Cursul nr.

Contractul de transport de bunuri

Drepturi şi obligaţii ale destinatarului. Regimul juridic al răspunderii
transportatorului

Drepturile şi obligaţiile destinatarului

1. Aspecte generale

Preliminarii. Aşa cum am precizat, contractul de transport de bunuri este contractul prin
care o parte, numită transportator, se obligă, cu titlu principal, să transporte un bun dintr-un loc
în altul, în schimbul unui preţ pe care expeditorul sau destinatarul se obligă să îl plătească, la
timpul şi locul convenite.
Din momentul în care aderă la contract, toate drepturile şi obligaţiile din acest contract trec
asupra „beneficiarului” contractului, adică asupra destinatarului.
Potrivit art. 1977 Cod civil, destinatarul dobândeşte drepturile şi obligaţiile decurgând din
contractul de transport prin acceptarea acestuia sau a bunurilor transportate, fără a aduce atingere
în vreun fel drepturilor expeditorului.
Așadar, reglementarea actuală face lumină într-o problemă juridică care năștea controverse
în reglementarea Codului comercial: momentul nașterii drepturilor și obligațiilor destinatarului.
Potrivit Codului civil actual, drepturile și obligațiile destinatarului pot lua naștere în două
momente alternative:
- momentul acceptării contractului de transport sau
- momentul acceptării bunurilor transportate.
În reglementarea anterioară, cea a Codului comercial, doctrinarii aveau puncte de vedere
diferite. Astfel, într-o primă opinie se susţinea că drepturile destinatarului se nășteau odată cu
sosirea mărfii la destinataţie, iar într-o altă opinie, se susţinea că destinatarul dobândea drepturile
sale faţă de transportator din momentul încheierii contractului de transport, dar aceste drepturi nu
puteau fi exercitate împotriva transportatorului chiar din momentul dobândirii lor, întrucât erau
suspendate până la sosirea mărfii la destinaţie sau până la expirarea termenului de executare a
contractului de transport. Așadar, în timpul executării contractului de transport, asupra lucrurilor
ce se transportau existau simultan două drepturi independente: dreptul expeditorului, care putea
fi exercitat de acesta şi dreptul destinatarului, care era afectat de un termen suspensiv şi de o
condiţie rezolutorie.1 Această din urmă opinie era împărtăşită de majoritatea literaturii juridice2.

Excepție. Existența drepturilor destinatarului nu afectează cu nimic drepturile

expeditorului. Există și o excepție, transpusă în faptul că nașterea dreptului destinatarului stinge
dreptul expeditorului: este vorba de dispozițiile art. 1974 Cod civil, potrivit cărora dreptul
expeditorului de a modifica contractul de transport se stinge de îndată ce destinatarul şi-a
manifestat voinţa de a-şi valorifica drepturile ce rezultă pentru el din contractul de transport sau

1
O.Căpăţînă, op.cit., p. 44.
2
Șt. Scurtu, op. cit., p. 30.
de îndată ce expeditorul a predat destinatarului duplicatul de pe documentul de transport.
Din acel moment, dreptul de a modifica contractul de transport prin dispoziţie ulterioară va
trece la destinatar.

2. Drepturi ale destinatarului

Drepturi ale destinatarului. Destinatarul are ca principale drepturi:

a) dreptul de a verifica documentele de transport;
b) dreptul de a verifica, pe cheltuiala sa, starea în care se află lucrurile, identitatea și
cantitatea acestora.

Dreptul destinatarului de a verifica documentele de transport. Destinatarul poate

adera sau nu la contractul de transport. În vederea aderării, el are dreptul de a examina în
prealabil documentele pentru a vedea dacă îi convin condiţiile stipulate în ele.
În literatura de specialitate s-a atras atenția asupra importanței pe care o are
“comportamentul” destinatarului la punctul de destinație, datorită valențelor juridice pe care le
creează: faptul de a solicita transportatorului să-i prezinte scrisoarea de trăsură pentru a-i
examina conţinutul nu are semnificaţia acceptării contractului; pe când solicitarea făcută
transportatorului de remitere a documentului de transport fără a-i preciza acestuia scopul,
conduce la ideea că a aderat la contractul de transport, cu consecințele juridice ce decurg din
această aderare: în caz de nemulțumiri legate de prevederile din documentul de transport3,
destinatarul se va adresa instanței.

Dreptul de a verifica, pe cheltuiala sa, starea în care se află lucrurile, identitatea și

cantitatea acestora. Potrivit art. 1979 alin. 1 Cod civil, la primirea bunurilor transportate,
destinatarul are dreptul să solicite să se constate, pe cheltuiala sa, următoarele: identitatea
bunului, cantitatea ce a ajuns la destinație şi starea bunurilor transportate.
Potrivit reglementărilor legale, destinatarul are dreptul, nu și obligaţia, de a verifica starea
bunurilor, iar verificarea acestora de către destinatar poate fi făcută pentru preconstituirea unor
probe împotriva transportatorului pentru eventualele pagube din timpul transportului, în cazul în
care aderă la contract, dar şi pentru a verificarea respectarea obligaţiilor contractuale de către
expeditor și conformitatea bunurilor menționate în documentele de transport cu bunurile ajunse
la destinație.
Dacă se va stabili existenţa unor vicii, cheltuielile făcute în vederea verificării identității,
cantității şi stării bunurilor vor fi suportate de transportator.
Constatarea stării mărfurilor transportate, în caz de neînţelegere asupra calităţii sau stării
unor mărfuri, se va face de către instanţă, la solicitarea uneia dintre părţi, care poate dispune, prin
ordonanţa preşedinţială, realizarea ei de unul sau mai mulţi experţi numiţi din oficiu. Prin aceeaşi
hotărâre se poate dispune:
- sechestrarea mărfii sau depunerea ei într-un depozit public sau, în lipsă, într-un alt loc ce
se va determina ori
- vânzarea mărfurilor, dacă păstrarea lor ar putea aduce mari pagube sau ar ocaziona
cheltuieli însemnate.
Hotărârea de vânzare se va comunica, înainte de punerea ei în executare, celeilalte părţi sau
reprezentantului său, dacă unul dintre aceştia se află în localitate; în caz contrar, hotărârea va fi
3
Șt. Scurtu, op. cit., p. 78.
comunicată în termen de 3 zile de la executarea ei4.

3.Obligaţii ale destinatarului

Obligaţii ale destinatarului. Dacă aderă la contractul de transport, destinatarului îi revin

ca principale obligaţii:
a) obligaţia de a plăti preţul transportului, dacă s-a stabilit că prețul transportului va fi
suportat de el;
b) obligaţia de a restitui documentele de transport, dacă acestea sunt titluri negociabile.

