Banca

CUPRINS
CAPITOLUL I...............................................................................................................................................................2
INSTITUTUL MONETAR EUROPEAN (I.M.E.) – PRECURSOR AL SISTEMULUI EUROPEAN AL
BĂNCILOR CENTRALE (S.E.B.C.).........................................................................................................................2
1.1. Consideraţii de ordin istoric................................................................................................................2
1.2. Delimitări conceptuale...........................................................................................................................9
1.3. Aspecte privind evoluţia Sistemului Monetar European...........................................................10
1.3.1. Planul Werner....................................................................................................................................10
1.3.2. Şarpele monetar european. Sistemul de la Bretton Woods.................................................14
1.3.3. Crearea şi funcţionarea Sistemului Monetar European........................................................15
1.3.4. De la Sistemul Monetar European la Uniunea Economică şi Monetară............................17
1.4. Apariţia, personalitatea juridică, obiectivele, sarcinile şi funcţiile I.M.E...............................18
1.5. Administrarea I.M.E. şi resursele sale financiare.........................................................................22
CAPITOLUL II............................................................................................................................................................27
BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ (B.C.E.) ŞI SISTEMUL EUROPEAN AL BĂNCILOR CENTRALE
(S.E.B.C.)....................................................................................................................................................................27
2.1. Înfiinţarea B.C.E. – sarcini şi obiective...........................................................................................27
2.2. Organizarea B.C.E................................................................................................................................29
2.3. Funcţiile, operaţiunile şi actele juridice ale Băncii Centrale Europene.................................32
2.4. Băncile Centrale Naţionale.................................................................................................................41
2.5. B.C.E. - Pivotul Uniunii Monetare Europene.................................................................................42
2.5.1. Elemente sine gua non pentru funcţionarea Uniunii Economice şi monetare (U.E.M.)42
A. Planul Delors şi Tratatul de la Maastricht.................................................................................42
B. Criteriile de convergenţă...............................................................................................................44
C. Reglementări de bază ale Uniunii Europene privind introducerea Euro..........................45
2.5.2. Autoritatea B.C.E. şi stabilirea preţurilor..................................................................................47
2.6. BCE şi criza financiară mondială.....................................................................................................53
CAPITOLUL III...........................................................................................................................................................56
IMPLEMENTAREA MONEDEI UNICE – EURO..................................................................................................56
3.1. Punerea în circulaţie a EURO............................................................................................................56
3.2. Avantajele şi dezavantajele introducerii EURO............................................................................60
3.3. Perspectivele eurozonei.....................................................................................................................64
3.4. EURO - monedă de referinţă pentru România..............................................................................66
CONCLUZII.................................................................................................................................................................68
BIBLIOGRAFIE..........................................................................................................................................................74
Capitolul I. Institutul Monetar European - precursor al Sistemului European al Băncilor Centrale
CAPITOLUL I
INSTITUTUL MONETAR EUROPEAN (I.M.E.) – PRECURSOR AL
SISTEMULUI EUROPEAN AL BĂNCILOR CENTRALE (S.E.B.C.)
1.1. Consideraţii de ordin istoric
Uniunea Europeană, în forma în care se găseşte în prezent, este rezultatul unui îndelungat
proces istoric, marcat de numeroasele conflicte ce au avut loc pe continentul european. Mulţi
gânditori în diferite perioade de timp au văzut rezolvarea acestei probleme printr-o Uniune a
ţărilor europene.
Primul care a susţinut ideea păcii prin organizarea de confederaţii a fost Platon. În acea
vreme, confederaţia cetăţilor greceşti dispunea de instituţii religioase şi politice comune, forumul
de soluţionare a diferendelor dintre cetăţi constituindu-l Consiliul amficţionilor1.
În perioada romană, datorită prevalenţei pornirilor războinice, de cucerire, a fost părăsită
ideea de arbitraj, romanii neconcepând ideea soluţionării în alt mod decât prin război a
diferendelor dintre ei şi popoarele considerate „barbare”. „Pax romana” - aspiraţia Romei -
avea în vedere unificarea întregii Europe, dar sub dominaţia romană.
Ideile generoase ale creştinismului au oferit temeiul reluării propunerilor de soluţionare
paşnică a diferendelor în spiritul religiei creştine şi de organizare a unor instituţii care să permită
menţinerea păcii în condiţiile când aceasta era ameninţată. În această perioadă, papii au servit deseori
ca arbitri în litigiile dintre diverşi suverani2.
În plan teoretic, apar numeroase proiecte de organizare a păcii.
Pierre Dubois, avocat şi procuror francez, a scris De recuperatione Terrae Sanctae în
care cerea o reformă a Bisericii, un învăţământ laic şi propunea organizarea unei federaţii
europene cu un organism central , un conciliu format din oameni înţelepţi, pricepuţi, credincioşi
şi bogaţi pentru a fi feriţi de corupere3.
În 1464, regele Boemiei, Georges de Podiebrad propunea regelui Franţei Louis XI
constituirea unei confederaţii europene care, limitând suveranitatea statelor, să fie dotată cu
1
Viorel Marcu - DREPT INSTITUŢIONAL COMUNITAR, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pag. 6.
2
Un celebru caz de arbitraj este cel al papei Alexandru al Vl-lea în litigiul dintre Spania şi Portugalia, care s-a
soldat cu o împărţire practică a lumii noi între aceste două mari puteri ale vremii.
3
Irina Moroianu Zlătescu, Radu C. Demetrescu - DREPT INSTITUŢIONAL EUROPEAN, Editura Olimp,
Bucureşti, 1999, pag. 24.
3
instituţii comune, cum ar fi o adunare în cadrul căreia să se voteze cu majoritate simplă, şi, de
asemenea, o Curte de Justiţie, un buget federal şi o forţă armată comună4.
În 1598, Albericus Gentilis propune şi el un proiect de organizare a statelor pe baze
juridice, iar în 1625 Hugo Grotius preconizează o asociaţie internaţională a principilor creştini.
Din aceeaşi perioadă datează şi un proiect foarte îndrăzneţ de organizare internaţională,
elaborat de Emeric Crucé, care sugera pentru prima oară includerea într-o asociaţie internaţională
a unor ţări necreştine, pentru a se putea asigura astfel o pace veşnică printr-o reglementare
juridică şi printr-un arbitraj internaţional. De menţionat este că în acest proiect se sugera, în
premieră, adoptarea unei monede internaţionale care să faciliteze schimburile dintre ţări.
Dintre proiectele timpului respectiv se cuvine a se menţiona în mod deosebit proiectul
elaborat de Maximilian Bethune, Duce de Sully, ministrul regelui Henric al IV-lea, în 1645, prin
care se avansa ideea unităţii europene şi a realizării unei bune înţelegeri între catolici şi
protestanţi.
Planul Sully avea un caracter preponderent politic şi propunea o federaţie europeană din
care urma să facă parte 15 principate. Deşi federaţia purta numele de „republică”, conducătorul
ei trebuia să fie regele Henric al IV-lea. Preşedintele federaţiei nu putea fi ales însă de două ori
consecutiv şi nici din aceeaşi familie. Parlamentul european urma să cuprindă 66 de membri,
care urmau să fie reînnoiţi din trei în trei ani. Totodată, se înfiinţau şase consilii regionale, care
reprezentau în fond tribunale de arbitraj. Proiectul avea în vedere pentru prima dată încheierea
unor tratate speciale de comerţ şi trafic. El preconiza, în acelaşi timp, crearea unei armate unice,
cu un efectiv de 75000 de oameni, având ca singură menire să alunge pe turci din Europa şi să
mărească astfel teritoriul european al federaţiei. Un obiectiv de perspectivă al planului Sully era
elaborarea Constituţiei europene şi asigurarea libertăţii comerţului de-a lungul întregii Mări
Mediterane, precum şi pe Marea Neagră.
Un entuziast apărător al ideii federaliste a fost, în secolul XVIII, Abatele Saint Pierre. El
a elaborat, în 1713, un proiect de constituire a unei Ligi a celor 24 de state creştine, la care urma
să se alăture şi Turcia, implicând constituirea unui corp reprezentativ (Parlamentul) cu sediul la
Utrecht — oraş de care erau legate interesele internaţionale ale acelui timp, limitarea forţelor
armate la 6000 de soldaţi pentru fiecare ţară, precum şi instituirea unui tribunal însărcinat cu
judecarea eventualelor conflicte. Proiectul Abatelui Saint Pierre a fost trimis tuturor şefilor de
state şi oamenilor luminaţi ai timpului. Cu toate acestea, efectul său a fost redus.
Într-o scrisoare adresată lui Voltaire, regele Frederic cel Mare scria5:
4
Roxana Munteanu - DREPT EUROPEAN. EVOLUŢIE - INSTITUŢII - ORDINE JURIDICĂ, Editura Oscar
Print, Bucureşti 1996, pag. 18.
5
Viorel Marcu, op. cit., pag. 7.
4
„De Saint Pierre mi-a trimis una din cărţile sale, pentru asigurarea păcii veşnice în
Europa. Proiectul este frumos şi lesne de înfăptuit, dar nu-i lipseşte decât ceva pentru a fi
îndeplinit: consimţământul Europei şi încă ceva tot aşa de neînsemnat”.
Mai caustic, cardinalul Fleury, într-o scrisoare trimisă Abatelui, îi sugera următoarele:
„Dvs. aţi uitat un articol prim în proiectul dvs., acela care ar prevedea - înainte ca principiile
dvs. să fie puse în practică - trimiterea unei trupe de misionari ca să pregătească spiritul şi
mintea principilor”.
Filosoful german lmmanuel Kant a elaborat, în 1795, un proiect de pace veşnică, proiect
care însuma principii valoroase, printre care renunţarea la forţă, neamestecul şi altele. Spre
deosebire de ceilalţi gânditori amintiţi, care preconizau existenţa unor armate, având chiar
efective limitate, Kant se pronunţa categoric pentru desfiinţarea armatelor permanente. El
propunea, totodată, instituirea unei federaţii de state, cu o constituţie republicană, garantată de
anumite legi pozitive internaţionale, care să servească drept îndrumări la buna sa organizare.
În testamentul său politic, Napoleon îşi exprima încrederea că numai prin pace şi
convingere Europa va putea să pună capăt neînţelegerilor şi să se transforme într-un stat federal.
„Am fost obligat a îmblânzi Europa prin arme; astăzi trebuie să o convingem. Las fiului meu
destulă forţă şi simpatie pentru ca să poate continua opera mea prin singurele arme ale unei
diplomaţii luminate şi conciliatoare... Europa prin legături federale indisolubile ... Învingător al
Rusiei la 1812, problema păcii ar fi fost rezolvată pe 100 de ani”.
În secolul al XIX-lea se remarcă planul prinţului Adam Czartoriski, prezentat ministrului
William Pitt, prin care se sugera asigurarea păcii eterne printr-o înţeleaptă repartiţie între state cu
o populaţie grupată după legătura lor de sentimente şi după interesele lor geografice şi
economice.
În 1821, Joseph de Maestre, în lucrarea sa „Soirées de Sanct Petersburg”, emite ideea
unei Societăţi a Naţiunilor. Tot în această perioadă, revoluţionarul italian Mazzini întrezăreşte o
federaţie europeana printr-o prăbuşire a tronurilor, care ar putea determina apariţia „tinerei
Europe”.
Secolul XIX este, prin excelenţă, secolul unor propuneri federaliste. La Congresul
pacifist de la Paris din 1849, Victor Hugo rosteşte celebrele cuvinte: „Va veni ziua când armele
vor cădea din mâini şi bombele tunurilor vor fi înlocuite cu cuvântul şi cu dreptul de vot
universal al popoarelor ... va veni o zi când tunurile nu se vor mai vedea decât prin muzee, şi
lumea se va mira că au fost vreodată cu putinţă. . .Şi va veni ziua când vom vedea două grupări
uriaşe: Statele Unite ale Europei şi Statele Unite ale Americii dându-şi mâna prietenească peste
ocean...”.
5
În 1878, juristul elveţian Johann Kaspar Bluntshchli avansează ideea unei confederaţii a
statelor europene, condusă de un consiliu federal cuprinzând delegaţi ai tuturor statelor europene
şi un Senat, însumând delegaţii parlamentare din partea tuturor statelor membre ale
confederaţiei.
Din aceeaşi perioadă se pot menţiona proiectul scriitorului Godin (1883), proiectul lui
Frederich Passy şi Randal Cremer pentru crearea unei Uniuni Interparlamentare (1888), proiectul
lui François Crispy (sfârşitul secolului XIX), discuţiile purtate în cadrul celor două Conferinţe de
la Haga (1899, 1907) ş.a.
O perioadă fertilă promovării ideilor federaliste se deschide odată cu înfiinţarea Ligii
Naţiunilor. În 1923 se înfiinţează, la Viena, cunoscuta Asociaţie Paneuropa, sub preşedinţia
contelui Richard V. Coudenhove Kalergi, iar în 1929 scriitorul italian Bartolucci fondează o
Asociaţie de pace în spiritul ideilor extremei drepte.
Marile idei federaliste în perioada interbelică sunt sintetizate în special în două
documente: proiectul contelui Kalergi şi planul Briand, elaborat la 1 mai 1930 şi supus
examinării Ligii Naţiunilor la 17 mai acelaşi an.
Proiectul unui Pact paneuropean elaborat de contele Kalergi cuprindea 20 de articole în
care erau enunţate principiile potrivit cărora statele suverane „vor alcătui o alianţă eternă pentru
a asigura pacea europeană”. Noua organizaţie urma să poarte titulatura de ‚Statele federale
europene”, toţi cetăţenii statelor federale devenind şi cetăţeni europeni.
Membrii federaţiei urmau să respecte Pactul Ligii Naţiunilor şi Pactul Briand-Kellogg, iar
diferendele dintre state urmau să fie judecate de o Curte federală. Minorităţile naţionale trebuiau
să se bucure de drepturi egale cu majoritatea cetăţenilor în faţa legilor, precum şi în ce priveşte
liberul exerciţiu al limbii, învăţământului, presei şi practicarea cultelor religioase.
Organele preconizatei federaţii erau Consiliul, cuprinzând câte un reprezentant al fiecărui
stat, cu drept de vot; Adunarea, însumând delegaţi ai parlamentelor sau instituţiilor analoge şi
Curtea federală, care examina conflictele dintre statele federate, decizând totodată în ceea ce
priveşte conflictele dintre autorităţile federale şi guvernele statelor federate.
Uniunea Juridică internaţională a elaborat şi ea un anteproiect de Uniune Europeană,
inspirat din ideile lui Aristide Briand. În concepţia sa, organizaţia europeană urma să fie realizată
în etape succesive, acţionându-se în cadrul Societăţii Naţiunilor. Se prevedeau ca organe ale
organizaţiei europene conferinţele, un consiliu, comisiile permanente şi un secretariat.
Memorandumul Briand, transmis Societăţii Naţiunilor, relua şi dezvolta ideile federaliste
exprimate de omul politic francez în toată perioada de după primul război mondial, şi în special
în discursul din 5 septembrie 1929. Memorandumul avea grijă să sublinieze că în cadrul
6
măsurilor preconizate, suveranitatea absolută şi independenţa politică a statelor din Uniune

