, din greşeală. 18. […]
a scăpa o vorbă, a face o indiscreţie; < Lat. *excappare.

SCÂNCI 1. intr. A scheuna (de durere, de foame, de bucurie); […] 3. intr. şi refl. A se văita: lăsând
pe alte dame de frig să se scâncească. BOL.; […] 5. intr. şi refl. A vorbi cu glas scăzut, întretăiat
(şi plângător): mă înfăţisez dinaintea mamei..., o sărut şi zic scâncind: – „mamă, bate-mă!” CR.
< din sl. skyčati.

SCHEUNA […] 2. fam.; intr. şi refl. A plânge, a se văita; a schelălăi: poate când te-oi privi...
scheunându-te..., m-oi vindeca de tine. PETR. [onomat.; cf. scheau ].

SCORNI […] 6. tr. A născoci; a plăsmui neadevăruri, a lansa zvonuri (pentru a induce în eroare);
a ticlui, a scornoci: spune minciuni...; când n-o ştie de la altul, o scorneşte de la sine. SL.; (şi: reg.
zgorní) < din bulg. skorna.

SCORNOCI reg. tr. A scorni: Basta, carele căuta lui Mihai cearta cu lumânarea, scornoci că
românii lui sunt de pricină, de vin atâtea plângeri de jafuri. ISP. < scorni + -oci.

SCRÂŞNI […] 2. fig.; intr. şi tr. A rosti, a spune ceva printre dinţi, cu ură, cu mânie, cu ciudă:
flăcăul scrâşni o înjurătură; […] (şi: pop. scârşní). < din sl. skrŭžitati, bulg. skărša, sb. skršiti.

SCUZA 1. tr. A servi ca scuză; a dezvinovăţi; a motiva; a justifica: scopul scuză mijloacele.
CAR.; 2. refl. A-şi căuta motive, explicaţii etc. pentru o faptă (reprobabilă); a se justifica, a se
dezvinovăţi; a-şi cere scuze, iertare pentru o greşeală comisă pentru un deranj etc.: s-a scuzat dacă
ne-a făcut cumva vreo necuviinţă. CAR.; voi cauta să mă scuz în vreun fel; (tr. absol.) scuzaţi!,
formulă de politeţe prin care cineva îşi cere iertare pentru o greşeală, o stângăcie, o gafă etc:
scuzaţi, vă rog, domnule profesor, nu v-am băgat de seamă. AG.; 3. tr. A accepta, a primi scuzele
cuiva; a ierta: vă rog să mă scuzaţi. REBR. < din fr. excuser, it. scusare.

SEMNALA 1. tr. A aduce la cunoştinţă, a comunica, a informa, a prezenta: un singur punct ne


permitem încă să semnalăm atenţiei cărturarilor noştri. MAIOR.; 2. tr. A scoate în evidenţă, a
menţiona: aici stă rolul criticei, să semnaleze imperfecţiunile şi să recomande eliminarea lor.
CAR.; 3. tr. A atrage atenţia; a avertiza: a semnala un rău, o primejdie; […] 8. înv. tr. A da

274
semnalmentele unei persoane: hoţul a fost semnalat la poliţie; […] < din fr. signaler (după semn,
semnal).

SFĂDI pop. 1. refl. recipr. A se certa: au convorbit îndelung, ridicând vocile şi sfădindu-se.
GHEŢIE; 2. tr. A mustra, a dojeni: nu era nici mirare dacă muierea-l cam sfădea. POP. < de la
sfadă; cf. sl. sŭvaditi.

SFĂTUI 1. tr. A da cuiva un sfat; a îndruma, a povăţui, a îndemna; a recomanda: neobositul


părinte … sfătuia pe oameni să-şi deie copiii la învăţătură. CR.; doctorii îl sfătuiră să se aşeze în
Italia. CĂL.; 2. refl. A cere cuiva părerea, sfatul; (refl. recipr.) a stabili o înţelegere; a se consulta,
a se consfătui: s-au adunat cu toţii … spre a se sfătui ce-i de făcut. CAR.; […] 3. pop. şi fam.;
intr. A sta la vorbă; a discuta, a conversa: noaptea şi-o petrecură sfătuind împrejurul focurilor.
VLAH.; 4. înv. şi reg.; tr. şi intr. A plănui, a hotărî: polonii strânşi la dietă în Varşovia, svătuind
oaste împotriva Suediei. BĂLC.; 5. reg.; tr. A vorbi; (şi: înv. svătuí) < sfat + -ui.

SFÂRŞI […] 3. intr. A termina de vorbit; a epuiza un subiect; a încheia, a conchide, a concluziona:
dar el sfârşi zicându-mi să înţeleg cuvântul. BOL.; < din sl. sŭvŭrŭšiti, svrŭšiti.

SILABA A silabisi < de la silabă.

SILABISI 1. tr. A pronunţa sau a citi despărţind cuvintele în silabe; a silaba; p. ext. a pronunţa sau
a citi rar, cu greutate; a bucheri: îmi răscolea cărţile în pupitru, le silabisea titlul cu scârbă. PR..;
[...] < din gr. mod. sillávisa, (aor. lui sillavízo) (după silabă).

SLOBIZI [...] 11. înv. şi pop.; tr. A lăsa în voie; a nu interzice; a permite: aceste porunci nu
ne slobod a trăi după voia patimilor. MARC.; [...] 28. înv. şi pop.; tr. A emite sunete, zgomote,
cuvinte etc.: slobozi un hohot de râs. NEGR. reg. a-şi slobozi limba, a se antrena la vorbă; a vorbi
mai mult decât trebuie: portarul a băut un pahar de vin ... şi drept aceea îşi sloboade mai mult
decât se cuvine limba. SAD.; [...] < de la slobod.

SMIORCĂI [...] 2. intr. şi refl. A plânge sau a se preface că plânge înabuşit, trăgând aerul pe nas
cu zgomot; a se miorcăi; a se scânci: aveam un an şi jumatate şi mă smiorcăiam. CĂRT.; [...] (şi:
reg. smârcâi, smorcăi). < de la smiorc + -ăi.

SOLICITA tr. 1. A se adresa cuiva pentru a obţine ceva; (spec.) a adresa cuiva o cerere, a apela, a
cere: solicitase o bursă. CĂL.; a solicitat Primăriei un ajutor bănesc; 2. A chema, a invita, a ruga
pe cineva să facă ceva: era solicitat să pledeze în mai toate oraşele Moldovei. GHEŢIE.; [...] <
din fr. solliciter, lat. sollicitare.