Obligaţia de a plăti preţul transportului. Obligaţia de a plăti preţul transportului îi

revine destinatarului dacă părțile, prin clauză contractuală, au convenit în acest sens 5 și
destinatarul acceptă contractul de transport și, implicit, plata prețului transportului.
Codul civil, din chiar definirea contractului de transport, stipulează, prin art. 1955, că
această obligație poate reveni și destinatarului: contractul de transport se execută în schimbul
unui preţ pe care pasagerul, expeditorul sau destinatarul se obligă să îl plătească.
Un alt articol rezervat obligației de plată este art. 1978 Cod civil, potrivit căruia preţul
transportului şi al serviciilor accesorii prestate de transportator sunt datorate de expeditor şi se
plătesc la predarea bunurilor pentru transport, dacă nu se prevede altfel prin contract sau legea
specială.
Dacă preţul transportului va fi plătit de expeditor, scadența obligației de plată va fi
momentul predării bunurilor spre transport și dacă prețul va fi plătit de destinatar, scadența
obligației de plată va fi momentul predării bunurilor către destinatar.
În situația în care preţul se plăteşte la destinaţie, transportatorul va preda bunurile contra
plăţii acestuia de către destinatar, iar preţul serviciilor accesorii şi al cheltuielilor efectuate pe
parcursul transportului este datorat de destinatar, dacă prin contract sau legea specială nu se
prevede altfel. Altfel spus, dacă nu există clauze contractuale sau prevederi legale contrare,
preţul serviciilor accesorii şi al cheltuielile generate de operațiuni ulterioare începerii
transportului, cad în sarcina destinatarului. Această prevedere legală creează posibilitatea
transportatorului de a se îndrepta cu acțiune împotriva destinatarului.
De menţionat este şi faptul că există şi posibilitatea ca expeditorul să plătească provizoriu
preţul la staţia de expediţie şi transportatorul să-şi asume obligaţia de a recupera preţul de la
destinatar în momentul predării mărfurilor către acesta. Suma astfel recuperată va fi remisă
expeditorului şi ea se numeşte contra ramburs.
Referitor la plata sumelor datorate transportatorului, art. 1980 Cod civil, prevede că
destinatarul nu va putea să intre în posesia bunurilor transportate decât dacă plăteşte
transportatorului sumele datorate potrivit contractului şi eventualele rambursuri cu care
transportul a fost grevat.
Dacă există neînţelegeri asupra prețului, adică dacă destinatatul recunoaşte doar o parte
din sumele pretinse de transportator ca preţ al transportului și dacă destinatarul plătește suma ce
consideră că o datorează şi, în acelaşi timp, consemnează, până la pronunţarea hotărârii
definitive, diferenţa până la suma pretinsă de transportator, la o instituţie de credit,
transportatorul va fi obligat, potrivit art. 1980 alin. 2 Cod civil, să-i predea bunurile transportate.
Prin consemnarea diferenţei din suma pretinsă de el, are garanţia onorării creanţei sale, în situația

4
Art. 1979 alin. 7 Cod civil român.
5
Gh. Piperea, op. cit., p. 36.
în care litigiul se va soluţiona în favoarea sa.
Potrivit art. 1982 Cod civil, în vederea garantării creanţelor transportatorului rezultate din
contractul de transport, acestuia i se acordă, cu privire la bunul transportat, drepturile unui
creditor gajist, cât timp deţine acel bun.

Obligaţia de a restitui documentele de transport, dacă acestea sunt titluri negociabile.

Dacă documentul de transport este la ordin sau la purtător, posesorul documentului de transport
este obligat să-l remită transportatorului, aceasta fiind o condiție pentru a intra în posesia
bunurilor. Transportatorul, la rândul său, va fi obligat să pună bunurile transportate la dispoziţia
destinatarului sau posesorului documentului de transport la ordin ori la purtător, în locul şi
termenele indicate în contract sau, în lipsă, potrivit practicilor statornicite între părţi ori
uzanţelor6.

Regimul juridic al răspunderii transportatorului

§1. Consideraţii introductive

Preliminarii. Nerespectarea obligaţiilor asumate în contractul de transport dă naştere la

răspundere civilă atât pentru transportator, cât şi pentru expeditor.7
În ceea ce priveşte răspunderea expeditorului, respectiv a destinatarului, regulile ce se
aplică sunt cele din dreptul comun, în vreme ce, în ceea ce-l priveşte pe transportator, remarcăm
în privința regimului juridic al răspunderii sale și aspecte deosebite de regulile dreptului comun.
De asemenea, în privința regimului juridic al răspunderii transportatorului sunt de analizat două
tipuri de răspundere: răspunderea contractuală a transportatorului şi răspunderea delictuală a
acestuia. Altfel spus, răspunderea transportatorului, privită în ansamblul ei, poate fi
extracontractuală (delictuală) sau contractuală.

Reglementare. Regimul juridic al răspunderii transportatorului este asigurat, la nivel de

normă generală, prin dispoziţiile Codului civil în materie: art. 1350 reglementează răspunderea
contractuală alături de dispoziții ale articolelor din Capitolul II – “Executarea silită a obligațiilor”
din Titlul V - “Executarea obligațiilor”, Cartea a V-a “Despre obligații”; iar răsunderea civilă
delictuală reglementată prin art. 1349 alin 1 și 2, art. 1357 – răspunderea pentru fapta proprie,
art. 1349 alin. 3, art. 1372 alin 1 și 2 și art. 1373 - răspunderea pentru fapta altei persoane, art.
1376 - răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucrurile aflate în paza sa juridică.
Răspunderea transportatorului este asigurată, tot la nivel de normă generală în materia
dreptului transporturilor, și de dispozițiile art. 1959 și art. 1984-2002 Cod civil.
Răspunderea delictuală a transportatorului este supusă dispoziţiilor de drept comun
(normelor Codului civil), iar răspunderea contractuală a acestuia este supusă, în primul rând,
dispoziţiilor din legile speciale din această materie şi, numai în lipsă de prevederi speciale, este
supusă dreptului comun – normelor din materia contractului de transport și normelor din materia
răspunderii contractuale din Codul civil român.

6
Art. 1976 Cod civil român.
7
După caz, destinatar.
 Este de remarcat faptul că răspunderea contractuală a transportatorului, aşa cum rezultă
din legile speciale, urmează, în linii mari, principiile generale ale răspunderii contractuale
stabilite de Codul civil.

§2. Răspunderea civilă delictuală a transportatorului

Drept comun. Răspunderea civilă delictuală este o sancţiune specifică dreptului civil,
aplicată pentru săvârşirea unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii şi ea are un caracter
reparatoriu.
Regimul juridic actual este asigurat de art. 1349 Cod civil, potrivit căruia orice persoană
are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi
să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale
altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate
prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral. În cazurile anume prevăzute de lege, o
persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele
aflate sub paza sa, precum şi de ruina edificiului. Totodată, răspunderea pentru prejudiciile
cauzate de produsele cu defecte se stabileşte prin lege specială.
Având ca bază definirea legală, doctrina consideră că răspunderea civilă delictuală “este
obligația prevăzută de lege în sarcina unei persoane, numită răspunzătoare, de a repara
prejudicial injust suferit de o altă persoană, căreia i-au fost încălcate drepturile sau interesele sale
legitime, în afara unei legături contractuale.”8
În acest context, analizând problema răspunderii transportatorului, în general, se observă
că sursa atragerii răspunderii sale în desfășurarea activității de transport poate fi una duală: poate
rezulta, pe de o parte, din încălcarea unor obligații generale ce rezultă din statutul său de
profesionist – caz în care răspunderea sa va fi una extracontractuală sau, pe de altă parte, din
încălcarea contractului pe care-l încheie cu fiecare expeditor în parte – situație în care
răspunderea este una contractuală.
Particularitate. Un exemplu de atragerea a răspunderii extracontractuale este cel rezultat
de încălcarea obligaţiei transportatorului de a accepta orice cerere de transport, în condițiile
tipului său de transport. Transportatorul profesionist se află în stare permanentă de ofertă de
servicii faţă de public şi el este obligat să accepte orice cerere de transport, cu excepţia situaţiilor
prevăzute de lege ca fiind motive întemeiate de refuz.
Această obligație beneficiază de reglementare legală în Codul civil, în art. 1958 alin. 3
Cod civil care stabilește, în acest sens, că transportatorul care îşi oferă serviciile publicului
trebuie să transporte orice persoană care solicită serviciile sale şi orice bun al cărui transport este
solicitat, dacă nu are un motiv întemeiat de refuz. Legea nu precizează ce presupune “un motiv
întemeiat de refuz”, dar în anumite legi special sau în regulamente ale transportatorilor găsim
situații de acest gen. De exemplu, cazul anumitor tipuri de mărfuri cu regim special, care nu vor
putea fi transportate cu mijloacele obişnuite pe care le are în dotare un transportator sau bunuri
considerate periculoase pentru a putea fi transportate, pot fi considerate motive întemeiate pentru
a refuza un transport.
În rest, transportatorul este obligat să accepte orice cerere de transport, atât în cazul
transportului desfăşurat în condiţii de linie, cât și în cazul transportului negociat, atât timp cât nu
există un motiv justificat de refuz, răspunderea atrasă fiind una extracontractuală.