urmau să fie păstrate şi respectate întocmai, fără a suferi nici un fel de prejudiciu.
Un rol important era acordat Ligii Naţiunilor, Briand considerând că proiectele sale
federaliste pot fi realizate numai într-un asemenea cadru. „Nu este vorba acum de a constitui un
grup european în afara Societăţii Naţiunilor; ci, dimpotrivă, de a armoniza interesele europene
sub controlul şi în spiritul Societăţii Naţiunilor, întregind în sistemul său universal, un sistem
limitat, cu atât mai efectiv. Realizarea unei organizaţii federative a Europei va fi întotdeauna
raportată Societăţii Naţiunilor ca un element de progres la activul său, din care naţiunilor
extraeuropene ele însele vor putea beneficia”.
Ideile europene şi-au găsit o realizare concretă după cel de al doilea război mondial, când
au fost edificate instituţiile comunitare, ale căror competenţe au crescut în mod considerabil,
dimensiunii economice a integrării adăugându-i-se cu timpul şi o puternică dimensiune politică
şi militară.
„Războiul a lăsat în urma sa atâtea ruine încât nevoile Europei sunt acum mai mari
decât capacitatea de a plăti. Este necesar să luăm în considerare un ajutor suplimentar, cu
riscul expunerii la o dislocare economică, socială şi politică”… Pe 5 iunie, într-un discurs rostit
la Universitatea Harvard, secretarul de stat american, generalul Marshall, propune statelor
europene să prelungească şi să sporească ajutorul economic nord-american, care, la sfârşitul
conflictului mondial, îmbrăcase diferite forme. Dar Statele Unite pun o condiţie pentru această
ofertă, statele europene vor trebui să participe la o instituţie însărcinată cu gestiunea colectivă a
ajutorului şi cu colaborarea unui program de reconstrucţie europeană. Aceasta va constitui
prilejul desfăşurării Conferinţei de Cooperare Economică Europeană 6 care va studia bilanţul
nevoilor comune. Pe 16 aprilie 1948 este semnată convenţia instituind Organizaţia Europeană de
Cooperare Economică. Şaisprezece state sunt părţi ale acestei convenţii: Austria, Belgia,
Danemarca, Franţa, Grecia, Islanda, Irlanda, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Regatul
Unit, Suedia, Elveţia şi Turcia, precum şi zonele occidentale de ocupaţie din Germania şi
teritoriul Triestului. Între timp Uniunea Sovietică a convins „noile democraţii” ale Europei
centrale şi răsăritene să nu accepte oferta americană – în special Cehoslovacia, care se raliase
propunerii lui Marshall. Ulterior, două state vor fi admise în OECE, Republica Federală
Germania în 1955 şi Spania în 1959.
Odată cu lansarea, în cadrul unei conferinţe de presă ce a avut loc la Paris, la 9 mai 1950,
a planului „Schumann” se trece la o fază hotărâtoare în destinul comunităţilor europene. La cele
trei principii fundamentale ale acestui plan, care urmărea plasarea producţiei de oţel şi cărbune
6
12 iulie 1947 - Paris.
7
sub o Înaltă Autoritate în cadrul unei organizaţii deschisă altor ţări europene au subscris şase
state: Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda. Au urmat nouă luni de negocieri
între aceste state care s-au concretizat în adoptarea Tratatului stabilind comunitatea Europeană a
Cărbunelui şi Oţelului – CECO – la 18 aprilie 1951.
CECO se prezintă ca un organism cu un înalt grad de integrare, iar instituţional este
format din autorităţi cu caracter supranaţional.
Rolul central îl are Înalta Autoritate, organ independent de statele membre, cu funcţiune
de gestiune şi care reprezintă interesul comunităţii. Ea dispune de fonduri proprii provenite din
prelevări directe percepute asupra agenţilor economici şi taxe vamale unice. Alături de ea mai
funcţionează alte trei organe: Consiliul de miniştrii – organ interguvernamental, cu funcţie de
decizie; Adunarea – formată din parlamentari ai ţărilor membre, delegaţi ai Parlamentelor ţărilor
membre. Acest organ are în principal rolul de control democratic. Cel de-al patrulea organ,
Curtea de Justiţie care are menirea de a asigura respectarea normelor juridice ale comunităţii.
La 25 martie 1957 au fost semnate, la Roma Tratatul stabilind Comunitatea Economică
Europeană (C.E.E.) sau Piaţa Comună şi Tratatul privind instituirea Comunităţii Europene a
Energiei Atomice (C.E.E.A.) sau Euratom, care, împreună cu tratatul CECO au constituit cadrul
legislativ fundamental al integrării economice europene. Intrarea în vigoare a noilor tratate a avut
loc la data de 1 ianuarie 1958, ca urmare a ratificări lor de către părţile contractante conform
propriilor proceduri constituţionale. În ceea ce priveşte organele celor două comunităţi se
observă diminuarea caracterului supranaţional. Înalta Autoritate este înlocuită de o Comisie care,
deşi reprezintă tot interesul comunităţii, şi-a pierdut caracterul dominant supranaţional.
Celelalte trei instituţii: Consiliul (de miniştrii), Parlamentul (Adunarea) şi Curtea de
Justiţie îşi menţin caracterul şi în mare parte atribuţiile.
Deşi o perioadă au existat, în paralel, 2 sisteme instituţionale internaţionale, încă de la
intrarea în vigoare a „Tratatelor de la Roma”, în 1958 s-a avut în vedere reunirea instituţiilor
celor 3 Comunităţi, în instituţii unice, deci realizarea unui sistem instituţional unic 7. În această
direcţie, în anul 1965, prin Tratatul de la Bruxelles s-a consfinţit fuzionarea Comisiilor şi
Consiliilor, astfel încât pentru cele trei comunităţi a fiinţat o singură Comisie şi un singur
Consiliu de Miniştrii.
Fuziunea a fost doar instituţională şi nu funcţională, deoarece, funcţional fiecare dintre
cele patru instituţii au continuat să îşi exercite atribuţiile prevăzute de fiecare din cele trei Tratate
constituite.
7
Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea - DREPT INSTITUŢIONAL COMUNITAR EUROPEAN, Editura Actami,
8
Semnat în februarie 1986, Actul Unic European (AUE) se prezintă sub forma a două
tratate reunite într-un singur instrument. Primul Tratat priveşte reuniunea dispoziţiilor
comunitare, iar cel de-al doilea politica externă.
Prin Actul Unic European se instituie Consiliul european, format din şefii de state şi
guverne din statele membre care nu se confundă cu Consiliul de Miniştrii. Tot prin A.U.E.
anumite puteri de decizie au fost transferate de la Consiliu către Comisie. A fost creat un organ
de jurisdicţie de primă instanţă, Tribunalul, care va funcţiona alături de Curtea de Justiţie.
La întrunirea de la Maastricht din 9-10 decembrie 1991 Consiliul European a pus bazele
unui Tratat, act intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993 prin care s-a realizat Uniunea Europeană
noua formă de integrare bazată pe cele trei Comunităţi existente.
La 17 iunie 1997, şefii de stat şi de guvern ai Uniunii Europene au convenit asupra unui
acord politic privind un nou tratat pentru Europa, Tratatul de la Amsterdam, care avea drept
obiectiv de a întări eficacitatea şi de a răspunde mai bine aşteptărilor cetăţenilor8.
În prima decadă a lunii decembrie 2000 s-au desfăşurat la Nisa lucrările ultimului
Summit al secolului XX al Uniunii Europene 9. Elementul central al Summitului l-a constituit
dezbaterea asupra unui nou tratat care va cuprinde noi reglementări referitoare la instituţiile
principale ale Uniunii Europene şi privind unele politici comune. Astfel, a fost elaborat Tratatul
de la Nisa, semnat la 26 februarie 2001 şi intrat în vigoare la cca. doi ani mai târziu, la 1
februarie 2003.
La 13 decembrie 2007, liderii Uniunii Europene au semnat Tratatul de la Lisabona,
încheind astfel mai mulţi ani de negocieri pe tema aspectelor instituţionale.
Tratatul de la Lisabona modifică Tratatul privind Uniunea Europeană şi Tratatele CE, în
vigoare în prezent, fără a le înlocui. Tratatul va pune la dispoziţia Uniunii cadrul legal şi
instrumentele juridice necesare pentru a face faţă provocărilor viitoare şi pentru a răspunde
aşteptărilor cetăţenilor.
Conform articolului 6 din Tratatul de la Lisabona, „prezentul tratat intră în vigoare la 1
ianuarie 2009 cu condiţia ca toate instrumentele de ratificare să fi fost depuse sau în prima zi a
lunii care urmează depunerii instrumentului de ratificare de către statul semnatar care
îndeplineşte ultimul această formalitate”. Până în prezent, 26 de state membre au ratificat
Tratatul, din care 23 au depus deja instrumentele de ratificare la Roma.
8
Alina Profiroiu, Marius Profiroiu - INTRODUCERE ÎN REALITĂŢILE EUROPENE, Editura Economică,
9
Dumitru Mazilu - INTEGRAREA EUROPEANĂ. DREPT COMUNITAR ŞI INSTITUŢII EUROPENE, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pag. 497.
9
Tratatul de la Nisa, care a intrat în vigoare în 2003, va rămâne baza de lucru a UE până în
momentul în care toate statele membre vor încheia procesul de ratificare a Tratatului de la
Lisabona.
1.2. Delimitări conceptuale
În lucrarea de faţă se încearcă a se avea în vedere, pe lângă Banca Centrală Europeană şi

întreg sistemul monetar european, inclusiv introducerea monedei unice - Euro – toate aceste
aspecte, fiind, de altfel, într-o interdependenţă evidentă.
Pentru a forma o imagine cât mai clară a celor ce vor fi avute în vedere pe parcurs, apare
necesară explicarea, pe scurt, a anumitor termeni centrali ai prezentării pe care o vom încerca în
continuare.
Astfel de termeni sau noţiuni utilizate foarte des, pot fi:
a) Banca Centrală Europeană – Instituţie bancară a Uniunii Europene, înfiinţată la
1 iunie 1998 cu puţin înainte de intrarea în faza a treia a Uniunii Economice şi Monetare şi
introducerea monedei unice „Euro” , şi anume 1 ianuarie 1999.
Rolul BCE este acela de a controla, prin instrumente şi proceduri financiar-bancare,
politica monetară unică a UE, pentru a asigura stabilitatea preţurilor, supravegherea funcţionării
Sistemului Monetar European şi utilizarea Euro.
b) Banca Europeană de Investiţii – Înfiinţată la 1 ianuarie 1958, prin Tratatul de la
Roma instituind Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.), este instrumentul bancar al
Uniunii Europene. B.E.I. acordă împrumuturi şi garanţii pentru finanţarea unor proiecte de
investiţii ce contribuie la dezvoltarea echilibrată a Uniunii Europene10.
c) ECU – este acronimul de la „European Currency Unit”11 . A funcţionat între
1979-1998, fiind în acelaşi timp unitate de cont şi unitate monetară europeană pentru statele
membre ale UE12.
d) EURO – este numele monedei unice europene ce a luat naştere la 1 ianuarie
1999, odată cu intrarea în cea de-a treia fază a Uniunii Economice şi Monetare13.
10
Ion Jinga, Andrei Popescu - INTEGRAREA EUROPEANĂ. DICŢIONAR DE TERMENI COMUNITARI,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, pag. 53-54.
11
Unitate monetară europeană.
12
Ion Jinga, Andrei Popescu, op. cit., pag. 96.
13
Ion Jinga, Andrei Popescu, op. cit., pag. 99-100.
10
Euro dă naştere unuia dintre cele mai mari şi mai puternice blocuri comerciale din lume,
deşi numai 16 din cei 27 membri ai Uniunii Europene fac parte în prezent din zona monedei
unice – aşa-numita „Zonă euro”.
Cu toate că introducerea Euro nu schimbă faptul că zona monedei unice este alcătuită din
ţări diverse şi foarte independente, ea întăreşte fără îndoială legăturile economice şi politice din
regiune şi „greutatea” acesteia în economia mondială. Deoarece succesul Euro va fi determinat
în cele din urmă de colaborarea guvernelor Uniunii Europene într-o largă varietate de domenii,
de la formularea politicii ratei de schimb până la armonizarea sistemelor legale şi a politicii de
securitate.
Privit în această lumină, euro schimbă într-un mod semnificativ balanţa globală a puterii.
Moneda euro este din ce în ce mai utilizată în cazul emisiunii de titluri de datorie publică
şi titluri de datorie pentru întreprinderi. La sfârşitul anului 2006, euro reprezenta aproximativ o
treime din volumul total de datorii de pe piaţa internaţională, iar dolarul american 44%.
Alături de dolarul american, euro este utilizat foarte mult ca o importantă monedă de
rezervă pentru urgenţele monetare. La sfârşitul anului 2006, mai mult de un sfert din rezervele de
valută externă existente la nivel mondial erau în euro, faţă de 18% în 1999. Ţările în curs de
dezvoltare se numără printre cele care şi-au mărit cel mai mult rezervele în euro, de la 18% în
1999 la aproximativ 30% în 2006.
Mai multe ţări îşi gestionează monedele naţionale prin corelarea acestora cu moneda euro
luată ca monedă de referinţă.
În concluzie, se poate spune, fără teama de a greşi, că „Zona Euro” a devenit o
superputere economică, privită din perspectiva comerţului mondial şi a finanţelor globale.
1.3. Aspecte privind evoluţia Sistemului Monetar European