SOMA 1. tr. A cere cuiva categoric (şi sub ameninţare) să facă ceva: te somez să te întorci la casa
părintească! CAR.; 2. jur. A pune cuiva în vedere, în formele stabilite de lege, să (nu) facă ceva; a
adresa cuiva o somaţie: a fost somat să plătească datoriile către stat. < din fr. sommer.

SORCOVI tr. 1. A ura de Anul Nou (lovind uşor) cu sorcova; a sorcovăi: copiii umblă pe la casele
oamenilor, ca să-i sorcovească. [...] < din bulg. survakam.

SOROCI tr. 1. jur.; înv. A cita: tribunalul va soroci părţile pentru audienţa publică; 2. pop. A
fixa termenul la care urmează să se facă, să se petreacă ceva; a hotărî: am venit să sorocim nunta.

275
ST.; [...] 4. A ursi, a sorti: voi, 24 de cărţi ... să-mi sorociţi de Ioan. CĂL.; 5. reg. A meni; a cobi.
< de la soroc.

SORTI 1. tr. A hotărî dinainte soarta cuiva; a predestina, a ursi: se vede că aşa mi-a fost sortit şi
n-am ce face. CR.; [...] 3. (reg.;intr.; în forma sorţí) a-i ura cuiva ceva: ursitoarele prind ... a-i
sorti de bine. POP.; [...] < de la soartă.

SPECIFICA tr. A face cunoscut clar şi precis; a arăta, a indica, a preciza, a semnala; a atrage
atenţia în mod expres; a prevedea, a prescrie, a stabili, a stipula: refl. pas. în acel act se va specifica
măsura în lungime şi în lăţime a pământului. GHICA.; legea n-a specificat acest caz. < din lat.
specificare, it. specificare, fr. spécifier.

SPECULA 1. intr. A face deducţii, speculaţii: acest filozof ... a preferat, întotdeauna, să speculeze
asupra existenţei. R.L. [...] // 3. fig. A emite cugetări abstracte, teoretizând în mod normal; a face
speculaţii. (NODEX, 2002) < din fr. spéculer, lat. speculari.

SPOROVĂI intr. A vorbi mult şi fără rost; a flecări, a pălăvrăgi, a trăncăni; a tăifăsui: până acasă
am sporovăit despre una şi despre alta. GHEŢIE; (şi: înv. şi reg. sporovoi) [probabil contaminare
între spori (din gură) şi ciorovăi].

SPOVEDI 1. bis.; refl. A-şi mărturisi păcatele unui duhovnic, pentru a obţine iertarea lor; a se
mărturisi, a se griji: s-a dus să se spovedească la un duhovnic în post. PANN.; [...] 3. refl. şi tr.
A mărturisi cuiva un secret, o taină; a (se) destăinui, a (se) confesa: mă puteam eu spovedi unui
copil? CAR.; (şi: înv. şi reg. spovedui, spovădui, înv. ispovedi, ispovedui). < din sl. ispovědati.

SPUNE 1. tr. A arăta, a indica: spuse cărările sale lui Moisi. PSALT.; […] 3. tr. A-şi exprima prin
cuvinte gânduri, idei, sentimente, opinii etc.; a formula un enunţ, a zice: Dimitrie simţea... că mai
are ceva de îndeplinit, nici el n-ar fi putut spune ce anume. GHEŢIE; 4. tr. A rosti sunete, cuvinte;
a pronunţa, a articula: moldovenii spun “chicior”, ardelenii spun “pticior”; spune “a”! 5. tr. A
declama, a recita, a zice: a spus o poezie; 6. tr. A arăta ceva prin cuvinte; a aduce la cunoştinţa cuiva;
a comunica: ce-ţi spuneam eu? DELAVR. […] 8. tr. A transmite un mesaj: spune-i să poftească.
PR. 9. tr. A atrage atenţia, a certa: începuse să fure şi nimeni nu-i spunea nimic; 10. înv. şi pop.; tr. A
explica, a lămuri: la scripturi...afla cuvinte scumpe şi nu se afla nime să i le spuie. MOXA; 11. tr. A
afirma; a susţine; a pretinde: poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi..., orice-ai spune, peste toate o
lopată de ţărână se depune. EM.; 12. tr. A cere, a dispune, a ordona, a porunci: spune-i să tacă!; 13.
tr. A expune, a relata, a povesti: am încălecat iute pe-o şa şi-am venit de v-am spus povestea aşa. CR.
14. tr. A se afla scris, cuprins într-un text: îţi luceau ochii de preacurvie cum spune Biblia. PR. 15. rar,
tr. A evoca: nu-ţi spune nimic glasul meu? DELAVR. 16. tr. A mărturisi cuiva ceva; a se destăinui: o
trudea vreo taină şi-ar fi vrut s-o spuie. COŞB. 17. înv., pop. şi fam.; tr. A divulga, a pârî, a denunţa:
vine nenea Iancu şi ăsta, cum mă cunoaşte, o să mă spuie, o să mă puie faţă. CAR. 18. înv.; refl. A
se spovedi: păsaţi, spuneţi-vă preoţilor! COR. 19. tr. A numi, a chema, a intitula, a porecli: cum ...l-a
mai fi chemând? – zi-i pe nume să ţi-l spun. CR.; oamenii îi spun „nebunul” ; (refl. impers.) i se spune
„maestru”; 20. fig.; tr. A cânta: aud doina spusă din frunză. DELAVR. < Lat. exponĕre.

SPURCA […] 7. fig.; înv. şi pop.; tr. A înjura, a batjocori: l-am înfruntat când ne spurca şi ne
batjocorea. SAD.; altă grijă n-au decât să spurce lumea cu sudalmele lor; […] 13. pop.; tr. A face
să-i meargă rău cuiva; a meni a rău: iar vrei să te pupe cucul armenesc şi să te spurce, ca să nu-ţi
meargă bine toată ziua? CR. < Lat. spurcare.

276
STĂRUI intr. [...] 7. A interveni în mod repetat pe lângă cineva cu o cerere, cu o rugăminte; a
insista, a bărăni; (p. ext.) a se ruga: tată-său s-a împotrivi şi n-a vrea să te lase, dar tu stăruieşti
pe lângă dânsul cu rugăminte, că ai să-l îndupleci. CR. < stare + -ui; cf. bulg. staraija se, pol.
starowac “a insista”.

STÂRNI [...] 8. pop.; tr. A scorni: io-s nevastă cum i-o floare, mi-o stârnit că-s băutoare. POP.;
[...] 11. tr. A provoca pe cineva la ceva; a solicita: îi era şi lehamite... să-l mai stârnească la vorbă.
CR. [et. nec.].