8
L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 390.
 Transportatorul, prin executarea contractului de transport, îşi angajează răspunderea atât
faţă de cocontractantul său, dar îşi poate angaja răspunderea şi faţă de terţe persoane, în sensul
că, există situații în care au fost prejudiciaţi terţi prin fapte săvârşite de transportator în cadrul
activităţii desfăşurate” în afara” contractului de transport. Pentru această situație, angajarea
răspunderii transportatorului va fi situată tot în sfera răspunderii civile delictuale.

§3. Răspunderea contractuală a transportatorului

3.1. Consideraţii introductive

Preliminarii. Între cele două forme de răspundere, contractuală și delictuală, există

numeroase puncte de interferenţă în privinţa condiţiilor, modalităţilor de realizare şi finalităţii
lor. Astfel, ideea fundamentală care domină cele două forme ale răspunderii este aceea a reparării
unui prejudiciu patrimonial, produs prin fapta ilicită şi culpabilă a unei anumite persoane. Între
cele două forme de răspundere nu există deosebiri de esenţă, elementele lor fiind aceleaşi:
existența unui prejudiciu, existenţa unei fapte ilicite, săvârşirea cu vinovăţie a acestei fapte, un
raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.
Cele două tipuri de răspundere comportă, însă, şi o serie de deosebiri. Astfel, dacă
răspunderea contractuală izvorăşte din contract, răspunderea civilă delictuală izvorăşte dintr-un
fapt ilicit; dacă răspunderea contractuală cunoaşte numai imprudenţa şi neglijenţa ca forme ale
culpei, răspunderea civilă delictuală cunoaşte toate formele culpei; în cadrul răspunderii
contractuale, în principiu, culpa debitorului se prezumă, dar în cadrul răspunderii delictuale, de
regulă, culpa autorului trebuie dovedită.
Totodată, în cadrul răspunderii civile contractuale, debitorul nu răspunde pentru daunele
imprevizibile, în vreme ce autorul unui fapt ilicit, în anumite condiţii, răspunde pentru aceste
daune. În cadrul răspunderii contractuale, debitorul trebuie pus în întârziere pentru a putea fi
urmărit, în vreme ce autorul unui fapt ilicit se află în întârziere de drept din momentul săvârşirii
faptului.
Regimul juridic actual al răspunderii contractuale este asigurat de art. 1350 Cod civil care
prevede că orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat. Atunci când,
fără justificare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat
celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii.
Dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părţi nu poate înlătura aplicarea
regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile.
Pornind de la reglementarea legală, doctrina consideră că răspunderea civilă contractuală
“este obligația debitorului contractual de a repara prejudiciul cauzat creditorului prin fapta sa,
constând în neexecutarea ilicită lato sensu a prestației sau prestațiilor datorate în temeiul
contractului încheiat cu creditorul său. Prin neexecutarea lato sensu a prestației sau prestațiilor
datorate se înțelege executarea cu întârziere, executarea necorespunzătoare ori neexecutarea
propriu-zisă totală sau parțială.”9

9
L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 390.
 3.2. Dezvoltare

Condiţii. Condiţia esenţială pentru angajarea răspunderii contractuale a transportatorului

o constituie existenţa contractului de transport.
Pentru angajarea răspunderii contractuale a transportatorului, contractul de transport
trebuie să întrunească, cumulativ, următoarele condiţii:
a) să fie un contract valabil din punct de vedere juridic;
b) în baza contractului de transport să se stabilească raporturi juridice nemijlocite între
transportator şi expeditor/destinatar – între păgubit şi autorul prejudiciului;
c) prejudiciul să rezulte din neexecutarea totală sau parţială a unei obligaţii născute din
chiar contractul de transport, respectiv din contractul ce leagă pe păgubit de autorul prejudiciului
respectiv10.
Dacă ne referim însă la o „întreprindere de transport”, vom avea de-a face cu o persoană
juridică şi răspunderea nu va mai fi una directă, ci o răspundere contractuală pentru altul.
Aşa cum am mai precizat, condiţiile generale ale răspunderii contractuale ale
transportatorului sunt: fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, vinovăţia autorului, existenţa
prejudiciului şi existenţa legăturii de cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta ilicită.
Specificitate11. Regimul juridic al transportatorului este considerat de doctrină12 ca fiind
mai agravat decât răspunderea contractuală din dreptul comun. Acest fapt se datorează
angajamentului asumat de transportator, anume acela de a preda mărfurile transportate în mâinile
destinatarului. Prin urmare, obligaţia acestuia este una de rezultat şi orice deficienţă în executare
poate fi asimilată cu o faptă ilicită.
Așadar, faptele ilicite ale transportatorului reprezintă fundamentul juridic pentru
angajarea răspunderii acestuia.
Potrivit art. 1984 Cod civil, transportatorul răspunde pentru prejudiciul cauzat prin:
- pierderea totală ori parţială a bunurilor (se încalcă obligaţia de conservare),
- alterarea ori deteriorarea acestora, survenită pe parcursul transportului (se încalcă obligaţia de
conservare),
- întârzierea livrării bunurilor (se încalcă obligaţia de a efectua transportul într-un anumit termen,
determinat convenţional sau legal).

10
O. Căpăţînă, op. cit., p. 171.
11
În reglementarea Codului comercial, elementele de specificitate ale răspunderii contractuale ale transportatorului
priveau cu precădere două aspecte importante: sarcina admiterii probei şi întinderea despăgubirilor.
Potrivit Codului comercial, transportatorul răspundea de pierderea sau stricăciunea lucrurilor ce i-au fost
încredinţate pe toată durata contractului de transport, dacă nu proba că pierderea, respectiv stricăciunea lucrurilor au
provenit din caz fortuit sau de forţă majoră, din chiar viciul propriu al lucrurilor sau din natura lor, din faptul
expeditorului sau cel al destinatarului.
Prin urmare, art. 425 C.com. instituia o prezumţie relativă de culpă în neîndeplinirea obligaţiilor contractuale
de către transportator.
De asemenea, o deosebire faţă de dreptul comun se remarca în ceea ce priveşte întinderea răspunderii
transportatorului. Astfel, potrivit art. 430 C.com., în situaţia în care cărăuşul pierdea sau avaria marfa, despăgubirea
se stabileşte având în vedere paguba efectivă, nu şi beneficiul nerealizat.
Conform aceluiaşi articol, dauna rezultată prin pierdere sau stricăciune se calcula după preţul curent al
bunurilor transportate, la locul şi timpul predării. Potrivit art. 40 C.com., preţul curent era stabilit pe baza criteriului
listelor bursei, iar, în lipsă, prin orice mijloc de probă, din acest preţ scăzându-se „cheltuielile ce întotdeauna se fac
în caz de pierdere sau stricăciune”.
12
R. Rodiere, B. Mercadal, op. cit., p. 251; O. Căpăţînă, op. cit., p. 173-175.
 Aceste trei fapte ilicite, enumerate în mod expres de textul de lege, pot conduce la
angajarea răspunderii contractuale a transportatorului.