1.3.1. Planul Werner
La finele anilor ‘60, Comunitatea realizase „în linii generale” uniunea vamală şi lansase,
cu bune rezultate, Politica Agricolă Comunitară, creând fundamente temeinice pentru adâncirea
procesului de integrare.
Evenimentele din 1968 au condus la o autentică explozie a salariilor în Franţa şi au forţat
această ţară să devalorizeze moneda în anul următor şi să reintroducă controlul asupra circulaţiei
capitalurilor. Cronicizarea surplusului comercial german (pe fondul unor evidente semne de
slăbiciune a dolarului) a condus la aprecierea mărcii. Acesta a fost semnalul că economiile ţărilor
membre C.E.E. sunt semnificativ divergente. Totuşi, din mai multe puncte de vedere,
performanţele macroeconomice ale tuturor ţărilor participante la exerciţiul integraţionist erau
11
similare. Atunci când Consiliul European din 1969 de la Haga a reconfirmat dorinţa de a se
avansa în direcţia realizării Uniunii Economice şi Monetare (UEM) şi dorinţa de deschidere spre
aderarea de noi membri, scopul adâncirii şi lărgirii părea foarte posibil.
În această fază, Germania trebuia să se pregătească pentru transferul unei părţi din
rezervele sale internaţionale către o instituţie europeană. Franţa propunea, la Haga, crearea
iniţială a unui mecanism de asistenţă comună pentru dezechilibrele din balanţele de plăţi şi
conturarea unei politici armonizate cu privire la monedele terţe. În pofida acestor poziţii relativ
diferenţiate, s-au obţinut angajamente comune conţinând linii directoare identice şi s-a decis
crearea unui grup de experţi format din oficiali cu sediul la Haga, crearea iniţială a unui
mecanism de asistenţă comună pentru dezechilibrele din balanţele de plăţi şi conturarea unei
politici armonizate cu privire la monedele terţe. În pofida acestor poziţii relativ diferenţiate, s-au
obţinut angajamente comune conţinând linii directoare identice şi s-a decis crearea unui grup de
experţi format din oficiali naţionali şi din experţi comunitari14.
În octombrie 1970, grupul de reflecţie astfel constituit, prezidat de Pierre Werner 15, a
realizat un raport detaliat cu privire la modul în care va funcţiona UEM care trebuia finalizată
până în 198016. Planul Werner a fost deosebit de concret cu privire la obiectivele finale ale UEM
care urmau a fi realizate în două etape, până în 1980. Uniunea monetară urma să genereze
„convertibilitatea deplină şi ireversibilă a monedelor ţărilor membre, eliminarea fluctuaţiilor
cursului de schimb, fixitatea irevocabilă a parităţilor şi cursurilor valutare şi completa
liberalizare a fluxurilor de capital”. Acest proces trebuia însoţit de menţinerea monedelor
naţionale la început, şi pregătirea lansării unei monede unice comunitare.
În legătură cu cadrul instituţional necesar pentru a gestiona procesul, Raportul conţine
doar succinte referiri. În centrul acestui sistem instituţional era plasat un sistem comunitar al
băncilor centrale europene, conceput prin analogie cu Sistemul Federal de Rezerve al S.U.A.,
care urma a fi conturat în scopul de a elabora şi monitoriza elementele de fond ale politicii
monetare comune şi ale politicii cursurilor de schimb în raport cu monedele terţe. Raportul, în
contrast cu eforturile actuale de a defini o structură instituţională a UEM şi de articulare a
Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC), a fost mai degrabă vag în ceea ce priveşte
rolul autorităţii monetare comune şi a relaţiilor sale cu autorităţile politice.
Raportul Werner a fost destul de sugestiv cu privire la politicile unitare în raport cu ţările
neparticipante la uniunea monetară, licitând necesitatea unui centru decizional de politică
14
Dumitru Miron ş.a. - ECONOMIA INTEGRĂRII EUROPENE, Editura ASE, Bucureşti, 2001, pag. 208 şi urm.
15
Primul ministru al Luxemburgului în acea perioadă.
16
Werner P., B.H. Ansiaux, Georg Broouwers, Bernard Chappier, REPORT TO THE COUNCIL AND THE
COMMISSION ON THE REALISATION BY STAGES OF ECONOMIC AND MONETARY UNION IN THE
COMMUNITY, Bulletin 11 - 1970 of the EC, Brussels, 1970.
12
economică, subordonat Parlamentului European, care să exercite o influenţă decisivă asupra

politicii economice comunitare, cu referire, în special, la politicile fiscale. Trăsăturile esenţiale
ale tuturor bugetelor publice şi în special modificarea nivelului acestora, natura echilibrelor şi
metodele de finanţare sau cheltuire a acestora vor fi decise la nivel comunitar; politicile
regionale şi structurale nu vor mai rămâne la nivelul ţărilor membre; se prevedea că la nivel
comunitar se va asigura o consultare sistematică şi continuă între partenerii sociali”.
Cu toate că Raportul Werner a acordat o mare importanţă proceselor determinate de
regulile pieţei - libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, capitalurilor şi forţei de muncă-, el a
statuat că mobilitatea factorilor de producţie va fi susţinută şi prin transferuri de fonduri publice
pentru a monitoriza dezechilibrele regionale şi structurale care se vor accentua. Analizate prin
prisma discuţiilor care se poartă în prezent referitor la UEM, apar două diferenţe de abordare, în
plus faţă de practica neglijare a particularităţilor şi procedurilor instituţionale. Raportul a acordat
o importanţă marginală atingerii convergenţei macroeconomice şi unei inflaţii reduse, întrucât
coeficientul iniţial de divergenţă între participanţi era mult mai redus decât în perioada actuală.
Aceste diferenţe de percepţie reflectă, mai degrabă, unghiurile diferite de abordare a modului în
care economiile trebuie să evolueze şi să interacţioneze. Nivelurile de preţuri erau privite a avea
o evoluţie moderată pe fondul unor negocieri salariale pacifiste, rolul central în dinamica lor
revenind evoluţiei costurilor. Dezechilibrele externe erau atribuite, în principal, diferenţelor
existente în ceea ce priveşte măiestria gestionării cererii interne, în special cu ajutorul pârghiilor
bugetare, licitând necesitatea centralizării abilităţilor decizionale în acest domeniu. La acel
moment persistau numeroase restricţii în calea liberei circulaţii a capitalurilor şi decidenţii
politici realizau cu greutate că fluxurile speculative de capital pot provoca ample evoluţii ale
cursurilor de schimb chiar dacă indicatorii macroeconomici nu indicau necesitatea unei ajustări a
ratelor de schimb valutar.
Destul de concret şi ambiţios referitor la prevederile vizând realizarea uniunii economice
şi monetare, Planul Werner a fost abilitat la nivel politic de către ECOFIN prin rezoluţia din 22
martie 1971 cu privire la realizarea pe etape a UEM, prima etapă trebuind să fie atinsă în 1973.
Obiectivele Uniunii Economice şi Monetare au fost aprobate şi de şefii de guvern şi de
stat în octombrie 1972. Uşurinţa cu care s-a realizat consensul s-a datorat celor două
particularităţi interdependente ale abordării-cadru acceptate rapid de cele şase ţări membre şi de
cei trei noi aderenţi.
Prima particularitate s-a definit prin numărul foarte redus al constrângerilor din primul
stadiu. Aceste constrângeri se bazau pe proceduri de consultări prealabile de coordonare a
politicilor economice naţionale. La nivel naţional, deciziile urmau să fie adoptate în baza unor
13
linii directoare comunitare şi să fie monitorizate de organismele comunitare, nefiind prevăzute

sancţiuni pentru neîndeplinirea lor. Transferul de autoritate nu numai că a fost amânat pentru
etapa a doua, dar nu a fost prevăzut un mecanism sau stimulente bazate pe legile pieţei pentru a
accelera procesul.
O a doua trăsătură a fost aparenta reconciliere pe care Planul Werner o realiza între
abordarea economică şi cea monetaristă a integrării europene, evidentă în principalele propuneri
de la Haga din anul anterior. Abordarea economică, susţinută în principal de Germania şi
Olanda, stipula că, cursurile valutare irevocabil fixe şi crearea unei autorităţi monetare unice sunt
obiective care se vor putea realiza doar după o perioadă mai lungă de timp, după ce se va fi
experimentat coordonarea, pe baze voluntariale, se vor fi obţinut performanţe economice
convergente şi se vor fi produs substanţiale transferuri de abilităţi bugetare de la nivel naţional la
nivelul organelor comunitare. A doua abordare a integrării europene, cu un pronunţat caracter
monetarist, susţinută de Franţa, Belgia şi Italia, accentua rolul integrator al adâncirii armonizării
monetare în cadrul Comunităţii. Adoptând o poziţie intermediară şi subliniind necesitatea
realizării de progrese concomitente în spaţiul monetar dar şi în domeniile adiacente, Planul
Wemer a creat un compromis acceptabil în principiu de toate părţile; dezbaterile care au avut loc
la acel moment pe marginea acestor subiecte au fost rezumate, 19 ani mai târziu, în Raportul
Delors.
Atenţia a fost focalizată, atât în Planul Werner, cât şi în documentele ulterior adoptate,
spre ceea ce constituia un panel echilibrat de politici sectoriale care să se armonizeze în stadiul
final. În acest proces, coordonarea monetară şi managementul minuţios al cursurilor de schimb s-
au bucurat de cea mai mare atenţie. Aceste insuficienţe nu s-au aflat în centrul dezbaterilor cu
privire la conţinutul Raportului şi al eforturilor de aplicare a prevederilor sale în prima fază17.
Raportul Werner nu a fost niciodată implementat cu toate că obiectivele Uniunii
Economice şi Monetare au fost în totalitate aprobate de ECOFIN în martie 1971. Consiliul
Ministerial de la acea dată nu a acceptat necesitatea creării unor noi instituţii în afara celor deja
existente şi, prin urmare, nu a sesizat necesitatea modificării Tratatului de la Roma. Respingerea
ideii unui centru de decizie economică nu este surprinzătoare, dat fiind faptul că, nici în prezent,
centralizarea politicilor fiscale, prevăzută de Planul Werner, nu s-a dovedit posibil de realizat în
practică. Eşuarea tentativei de a demonstra necesitatea unei instituţii comune de politică
monetară s-a datorat incompatibilităţii acestei idei cu percepţia existentă în acea perioadă asupra
17
Conţinutul Planului Wemer a fost minuţios analizat de Baer G., Padoa-Schiopa T., THE WERNER REPORT
REVISED, EC Publications Offlce, Louxeinbourg, 1989 şi de Mortensesn Jurgen, FEDERALISIN VERSUS
COORDONATION; MCROECONOMIC POLICY IN THE EUROPEAN COINMUNITY, CEPS Working Papers,
1990.
14
stadiului de uniune monetară şi rolului important acordat Fondului Monetar Internaţional care, la
momentul respectiv, crea posibilitatea menţinerii unor cursuri de schimb fixe, fără să fie nevoie
de alte instituţii monetare.
Neşansa momentului pentru aplicarea Planului Wemer a fost că a coincis cu eşecul
sistemului de la Bretton Woods.
În plus, stabilitatea cursurilor de schimb care a caracterizat începutul anilor ‘60 a fost
obţinută într-un climat economic în care stabilitatea cursurilor nu era legată de sacrificarea unor
obiective ale politicilor economice interne. Ratele inflaţiei erau reduse şi, practic, asemănătoare
în ţările europene până în 1973, iar şomajul era moderat; de aceea nu erau necesare nici politici
fiscale şi monetare riguroase pentru a corecta dezechilibre importante. Mai mult, la acel moment,
mobilitatea capitalurilor era încă modestă, ceea ce dădea un oarecare „răgaz” politicilor
monetare pe termen scurt.
1.3.2. Şarpele monetar european. Sistemul de la Bretton Woods
În timpul acordurilor de la Bretton Woods, Statele Unite se angajează să vândă aur la 35