STIMULA tr. 1. A da avânt, a da curaj; a încuraja, a îmboldi, a impulsiona, a îndemna; a susţine:


putem găsi frumos pe un om mai întâi din pricina vitalităţii lui, care stimulează pe a noastră.
VIANU; [...] < din fr. stimuler, lat. stimulare.

STRIGA 1. intr. A scoate sunete puternice, ţipete (pentru a îndemna la o acţiune sau pentru a opri
o acţiune); a ţipa, a răcni: în zadar striga împăratul ca şi leul în turbare. EM.; a striga ca din
gură de şarpe. 2. înv. şi reg.; intr. A se tângui, a se văita cu voce tare; a plânge: zvârcolindu-se
dureros striga cu jale. CR.; a striga în gura mare sau cât îl ţine (ori îl ia) gura, a urla (de
durere, de spaimă), a se văita; [...] 5. tr. A rosti, a vorbi, a pune ceva cu glas puternic, răsunător:
un caraghioz strigă că el nu vrea să dea Basarabia cu nici un preţ, o dată cu capul, şi că e de
părere să ne opunem cu armele oricui va voi să ne-o ia, adică Europei întregi. EM.; dacă strigă
vorbele mai tare or să se priceapă. VLAH.; 6. înv.; intr. A insista pentru ceva; a stărui în favoarea
cuiva: datornicii lui, turcii, cu toţii au mers la veziriul de au strigat pentru dânsul. UR.; 7. intr.
A vocifera: mulţimea începu să strige; 8. tr. A cere cu glas tare, insistent; a pretinde: vai de cel
ce strigă la urechea celui surd. Z.; 9. înv.; intr. A adresa o rugăminte cu glas puternic; a implora:
am strigat cu glasul mare cătră Dumnedzău cel tare. DOS.; 10. intr. A protesta cu tărie: a început
printr-o stratagemă demult cunoscută să strige în contra antinaţionalismului. MAIOR.; 11. intr.
A răcni la cineva; a se răsti, a se răţoi, a se zborşi, a urla: un individ se postase la intrare şi striga
la noi. PR.; 12. tr. A chema pe cineva rostindu-i numele; a tutui: Dănilă... a început a-i striga pe
nume. CR.; domnul striga pe băieţi cu un glas ascuţit. DELAVR.; (refl. recipr.) începură să se
strige pe nume; a striga catalogul, a face apelul nominal al elevilor, al studenţilor; a lua prezenţa:
cum a intrat în clasă... a strigat catalogul. CAR.; 13. pop.; tr. A porecli: lumea, ţara-mi strigă
hoţ, c-am furat eu caii toţi. POP.; 14. înv. şi pop.; tr. impers. A se chema (într-un anumit fel): cum
te strigă? – Zori-de-zi. EM.; 15. tr. A face cunoscut, a face public, a vesti cu glas tare: crainicul
strigă pe uliţi; (fig.) muzicanţii compun poezii în care îşi strigă dragostea liniştindu-se. CĂL.;
16. înv.; tr. A proclama: strigând împărat pre hiu-său. DOS.; 17. intr. A spune strigături la joc; a
chiui: strigă, strigă tot aşa, să răsune uliţa. POP. < Lat. *strigare (< strix “strigă, buhă”, de unde
“a striga tare, ca buhele”).

STROPŞI [...] 10. pop. şi fam; refl. A se răsti la cineva; a se oţărî; a se burzului: Ivan atunci,
văzând că moartea dă chioară peste dânsul, se stropşeşte la ea.CR.;< cf. sl. sŭtrositi, bulg. strša.

SUBLINIA tr. […] 2. fig. A pune în evidenţă printr-o accentuare specială, printr-un gest expresiv
etc.; a accentua; a reliefa, a releva, a evidenţia. < sub-2 + linia; cf. fr. souligner.

SUCI […] 16. a suci vorba (sau a o suci), a schimba sensul celor spuse, pentru a eluda adevărul;
a se abate de la subiect: lasă, n-o mai suci, ai vrut să mă înşeli! < din sl. sučon, sukati.

277
SUDUI pop. 1. tr. şi intr. A înjura; a insulta: suduia mereu şi mormăia singur prin ogradă. CAR.,
2. tr. A mustra, a dojeni: Domniţa Chiajna ... sta lângă dânşii cerând a-i îmbărbăta, şi-i suduia cu
aspre cuvinte. OD. < din magh. szidni.

SUFLA [...] 4. a nu (mai) sufla, [...] c) a nu mai scoate nicio vorbă, a nu mai pomeni; a nu mai
crâcni: de mărirea lui nu mai sufla nici un boier. DELAVR. [...] 14. tr. A vorbi încet (şi în secret; a
informa pe ascuns; a şopti, a strecura; (p. gener.) a vorbi, a spune: toate cele ce am zis mi-au fost
suflate de d-lor. NEGR.; i-a suflat ceva la ureche; să nu sufli o vorbă; 15. tr. A şopti actorilor rolul
în timpul reprezentaţiei; 16. tr. şi intr. A şopti unui elev, unui student etc. răspunsul la o întrebare:
i-a suflat colegului; [...] < Lat. sufflare.

SUGERA tr. 1. A face să se nască în mintea cuiva un gând, o idee, un sentiment printr-o aluzie,
printr-un gest etc.; a spune indirect: am să mă uit până i-oi sugera gândul să-mi facă o poezie.
VLAH.; îmi sugera să fiu prevăzător. PR.; [...] < din fr. suggérer.

SUPLICA înv.; intr. A se ruga de cineva cu umilinţă, cu stăruinţă; (p. ext.) a implora: privirile cu
temere ridică … şi astfel ea suplică. FIL. < din lat, it. suplicare.

SUSURA [...] 3. rar; tr. A murmura: Paul Gerotta susura printre buze melodia unui bocet bizar.
GHEŢIE.; [...] < din fr. susurrer, lat. susurrare.

SUSŢINE [...] 10. fig.; tr. A exprima, a expune o idee, o teorie, o opinie, un punct de vedere, etc.;
a proclama; a aduce argumente în sprijinul unui principiu, al unei teorii etc.: am susţinut ... dreptul
ce-l are fiece popor de a-şi determina voinţa prin lege. EM; 11. tr. A afirma; a considera; a pretinde:
Pirgu susţinea că, în materie de dame, Paşadia era nul. M.CAR.; un om cuminte n-ar putea susţine
asemenea aberaţii; 12. fig.; tr. A se prezenta la un examen, la un concurs etc.: se ducea ... la Bacău
să-şi susţină examenele. GHEŢIE; fig.; 13. fig.; tr. A prezenta în faţa publicului un spectacol, un
concert etc.: susţine zece concerte pe lună. < din lat sustinere, fr. soutenir (după ţine).