3.3. Timpul răspunderii contractuale a transportatorului

Pe parcursul transportului. Contractul de transport este unic şi indivizibil13 şi

obligaţiile transportatorului încetează în momentul predării bunurilor în mâinile destinatarului.
Prin urmare, perioada pentru care este angajată răspunderea contractuală a acestuia este cea
cuprinsă între momentul în care bunurile i-au fost încredinţate spre transport şi momentul în care
le predă destinatarului.
În acest sens considerăm că sunt și dispozițiile art. 1984 Cod civil, care prevăd că
pierderea totală ori parţială a bunurilor şi alterarea ori deteriorarea acestora, potrivit
reglementărilor legale exprese, trebuie să intervină pe parcursul transportului pentru a atrage
angajarea răspunderii contractuale a transportatorului.
Doctrina14 remarcă faptul că sintagma pe parcursul transportului nu este definită de
Codul civil, dar că, din interpretarea reglementărilor legale în ansamblul lor, se consideră că
această perioadă este cea cuprinsă între momentul în care bunurile au fost predate spre transport
de către expeditor transportatorului şi momentul în care au fost preluate de către destinatar.
Altfel spus, timpul răspunderii contractuale a transportatorului coincide cu timpul pentru care
transportatorul este ţinut de obligaţia de conservare a bunurilor.

3.4. Răspunderea contractuală a transportatorului pentru pierderea bunurilor

transportate

Pierderea bunurilor. Prin pierdere, în general, se înţelege dispariţia totală a bunului sau
a unei părţi din el.
Există în transporturi o serie de situații care sunt asimilate noțiunii de pierdere totală, fără
a fi o pierdere totală stricto sensu. Astfel, potrivit doctrinei15, este considerată pierdere totală şi
pierderea coletului din două sau mai multe predate la transport și care conţine corpul principal al
unei maşinării dacă ceea ce rămâne nu se mai poate utilizat potrivit scopului pentru care a fost
concepută şi, deci, pentru destinatar această pierdere este totală. Totodată, este considerată
pierdere totală şi situația în care transportatorul se află în imposibilitate să predea lucrul, deşi nu
există certitudinea pierderii efective a lui. Legiuitorul, în anumite cazuri, asimilează întârzierea
prea mare a predării lucrului transportat cu o pierdere a lui.
Pierdere parţială este considerată orice lipsă în număr, greutate sau cantitate.

Angajarea răspunderii. Ca orice tip de răspundere contractuală, pentru a putea fi

angajată răspunderea transportatorului trebuie întrunite cumulativ condițiile acestui tip de
răspundere: existența unui prejudiciu – cuantificat în bunurile sau partea din bunuri pierdută și
prețul de transport aferent bunurilor pierdute, existenţa unei fapte ilicite – acțiunile sau, după caz,
inacțiunile transportatorului care duc la neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă o obligației

13
E. Cristoforeanu, op. cit., p. 215 - 218.
14
Fl. A. Baias, op. cit., p. 1994.
15
Șt. Scurtu, op. cit., p. 233.
de conservare a bunului, săvârşirea cu vinovăţie a acestei fapte, un raport de cauzalitate între
fapta ilicită şi prejudiciu.
Prin dispoziţiile exprese ale legii (art 1985 Cod civil) se stabileşte principiul reparării
prejudiciului la valoarea reală a bunului. Determinarea valorii reale a bunului se stabileşte prin
raportarea acestora la locul şi momentul predării în vederea transportului. Astfel, în cazul
pierderii bunurilor, transportatorul trebuie să acopere valoarea reală a bunurilor pierdute sau a
părţilor pierdute din bunurile transportate.
Raţiunea calculării despăgubirii prin raportarea la locul şi momentul predării acestora în
vederea efectuării transportului rezultă din corelarea art. 1985 Cod civil cu art. 1482 Cod civil.
Astfel, prin dispoziţiile art. 1482 Cod civil se stabileşte că obligaţia de conservare are ca reper
starea bunului la momentul naşterii obligaţiei şi, aplicând acest articol în materia contractului de
transport, se ajunge la următoarea soluţie: obligaţia de conservare implică menţinerea bunurilor
supuse transportului în starea în care acestea se aflau la momentul predării lor în vederea
transportului. Prejudiciul cauzat prin neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiei
de conservare constă, deci, în primul rând, în lipsirea destinatarului de bunuri, bunuri aflate în
starea de la momentul predării lor în vederea transportului.
Transportatorul trebuie să restituie, de asemenea, preţul transportului, al serviciilor
accesorii şi cheltuielile transportului, proporţional, după caz, cu valoarea bunurilor pierdute sau
cu diminuarea valorii cauzate de alterarea ori deteriorarea acestora, potrivit art. 1986 Cod civil.
Deşi nu se prevede în mod expres în Cod, din ansamblul reglementărilor se înţelege că
restituirea preţului transportului şi a cheltuielilor transportului se va face doar pentru pierderea şi
avarierea mărfurilor, nu şi pentru întârziere.
Art. 1987 Cod civil consacră posibilitatea pentru părţile contractului de transport de a
insera în contract o declaraţie privind valoarea bunurilor supuse transportului. Efectul unei atare
declaraţii constă în faptul că despăgubirile pentru alterare şi pierdere nu se mai calculează prin
raportare la valoarea reală a bunurilor, ci prin raportare la valoarea stabilită de părţi.
Dacă valoarea bunului a fost declarată la predare, despăgubirea se calculează în raport cu
acea valoare.
Cu toate acestea, prin art. 1987 Cod civil se limitează libertatea părţilor contractante în
ceea ce priveşte stabilirea cuantumului valorii declarate. Astfel, dacă valoarea reală a bunului de
la locul şi momentul predării este mai mică, despăgubirea se calculează în raport cu această din
urmă valoare. Astfel spus, sancţiunea inserării unei valori declarate mai mari este reducerea sa
până la valoarea reală a bunurilor de la locul şi momentul predării acestora în vederea efectuării
transportului.

3.5. Răspunderea contractuală a transportatorului pentru avarierea bunurilor transportate

Avarierea. Prin avariere se înţelege micşorarea cantităţii unui lucru sau degradarea
calităţii, ceea ce are ca urmare o diminuare a valorii sau a avantajelor pe care destinatarul
intenţiona să le realizeze de pe urma lucrurilor16.