de dolari uncia. Ţările membre deţin dolari, fapt care nu pune probleme atâta timp cât sunt
asigurate că îi pot converti în aur. Dar când, la începutul anilor `60, suma totală de dolari
deţinută în străinătate depăşeşte suma în aur al FED, incertitudinea legată de convertibilitatea în
aur face sistemul mai puţin credibil. Când preţul aurului pe piaţa privată depăşeşte 35 de dolari
uncia, băncile centrale sunt tentate să-şi convertească dolarii ca să cumpere aur mai ieftin pe
lângă FED. Din cauza dolarilor care ies din Statele Unite şi a temerii că ţările europene ar cere
convertibilitatea lui în aur, Statele Unite sfârşesc prin a suspenda convertibilitatea dolarului în
aur la 15 august 197118.
În lunile care urmează suspendării convertibilităţii în aur a dolarului discuţiile asupra
viitorului sistemului monetar internaţional se încheie cu Acordurile de la Washington, în
decembrie 1971. Marjele de fluctuaţie ale ţărilor europene în raport cu dolarul sunt lărgite de la ±
1% la 2,25%, ceea ce înseamnă implicit că două ţări europene pot avea o marjă maximală de 9%.
Considerând acest interval excesiv şi dorind să se protejeze împotriva variaţiilor dolarului, cele
şase ţări ale Comunităţii Europene – apoi Danemarca, Regatul Unit, Irlanda şi Norvegia puţin
18
Andrew Brociner - EUROPA MONETARĂ. SME, UEM, MONEDA UNICĂ, Institutul European, Iaşi, 1999,
pag. 7-8.
15
după aceea - reduc la jumătate, în martie 1972, marja maximală între ele, adică 4,5%. Cu această
constrângere adiţională, sistemul a fost numit „şarpele” monetar19 în „tunel”20.
Chiar după punerea în aplicare a sistemului, Regatul Unit şi Irlanda părăsesc şarpele în
iunie 1972 şi Italia în februarie anul următor. Acestea nu sunt singurele defecţiuni în sistemul
nou creat, Statele Unite coborând din nou cursul dolarului.
Statele Unite şi ţările europene iau decizia unei fluctuaţii generalizate în martie 1973,
ceea ce marchează abandonul definitiv al sistemului Bretton Woods şi al „tunelului”.
1.3.3. Crearea şi funcţionarea Sistemului Monetar European
Crearea Sistemului Monetar European a fost negociată în cursul anului 1978, având, mai
degrabă, determinanţi politici decât economici. Iniţiativa acestui salt real în planul integrării
monetare europene s-a concentrat la cel mai înalt nivel de decizie politică, şi a fost, încă de la
început, promovată în afara cadrului uzual al arhitecturii decizionale comunitare21.
O serie de propuneri de extindere a procesului de integrare monetară europeană au apărut
în condiţiile unei perioade de mari frământări şi volatilitate la nivel european şi internaţional. Un
număr redus de analişti puteau anticipa, la sfârşitul anului 1977, apariţia unei noi şi radicale
iniţiative care să poată relansa, din temelii, procesul de integrare monetară.
Ideea introducerii unei noi monede compozite (ECU), în locul revenirii la un „şarpe
valutar” revizuit şi lărgit, bazată pe o nouă arhitectură de parităţi bilaterale, a fost pe larg
explicată şi îndelung disputată. Această iniţiativă se inspira din discuţiile purtate în cadrul
Comitetului celor 20 care a propus reformarea mecanismelor de intervenţie într-un Sistem
Monetar Internaţional nou, modificat. Una dintre propuneri viza să confere DST, redefinit în
1976 ca un coş format din numai şase valute, un rol de pivot sau ancoră comună în cadrul unui
sistem monetar global, mai sistematic, principalul avantaj fiind creşterea transparenţei
intervenţiilor.
Cu ocazia ECOFIN, din martie 1977, s-a lansat propunerea ca Comitetul Guvernatorilor
Băncilor Centrale şi Comitetul Monetar să-şi extindă consultările şi asupra problematicii legate
de evoluţia cursurilor de schimb.
Abaterea unei monede de la media comunitară ponderată ca expresie a coşului ECU, în
orice sens, declanşa automat obligaţia ţării în cauză de a interveni pe piaţa valutară. Deşi
susţinătorii sistemului bazat pe ECU, cu toate că nu de puţine ori au arătat că acesta va funcţiona
19
„Şarpele” simbolizează banda de fluctuaţie limitată între ţările europene.
20
„Tunelul” este marja de fluctuaţie în raport cu dolarul.
21
Dumitru Miron ş.a. - op. cit., pag. 216.
16
riguros, nu scăpau din vedere posibilitatea confruntării cu situaţii în care Marca germană să
devină divergentă, lansând provocări autorităţilor germane care aveau de ales între aprecierea
mărcii şi relaxarea politici monetare. Pornind de la acelaşi considerente, autorităţile germane,
susţinute de cele olandeze şi daneze, s-au pronunţat ferm împotriva convenirii unor intervenţii
obligatorii, prin modificarea cursului în ECU al monedei naţionale. Germania împărtăşea
opţiunea franceză, conform căreia marca va cunoaşte o evoluţie pozitivă în raport cu media
ponderată şi acest sistem bazat pe ECU va împinge marca în prima linie a procesului de
intervenţie cu consecinţe imprevizibile în planul controlului monetar.
Rolul coşului ECU în cadrul Sistemului Monetar European şi în procesul de tranziţie
către Uniunea Economică şi Monetară a continuat să fie subiectul unor aprinse controverse. Cea
mai mare parte a disputelor s-a concentrat asupra dimensiunii „private” a ECU şi asupra
detaliilor tehnice legate de această monedă compozită. Ca o concesie faţă de această atitudine,
acordarea unui rol subsecvent pentru ECU, a fost aşa-numitul „compromis belgian”, care
propunea calcularea unui indicator de divergenţă exprimat în ECU în scopul îmbunătăţirii
procesului de coordonare a politicilor macroeconomice.
Încurajarea discretă a Sistemului Monetar European s-a concretizat în conferirea rolului
de activ de rezervă şi mijloc de decontare între băncile centrale pentru ECU.
Obiectivul de creare a unei „zone de stabilitate monetară” a fost inspirat de
îmbunătăţirea performanţelor economice în cadrul CEE unde decalajele de dezvoltare se atenuau
şi ratele inflaţiei erau în scădere, acestea fiind evoluţii cu repercusiuni pozitive la nivelul
cursurilor de schimb.
Pe baza deciziei ferme a celor opt ţări membre ale CEE, SME era gata de „start” la 1
ianuarie 1979, nici una din ţări nesolicitând, la început, revizuirea ratelor centrale de schimb.
Aplicarea concretă a SME a întârziat, acest fapt fiind realizat, efectiv, abia la 13 martie 1979,
pentru a se putea rezolva problema reducerii progresive a sumelor monetare compensatorii şi cea
a trecerii la o nouă unitate monetară comună care să menţină stabilitatea PAC.
În cadrul sistemului nou creat au apărut două angajamente principale22:

1. limitarea deprecierii sau aprecierii unei monede în raport cu altele la maximum
2,25% de o parte şi de alta a unui curs „pivot”;
22
Frédéric Teulon - SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL, Institutul European, Iaşi, 1997, pag. 62-63.
17
2. punerea la dispoziţia Fondului European de Cooperare Monetară a 20% din

rezerva de aur şi dolari, ceea ce garantează un drept la împrumuturi pe termen mediu şi
scurt.
În opoziţie cu situaţia anterioară, unde misiunea ajustării aparţinea exclusiv Băncii
Centrale a ţării a cărei monedă cunoştea o criză, în S.M.E. intervenţiile sunt concertate: ele
angajează cele două Bănci centrale, ale căror monede sunt plasate la extreme.
1.3.4. De la Sistemul Monetar European la Uniunea Economică şi Monetară
Determinanţii de fond, operaţionali şi instituţionali ai SME nu s-au modificat

semnificativ în perioada 1979-1993, deşi climatul european şi internaţional a cunoscut schimbări
substanţiale. Cu toate acestea, ca înfăţişare agregată, sistemul s-a transformat permanent,
realitate ce poate fi asimilată ca dovadă a faptului că arhitecţii săi doreau să înveţe din experienţa
sa şi să contureze un mecanism mai generos şi mai coerent dându-i o dimensiune, mai degrabă,
ofensivă, decât defensivă. Chiar de la apogeul său funcţional, anii 1992-1993, sistemul a fost
supus la o serie de provocări derivate din: aprecierea unora dintre monedele participante,
unificarea Germaniei şi redefinirea priorităţilor noului stat în planul politicii macroeconomice şi
monetară, dubiile manifestate de anumite grupuri privind capacitatea sistemului de a răspunde
noilor cerinţe rezultate din Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene din 1992,
slăbiciunile dolarului american şi, nu în ultimul rând, presiunile speculative semnificative
manifestate pe o piaţă valutară internaţională tot mai volatilă23.
După ce în septembrie 1992, două monede importante - lira italiană şi lira sterlină -‚ au
părăsit sistemul, tensiunile s-au amplificat, iar ECOFIN şi băncile centrale au decis, la 1 august
1993, să lărgească marjele de fluctuaţie de la +/-2,25% la +/-15%.
Perioada 1994-1999 constituie, practic, etapa a doua de trecere de la Sistemul Monetar
European la Uniunea Economică şi Monetară axată în special pe liberalizarea circulaţiei
capitalurilor. Pe parcursul acestei perioade urma să fie nominalizat grupul de ţări (cel puţin zece)
care urma să participe la stagiul 3 al realizării Uniunii Economice şi Monetare - introducerea
efectivă a monedei unice europene. Crearea Băncii Centrale Europene a fost precedată de crearea
Institutului Monetar European care a început să funcţioneze la 1 ianuarie 1994.
Art. 109 F din Tratatul instituind Comunitatea Europeană stipulează înfiinţarea unui
Institut Monetar European (IME), ca o măsură pentru realizarea celei de-a doua etape a Uniunii
23
18
Economice şi Monetare24.
IME avea personalitate juridică în virtutea art. 109 F, paragraful 1 din Tratat, bucurându-
se în fiecare din statele membre de capacitatea juridică cea mai largă recunoscută persoanelor
juridice de legislaţia naţională. În mod special, Institul Monetar European putea să dobândească
şi să înstrăineze bunuri mobile şi imobile şi să stea în justiţie.
IME este un pilon de bază al integrării europene şi este precursorul SEBC. Deşi în
momentul de faţă el nu mai există, locul său fiind luat de la 1 iunie 1998 de Banca Centrală
Europeană, am considerat oportună prezentarea sa, pentru o mai buna înţelegere a mecanismului
comunitar de integrare economică şi monetară în baza prevederilor articolului mai sus menţionat,
a Protocolului 4 din TUE privind Statutul Institutului Monetar European şi a altor reglementări
comunitare, vom face în continuare această prezentare.
1.4. Apariţia, personalitatea juridică, obiectivele, sarcinile şi funcţiile