ŞFICHIUI [...] 2. fig. A ironiza, a persifla: glumeţi cum sunt ei, ne tot şfichiuiau. CR.; (şi: sfichiuí)
< şfichi2 + -ui.

ŞICANA tr. 1. rar. A pune pe cineva în dificultate prin interpretarea insidioasă a unor prevederi
legale sau prin specularea unor detalii de procedură. 2. A deranja, a supăra, a agasa cu rea-credinţă,
pentru lucruri lipsite de importanţă, făcând obiecţii meschine, ridicând pretenţii nejustificate. <
din fr. chicaner.

ŞOPOTI 1. reg.; intr. şi tr. A rosti, a pronunţa cuvintele cu voce scăzută; intr. A vorbi, a discuta în
şoaptă: începu să şopotească nedesluşit. SAD.; 2. reg.; tr. A comunica, a spune în şoaptă: curtenii
şopoteau între ei: n-a venit dascălul. SAD.; 3. înv. şi reg.; intr. A bârfi, a cleveti: asupra mea
şopotiia toţi pizmaşii miei. DOS.; [...] (şi: reg. şipotí). < din sl. šĭpŭtati.

ŞIŞCĂVI reg.; intr. 1. A pronunţa defectuos anumite sunete; a vorbi peltic sau sâcâit; 2. A se
bâlbâi, a gângăvi; (şi: şuşcăvi). < de la şişcav.

ŞOPTI 1. intr. şi tr. A rosti, a pronunţa (cuvintele) cu voce scăzută; intr. A vorbi în şoaptă: şoptea ...
ca să nu audă împăratul. CR.; începu a şopti o rugăciune. HOGAŞ; pe şoptite (sau pe şoptitele),
(foarte) încet, cu voce scăzută; în şoaptă: discutând pe şoptite. CAR.; [...] 3. tr. A comunica, a

278
spune în şoaptă: i-a şoptit ceva la ureche. BOL.; 4. tr. şi refl. impers. A (se) vorbi, a (se) discuta,
a (se) istorisi în taină, a (se) cleveti, a (se) bârfi; refl. impers. A se zvoni: se şoptea în congres că
preşedintele îl comandase.CAR.; găsise ... prilej să facă aluzie la ceea ce şoptea lumea. PETR.
< din sl. šŭptati, bulg. šeptja.

ŞUIERA [...] 4. tr. A rosti, a spune, a comunica (ceva) cu voce ascuţită, stridentă datorită indignării,
furiei, emoţiei etc.: şuierând cuvintele într-o şoaptă ... bâlbâie. VLAH.; [...] < Lat. sibilare.

ŞUŞOTI 1. intr. A produce un sunet uşor; 2. intr. A vorbi, a discuta, a conversa în şoaptă: se adună
şi ... şoşotesc, vorbesc, născocesc. NEGR.; 3. tr. A comunica, a spune în şoaptă: ce tot şuşoteşti
acolo cu Piroska? GHEŢIE.; (şi: şoşotí). [onomat.; cf. şoşot].

ŞUŞUI [...] 2. tr. A linişti sau a adormi un copil mic prin repetarea prelungită şi monotonă a
sunetului ş; 3. intr. şi tr. A rosti, a pronunţa (cuvintele) cu voce scăzută; a vorbi în şoaptă; 4. tr. A
comunica, a spune în şoaptă. [onomat.; cf. şu].

TACHINA tr. 1. A necăji în glumă, a contraria în lucruri mărunte: „face?” mă întrebă doamna
Ana, tachinându-mă într-un fel, pentru întrebarea ce-i pusesem. BL.; [...] < din fr. taquiner.

TĂGĂDUI 1. tr. A contesta o afirmaţie, a nu recunoaşte ceva; a nega; a dezminţi: nu tăgăduiesc


că femeile au mare isteţime. AL.; ar putea să tăgăduiască cineva lumina soarelui? SAD.; 2. înv.;
tr. A refuza: mi-e scumpă a ta viaţă şi eu răspunz pentru ea; nu-mi tăgădui aceasta. HEL.; [...] 4.
înv.; refl. A se lepăda de cineva sau de ceva; a renega: nevrând a se tăgădui de Domnul Hristos, îşi
înveliră capul. DOS. < din magh. tagadni.

TĂIA [...] 20. tr. şi refl. A (se) curma, a (se) opri, a (se) întrerupe; a i-o tăia, a întrerupe şirul
vorbirii cuiva; a brusca pe cineva; [...] < Lat. *taliare.

TĂIFĂSUI fam.; intr. A sta la taifas; a pălăvrăgi, a sporovăi cu cineva: mă vezi pe mine tăifăsuind?
PR. < taifas + -ui.

TĂLMĂCI înv. şi pop. 1. tr. A traduce un text dintr-o limbă în alta: trebuie să urmărească …
ideaţia implicată de iniţiativele de a tălmăci şi de a tipări ale lui Coresi. BL.; 2. tr. A interpreta, a
tâlcui: m-am apucat să-ţi scriu visul … pe care te rog să mi-l tălmăceşti. NEGR. 3. tr. A explica, a
lămuri: abia acum tălmăcesc vorbele domniei tale. SAD.; […] 5. înv.; refl. recipr. A se lămuri, a se
explica: mă duc să mă tălmăcesc cu cuconu Grigori. AL. 6. tr. A exprima, a exterioriza: tălmăcea
în versuri icoana ce se vedea. PANN; (şi: înv. tâlmăci) < din sl. tlǔmačiti.

TÂLCUI tr. 1. pop. A explica, a interpreta tâlcul unor fapte, unor vorbe, scrieri, vise etc.; a
tălmăci: ca om de pe atunci el tâlcuia şi vise, se-nţelege. EM.; 2. înv. şi reg. A traduce: îi va fi dat
în gând a tâlcui pe româneşte acea baladă ... din Sârbia. < din sl. tlŭkovati.