Angajarea răspunderii. Pentru a putea fi angajată răspunderea transportatorului trebuie

întrunite cumulativ condițiile acestui tip de răspundere: existența unui prejudiciu – cuantificat în
bunurile sau partea din bunuri avariate și prețul de transport aferent bunurilor avariate, existenţa
16
Șt. Scurtu, op. cit., p. 233.
unei fapte ilicite – acțiunile sau, după caz, inacțiunile transportatorului care duc la neîndeplinirea
sau îndeplinirea defectuoasă o obligației de conservare a bunului, săvârşirea cu vinovăţie a
acestei fapte, un raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.
Art 1985 Cod civil stabileşte principiul reparării prejudiciului la valoarea reală a
bunurilor. Determinarea valorii reale a bunurilor se stabileşte prin raportarea acestora la locul şi
momentul predării lor în vederea transportului.
Așadar, în caz de alterare sau deteriorare a bunurilor, transportatorul va trebui, potrivit
normelor civile, să acopere scăderea lor de valoare, scădere ce este raportată la valoarea reală a
bunului.
Doctrina17 remarcă faptul că textul de lege nu califică natura juridică a declarării valorii
bunurilor transportate, dar, având în vedere efectele acesteia, declararea valorii bunurilor
transportate nu poate fi considerată a fi decât o evaluare convenţională a valorii bunurilor
transportate, nefiind întrunite condiţiile pentru a fi calificată drept o clauză penală18.
Transportatorul trebuie să restituie, de asemenea, preţul transportului, al serviciilor
accesorii şi cheltuielile transportului, proporţional cu diminuarea valorii cauzate de alterarea ori
deteriorarea acestora19.

3.6. Răspunderea contractuală a transportatorului pentru neefectuarea transportului sau

pentru întârziere

Potrivit art. 1992 Cod civil, este angajată răspunderea transportatorului şi pentru paguba
cauzată prin neefectuarea transportului sau prin depăşirea termenului de transport.
Legislația specială este cea care stabilește, în mod concret, pentru fiecare tip de transport
care sunt condițiile angajării răspunderii pentru neefectuarea sau pentru întârzierea la transport și
limitele în care operează această răspundere. La nivel de normă generală, principiul este:
transportatorul răspunde pentru paguba cauzată de neefectuarea transportului sau de întârziere.
Deşi nu se prevede în mod expres, din ansamblul reglementărilor se înţelege că restituirea
preţului transportului şi a cheltuielilor transportului se va face doar pentru pierderea şi avarierea
mărfurilor, nu şi pentru întârziere.

3.7. Răspunderea în cazurile speciale în care transportatorul poate refuza transportul

Art. 1988 Cod civil reglementează acele cazuri speciale în care transportatorul poate
refuza transportul. Astfel, potrivit reglementărilor legale, transportatorul nu are obligația de a
transporta:
- documente,
- sume de bani în numerar,

17
Fl. A. Baias, op. cit., p. 1994 -1998.
18
În acest sens, art 1538 Cod civil prevede : (1) Clauza penală este aceea prin care părţile stipulează că debitorul se
obligă la o anumită prestaţie în cazul neexecutării obligaţiei principale.(2) În caz de neexecutare, creditorul poate
cere fie executarea silită în natură a obligaţiei principale, fie clauza penală. (3) Debitorul nu se poate libera oferind
despăgubirea convenită. (4) Creditorul poate cere executarea clauzei penale fără a fi ţinut să dovedească vreun
prejudiciu. (5) Dispoziţiile privitoare la clauza penală sunt aplicabile convenţiei prin care creditorul este îndreptăţit
ca, în cazul rezoluţiunii sau rezilierii contractului din culpa debitorului, să păstreze plata parţială făcută de acesta din
urmă. Sunt exceptate dispoziţiile privitoare la arvună.
19
Art. 1986 Cod civil român.
 - titluri de valoare,
- bijuterii sau
- alte bunuri de mare valoare.
Dacă, totuși, acceptă transportarea unor asemenea bunuri, transportatorul trebuie să
acopere, dacă le pierdere, deteriorează sau alterează, numai valoarea declarată a acestora, iar în
situaţia în care s-a declarat o natură diferită a bunurilor ori o valoare mai mare, transportatorul va
fi exonerat de orice răspundere.
Art. 1988 Cod civil trebuie privit în corelaţie cu art. 1958 alin. 3 Cod civil, articol care
consacră obligaţia transportatorului care-şi oferă serviciile publicului de a transporta orice bun al
cărui transport e solicitat, dacă nu are un motiv întemeiat de refuz. Art. 1958 alin. 3 Cod civil
reprezintă norma generală în raport cu art. 1988 Cod civil20.
Din perspectiva angajării răspunderii transportatorului, invocarea situațiilor prevăzute de
art. 1988 Cod civil echivalează cu inexistenţa faptei ilicite, fundament al angajării răspunderii
civile delictuale.
De asemenea, trebuie observat faptul că art. 1988 Cod civil nu interzice încheierea unui
contract de transport având ca obiect documente, sume de bani, titluri de valoare, bijuterii sau
alte bunuri de mare valoare, ci instituie un mecanism de protecţie în favoarea transportatorului
care acceptă încheierea unui astfel de contract. Astfel, potrivit alin. 2 al aceluiași articol pentru
încălcarea obligaţiei de conservare prin pierderea, deteriorarea sau alterarea bunurilor
transportate, transportatorul trebuie să acopere numai valoarea declarată a acestora.
În cazul în care s-a declarat o natură diferită a bunurilor transportate, transportatorul este
exonerat de orice răspundere. Totodată, dacă s-a declarat o valoare mai mare decât cea reală a
bunurilor transportate, transportatorul este exonerat de orice răspundere.

3.8. Răspunderea pentru rambursuri şi formalităţi vamale

Răspunderea transportatorului pentru încasarea rambursurilor cu care expeditorul a grevat

transportul şi pentru îndeplinirea operaţiunilor vamale este reglementată de dispoziţiile privitoare
la mandat21.
Preţul transportului poate fi plătit, așa cum am mai precizat, de expeditor sau de
destinatar.
Expeditorul poate plăti provizoriu preţul, în momentul predării lucrului, cu obligaţia
pentru transportator de a cere destinatarului, la primirea mărfii, să achite preţul transportului,
pentru ca suma respectivă să fie remisă expeditorului. Acest transport se numeşte contra
ramburs.

20
Potrivit literaturii de specialitate, există şi situaţii în care refuzul transportatorului de a transporta mărfurile este
legitim. Astfel, este cazul:
a) mărfurilor interzise la transport prin reglementări legale;
b) coletelor necorespunzător ambalate;
c) mărfurilor încărcate necorespunzător cu regulile tehnice sau fără punerea sigiliilor;
d) mărfurilor ce nu corespund tipului de bunuri pe care transportatorul în mod normal, obişnuit le
transportă;
e) destinaţiei care nu intră în itinerarul obişnuit al transportatorului;
f) lipsei de spaţiu în mijlocul de transport sau lipsei vehiculelor la momentul solicitării;
g) lipsei mijloacelor speciale pentru încărcarea, transbordarea sau descărcarea bunurilor.
21
Art. 1993 Cod civil român.
 Codul civil nu definește noțiunea de ramburs, dar potrivit legislației feroviare rambursul
este un procedeu prin care expeditorul folosește serviciile operatorului de transport feroviar
pentru încasarea de la destinatar a contravalorii mărfii transportate.
Rambursul se poate referi, așadar, nu numai la preţul transportului, ci şi la preţul mărfii
transportate, situaţie în care transportatorul are obligaţia să nu elibereze lucrul destinatarului
până când acesta nu plăteşte suma cu care este grevată marfa. Dacă nu respectă această obligaţie,
transportatorul va trebui să despăgubească pe expeditor.