I.M.E.
Institutul Monetar European s-a constituit în conformitate cu articolul 109 F din Tratatul
instituind CE; el şi-a îndeplinit funcţiile şi şi-a desfăşurat activităţile în conformitate cu
dispoziţiile Tratatului şi ale Statutului său, prevăzut în Protocolul 4 al TUE. Sediul IME a fost la
Frankfurt, iar operaţiunile sale s-au realizat în ECU.
Membrii IME au fost băncile centrale ale statelor membre (băncile centrale naţionale);
„Institutul Monetar Luxemburghez” este considerat bancă naţională a Luxemburgului. În virtutea
art. 109 F din Tratat, Comitetul guvernatorilor şi Fondul European de Cooperare Monetară
(FECOM) se dizolvă, toate activele şi pasivele FECOM transferându-se automat şi integral IME.
I.M.E. a contribuit la realizarea condiţiilor necesare trecerii la cea de-a treia fază a
Uniunii Economice şi Monetare, în special prin:
1. intensificarea coordonării politicilor monetare pentru a asigura stabilitatea
preţurilor;
2. efectuarea pregătirilor necesare pentru constituirea Sistemului European al
Băncilor Centrale (SEBC), pentru implementarea unei politici monetare unice
şi pentru crearea unei monede unice, în cea de-a treia fază:
3. monitorizarea funcţionării Sistemului Monetar European;
4. supravegherea dezvoltării ECU (înlocuit, ulterior, cu Euro).
24
Dan Drosu Şaguna - TRATAT DE DREPT FINANCIAR-FISCAL, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, pag. 474
19
Principalele sarcini ale IME au fost prevăzute de către art. 4 al Protocolului şi erau
următoarele:
1. intensifica cooperarea între băncile centrale naţionale;
2. intensifica coordonarea politicilor monetare ale statelor membre pentru a
asigura stabilitatea preţurilor;
3. efectua consultări asupra problemelor care ţineau de competenţa băncilor
centrale naţionale şi care priveau stabilitatea instituţiilor şi pieţelor financiare;
4. prelua funcţiile FECOM;
5. facilita utilizarea ECU şi îi supraveghea dezvoltarea, inclusiv buna funcţionare
a sistemului de compensaţii în ECU;
6. efectua cu regularitate consultări cu privire la evoluţia politicilor monetare şi
utilizarea instrumentelor de politică monetară;
7. era consultat, în mod normal, de autorităţile monetare naţionale înainte ca
acestea să ia decizii privind politica monetară în contextul cadrului comun al
coordonării exacte.
Până cel târziu la 31 decembrie 1996, IME a precizat cadrul reglementar, organizatoric şi
logistic de care avea nevoie SEBC pentru îndeplinirea sarcinilor sale în cadrul celei de-a treia
faze, în conformitate cu principiul unei economii de piaţă deschise, în care concurenţa să fie
liberă. Acest cadru este prezentat de Consiliul IME Băncii Centrale Europene, la data constituirii
ei, pentru ca aceasta să ia o decizie.
O dată pe an, IME adresa Consiliului un raport asupra stadiului pregătirilor pentru cea de-
a treia fază a UEM; aceste raporturi conţineau o evaluare a progreselor înregistrate pe calea
realizării convergenţei comunitare, precum şi măsurile şi cerinţele pentru realizarea politicii
monetare unice.
În special, conform articolului 109 F, paragraful 3 din Tratat, IME:
1. a pregătit instrumentele şi procedurile necesare aplicării politicii monetare
unice în cursul celei de-a treia etape;
2. a promovat armonizarea regulilor şi practicilor cu privire la colectarea datelor,
elaborarea şi difuzarea statisticilor din domeniile care ţineau de competenţa sa;
3. a elaborat regulile operaţiunilor pe care trebuiau să le întreprindă băncile
centrale naţionale în cadrul SEBC;
4. a promovat eficienţa plăţilor transfrontaliere;
5. a supervizat pregătirea tehnică a bancnotelor Euro (alegerea temei, avizarea
20
dimensiunilor şi a materialului, selecţionarea tipografiilor, etc.).

Funcţiile I.M.E.
Funcţiile Institutului Monetar European se împărţeau în două categorii25:
1. funcţii consultative şi
2. funcţii operaţionale şi tehnice.
Funcţiile consultative erau enunţate în art. 5 din Protocolul 4 al TUE.
Prin împuternicirea dată de art. 109, paragraful 4 din Tratat, Consiliul IME era
împuternicit să formuleze avize sau recomandări asupra orientării generale a politicii monetare şi
a politicii de schimb, precum şi asupra măsurilor aferente acestora luate în fiecare stat membru al
Uniunii. IME putea să prezinte guvernelor şi Consiliului avize sau recomandări cu privire la
politicile susceptibile să afecteze situaţia monetară internă sau externă în Uniune şi, în special
funcţionarea SME.
Consiliul IME putea, totodată, să adreseze recomandări autorităţilor monetare din statele
membre în legătură cu realizarea politicii lor monetare.
IME era consultat de Consiliu asupra oricărui act comunitar (aviz, recomandare, decizie)
propus în domeniul care ţinea de competenţa sa. În limitele şi în condiţiile fixate de Consiliu şi
după consultarea Parlamentului European şi a IME, acesta din urmă era consultat de autorităţile
statelor membre în legătură cu orice proiect legislativ în domeniul care ţinea de competenţa sa.
Legislaţia conţinea şi o prevedere referitoare la posibila lărgire a competenţelor IME
astfel, Consiliul, hotărând în unanimitate, la propunerea Comisiei şi după consultarea
Parlamentului European şi a IME, putea să-i încredinţeze acestuia şi alte sarcini pentru pregătirea
celei de-a treia etape.
Publicarea avizelor şi a recomandărilor IME era decisă de acesta, în unanimitate.
Rapoartele publicate de IME sunt puse gratuit la dispoziţia persoanelor interesate.
Art. 109 F făcea câteva precizări referitoare la rolul IME în paragraful R. Astfel, în
cazurile în care Tratatul CE atribuia BCE un rol consultativ, referirile la BCE erau considerate că
se referă la IME, până la înfiinţarea BCE, iar în cazurile în care acelaşi tratat atribuia IME un rol
consultativ, referirile la IME sunt considerate că se referă la Comitetul guvernatorilor.
În ceea ce priveşte funcţiile operaţionale şi tehnice, în conformitate cu art. 6 al
Protocolului 4 al TUE, IME:
1. asigura multilateralizarea soldurilor care rezultau din intervenţiile băncilor centrale
naţionale asupra monedelor comunitare şi multilateralizarea lichidării intracomunitare a
soldurilor;
25
Dan Drosu Şaguna - op. cit., pag. 476 şi urm.
21
2. administra mecanismul de finanţare pe termen foarte scurt prevăzut în acordul dintre

băncile centrale ale statelor membre ale Comunităţii Economice Europene, care stabilea
modalităţile de funcţionare a SME, şi sistemul de suport monetar pe termen scurt, prevăzut în
acordul încheiat de băncile centrale ale statelor membre ale Comunităţii Economice Europene la
9 februarie 1970, cu toate modificările ulterioare;
3. exercita funcţiile prevăzute în art. 11 din Regulamentul Consiliului CEE nr. 1969/88,
din 24 iunie 1988, care introducea un mecanism unic de suport financiar pe termen mediu al
balanţelor de plăţi ale statelor membre.
IME putea să primească rezerve monetare din partea băncilor centrale naţionale şi putea
să emită ECU în schimbul acestor active, în vederea aplicării acordului SME; aceşti ECU puteau
fi utilizaţi de IME şi de băncile centrale naţionale ca mijloc de plată, precum şi pentru
operaţiunile dintre aceste bănci şi IME. IME lua măsurile administrative necesare pentru punerea
în aplicare a acestor măsuri.
IME putea acorda autorităţilor monetare ale ţărilor terţe şi instituţiilor monetare
internaţionale statutul de „alţi deţinători” de ECU şi putea stabili clauzele şi condiţiile privind
dobândirea, deţinerea sau utilizarea acestor ECU de către „alţi deţinători”.
IME avea dreptul să deţină şi să gestioneze rezerve în valută în calitate de agent pentru
băncile centrale naţionale şi la cererea acestora, băncile centrale naţionale care au depus aceste
rezerve beneficiau şi, respectiv, suportau profiturile şi pierderile aferente acestor rezerve. IME
exercita această funcţie pe baza contractelor bilaterale, în conformitate cu regulile stabilite printr-
o decizie a IME; aceste reguli erau menite să garanteze că operaţiile realizate cu aceste rezerve
nu afectează politica monetară şi politica de schimb duse de autoritatea monetară a unui stat
membru şi că aceste operaţii respectau obiectivele IME şi nu dăunau bunei funcţionări a
mecanismului de schimb al Sistemului Monetar European26.
1.5. Administrarea I.M.E. şi resursele sale financiare
I.M.E. a fost condus şi gestionat de Consiliul I.M.E.27.
26
Art. 64 al Protocolului 4 privind Institutul Monetar European.
27
Art. 109 F, par. 1 din Tratatul C.E.
22
Consiliul IME se compunea din preşedinte şi guvernatorii băncilor centrale naţionale,

dintre care util era vicepreşedintele; dacă un guvernator era împiedicat să participe la o reuniune,
el putea desemna un alt reprezentant al instituţiei sale.
Membrii Consiliului IME, care erau reprezentanţii instituţiilor lor, acţionau pe propria
răspundere în ceea ce priveşte activitatea lor. În exercitarea competenţelor şi în îndeplinirea
misiunilor şi a îndatoririlor care i-au fost atribuite prin Tratat şi prin Statut, Consiliul IME nu
putea să solicite şi nici să accepte instrucţiuni din partea instituţiilor sau organelor comunitare ori
a guvernelor statelor membre. Instituţiile şi organele comunitare, precum şi guvernele statelor
membre s-au angajat să respecte acest principiu şi să nu încerce să influenţeze Consiliul IME în
îndeplinirea sarcinilor sale.
Preşedintele era numit de comun acord de guvernele statelor membre, la nivelul şefilor de
stat sau de guvern, la recomandarea Comitetului guvernatorilor sau a Consiliului IME, după caz,
şi după consultarea Parlamentului European şi a Consiliului European. Preşedintele era ales
dintre persoanele a căror autoritate şi experienţă profesională în domeniul monetar sau bancar
erau recunoscute; preşedintele IME trebuia să fie cetăţean al unui stat membru al Comunităţii
Europene.
Consiliul IME desemna şi un vicepreşedinte. Preşedintele şi vicepreşedintele erau numiţi
pentru o perioadă de trei ani.
Preşedintele îşi exercita funcţia ca activitate cu program complet. În afara cazului în care
a obţinut în mod excepţional o dispensă din partea Consiliului IME, el se angaja să nu desfăşoare
nici o altă activitate profesională, indiferent dacă aceasta era remunerată sau nu. Preşedintele
avea următoarele atribuţii:
1. pregătea şi prezida reuniunile Consiliului IME;
2. prezenta în raporturile exterioare punctul de vedere al IME;
3. era responsabil pentru gestionarea curentă a IME;
4. putea fi audiat, la cererea Parlamentului European sau din proprie iniţiativă, de
comisiile competente ale Parlamentului European.
În absenţa preşedintelui, funcţiile acestuia erau exercitate de către vice-preşedinte.
Condiţiile de angajare a preşedintelui, în special retribuţia, pensia şi alte avantaje privind
securitatea sa socială făceau obiectul unui contract încheiat cu IME şi erau stabilite de Consiliul
IME la propunerea unui comitet compus din trei membri numiţi, după caz, de Comitetul
guvernatorilor sau de Consiliul IME şi trei membri numiţi de Consiliul European. Preşedintele
nu avea drept de vot cu privire la aceste chestiuni.
Dacă preşedintele nu mai îndeplinea condiţiile necesare exercitării funcţiilor sale sau dacă
23
a comis o greşeală gravă, Curtea de Justiţie putea să-l demită, la cererea Consiliului IME.
Consiliul IME era organul abilitat să adopte regulamentul interior al IME. Consiliul IME
stabilea regimul aplicabil personalului IME. Curtea de Justiţie era competentă pentru orice litigiu
existent între IME şi funcţionarii săi. Consiliul IME se reunea de cel puţin zece ori pe an;
reuniunile sale erau confidenţiale. Consiliul, hotărând în unanimitate, putea decide să facă public
rezultatul deliberărilor sale. Fiecare membru al Consiliului, sau persoana desemnată de el să-l
reprezinte, avea un vot.
Membrii Consiliului IME şi personalul acestei instituţii erau obligaţi, chiar şi după
încetarea exercitării funcţiilor lor, să nu divulge informaţiile care, prin natura lor, erau sub
incidenţa secretului profesional. Persoanelor care aveau acces la date reglementate de norme
comunitare care impuneau obligaţia păstrării secretului, le erau aplicabile aceste norme.
IME se angaja din punct de vedere juridic faţă de terţi, prin preşedinte sau vicepreşedinte,
ori prin semnătura a doi membri ai personalului său, autorizaţi în mod corespunzător de către
preşedinte să semneze în numele I.M.E.28.
Consiliul IME lua decizii cu majoritatea simplă a membrilor săi, cu excepţia următoarelor
situaţii, când era necesară unanimitatea29; aprobarea cadrului reglementar, organizatoric şi
logistic de care are nevoie SERC pentru îndeplinirea sarcinilor sale în cadrul celei de-a treia faze;
publicarea avizelor şi recomandărilor adoptate; administrarea rezervelor monetare ale băncilor
centrale naţionale şi acordarea statutului de „alţi deţinători” de ECU unor autorităţi monetare ale
ţărilor terţe.
Domeniile care necesitau o majoritate de 2/3 erau:
1. formularea de opinii şi recomandări cu privire la orientarea politicii monetare şi
valutare a fiecărui stat membru;
2. deţinerea şi gestionarea rezervelor în valută în calitate de agent pentru băncile
centrale naţionale şi la cererea acestora;
3. folosirea (administrarea) resurselor financiare proprii şi adoptarea directivelor
în care sunt stabilite metodele pentru realizarea condiţiilor necesare SERC
pentru îndeplinirea sarcinilor sale în cea de-a treia fază.
IME se bucura pe teritoriul statelor membre de privilegiile şi imunităţile necesare
îndeplinirii sarcinilor sale (art. 21).
Art. 16 din Protocolul nr. 4 al TUE este cel care reglementează resursele financiare ale
I.M.E.30.
28
Art. 22 din Protocol.
29
Art. 10.4 din Protocol.
30
Dan Drosu Şaguna - op. cit., pag. 479-480.
24
IME era dotat cu resurse proprii; cuantumul acestora era determinat de consiliul IME, în
vederea asigurării venitului apreciat ca fiind necesar pentru acoperirea cheltuielilor
administrative implicate de îndeplinirea sarcinilor şi funcţiilor I.M.E.
Art. 16.2 prevede că resursele IME, astfel determinate, erau constituite din contribuţiile
băncilor centrale naţionale în conformitate cu grila de repartiţie avută în vedere de art. 29.1 din
Protocolul 3 al TUE privind Statutul SEBC şi al BCE, şi vărsate la data constituirii IME. În acest
scop, datele statistice utilizate pentru determinarea grilei erau furnizate de Comisie, în
conformitate cu regulile adoptate de Consiliu, hotărând cu majoritate calificată la propunerea
Comisiei şi după consultarea Parlamentului European, a Comitetului guvernatorilor şi a
Comitetului monetar cu caracter consultativ prevăzut de art. 109 C din Tratatul CE.
Consiliul IME, hotărând cu majoritate calificată, determina modalităţile de plată a
contribuţiilor.
Exerciţiul financiar al IME începea în prima zi a lunii ianuarie şi se încheia în ultima zi a
lunii decembrie. Consiliul IME adopta bugetul anual înaintea începerii fiecărui exerciţiu
financiar.
Conturile anuale erau întocmite în conformitate cu principiile stabilite de Consiliul IME.
Conturile anuale erau aprobate de Consiliul IME, iar apoi erau publicate.
Conturile anuale erau verificate de auditori externi independenţi, agreaţi de Consiliul
IME. Auditorii aveau putere deplină pentru a examina toate registrele şi conturile IME şi pentru
a obţine toate informaţiile asupra operaţiunilor acestuia.
Orice excedent al IME era transferat în următoarea ordine (art. 17.5):
1. sumă care urma a fi determinată de Consiliul IME era transferată fondului general de
rezervă al I.M.E.;
2. restul excedentului era distribuit băncilor centrale naţionale conform grilei prevăzute
în art. 16.2.
Dacă exerciţiul financiar al IME se solda cu o pierdere, aceasta se compensa din fondul
general de rezervă al IME; pierderile rămase se compensau prin contribuţiile băncilor centrale
naţionale în conformitate cu grila prevăzută de art. 16.2.
IME, care avea personalitate juridică în virtutea art. 109 F, paragraful 1 din Tratat, se
bucura în fiecare din statele membre de capacitatea juridică cea mai largă recunoscută
persoanelor juridice de legislaţia naţională. În mod special, el putea să dobândească şi să
înstrăineze bunuri mobile şi imobile şi să stea în justiţie31.
Conform art. 15.1 din Protocol, în exercitarea funcţiilor sale şi conform condiţiilor
31
Dan Drosu Şaguna, op. cit., pag. 480.
25
prevăzute în statutul său, IME:

1. formula avize;
2. făcea recomandări;
3. adopta directive şi lua decizii adresate băncilor centrale naţionale.(Art1.5din Protocol).
Avizele şi recomandările IME nu aveau caracter obligatoriu.
Consiliul IME putea adopta directive, în care erau stabilite rnetodele pentru realizarea
condiţiilor necesare SEBC pentru îndeplinirea sarcinilor sale în cea de-a treia fază; directivele
IME nu erau nici ele obligatorii.
Deciziile IME erau obligatorii pentru destinatari în privinţa tuturor elementelor lor, fără a
aduce atingere responsabilităţii autorităţilor competente pentru dirijarea politicii monetare din
statele membre respective.
Art. 19 din Protocolul 4 reglementa problematica controlului jurisdicţional al IME.
Actele juridice ale IME erau supuse, în cazurile şi condiţiile prevăzute în Tratatul privind
UE, controlului şi interpretării Curţii de Justiţie; dacă actul a fost anulat sau omisiunea a fost
declarată contrară prevederilor Tratatului, IME era obligat să ia măsurile necesare pentru a
executa hotărârea Curţii de Justiţie.
Litigiile dintre I.M.E., pe de o parte, şi creditorii săi, debitorii săi sau orice alte persoane,
pe de altă parte, erau soluţionate de instanţele naţionale competente, în afara cazurilor când a fost
declarată competentă Curtea de Justiţie.
Regimul răspunderii IME era cel prevăzut în art. 215 din Tratatul CE; astfel, răspunderea
contractuală a Comunităţii era guvernată de Legea aplicabilă contractului în cauză, iar în materia
răspunderii extracontractuale, Comunitatea trebuia să repare, conform principiilor generale de
drept comune statelor membre, daunele produse de instituţiile sale sau de agenţii săi aflaţi în
exerciţiul funcţiunii lor. Acest articol se aplica în aceleaşi condiţii şi daunelor produse de IME
sau de agenţii săi aflaţi în exerciţiul funcţiunii lor.
Decizia IME de a sesiza Curtea de Justiţie era luată de către Consiliul IME.
Lichidarea I.M.E.
Art. 23 din Protocolul 4 al TUE prevede că, în conformitate cu art. 109 L din Tratatul CE,
IME este lichidat în momentul constituirii Băncii Centrale Europene (B.C.E.). Toate
activele şi pasivele IME sunt transferate în mod automat către BCE. Acesta lichidează IME în
conformitate cu art. 23, iar lichidarea trebuie să fie încheiată la începutul celei de-a treia faze.
Toate creanţele şi datoriile care au rezultat din mecanismul de finanţare pe termen foarte
scurt şi din mecanismul de suport monetar pe termen scurt s-au regularizat până în prima zi a
26
celei de-a treia faze.

Art. 23.4 stipulează că toate activele şi pasivele rămase de la IME vor fi lichidate, iar
surplusul rămas în urma acestei lichidări este distribuit băncilor centrale naţionale conform grilei
prevăzută la art. 29.1 din Protocolul 3 privind Statutul SEBC şi al BCE. Consiliul IME putea lua
măsurile necesare aplicării acestor prevederi.
Odată cu constituirea BCE, preşedintele IME demisionează.
27
Capitolul II. Banca Centrală Europeană şi Sistemul European al Băncilor Centrale
CAPITOLUL II
BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ (B.C.E.) ŞI SISTEMUL EUROPEAN
AL BĂNCILOR CENTRALE (S.E.B.C.)
2.1. Înfiinţarea B.C.E. – sarcini şi obiective
Odată cu intrarea în a treia fază a Uniunii Economice şi Monetare îşi intră în atribuţii
Banca Centrală Europeană şi Sistemul European al Băncilor Centrale configurând principalul
cadru instituţional al Uniunii Economice şi Monetare. Sediul B.C.E. a fost stabilit la Frankfurt,
ca şi sediul I.M.E.
Sistemul European al Băncilor Centrale (S.E.B.C.) şi Banca Centrală Europeană (B.C.E.)
se constituie în virtutea articolului 4 A din Tratatul privind Uniunea Europeană; acestea îşi
îndeplinesc sarcinile şi îşi desfăşoară activităţile în conformitate cu dispoziţiile Tratatului şi ale
Statutului Sistemului European al Băncilor Centrale şi al Băncii Centrale Europene existent într-
un Protocol anexat Tratatului privind Uniunea Europeană (Protocolul 3 al T.U.E.).
S.E.B.C. este compus din Banca Centrală Europeană şi băncile centrale naţionale.(vezi
fig. II.1.).
Obiectivul principal al S.E.B.C. este menţinerea stabilităţii preţurilor. Fără a aduce
atingere obiectivului stabilităţii preţurilor, SEBC sprijină politicile economice generale din
Comunitate, pentru a contribui la realizarea obiectivelor Comunităţii, acţionând în conformitate
cu principiile economiei de piaţă cu liberă concurenţă, favorizând o alocare eficientă a
resurselor32.
După cum se observă din cele prezentate mai sus prin obiectivul principal al ei, Banca
Centrală Europeană, diferă de instituţia „similară” americană, FDE. Aceasta din urmă are în
vedere două obiective importante şi concomitente: menţinerea şomajului la un nivel scăzut şi
stabilitatea preţurilor.
32
Nicolae Dănilă - op. cit. pag. 69.
28
Fig. II.1. Harta Sistemului European al Băncilor Centrale

(www.ecb.int)
Sarcinile fundamentale ale S.E.B.C. sunt:

1. de a implementa politica monetară a Comunităţii;
2. de a desfăşura operaţii de schimb;
3. de a deţine şi administra rezervele oficiale ale statelor membre;
4. de a promova un sistem de plăţi eficient.
Sistemul European al Băncilor Centrale contribuie la buna conducere a politicilor
promovate de autorităţile competente în ceea ce priveşte controlul prudenţial al instituţiilor de
credit şi stabilitatea sistemului financiar.
B.C.E. este consultată:
1. în privinţa oricărui act comunitar propus în domeniile care ţin de competenţa sa;
2. de autorităţile naţionale, în privinţa oricărui proiect legislativ în domeniile care ţin
de competenţa sa, dar în limitele şi în condiţiile fixate de Consiliu;
În domeniile care ţin de competenţa sa, BCE poate prezenta avize instituţiilor sau
organelor comunitare competente sau autorităţilor naţionale.
29
Pentru realizarea sarcinilor Sistemului European de Bănci Centrale, Banca Centrală

Europeană, asistată de băncile centrale naţionale, colectează informaţiile statistice necesare, fie
de la autorităţile naţionale competente, fie direct de la agenţii economici. În acest scop, ea
cooperează cu instituţiile şi organele comunitare, precum şi cu autorităţile competente ale
statelor membre sau ale statelor terţe şi cu organizaţiile internaţionale33.
Banca Centrală Europeană este însărcinată ca, atunci când este necesar, să promoveze
armonizarea regulilor şi practicilor privind colectarea, prelucrarea şi difuzarea datelor statistice
din domeniile care ţin de competenţa sa.
Consiliul stabileşte persoanele fizice şi juridice care au obligaţia declarării, regimul de
confidenţialitate şi regulile adecvate de executare şi de sancţionare.
În domeniul cooperării internaţionale, în vederea îndeplinirii sarcinilor încredinţate
SEBC, BCE decide modul de reprezentare a S.E.B.C.
BCE şi, cu autorizarea sa, băncile centrale naţionale sunt abilitate să participe la
instituţiile monetare internaţionale.
În exercitarea competenţelor şi în îndeplinirea obiectivelor şi îndatoririlor care le sunt
conferite prin prezentul tratat şi prin prezentul statut, nici BCE, nici o bancă centrală naţională şi
nici un membru al organelor lor de decizie nu pot solicita sau accepta instrucţiuni din partea
instituţiilor sau a organelor comunitare, a guvernelor statelor membre sau a oricăror alte
organisme. Instituţiile şi organele comunitare, precum şi guvernele statelor membre se angajează
să respecte acest principiu şi să nu încerce să influenţeze membrii organelor de decizie ale BCE
sau ale băncilor centrale naţionale în îndeplinirea sarcinilor lor34.
2.2. Organizarea B.C.E.
Structura organizatorică a Băncii Centrale Europene (B.C.E.) este tripartită, în cadrul

acesteia desfăşurându-şi activitatea următoarele organe35:
1. Consiliul guvernatorilor (organ de decizie);
2. Comitetul director (organ de administraţie);
3. Consiliul general (organ de execuţie).
SEBC este condus de organele de decizie ale B.C.E.
33
Art. 5 din Protocolul privind statutul Sistemului European al Băncilor Centrale şi al Băncii Centrale Europene
(Statutul SEBC) anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană.
34
Art. 7 din Statutul S.E.B.C.
35
Augustin Fuerea - INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2002, pag.
161-163; Nicoleta Diaconu - SISTEMUL INSTITUŢIONAL AL UNIUNII EUROPENE, Editura Lumina Lex,
30
Banca Centrală Europeană, care are personalitate juridică, se bucură în fiecare din statele
membre de capacitatea juridică cea mai largă, recunoscută persoanelor juridice de legislaţia
naţională; BCE poate în special să dobândească şi să înstrăineze bunuri mobile şi imobile şi să
stea în justiţie.
Organele de decizie ale BCE sunt Consiliul guvernatorilor şi Comitetul director.
Consiliul guvernatorilor se compune din membrii Comitetului director şi guvernatorii
băncilor centrale naţionale36.
Doar membrii Consiliului guvernatorilor prezenţi la şedinţe au drept de vot. Prin derogare
de la această regulă, regulamentul interior poate prevedea că membrii Consiliului guvernatorilor
pot vota prin teleconferinţă. Acest regulament poate totodată să prevadă că un membru al
Consiliului guvernatorilor împiedicat să voteze pe o perioadă mai îndelungată, poate desemna un
supleant care să-l înlocuiască în calitatea sa de membru al Consiliului guvernatorilor.
Fiecare membru al Consiliului guvernatorilor dispune de un vot. În afara dispoziţiilor
contrare conţinute de statutul BCE, deciziile Consiliului guvernatorilor se iau cu majoritate
simplă. În caz de egalitate de voturi, votul preşedintelui este preponderent.
Pentru ca Consiliul guvernatorilor să poată vota, cvorumul necesar este de două treimi
din membri. Dacă cvorumul necesar nu este întrunit, preşedintele poate convoca o reuniune
extraordinară în cursul căreia deciziile pot fi luate fără întrunirea acestui cvorum.
Voturile membrilor Consiliului guvernatorilor sunt ponderate conform repartiţiei
capitalului subscris la BCE de băncile centrale naţionale. Ponderea voturilor membrilor
Comitetului director este egală cu zero. O decizie care necesită majoritatea calificată este
adoptată dacă voturile favorabile exprimate reprezintă cel puţin două treimi din capitalul subscris
la BCE şi cel puţin jumătate din acţionari. Dacă un guvernator nu poate fi prezent, el poate
desemna un supleant pentru a exercita votul său ponderat.
Reuniunile sunt confidenţiale. Consiliul guvernatorilor poate decide să facă public
rezultatul deliberărilor sale.
Consiliul guvernatorilor se întruneşte de cel puţin zece ori pe an.
Comitetul director se compune din preşedinte, vicepreşedinte şi alţi patru membri37.
Membrii îşi îndeplinesc funcţiile ca activitate cu program complet. Nici un membru nu
poate exercita o altă profesie, remunerată sau neremunerată, mai puţin în situaţia în care
Consiliul guvernatorilor i-a acordat o derogare excepţională.
36
Art. 10 din Statutul S.E.B.C. Prin Tratatul de la Nisa, semnat la 26 februarie 2001, se intervine asupra acestui
articol, adăugându-se paragraful 6, care arată că prevederile referitoare la dreptul de vot în cadrul Consiliului
guvernatorilor pot fi amendate printr-o hotărâre luată de Consiliu prin unanimitate. Tratatul de la Nisa (ultimul la
tratat comunitar) a intrat în vigoare începând cu data de 1 februarie 2003.
37
31
Preşedintele, vicepreşedintele şi ceilalţi membri ai Comitetului director sunt numiţi de