TÂNGUI 1. refl. A-şi exprima prin cuvinte (însoţite de plâns, de vaiete) nemulţumirea, suferiţa,
durerea etc.; a se lamenta, a se văicări: mi-a vorbit; a plâns şi m-a îmbraţişat şi s-a tânguit iarăşi.
SAD.; [...] 3. înv.; refl. A se plânge cuiva cu scopul de a fi înţeles, de a i se face dreptate: femeia lui
Ipate, cum îl vede, începe a i se tângui şi lui. CR.; 4. . înv.; refl. A se plânge de cineva; a reclama:
părinţii lui… se tângui de dânsul. DRĂGHICI; 5. înv. şi pop.; tr. A deplânge, a compătimi, a jeli:
tânguieşte-mă, doamna mea, şi nu mă osândi. NEGR. < din sl. tongovati.

279
TELEFONA intr. şi tr. A comunica prin intermediul telefonului; a chema la telfon: îţi telefonez
mâine; mi-a telefonat că soseşte mâine. < din fr. téléphoner.

TERMINA […] 2. tr. A pune capăt, a încheia, a sfârşi cu...: termină cuvântarea cu o urare; […]
< din fr. terminer, lat. terminare.

TICLUI pop.; şi fam.; tr.[…] 2. fig. A pune la cale (potrivind, născocind, inventând): îşi ticlui un
plan, cum s-o tulească şi el mai repede. REBR.; a o (sau a le) ticlui (bine), a-şi potrivi spusele
pentru a le da aparenţa de adevăr; 3. A compune, a redacta (repede, uşor): în mai 1857 ticluia
într-o bună franţuzească un cuvânt în onoarea... comisarului Franţei. CĂL. [et. nec.].

TOASTA intr. A închina un pahar în sănătatea cuiva sau în cinstea unui eveniment; a ţine un toast:
în 1899 Haşdeu se retrăgea de la Arhive, în 1900 de la Universitate, în seara de 30 ianuarie i se
dădea la Capşa un banchet ... la care toastau Caragiale, Delavrancea, Anghel Demetrecu. CĂL.
< din fr. toaster.

TOCMI […] 2. înv.; refl. A conveni, a face o învoială; a se înţelege, a se pune de acord: acei vechi
cu ceşti noi să văd a nu să tocmi. CANT.; 3. refl. A discuta asupra preţului unei mărfi, pentru a
cădea la învoială; a se târgui: mai bine să te tocmeşti întâi decât pe urmă. CR.; […] 11. înv.; tr. A
hărăzi, a sorti: toate chinurile măriei neudaţi şi fără de frică tocmeşte-ne a trece. COR. < din sl.
tŭcŭmiti.

TRACASA livr.; tr. A sâcâi, a plictisi, a deranja pe cineva. < din fr. tracasser.

TRADUCE 1. tr. A transpune un text, o frază, un cuvânt, p. ext., un autor al unui text dintr-o
limbă în alta; a tălmăci. […] 3. fig.; tr. A reda (în cuvinte), a reprezenta (cu ajutorul artei): domnul
Bernard nu se sfii, ca prieten şi bun cunoscător de oameni, să-şi traducă în cuvinte constatarea.
SAD. […] 6. fam.; tr. A înşela (în dragoste): să mă traducă pe mine ... CAR.; […] 8. tehn.; tr. A
efectua o traducere < din lat. traducere, fr. traduire.

TRANSMITE 1. tr. A trimite sau a comunica ceva prin intermediul unei persoane, al unei
scrisori etc.: ne-a transmis salutări de la Paris; guvernul transmite avertizări în teritoriu asupra
pericolului inundaţiei; 2. tr. A aduce la cunoştinţă cuiva un fapt, o situaţie; a comunica cuiva ceva:
i-am transmis ce m-ai rugat; […] 7. tr. A comunica ceva prin intermediul unui post emiţător de
telegrafie, telefonie sau radiocomunicaţii; a emite; […] < din fr. transmettre, lat. transmittere.

TRĂNCĂNI […] 2. fig.; A vorbi mult şi fără rost; a flecări, a sporovăi; 3. fig.; A spune minciuni;
a scorni, a bârfi. < tranc + -ăni.

TRĂSNI […] 6. fig.; intr. A-şi manifesta zgomotos şi cu furie supărarea; a tuna şi a fulgera:
porneşte cu ciudă, trăsnind şi plesnind.CR.; […] < din sl. trěsnonti.

TRÂMBIŢA 2. fig.; tr. A face ca un lucru să fie cunoscut de toată lumea; a răspândi; a divulga:
faptele cunoscute ... trâmbiţau numele lui. BĂLC. < de la trâmbiţă.

TRÂNTI […] a i-o trânti cuiva în obraz (sau în faţă, în nas), a spune cuiva ceva în faţă,
fără menajamente; 5. fig.; tr. A spune ceva nepotrivit, nelalocul lui: îi trântea câteva vorbe de-şi
aducea aminte până la moarte. SAD.; […] < din sl. *trontiti; cf. bulg. tărtja.

280
TUNA […] 5. fam.; intr.; (despre glas, cuvinte etc.) A răsuna puternic; a vorbi cu glas ridicat, a
striga: tună glas de bucurie. VARL.; dă-i drumul! tună de departe generalul. VINEA; a tuna şi a
fulgera, a fi foarte furios, a face scandal; […] < Lat. tonare.

TUTUI fam.; tr.şi refl. recipr. A(-şi) spune „tu” într-o conversaţie (ca semn al relaţiilor familiare):
să nu-i zică pe nume, să n-o tutuiască. EM. < de la tu; cf. fr. tutoyer.

ŢIPA intr. […] 2. A vorbi mânios, cu glasul ridicat; a se răsti la cineva: l-am auzit ţipând în
cancelarie. SAD.; a ţipat la Sofronie Vesbianu. C. PETR.; tr. A spune (ceva) cu glas ridicat: i-a
ţipat în ureche să fie cu băgare de seamă. CĂL.; [...] [et. nec.].

ŢIPURI reg.; intr. 1. A striga, a ţipa1; 2. A rosti strigături (în timpul executării unui dans popular);
a chiui (la joc). < de la ţipa1.

UMILI tr. şi refl. A (se) pune într-o stare de inferioritate; a (se) înjosi: ne vexează şi ne umileşte
atitudinea de indiferenţă faţă de noi. ARG. < de la umil; cf. fr. humilier.