3.9. Limitarea, înlăturarea şi agravarea răspunderii transportatorului

Preliminarii. În reglementarea anterioară, cea a Codului comercial, erau prevăzute în

mod expres două limite și se considera că sunt nelegale clauzele care ar fi contrare acestora.
Astfel, art. 441 prevedea nulitatea stipulaţiilor care excludeau sau limitau în transportul pe calea
ferată obligaţiile şi răspunderile părţilor stabilite prin dispoziţiile Codului comercial, chiar dacă
ar fi fost permise prin regulamente generale sau particulare22, iar art. 430 alin. (2) C.com.
prevedea că, în caz de dol sau culpă gravă a transportatorului, cuantumul despăgubirii se
determină după dispoziţiile art. 1084 şi art. 1086 din vechiul Cod civil, adică cuprindeau atât
damnum emergens, cât şi lucrum cessans. Drept urmare, era lovită de nulitate clauza care
exonera de răspundere sau limita răspunderea transportatorului pentru propriul dol sau pentru
culpă gravă, pentru că o asemenea clauză ar fi fost contrară bunelor moravuri şi ordinii publice.
Cu toate acestea, creditorul putea renunţa la despăgubiri, chiar şi pentru paguba produsă prin
culpă gravă, dacă renunţarea avea loc ulterior datei la care s-a produs prejudiciul, pentru că
titularul unui drept poate întotdeauna să renunţe la exerciţiul acestuia. O asemenea renunţare
putea fi considerată drept o liberalitate23.
În actuala reglementare a contractului de transport, Codul civil, prin dispozițiile art. 1959,
prevede în mod expres că transportatorul nu poate exclude sau limita răspunderea sa decât în
situațiile prevăzute de lege, situații care sunt prevăzute în legile speciale, cât și în dispozițiile
sale, prin stabilirea unor reguli generale care să guverneze aspecte ca limitarea, înlăturarea sau
agravarea răspunderii transportatorului.

Limitarea răspunderii. Art. 1989 Cod civil prevede o regulă în materia cazurilor de
limitare a răspunderii transportatorului: despăgubirea nu poate depăşi cuantumul stabilit prin
legea specială. Articolul reprezintă, așadar, o aplicaţie, în materia reparării prejudiciului, a
regulii aplicării prioritare a legilor speciale şi fiecare mod de transport are reglementat, prin
legislaţia sa, un mecanism propriu de calcul al despăgubirilor şi al limitelor acestor despăgubiri.

Înlăturarea răspunderii transportatorului. Transportatorul nu răspunde, potrivit

dispozițiilor art. 1991 Cod civil, dacă pierderea totală ori parţială sau, după caz, alterarea ori
deteriorarea au survenit din cauza:
a) unor fapte în legătură cu încărcarea sau descărcarea bunului, dacă această operaţiune s-
a efectuat de către expeditor sau destinatar;

22
Articolul 441 C.com. prevedea că sunt lovite de nulitate clauzele care ar exclude sau ar limita, în transporturile pe
calea ferată, obligaţiile şi răspunderile stabilite prin dispoziţiile Codului comercial, chiar dacă ar fi fost permise prin
regulamente generale sau particulare, exceptând cazul în care, prin tarife speciale, s-ar stabili ca preţul transportului
să fie mai mic decât acela cuprins în tarifele ordinare.
23
Şt. Scurtu, op. cit., p. 105-107.
 b) lipsei ori defectuozităţii ambalajului, dacă după aspectul exterior nu putea fi observată
la primirea bunului pentru transport;
c) expedierii sub o denumire necorespunzătoare, inexactă ori incompletă a unor bunuri
excluse de la transport sau admise la transport numai sub anumite condiţii, precum şi a
nerespectării de către expeditor a măsurilor de siguranţă prevăzute pentru acestea din urmă;
d) unor evenimente naturale inerente transportului în vehicule deschise, dacă, potrivit
dispoziţiilor legii speciale sau contractului, bunul trebuie transportat astfel;
e) naturii bunului transportat, dacă aceasta îl expune pierderii sau stricăciunii prin
sfărâmare, spargere, ruginire, alterare interioară spontană şi altele asemenea;
f) pierderii de greutate, oricare ar fi distanţa parcursă, dacă şi în măsura în care bunul
transportat este dintre acelea care prin natura lor suferă, obişnuit, prin simplul fapt al
transportului, o asemenea pierdere;
g) pericolului inerent al transportului de animale vii;
h) faptului că prepusul expeditorului, care însoţeşte bunul în cursul transportului, nu a
luat măsurile necesare pentru a asigura conservarea bunului;
i) oricărei alte împrejurări prevăzute prin lege specială.

Prezumţie relativă. Dacă se constată că pierderea sau deteriorarea ori alterarea a putut
surveni din una dintre aceste cauzele, se prezumă că paguba a fost produsă din acea cauză.
Așadar, ca să opereze cauza exoneratoare de răspundere, trebuie dovedită producerea acesteia şi
existenţa unui prejudiciu. Nu trebuie dovedită legătura de cauzalitate concretă, adică faptul că
prejudiciul concret este urmarea intervenirii cauzei exoneratoare invocate, pentru că operează o
prezumție relativă că paguba a fost produsă din acea cauză.

Clauzele de exonerare sau înlăturare a răspunderii. Potrivit art. 1995 Cod civil clauza
prin care se înlătură sau restrânge răspunderea stabilită prin lege în sarcina transportatorului se
consideră nescrisă.
Clauzele considerate nescrise sunt clauze nule de plin drept. În doctrină24, s-a subliniat
faptul că ele au fost consacrate în dreptul nostru intern sub influența și impulsul reglementărilor
comunitare, regăsindu-se în dreptul intern al mai multor state ale Uniunii Europene, ca dreptul
francez, belgian. Ele sunt acele clauze inserate într-un act juridic pe care legiuitorul le consideră
drept inexistente deoarece contravin naturii și efectelor juridice normale ale acelui act și sunt
înlocuite de plin drept cu dispozițiile legale imperative.
Expeditorul îşi poate, totuși, asuma riscul transportului în cazul pagubelor cauzate de
ambalaj sau în cazul transporturilor speciale care măresc riscul pierderii sau stricăciunii
bunurilor.

Agravarea răspunderii. În reglementarea anterioară, în problema întinderii răspunderii

transportatorului, art. 430 alin. 1 Cod comercial prevedea că, în caz de pierdere sau avariere a
mărfii încredinţate spre transport, despăgubirea se stabilea având în vedere numai paguba
efectivă (damnum emergens), nu şi beneficiul nerealizat (lucrum cessans).
Referitor la responsabilitatea transportatorului culpabil de dol sau culpă gravă atât vechiul
Cod civil, cât şi Codul comercial o considerau tot o răspundere contractuală, dar o agravau în
privința calculării daunelor.