comun acord de guvernele statelor membre la nivelul şefilor de stat sau de guvern, la
recomandarea Consiliului şi după consultarea Parlamentului European şi a Consiliului
guvernatorilor, dintre persoane a căror autoritate şi experienţă profesională în domeniul monetar
sau bancar sunt recunoscute.
Mandatul lor are o durată de 8 ani şi nu poate fi reînnoit.
Doar cetăţenii statelor membre pot fi membri ai Comitetului director.
Condiţiile de angajare a membrilor Comitetului director, în special retribuţiile, pensiile şi alte
avantaje privind securitatea socială fac obiectul contractelor încheiate cu BCE şi sunt stabilite de
Consiliul guvernatorilor la propunerea unui comitet compus din trei membri numiţi de Consiliul
guvernatorilor şi trei membri numiţi de Consiliu.
Dacă un membru al Comitetului director nu mai îndeplineşte condiţiile necesare exercitării
funcţiilor sale sau dacă a comis o greşeală gravă, la cererea Consiliului guvernatorilor sau a Comitetului
director, Curtea de Justiţie poate să-l demită.
Fiecare membru al Comitetului director prezent la şedinţe are dreptul să voteze şi dispune
în acest scop de un vot. În afara dispoziţiilor contrare, deciziile Comitetului director sunt luate cu
majoritatea simplă a voturilor exprimate. În caz de egalitate de voturi, votul preşedintelui este
preponderent.
Comitetul director este responsabil pentru gestiunea curentă a Băncii Centrale Europene.
Consiliul guvernatorilor adoptă orientările şi ia deciziile necesare îndeplinirii sarcinilor
încredinţate SEBC prin tratat şi prin statut.
Consiliul guvernatorilor stabileşte politica monetară a Comunităţii, inclusiv, dacă este
cazul, deciziile privind obiectivele monetare intermediare, ratele directoare ale dobânzilor şi
structura rezervelor în cadrul SEBC şi adoptă orientările necesare executării lor38.
Comitetul director implementează politica monetară în conformitate cu orientările şi
deciziile adoptate de Consiliul guvernatorilor. În acest cadru, Comitetul director dă instrucţiunile
necesare băncilor centrale naţionale. În afară de aceasta, Comitetului director îi pot fi delegate
anumite puteri prin decizia Consiliului guvernatorilor.
În măsura în care apare ca posibil şi oportun, şi fără a aduce atingere reglementărilor
comunitare în domeniu, Banca Centrală Europeană apelează la băncile centrale naţionale pentru
executarea operaţiunilor care ţin de sarcinile Sistemului European al Băncilor Centrale.
Comitetul director este responsabil pentru pregătirea reuniunilor Consiliului
guvernatorilor.
38
32
Consiliul guvernatorilor adoptă un regulament interior prin care se determină organizarea

internă a Băncii Centrale Europene şi a organelor sale de decizie.
Preşedintele sau, în absenţa sa, vicepreşedintele prezidează Consiliul guvernatorilor şi
Comitetul director al BCE.
Preşedintele sau persoana pe care o desemnează în acest scop reprezintă BCE în exterior.
Fiecare stat membru asigură compatibilitatea legislaţiei sale naţionale, inclusiv a
statutului băncii sale centrale naţionale, cu tratatul şi Statutul, cel târziu până la data instituirii
SEBC. Statutele băncilor centrale naţionale trebuie să prevadă în special ca durata mandatului de
guvernator al băncii centrale naţionale să fie de cel puţin cinci ani39.
Un guvernator nu poate fi destituit decât dacă nu mai îndeplineşte condiţiile necesare
exercitării funcţiilor sale ori dacă se află în culpă gravă. Decizia de demitere poate fi atacată în
faţa Curţii de Justiţie de guvernatorul în cauză sau de Consiliul guvernatorilor, pe motive de
violare a tratatului sau a oricărei reglementări privind aplicarea sa. Aceste plângeri trebuie
formulate într-un termen de două luni, care curge, după caz, de la publicarea actului, de la
notificarea sa reclamantului sau, în lipsa acesteia, din ziua în care reclamantul a luat cunoştinţă
de act.
2.3. Funcţiile, operaţiunile şi actele juridice ale Băncii Centrale Europene
BCE elaborează şi publică rapoarte asupra activităţii SEBC cel puţin o dată pe trimestru.
Săptămânal este publicată o situaţie financiară consolidată a SEBC.
BCE transmite Parlamentului European, Consiliului Uniunii Europene şi Comisiei
Europene, precum şi Consiliului European un raport anual asupra activităţii SEBC şi asupra
politicii monetare a anului precedent şi a anului în curs.
Rapoartele şi situaţiile avute în vedere mai sus sunt puse în mod gratuit la dispoziţia
persoanelor interesate.
Consiliul guvernatorilor este singurul abilitat să autorizeze emisiunea de bancnote în
cadrul Comunităţii. BCE şi băncile centrale naţionale pot emite asemenea bancnote. Bancnotele
emise de BCE şi de băncile centrale naţionale sunt singurele mijloace de plată legale în interiorul
Comunităţii.
BCE respectă, în măsura în care este posibil, practicile existente în ce priveşte emisiunea
şi aspectul bancnotelor.
39
33
Pentru a-şi efectua operaţiile, BCE şi băncile centrale naţionale pot deschide conturi
pentru instituţiile de credit, instituţiile publice şi pentru alţi participanţi la piaţă şi pot să accepte
active drept garanţie, inclusiv titluri în cont curent.
Pentru a atinge obiectivele SEBC şi a-şi îndeplini sarcinile, BCE şi băncile centrale
naţionale pot:
1. să intervină pe pieţele de capital, fie prin cumpărare şi vânzare fermă (la vedere
şi la termen) sau contracte la termen la curs fix, fie luând sau dând împrumut creanţe şi titluri
negociabile libelate în monedă comunitară sau necomunitară, precum şi de metale preţioase;
2. să efectueze operaţii de credit împreună cu instituţii de credit şi cu alţi
participanţi la piaţă, pe baza unor garanţii adecvate pentru împrumuturile acordate.
BCE defineşte regulile generale ale operaţiilor de open market şi de credit efectuate de ea
sau de băncile centrale naţionale, inclusiv regulile privind comunicarea condiţiilor practicate
pentru încheierea unor astfel de operaţii.
BCE este abilitată să impună instituţiilor de credit din statele membre constituirea de
rezerve obligatorii la BCE şi la băncile centrale naţionale, în conformitate cu obiectivele din
domeniul politicii monetare. Modalităţile de calcul şi determinare a rezervelor minime
obligatorii pot fi stabilite de Consiliul guvernatorilor. Orice abatere constatată în această privinţă
dă dreptul BCE să perceapă dobânzi penalizatoare ori să impună alte sancţiuni cu efect
asemănător.
Consiliul defineşte baza de calcul a rezervelor minime obligatorii şi raportul maxim
autorizat între aceste rezerve şi baza lor de calcul, precum şi sancţiunile adecvate în caz de
nerespectare.
Consiliul guvernatorilor poate decide, cu majoritate de două treimi din voturile
exprimate, să recurgă la alte metode operaţionale de control monetar pe care le va considera
oportune.
Este interzis BCE şi băncilor centrale naţionale să acorde credite fără acoperire şi orice
alte tipuri de facilităţi de creditare instituţiilor sau organelor Comunităţii, administraţiilor
centrale, autorităţilor regionale sau locale, celorlalte autorităţi publice, altor organisme şi
întreprinderi publice ale statelor membre; este de asemenea interzisă şi achiziţionarea, direct de
la ele, a instrumentelor datoriei lor, de către BCE sau de către băncile centrale naţionale.
BCE şi băncile centrale naţionale pot acorda facilităţi, iar BCE poate adopta reglementări,
în vederea asigurării eficacităţii şi solidităţii sistemului de compensări şi plăţi în cadrul
Comunităţii şi în raporturile cu ţările terţe.
34
BCE şi băncile centrale naţionale pot40:

1. să stabilească relaţii cu băncile centrale şi instituţiile financiare din ţările terţe şi,
atunci când este necesar, cu organizaţiile internaţionale;
2. să dobândească şi să vândă, la vedere sau la termen, orice tip de active valutare şi
de metale preţioase. Termenul „active valutare” include titlurile şi orice alte active libelate în
moneda oricărei ţări sau în unităţi de cont, indiferent de forma în care sunt deţinute;
3. să deţină şi să gestioneze activele;
4. să efectueze toate tipurile de operaţii bancare cu ţările terţe şi cu organizaţiile
internaţionale, inclusiv să primească şi să acorde credite.
În afara operaţiunilor care rezultă din sarcinile încredinţate, BCE şi băncile centrale
naţionale pot efectua operaţiuni în scopuri administrative sau în beneficiul personalului lor.
BCE este abilitată să dea avize şi poate fi consultată de Consiliu, de Comisie şi de
autorităţile competente ale statelor membre, în probleme care privesc întinderea şi aplicarea
legislaţiei comunitare în materia controlului prudenţial al instituţiilor de credit şi a stabilităţii
sistemului financiar.
În conformitate cu deciziile luate de Consiliu, BCE poate îndeplini sarcini specifice în
legătură cu politicile în materie de control prudenţial al instituţiilor de credit şi al altor instituţii
financiare, cu excepţia societăţilor de asigurări.
Exerciţiul financiar al BCE şi al băncilor centrale naţionale începe în prima zi a lunii
ianuarie şi se încheie în ultima zi a lunii decembrie.
Conturile anuale ale BCE sunt întocmite de Comitetul director în conformitate cu
principiile stabilite de Consiliul guvernatorilor. Conturile sunt aprobate de Consiliul
guvernatorilor şi apoi publicate.
În scopuri operaţionale şi de analiză, Comitetul director întocmeşte un bilanţ consolidat al
SEBC, cuprinzând activele şi pasivele băncilor centrale naţionale care fac parte din SEBC.
Consiliul guvernatorilor adoptă regulile necesare standardizării procedurii contabile şi
informării asupra operaţiilor băncilor centrale naţionale.
Conturile BCE şi ale băncilor centrale naţionale sunt verificate de către auditori externi
independenţi, recomandaţi de Consiliul guvernatorilor şi agreaţi de Consiliu. Auditorii au puteri
depline în ceea ce priveşte examinarea tuturor registrelor şi conturilor BCE şi ale băncilor
centrale naţionale, şi obţinerea tuturor informaţiilor privind operaţiile lor.
40
Art. 23 din Statutul SEBC.
35
Capitalul BCE, care a devenit operaţional de la constituirea acesteia, se ridica la 5

miliarde ECU41. Capitalul poate fi mărit, dacă este cazul, prin decizia Consiliului guvernatorilor
luată cu majoritatea calificată, în limitele şi condiţiile stabilite de Consiliu.
Băncile centrale naţionale sunt singurele autorizate să subscrie şi să deţină capitalul
BCE42.
Consiliul guvernatorilor, hotărând cu majoritatea calificată, determină cuantumul
capitalului exigibil şi modalităţile de vărsare a capitalului.
Cu unele excepţii, părţile băncilor centrale naţionale din capitalul subscris la BCE nu pot
fi cedate, gajate sau puse sub sechestru.
Grila de repartiţie pentru subscrierea capitalului BCE se stabileşte odată cu constituirea
SEBC şi BCE conform procedurii prevăzute în articolul 109 L, paragraful 1 din Tratat. În cadrul
acestei grile, fiecărei bănci centrale naţionale îi este atribuită o pondere (vezi tabelul nr. II.1.),
care este egală cu suma următoarelor procente43:
1. 50 % din cota pe care statul membru respectiv o reprezintă în cadrul populaţiei
Comunităţii în penultimul an dinaintea constituirii SBEC;
2. 50 % din cota pe care statul membru respectiv o deţine din produsul intern brut
al Comunităţii la preţurile pieţei, constatată în cursul celor cinci ani care au
precedat penultimul an dinaintea constituirii SEBC. Procentajele se rotunjesc la
cel mai apropiat multiplu de 0,05 procente.
După constituirea SEBC, ponderile atribuite băncilor centrale naţionale se vor adapta din
5 în 5 ani. Grila adaptată îşi va produce efectele din prima zi a anului următor.
Băncile centrale naţionale vor pune la dispoziţia BCE rezerve valutare, altele decât
monedele statelor membre, ECU (devenit Euro), poziţii de rezervă la FMI şi Drepturi Speciale
de Tragere, în valoare de până la 50 miliarde ECU (Euro), în echivalent. Consiliul guvernatorilor
decide asupra părţii care poate fi pretinsă de BCE după constituirea sa, precum şi sumele care
vor fi solicitate ulterior. BCE este pe deplin îndreptăţită să deţină şi să gestioneze rezervele care
i-au fost transferate şi să le utilizeze în scopurile prevăzute de Statutul Băncii Centrale Europene.
Tabelul nr. II.1.