URA 1. (tr.; contruit de obicei cu dativul) A adresa cuiva o dorinţă de bine cu prilejul unei
aniversări, al unui început de acţiune, al unui eveniment important etc.; 2. intr. A recita versuri
populare care conţin urări când se umblă cu colindul: ură tu, măi Chiriece! ... şi noi măi Zaharie
să prufnim din gură ca buhaiul. CR.; 3. reg.; intr. A rosti o oraţie de nuntă: sărmanul Mură le-a
urat din gură şi din vioară. GAL.; 4. înv.; tr. şi intr.; (despre preoţi) A cere ocrotirea divină pentru
cineva sau ceva; a binecuvânta: şi casii lui Aron îi ureadză dzâle bune şi bişug să vadză. DOS.;
< Lat. orare.

URLA […] 3. p. anal. intr. şi rar tr. (despre oameni) A spune ceva cu glas foarte ridicat; a se răsti
la cineva: urlau mereu vorbe fără şir şi sudălmi. REBR. urlă la copii; 4. intr. A cânta din gură
foarte tare (şi neplăcut pentru auz): n-ai putea să te duci să urli mai departe? AL. […] 6. fig; intr.
(despre mulţimi) A produce un vuiet prin aclamaţii, strigăte de protest etc., a se comenta, a se
discuta ceva insistent, favorabil sau nefavorabil; lumea urla afară. BOL; urlă oraşul, şi dumneata
parcă acum te-ai trezit din somn. C. PETR.; […] < Lat. ululare.

URMA […] 11. spec.; tr. şi intr. A continua vorba începută, a spune mai departe: individul stete un
moment la gânduri şi apoi urmă cu un ton mai dulce. CAR. […] < de la urmă.

URSI tr. (în credinţele populare) 1. A hotărî dinainte soarta unei fiinţe sau a unui lucru; a destina,
a meni, a predestina, a sorti: şi fusese ursit lui Trică să fie cojocar. SL.; […] < din gr. mod. oríso
(viit. lui orízo).

URZI tr. […] 5. fig. A născoci, a inventa: povestea o întâmplare pe care atunci, în clipa aceea, o
urzea. VLAH. 6. fig. A pune la cale o acţiune (reprobabilă); a unelti, a complota: urzeau comploturi
şi aţâţau revolte. NEGR. < Lat. ordire (= ordiri).

VĂICĂRI fam.; refl. A scoate strigăte (prelungi), gemete (din cauza unei dureri, a unei suferinţe
etc.;); a-şi exprima prin cuvinte, în mod insistent, durerea, suferinţa, nemulţumirea etc.: ce te
văicăreşti, ce te mişeleşti? POP. < de la vai.

281
VĂITA 1. refl. A scoate strigăte (prelungi), gemete (din cauza unei dureri, a unei suferinţe etc.;);
a-şi exprima prin cuvinte, în mod insistent, durerea, suferinţa, nemulţumirea etc.: se apucă de cap
şi ieşi în coridor văitându-se. SAD.; 2. tr. A compătimi, a deplânge (pe cineva): nu văita pe sărac
de traistă. PANN.;[…] < de la vai.

VESTI 1. intr. A aduce la cunoştinţă fapte care au avut loc sau sunt în curs de desfăşurare, situaţii
trecute sau existente, informaţii referitoare la asemenea fapte sau situaţii; a anunţa, a comunica, a
încunoştinţa: du-te şi vesteşte împăratului ce-am spus eu. CR. 2. tr. A anunţa, a înştiinţa pe cineva
(despre ...): ne-au vestit copiii că aţi sosit. VOIC.; 3. tr. şi refl. A face să devină sau a deveni bine
cunoscut (pretutindeni); a face să capete (sau a căpăta) faimă, popularitate. (refl. pas.) s-a vestit
în toată ţara mare praznic sub munte. SAD […] 6. tr. A face cunoscut dinainte, a anunţa anticipat
(orientându-se după anumite indicii) fapte care vor avea loc, situaţii care urmează să se realizeze;
spec. A proroci, a prezice: trăgeau cu sorţii noaptea ... şi vesteau fetei mare noroc. AL.; îi vestise
acest drum de sară cu bucurie de dragoste. SAD.; 7. tr. A pune la curent pe cineva, a face să afle
dinainte: se simţise ... dator s-o vestească ... că se hotărâse să-i ia nepoata de nevastă. M. CAR.;
8. tr. A anunţa pe cineva că urmează să sosească, să se prezinte, să fie de faţă (în cel mai scurt
timp): aflându-mă singură acasă, îmi vestiră pe doamna Olga. NEGR. […] < de la veste.

VEXA livr.; tr. […] 2. A răni pe cineva în amorul propriu; a jigni, a ofensa; a contraria: pe Georgeta
o vexase pur şi simplu. CĂL. < din lat. vexare, fr. vexer.

VOCIFERA 1. intr. A vorbi cu glas tare, răstit; a-şi manifesta pe un ton ridicat nemulţumirea,
indignarea, mânia: aşa? vociferează decanul ... astea sunt iar intrigile lui dom’director. CAR.;
maşiniştii înălţau panourile, ... se îmbrânceau, vociferau. GHEŢIE. < din fr. vociférer.

VORBI 1. intr. A avea facultatea, capacitatea de a utiliza limbajul articulat: nici nu mai putea
vorbi; limba i se încurca mereu. AG.; 2. intr. A rosti, a pronunţa, a emite (sunetele, cuvintele unei
limbi); a spune a zice: vorbea bolborosind şi din fundul gâtlejului. SAD.; 3. tr. A utiliza o anumită
limbă, un anumit dialect etc.: mulţi români ardeleni culţi...vorbesc limba maghiară frumos. CAR.;
(refl.pas.) malorosieneasca ... se vorbeşte la Pragurile Niprului. SAD.; (intr.) vorbesc ... cu mare
dragoste pe limbă latinească. SAD.; 4. intr. A se exprima în limba unui anumit popor: vorbeşte
sârbeşte şi ungureşte. SL.; 5. intr. A-şi exprima gândurile, sentimentele, intenţiile etc. prin viu
grai; a spune, a zice: începu a vorbi slobod şi îndrăzneţ. SAD.; […] 7. intr. A-şi exprima o anumită
părere, o anumită convingere despre cineva sau ceva; a aprecia, a considera, a fi de părere, a-şi da
cu părerea; a zice: vorbesc, bineînţeles, din puncul lui de vedere. CĂL.; 8. tr. şi intr. A comenta,
a discuta cu insistenţă despre o persoană ieşită din comun, despre un fapt neobişnuit, despre un
eveniment etc.: toată lumea vorbea că Ipolit o să ia pe colonela D. NEGR.; 9. tr. şi intr. A afirma
cu fermitate, a susţine, a pretinde: eu când vorbesc, vorbesc cu documente. CAR.; […] 11. intr. A
pomeni de cineva sau de ceva, a aduce în discuţie, a aminti, a invoca; 12. intr. A se adresa cuiva
(pentru a comunica ceva, pentru a aborda o discuţie, pentru a angaja o conversaţie): se înfăţişă
la strana stareţului, se frânse de mijloc şi ... ceru îngăduinţa să vorbească. VOIC.; 13. intr. A
apela la cineva, a cere concursul, sprijinul cuiva: mi-a promis că a doua zi vorbeşte neapărat
cu directorul. PETR.; 14. intr. A-i aduce la cunoştinţă (cuiva), a comunica ceva prin viu grai; a
povesti, a relata, ai storisi: îi plăcea să îl asculte vorbind. SAD.; […] 16. refl. impers. A se zvoni,
a se auzi: se vorbea că peste o săptămână Toderică va peţi pe Marta. SL.; 17. intr. A lua cuvântul
într-o adunare; a ţine un discurs, o cuvântare, o conferinţă; a conferenţia, a cuvânta: convingerea
cu care vorbi notarul învioră numaidecât pe mineri. AG.; 18. intr. A discuta cu cineva sau unul
cu altul (despre...), a convorbi, a dialoga, a se sfătui; a întreţine o conversaţie, a sta de vorbă, a