24
M. Nicolae, Nulitatea parțială și clauzele considerate nescrise în lumina noului Cod civil. Aspecte de drept
material și drept tranzitoriu, Revista Dreptul nr. 11/2012, p. 27-29.
 Codul civil actual nu păstrează soluția din reglementarea anterioară, iar art. 1990 Cod
civil prevede situațiile în care este agravată răspunderea transportatorului: dacă transportatorul a
acţionat cu intenţie sau culpă gravă, acesta va datora despăgubiri fără să mai opereze în favoarea
lui limitările sau exonerarea de răspundere.
De altfel, potrivit normei generale în materie, respectiv art. 1355 Cod civil român, nu se
poate exclude sau limita, prin convenţii sau prin acte unilaterale, răspunderea pentru prejudiciul
material cauzat altuia printr-o faptă săvârşită cu intenţie sau din culpă gravă.
Astfel, când transportatorul a acţionat cu intenţie (adică a prevăzut rezultatul faptei sale şi
fie a urmărit producerea lui prin intermediul faptei, fie – deşi nu l-a urmărit – a acceptat
posibilitatea producerii acestui rezultat) sau când transportatorul a acţionat din culpă gravă
(respectiv fie a prevăzut rezultatul faptei sale, dar nu l-a acceptat, socotind fără temei că nu se va
produce, fie nu a prevăzut rezultatul faptei sale), sancțiunea este neoperarea limitărilor sau
exonerărilor de răspundere. Cazurile de agravarea a răspunderii transportatorului sunt, așadar,
legate de vinovăţia cu care transportatorul a acţionat la momentul săvârşirii faptei ilicite.

3.10. Cauze care exclud răspunderea transportatorului

Lipsa întrunirii cumulative a condiţiilor generale ale răspunderii. Răspunderea civilă

a transportatorului este angajată dacă sunt întrunite cumulativ condiţiile generale ale răspunderii
(existenţa unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, a unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi
prejudiciu şi a culpei autorului faptei ilicite). Cauzele care exclud răspunderea acestuia se pot
referi la: caracterul ilicit al faptei, raportul de cauzalitate sau culpa autorului ori, în aceeaşi
măsură, raport de cauzalitate şi culpă.
În dreptul comun. Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei prejudiciabile, în
dreptul comun, sunt: legitima apărare, starea de necesitate, îndeplinirea unei îndatoriri legale sau
ordinul legal dat de o autoritate competentă, consimţământul victimei, exercitarea unui drept
subiectiv.25
În ceea ce priveşte contractul de transport, cauzele se referă la: starea de necesitate 26,
îndeplinirea unei îndatoriri legale sau ordinul legal dat de o autoritate competentă27 şi
consimţământul victimei28.

3.11. Cauze care exclud existenţa raportului de cauzalitate sau cauze exoneratoare de
răspundere civilă

Cauze exoneratoare de răspundere civilă. Cauzele care exclud existenţa raportului de

cauzalitate mai sunt denumite în literatura juridică „cauze exoneratoare de răspundere civilă”. Se
consideră că acestea sunt următoarele: forţa majoră, cazul fortuit, fapta terţului si fapta victimei.

25
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 183.
26
Starea de necesitate se întâlneşte cu precădere în transportul maritim. Articolul 655 C.com. autorizează pe cărăuş
ca, în caz de naufragiu, să arunce lucrurile în mare, „pentru scăparea comună” a navei şi a încărcăturii, iar art. 659
alin. (2) stipulează că bunurile cărora le-a profitat sacrificiul comun, adică nava, încărcătura salvată şi navlul vor
suporta în comun contribuţia stabilită pentru fiecare în parte în vederea acoperirii prejudiciului. În această situaţie,
starea de necesitate, deşi exclude caracterul ilicit al faptului păgubitor, nu exclude total răspunderea cărăuşului.
27
Un exemplu, în acest sens, poate fi dat ordinul legal privind „iernaticul forţat” pe Dunăre care întrerupe temporar
circulaţia navelor din cauza îngheţării apelor sau embargoul.
28
În acest caz, victima nu consimte la producerea prejudiciului, ci la săvârşirea faptei şi îşi asumă doar riscul unui
prejudiciu ce ar putea să-i fie produs.
 Articolul 1991 alin.3 Cod civil prevede că transportatorul este exonerat de răspundere
dacă dovedeşte că pierderea totală sau parţială ori alterarea sau deteriorarea s-a produs din cauza:
unei fapte săvârşită cu intenţie ori din culpă de către expeditor sau destinatar, ori a instrucţiunilor
date de către unul dintre aceştia, forţei majore sau faptei unui terţ pentru care transportatorul nu
este ţinut să răspundă şi art. 1959 alin. 2 Cod civil, referitor la întârziere, prevede că este exclusă
răspunderea transportatorului dacă prejudiciul a provenit din caz fortuit sau din forţă majoră.

Similitudini cu reglementarea din Codul comercial. Potrivit Codului comercial29,

transportatorul răspundea de pierderea sau stricăciunea lucrurilor ce i-au fost încredinţate pe
toată durata contractului de transport, dacă nu proba că pierderea, respectiv stricăciunea
lucrurilor au provenit din caz fortuit sau de forţă majoră, din chiar viciul propriu al lucrurilor sau
din natura lor, din faptul expeditorului sau cel al destinatarului.
Prin urmare, art. 425 C.com. instituia o prezumţie relativă de culpă în neîndeplinirea
obligaţiilor contractuale de către transportator.
Această prezumţie legală relativă nu agrava regimul responsabilităţii transportatorului, ci
nu făcea altceva decât să-l oblige pe acesta să administreze proba.

Forţa majoră. Cazul fortuit. Dacă în reglementarea anterioară, noțiunile de forță majoră
și caz fortuit nu beneficiau de texte de lege care să le definească, Codul civil actual le determină
conținutul prin dispozițiile art. 1351. Potrivit acestor reglementări legale, dacă legea nu prevede
altfel sau părţile nu convin contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul este
cauzat de forţă majoră sau de caz fortuit.
Forţa majoră este un eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil. Un
eveniment pentru a putea fi caracterizat ca forţă majoră trebuie să fie imprevizibil şi inevitabil.
Este posibil totuşi ca un eveniment să fi fost prevăzut, dar să fie inevitabil pentru că depăşește
puterile omeneşti de rezistenţă.
Cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut şi nici împiedicat de către cel
care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs30.
Forţa majoră nu exclude răspunderea transportatorului în următoarele situaţii:
a) dacă a intervenit după ce debitorul obligaţiei de executat a fost pus în întârziere pentru