282
tăifăsui, a flecări, a pălăvrăgi: n-am avut timp să vorbim. CĂL.; 19. fam.; intr. A avea relaţii de
dragoste cu cineva, a umbla cu cineva: nu voia să ştie ... cum s-a pomenit el vorbind, aşa din senin,
cu fata ei. SL.; 20. refl. recipr. A stabili o înţelegere cu cineva (în vederea unei acţiuni comune);
a conveni, a se înţelege, a se învoi, a se sfătui: după cum vorbiseră din vreme, luaseră ... acelaşi
număr de cai la fiecare sanie. PETR.; (şi: horbi) [de la vorbă < sl. dvorĭba].

VOTA 1. intr. A-şi exprima votul într-o adunare deliberantă sau într-un corp politic, cu ocazia
unor alegeri, a unor dezbateri etc.: votează cineva în colegiul I pe baza unor acte de donaţiune
nule şi de nul efect? EM. 2. tr. A alege un candidat prin vot: votez pe domnul candidat Beck! zise
învăţătorul. REBR.; […] 5. fig.; rar; intr. A se învoi, a fi de acord cu..., a consimţi la ...: eu votez
pentru o salată de icre! SAD. < din fr. voter.

ZĂDĂRÎ tr. 1. A aţâţa, a întărâta, a provoca; a sâcâi, a necăji, a irita: zise Domnul cătră Moisi:
„până când mă zădăraşte norodul acesta?”. BIBLIA; a chemat lângă ea pe slujitor, zădărându-l
şiîmpungându-l cu glume. SAD (şi: zădărí). < sl. zadĭrati.

ZBIERA […] 2. (p. anal.; despre oameni) A striga foarte tare, strident; a ţipa, a răcni: am auzit
zbierând pe Lăcustă. AL.; nu mai zbieraţi, strigă cadiul. CAR. [probabil lat. *exbelare].

ZBORŞI […] 3. fam.; refl. A deveni furios; a se înfuria; a ţipa, a se răsti la cineva: are să se
cam zborşească giupânu Arvinte, d-apoi n-am ce-i face. AL.; când îi pomenea cineva de Ana, se
zborşea şi fulgera. REBR. [et. nec.].

ZEFLEMISI tr. A lua în râs, a ironiza pe cineva sau ceva: era zeflemisit cu vorba „poetul”. CĂL.
< de la zeflemea.

ZICE 1. tr. A exprima prin viu grai, silabe, cuvinte, grupuri de cuvinte etc; a rosti, a spune. 2. tr.
A se adresa cuiva (pentru comunicare). 3. tr. (pop.) A promite: el zice c-o să mă iee. 4. tr. A emite
cu ajutorul organelor vorbirii sunete, silabe, cuvinte; a articula, a pronunţa: se zăreau grupe de
jucători de cărţi...mişcându-şi buzele fără a zice o vorbă. EM. 5. tr. A aduce la cunoştinţa cuiva
gânduri, idei, opinii etc. sau a face cunoscut ceva prin cuvinte; a comunica, a formula ceva: zi-i
să vie la al doilea ceas din noapte. HEL.; (fig.) ne zice gândul că vei pieri. ISP.; 6. tr. a scrie:
Basarab, după cum zice istoricul...la a şaptea carte a istoriei lui, fost-au pe vremea lui Sultan
Murat. BIBLIA; 7. tr. A expune, a istorisi, a relata: zic unii că, după ce l-au prisu viu, să fie otrăvit.
N.COSTIN.; 8. tr. A face cunoscută dorinţa, voinţa cuiva, a cere prin cuvinte să se facă ceva, a
dispune, a porunci: după ce a şezut la masă, a zis fetei să se suie în pod. CR.; 9. tr. A face cunoscut
(public) că..., a afirma, a confirma, a certifica: ziceau că bine a făcut dacă a zgâlţâit puţin pe...
George. REBR. 10. tr. A face reflecţii (în gând); (p.ext.) a gândi: ah, nu, îşi zisese Helepliu ... în
inima mea creşte floarea recunoştinţei. PETR. 11. tr. A destăinui, a dezvălui, a divulga ceva: taina
aceasta vecinic la om nu va fi zisă. HEL. 12. tr. A recita; (p.ext.) a citi: niciodată nu s-a pomenit
un actor român care să zică versurile atât de bine. CAR.; 13. tr. (înv.) A însemna: sămânţa amu
acicea, învăţătură zice. COR.; 14. tr. A pune cuiva un nume, o poreclă, etc.: făcuse un clopot
mare..., pentru aceea îi ziceau Clopotarul. CR. 15. tr. A avea sau a-şi exprima o anumită părere, o
anumită convingere despre cineva sau despre ceva, a aprecia a chibzui, a considera: mare a fost...
că de mărirea lui nu mai sufla niciun boier... ei, ce ziceţi? DELAVR.; 16. tr. A face comentarii,
a critica: zică toţi ce vor să zică, treacă-n lume cine-o trece. EM.; 17. tr. (pop.) A cânta: să se
hodinească o ţâră ţiganii, c-au zis atâta de-a amorţit şi sufletul dintr-înşii. REBR. < Lat. dicĕre.

283
b. VERBE SPANIOLE

A – (64): aberrar, abjurar, abroncar, abuchear, acceder, acentuar, aceptar, aclamar, aclarar,
aconsejar, acordar, acosar, acudir, acusar, admitir, adular, advertir, afirmar, agorar, agregar,
alabar, alegar, alertar, altercar, aludir, amagar, amargar, amenazar, amonestar, animar, anunciar,
añadir, apelar, apellidar, apercibir, apodar, apostar, apostrofar, apreciar, apremiar, apretar,
aprobar, apuntar, arengar, argüir, argumentar, arrepentirse, arrullar, articular, asegurar, asentir,
asesorar, aseverar, asignar, atestar, atestiguar, atropellar, augurar, autorizar, aventurar, averiguar,
aversar, avisar, azuzar
B – (16): balbucear, balbucir, barbotar, barbotear, barbullar, bendecir, berrear, bisbisear,
blasfemar, blasmar, bramar, bravear, bravocear, brindar, bromear, burlar
C – (65): cacarear, calumniar, cantaletear, cantar, canturrear, cecear, censurar, citar, clamar,
clarificar, comadrear, comandar, combatir, comentar, comprobar, comprometer, compungir,
comunicar, conceder, concertar, concluir, condenar, confabular, conferenciar, conferir, confesar,
confiar, confirmar, congratular, conjeturar, conjugar, conjurar, conminar, consentir, considerar,
constatar, consultar, contar, contender, contestar, continuar, contradecir, contrapuntear, convencer,
conversar, convidar, convocar, corregir, cortar, cotillear, cotorrear, criticar, critiquizar, croar,
cuchichear, cuentear, chacharear, chapurrar, chapurrear, charlar, chillar, chinchorrear, chismear,
chismorrear, chismotear
D – (63): debatir, decidir, decir, declamar, declarar, declinar, decorar, decretar, deducir, defender,
definir, dehortar, delatar, deletrear, deliberar, delirar, demandar, demostrar, denegar, denigrar,
denominar, denunciar, deparar, departir, deprecar, desaconsejar, desahogar, desaprobar,
desautorizar, descargar, descoser, describir, desdecir, desembuchar, designar, desloar, desmandar,
desmentir, despotricar, destacar, desvariar, detallar, dialogar, dictar, difamar, dilucidar, dirigir,
discantar, discretear, disculpar, discurrir, discursar, discursear, discutir, disentir, disparar,
disparatar, disponer, disputar, disuadir, divagar, divulgar, doblar
E – (50): echar, elegir, elogiar, elucidar, embromar, emitir, emplazar, encantar, encargar,
encomendar, encomiar, endilgar, enfrascarse, engrescar, enjaretar, ensalzar, enseñar, entablar,
entredecir, entonar, entrevistarse, enumerar, enunciar, envidar, escalivar, escandir, escapar,
esclarecer, especificar, especular, espetar, estallar, estimar, estimular, evidenciar, evocar, exaltar,
exclamar, excusar, exhalar, exhibir, exhortar, exigir, exorcizar, explicar, exponer, expresar,
exprimir, extenderse, exteriorizar
F – (9): fabricar, fabular, farfullar, fastidiar, fazferir, felicitar, filosofar, fisgar, formular
G – (10): galantear, gallear, ganguear, gemir, gloriarse, glorificar, glosar, gorjear, gritar, gruñir
H – (4): hablar, halagar, hostigar, humillar
I – (41): imbuir, imitar, impeler, imperar, impetrar, implorar, imponer, importunar, imprecar,
improvisar, impugnar, impulsar, imputar, incitar, increpar, incriminar, inculcar, indicar, inferir,
infirmar, informar, injuriar, inquirir, insinuar, insistir, instar, instigar, insultar, interdecir, interesar,
interpelar, interpretar, interrogar, interrumpir, intervenir, intimar, intitular, invitar, invocar,
involucrar, ironizar
J – (6): jactar, jaquear, jorobar, jurar, justificar, juzgar
L – (8): ladrar, lamentar, lanzar, laudar, leer, limosnear, lisonjear, loar
LL – (1): llamar
M – (26): macear, machacar, maldecir, malmeter, mamullar, mandar, manifestar, mantener,
marmotear, mascujar, mascullar, matraquear, mediar, mencionar, mendigar, mentir, meter,
mezclar, modular, mosconear, mosquear, mostrar, motivar, movilizar, murmurar, musitar
N – (6): narrar, negar, nombrar, nominar, noticiar, notificar
O – (10): objetar, observar, ofender, ofrecer, opinar, oponer, optar, orar, ordenar, ovacionar

284
P – (47): pablar, paliquear, parabolizar, parafrasear, parir, parlamentar, parlar, parlotear, parrafear,
pedir, pendenciar, perorar, persuadir, picotear, piropear, plantear, platicar, pordiosear, porfiar,
pormenorizar, postular, precisar, preconizar, predecir, predicar, pregonar, preguntar, presagiar,
presentar, pretender, pretextar, prevenir, prever, proclamar, proferir, profetizar, prohibir, prometer,
pronosticar, pronunciar, propalar, proponer, prorrumpir, protestar, provocar, publicar, puntualizar
Q – (1): quejar(se)
R – (64): razonar, reafirmar, rebatir, recalcar, recetar, rechazar, rechiflar, recitar, reclamar,
recomendar, reconciliar, reconocer, recontar, reconvenir, recordar, recriminar, rectificar, recuestar,
recusar, redargüir, redecir, redefinir, referir, refunfuñar, refutar, regañar, regatear, rehusar, reiterar,
reivindicar, relatar, relevar, remedar, renegar, reñir, repeler, repetir, repiquetear, replicar, reponer,
reportar, reprender, reprobar, reprochar, reproducir, repudiar, repugnar, requebrar, requerir,
resaltar, reseñar, responder, retomar, retorcer, retractar, retrucar, revalidar, revelar, revolver,
rezar, rezongar, rifar, rogar, romper
S – (17): salmear, salmodiar, saludar, secretear, sentenciar, señalar, sermonear, silabear, silogizar,
sisear, solicitar, sostener, subrayar, sugerir, suponer, suplicar, susurrar
T – (17): tararear, tartajear, tartalear, tartamudear, telefonear, terciar, terminar, testar, testificar,
testimoniar, trabar, traducir, trapalear, trasladar, trasloar, trasmitir, tutear
U – (3): ufanarse, urdir, urgir
V – (13): vanagloriarse, vapulear, vejar, verbalizar, verter, vetar, vitorear, vituperar, vocalizar,
vocear, vociferar, vomitar, votar

ABERRAR 1. intr. Des