29
Articolul 425 Cod comercial (abrogat).
30
Dacă, potrivit legii, debitorul este exonerat de răspundere contractuală pentru un caz fortuit, el este, de asemenea,
exonerat şi în caz de forţă majoră.
În practica judiciară din dreptul transporturilor se consideră că sunt împrejurări (de forţă majoră sau caz
fortuit) de natură a înlătura răspunderea transportatorului următoarele: inundaţiile, dacă nu au putut fi prevăzute şi a
fost imposibilă îndrumarea transportului pe altă cale, furtunile pe mare, uraganele, căldura excesivă sau frigul
excesiv, dacă nu au putut fi prevăzute, cutremurul, capturarea mărfii de către inamic, ploaia torenţială care face
imposibilă manipularea mărfii, furtul înarmat comis de persoane străine serviciului (furtul înarmat nu poate fi
prevăzut de cărăuş şi ca urmare nu i se poate imputa lipsa de pază suficientă), rechiziţionarea mărfii pentru nevoile
războiului, întreruperea transportului pentru motive militare sau de siguranţă, greva generală când nu a putut fi
prevenită, tangajul sau ruliul provocat de marea foarte agitată, supra-aglomeraţia neprevăzută de expediţii, incendiul
când s-a datorat naturii mărfurilor sau fenomenelor naturii.
Sunt considerate în practica judiciară împrejurări care nu exclud răspunderea transportatorului: faptul de a
nu izola lucrurile inflamabile sau supuse fermentaţiei de celelalte lucruri care din această cauză se deteriorează,
alegerea unui drum neîntreţinut, când avea altul mai bun, schimbarea itinerarului fără învoirea expeditorului, furtul
nearmat, incendiul care nu se datorează forţei majore, faptul că un cărăuş a luat asupră-şi cazurile fortuite, faptul că
pierderea sau avarierea au fost înlesnite sau provocate de starea rea a materialului, insuficienţa personalului,
defectarea sistemului de frânare al autovehiculului, căldura sau îngheţul când au fost previzibile, aglomeraţia
mărfurilor la încărcare, defectarea mijloacelor de transport, ciocnirea trenurilor sau deraierea.
a-şi executa obligaţiile asumate, adică după expirarea termenului în care transportatorul trebuia
să livreze lucrul destinatarului. Debitorul va fi exonerat de răspundere dacă se dovedeşte că
lucrul ar fi pierit chiar dacă se afla la creditorul său şi în cazul în care însăşi întârzierea se
datorează forţei majore;
b) dacă prin clauză contractuală sau prin convenţie, debitorul şi-a asumat răspunderea şi
pentru anumite cazuri de forţă majoră care se numesc cazuri exceptate31.

Fapta terţului. Potrivit art. 1352 Cod civil, fapta victimei înseşi şi fapta terţului înlătură
răspunderea chiar dacă nu au caracteristicile forţei majore, ci doar pe cele ale cazului fortuit, însă
numai în cazurile în care, potrivit legii sau convenţiei părţilor, cazul fortuit este exonerator de
răspundere.
Fapta terţului în dreptul transporturilor exclude răspunderea transportatorului numai dacă
întruneşte caracteristicile forţei majore, fapta terţului fiind asimilată forţei majore dacă nu a putut
fi prevăzută şi împiedicată32.

Fapta creditorului. Fapta creditorului – expeditor sau destinatar – poate exclude în

întregime sau parţial răspunderea civilă a transportatorului33. Pentru ca răspunderea acestuia să
fie exclusă în întregime, trebuie ca fapta creditorului să îndeplinească trăsăturile forţei majore,
adică să fie imprevizibilă şi imposibil de împiedicat; altfel, se vor aplica regulile culpei
comune.34

Răspunderea în transportul succesiv sau combinat

§1. Scurt istoric

Scurt istoric. În reglementarea anterioară, transporturile succesive erau transporturile

realizate în baza unui document unic de transport, în care cel dintâi transportator își angaja
răspunderea pentru cărăuşii ulteriori. Acest tip de transport se clasifica, la rândul său, în: (a)
transporturi omogene, transporturile ce erau efectuate cu acelaşi tip de mijloc de transport pe
întreg parcursul, dar de transportatori diferiţi și (b) transporturi multimodale sau mixte, în cazul
în care se foloseau mijloace de transport diferite.
Transporturile omogene erau acele transporturi ce se executau cu aceleaşi tip de mijloace
de transport pe întreg parcursul, parcurs efectuat de mai mulţi transportatori. În acest caz, se
ridica următoarea problemă: împotriva cărui transportator se va naşte dreptul la acţiune în caz de
neexecutare lato sensu a obligaţiilor contractuale? Articolul 436 alin. (1) C.com. dădea o
rezolvarea acestei probleme. Astfel, potrivit acestui articol, orice cerere de despăgubire trebuia
îndreptată „contra primului sau ultimului cărăuş”. Tot acest articol arata că cererea putea fi
31
Şt. Scurtu, op. cit., p. 96.
32
De exemplu, coliziunea dintre un camion şi maşina unei terţe persoane nu are natura unui eveniment de forţă
majoră în cazul în care se dovedeşte că accidentul putea fi evitat de un şofer experimentat.
33
În cazul contractului de transport, expeditorului şi destinatarului li s-ar putea imputa următoarele fapte:
expeditorul a declarat fals conţinutul coletului, a predat produse excluse de la transport de vreo lege specială, sub
denumire falsă, inexactă sau incompletă şi sunt confiscate de autorităţi, expeditorul nu a indicat în documentele de
transport şi eventual pe ambalaje particularităţile lucrurilor, care reclamau condiţii speciale sau anumite măsuri în
timpul transportului, prepusul desemnat de expeditor sau destinatar să însoţească transportul nu a luat măsurile
necesare pentru asigurarea integrităţii lucrului transportat, expeditorul a indicat greşit adresa destinatarului.
34
E. Cristoforeanu, op. cit., p. 241.
îndreptată şi împotriva cărăuşului intermediar, dacă se proba că dauna s-a produs în perioada
când acesta a efectuat transportul.
Transporturile multimodale erau acele transporturi ce se realizau cu mijloace de transport
35
diferite .
În contextul inexistenței unei reglementări exprese pe această problemă juridică, literatura
de specialitate36 a propus ca răspunderea să fie cârmuită de principiul că fiecare transportator
răspunde în temeiul propriului său regim şi să existe solidaritate pasivă între ei.

§2. Reglementarea Codului civil român în materie

Noțiune. Legislația actuală, spre deosebire de cea anterioară, definește prin articolul 1957
Cod civil român, transportul succesiv și transportul combinat.
Astfel, transportul succesiv este cel efectuat de doi sau mai mulţi transportatori succesivi
care utilizează acelaşi mod de transport, iar transportul combinat este cel în care acelaşi
transportator sau aceiaşi transportatori succesivi utilizează moduri de transport diferite.
Transportatorii se succedă până la destinaţie și îşi predau unul altuia bunurile transportate, fără
intervenţia expeditorului.

Răspundere. În privința angajării răspunderii pentru acest tip de transport, dacă în lege
nu se prevede altfel, în cazul transportului succesiv sau combinat, acţiunea în răspundere se poate
exercita împotriva transportatorului care a încheiat contractul de transport sau împotriva
ultimului transportator.
În privința despăgubirilor, în raporturile dintre ei, fiecare transportator contribuie la
despăgubiri proporţional cu partea ce i se cuvine din preţul de transport.
Dacă, însă, paguba este produsă cu intenţie sau din culpa gravă a unuia dintre
transportatori, întreaga despăgubire incumbă acestuia. Totodată, dacă unul dintre transportatori
dovedeşte că faptul păgubitor nu s-a produs pe durata transportului său, acesta nu este obligat să
contribuie la despăgubire.
Dacă nu se solicită menţionarea în documentul de transport, cu ocazia predării bunului
transportatorului următor, a stării în care au fost preluate bunurile, se prezumă că bunurile au fost
predate în stare bună de la un transportator la altul.
În transportul succesiv sau combinat, ultimul transportator îi reprezintă pe ceilalţi în ceea
ce priveşte încasarea sumelor ce li se cuvin în temeiul contractului de transport, precum şi cu
privire la exercitarea drepturilor, iar transportatorul care nu îşi îndeplineşte aceste obligaţii,
răspunde faţă de transportatorii precedenţi pentru sumele ce li se cuvin acestora37.

35
De exemplu, tren – camion, tren – navă etc.
36
O. Căpăţînă, op. cit., p. 299.
37
Art. 1999-2000 Cod civil român.