Ponderile atribuite fiecărei BCN în grila de repartiţie pentru capital
descrisă la articolul 29 din Statutul SEBC începând cu 1 ianuarie 2009
41
În ansamblul celor 11 ţări care participau la spaţiul euro în 1999, respectivele Bănci centrale naţionale aveau
rezerve în valoare de aproximativ 40 de miliarde de euro în aur (15%) şi dolar şi yeni (85%).
42
La început au fost depuşi doar în jur de 1 miliard de euro de către cele 11 state care participau, la acea vreme,
la euro, celelalte 4 state depunând doar, în medie, 5% din cât ar trebui să depună. La 2 ianuarie 2001 Banca
Naţională a Greciei a depus şi suma care avea să o depună odată cu aderarea la sistemul Euro.
43
36
(Sursa: DECIZIA BĂNCII CENTRALE EUROPENE BCE/2008/23 din 12 decembrie 2008)
Banca centrală naţională europeană Ponderea

Nationale Bank van België/Banque Nationale de Belgique 2,4256 %
Българска народна банка (Banca Națională a Bulgariei) 0,8686 %
Česká národní banka 1,4472 %
Danmarks Nationalbank 1,4835 %
Deutsche Bundesbank 18,9373 %
Eesti Pank 0,1790 %
Central Bank and Financial Services Authority of Ireland 1,1107 %
Bank of Greece 1,9649 %
Banco de Espańa 8,3040 %
Banque de France 14,2212 %
Banca d’Italia 12,4966 %
Central Bank of Cyprus 0,1369 %
Latvijas Banka 0,2837 %
Lietuvos bankas 0,4256 %
Banque centrale du Luxemburg 0,1747 %
Magyar Nemzeti Bank 1,3856 %
Bank Ċentrali ta’ Malta/Central Bank of Malta 0,0632 %
De Nederlandsche Bank 3,9882 %
Oesterreichische Nationalbank 1,9417 %
Narodowy Bank Polski 4,8954 %
Banco de Portugal 1,7504 %
Banca Națională a României 2,4645 %
Banka Slovenije 0,3288 %
Národná banka Slovenska 0,6934 %
Suomen Pankki 1,2539 %
Sveriges Riksbank 2,2582 %
Bank of England 14,5172 %
Contribuţia fiecărei bănci centrale naţionale este stabilită proporţional cu partea sa din
capitalul subscris la Banca Centrală Europeană.
Fiecare bancă centrală naţională deţine o creanţă asupra BCE până la concurenţa
contribuţiei sale. Consiliul guvernatorilor stabileşte denumirea şi remunerarea acestor creanţe.
Banca Centrală Europeană poate cere rezerve valutare suplimentare.
Banca Centrală Europeană poate deţine şi gestiona poziţii de rezervă la FMI (Fondul
Monetar Internaţional) şi DST (Drepturi Speciale de Tragere), precum şi să accepte punerea în
comun a acestor active.
Băncile centrale naţionale sunt autorizate să efectueze operaţiile în legătură cu
îndeplinirea obligaţiilor lor faţă de organizaţiile internaţionale.
Nivelul veniturilor monetare ale fiecărei bănci centrale naţionale este egal cu venitul
anual obţinut din activele deţinute în contrapartidă cu masa monetară aflată în circulaţie şi din
depozitele constituite de instituţiile de credit. Aceste active sunt stabilite de băncile centrale
naţionale în conformitate cu orientările generale stabilite de Consiliul guvernatorilor.
37
În cuantumul veniturilor monetare ale fiecărei bănci centrale naţionale se scade

cuantumul eventualelor dobânzi plătite de respectiva bancă centrală pentru depozitele constituite
de instituţiile de credit.
Consiliul guvernatorilor poate decide să ramburseze băncilor centrale naţionale
cheltuielile efectuate cu ocazia emisiunilor de monedă sau, în cazul unor circumstanţe
excepţionale, pentru pierderile specifice rezultate din operaţiile de politică monetară realizate în
contul SEBC. Rambursarea ia forma pe care o consideră adecvată Consiliul guvernatorilor;
aceste sume vor putea fi compensate cu veniturile monetare ale băncilor centrale naţionale.
Suma veniturilor monetare ale băncilor centrale este repartizată între ele proporţional cu
părţile vărsate la capitalul Băncii Centrale Europene, sub rezerva oricărei alte decizii luate de
Consiliul guvernatorilor în conformitate cu Statutul B.C.E.
Compensarea şi decontarea soldurilor care provin din repartiţia venitului monetar se
efectuează de BCE în conformitate cu orientările stabilite de Consiliul guvernatorilor.
Profitul net al BCE se transferă în următoarea ordine:
1. sumă care urmează a fi determinată de Consiliul guvernatorilor şi care nu poate
depăşi 20% din beneficiul net, este transferată fondului general de rezervă în
limita a 100 % din capital;
2. beneficiul net rămas este distribuit deţinătorilor părţilor BCE proporţional cu
părţile vărsate.
Dacă BCE înregistrează o pierdere atunci aceasta va fi acoperită din fondul general de
rezervă al BCE şi, dacă este necesar, ca urmare a deciziei Consiliului guvernatorilor, din venitul
monetar obţinut în cursul exerciţiului financiar respectiv, proporţional cu şi până la concurenţa
sumelor alocate băncilor centrale naţionale.
Conform dispoziţiilor art. 108 A din Tratat, Banca Centrală Europeană:
1. adoptă regulamente;
2. ia deciziile necesare îndeplinirii sarcinilor conferite SEBC în virtutea
prezentului tratat şi a statutului SEBC;
3. emite recomandări şi avize.
Regulamentul are aplicabilitate generală. El este obligatoriu în toate elementele sale şi
este direct aplicabil în toate statele membre44.
Recomandările şi avizele nu au forţă obligatorie45.
44
Pentru detalii cu privire la regulamente – Augustin Fuerea, DREPT COMUNITAR EUROPEAN. PARTEA
GENERALĂ , Editura All Beck, Bucureşti, 2003, pag. 107.
45
A se vedea, pentru o abordare mai amplă - Augustin Fuerea, DREPT COMUNITAR EUROPEAN. PARTEA
GENERALĂ , op. cit., pag. 127-132.
38
Decizia este obligatorie pentru destinatari în toate elementele sale46.

BCE poate hotărî publicarea deciziilor, recomandărilor şi avizelor sale.
În limitele şi în condiţiile stabilite de Consiliu, conform procedurii prevăzute în articolul
42 din statut, BCE este abilitată să aplice întreprinderilor amenzi sau penalităţi moratorii, în
cazul nerespectării regulamentelor şi deciziilor sale.
Actele şi omisiunile BCE sunt supuse controlului şi interpretării Curţii de Justiţie.
Litigiile dintre BCE, pe de-o parte, şi creditorii săi, debitorii săi sau orice alte persoane,
pe de altă parte, sunt soluţionate de instanţele naţionale competente, în afara cazurilor în care a
fost declarată competentă Curtea de Justiţie.
Răspunderea băncilor centrale naţionale se determină în conformitate cu dreptul naţional
corespunzător.
Curtea de Justiţie este competentă să hotărască pe baza unei clauze compromisorii
conţinută într-un contract de drept public sau de drept privat încheiat de BCE sau în contul
acesteia.
Decizia BCE de a sesiza Curtea de Justiţie este luată de Consiliul guvernatorilor.
Curtea de Justiţie este competentă să hotărască asupra litigiilor privind îndeplinirea de
către băncile centrale naţionale a obligaţiilor care le incumbă potrivit prezentului statut. Dacă
BCE consideră că una dintre băncile centrale naţionale nu şi-a îndeplinit o obligaţie care-i revine
conform prezentului statut, ea poate emite un aviz motivat în această chestiune după ce, în
prealabil, a dat respectivei bănci centrale naţionale posibilitatea de a-şi prezenta observaţiile.
Dacă banca centrală naţională respectivă nu se conformează acestui aviz în termenul stabilit de
BCE, aceasta din urmă poate sesiza Curtea de Justiţie.
Consiliul guvernatorilor, la propunerea Comitetului director, stabileşte regimul aplicabil
personalului BCE. Curtea de Justiţie este competentă să hotărască asupra tuturor litigiilor dintre
BCE şi agenţii săi, în limitele şi condiţiile prevăzute în regimul care le este aplicabil.
Membrii organelor de decizie şi ai personalului BCE şi al băncilor centrale naţionale sunt
obligaţi, chiar şi după încetarea exercitării funcţiilor lor, să nu divulge informaţiile care, prin
natura lor, sunt sub incidenţa secretului profesional. Persoanelor care au acces la date
reglementate de norme comunitare care impun obligaţia păstrării secretului le sunt aplicabile
aceste norme.
46
A se vedea şi, Augustin Fuerea - DREPT COMUNITAR EUROPEAN. PARTEA GENERALĂ , op. cit., pag.
128.
39
BCE se angajează din punct de vedere juridic faţă de terţi, prin preşedinte sau doi membri
ai Comitetului director, ori prin semnătura a doi membri ai personalului său, autorizaţi în mod
corespunzător de către preşedinte să semneze în numele BCE.
BCE se bucură pe teritoriul statelor membre de privilegiile şi imunităţile necesare
îndeplinirii misiunilor sale, în condiţiile stabilite în protocolul asupra privilegiilor şi imunităţilor
Comunităţilor Europene, anexat Tratatului instituind un Consiliu unic şi o Comisie unică a
Comunităţilor Europene, de la Bruxelles, din 1965.
După cum de altfel, am mai amitnit, Consiliul general se constituie ca cel de-al treilea
organ de decizie al BCE. El este compus din preşedintele şi vicepreşedintele BCE, precum şi din
guvernatorii băncilor centrale naţionale. Ceilalţi membri ai Comitetului director pot participa,
fără drept de vot, la reuniunile Consiliului general. Preşedintele sau, în absenţa acestuia,
vicepreşedintele BCE prezidează Consiliul general al BCE.
Preşedintele Consiliului şi un membru al Comisiei pot participa, fără drept de vot, la
reuniunile Consiliului general. Preşedintele pregăteşte reuniunile Consiliului general. Consiliul
general adoptă propriul Regulament Interior.
Funcţiile Secretariatului Consiliului general sunt îndeplinite de BCE.
Consiliul general contribuie:
1. la colectarea informaţiilor statistice prevăzute în statutul BCE;
2. la redactarea rapoartelor de activitate ale BCE;
3. la stabilirea condiţiilor de angajare a personalului BCE.
Consiliul general contribuie la pregătirile pentru stabilirea irevocabilă a cursurilor de
schimb ale monedelor statelor membre care fac obiectul unei derogări, în raport cu monedele,
sau moneda unică, a statelor membre care nu fac obiectul unei derogări.
Consiliul general este informat de preşedintele BCE asupra deciziilor Consiliului
guvernatorilor.
Fiecărei bănci centrale naţionale i se atribuie o pondere în grila de repartiţie pentru
subscrierea capitalului BCE. Băncile centrale ale statelor membre care fac obiectul unei derogări
nu vor vărsa capitalul subscris, în afara cazului în care Consiliul general, hotărând cu o
majoritate care reprezintă cel puţin două treimi din capitalul subscris al BCE şi cel puţin jumătate
din acţionari, decide că un procent minim trebuie vărsat cu titlu de contribuţie la costurile
funcţionării BCE.
Banca centrală a unui stat membru în privinţa căruia derogarea a luat sfârşit îşi varsă
partea subscrisă din capitalul BCE în aceleaşi proporţii ca şi celelalte bănci centrale ale statelor
membre care nu fac obiectul unei derogări şi transferă BCE rezervele sale valutare. Suma care
40
trebuie transferată se determină prin înmulţirea valorii rezervelor valutare care au fost transferate
deja BCE, exprimată în ECU la cursul de schimb în vigoare, cu factorul care exprimă raportul
dintre numărul de părţi subscrise de banca centrală naţională respectivă şi numărul de părţi
achitate deja de celelalte bănci centrale naţionale. Banca centrală în cauză contribuie la rezervele
BCE, la provizioanele echivalente acestor rezerve şi la suma care mai trebuie afectată rezervelor
şi provizioanelor, conform soldului contului de profit şi pierderi din 31 decembrie al anului
anterior încetării derogării. Suma care trebuie vărsată se calculează prin înmulţirea totalului
rezervelor, aşa cum au fost definite şi aşa cum apar în bilanţul aprobat al BCE, cu factorul care
exprimă raportul dintre numărul părţilor subscrise de banca centrală respectivă şi numărul
părţilor deja achitate de celelalte bănci centrale.
La constituirea Comitetului director al BCE, preşedintele său, vice-preşedintele şi ceilalţi
membri ai săi sunt numiţi, de comun acord, de guvernele statelor membre la nivelul şefilor de
stat şi de guvern, la recomandarea Consiliului şi după consultarea Parlamentului European şi a
Consiliului IME. Preşedintele Comitetului director este numit pentru opt ani. Vicepreşedintele
este numit pe patru ani, iar ceilalţi membri - pentru un mandat cu o durată cuprinsă între cinci şi
opt ani. Nici un mandat nu poate fi reînnoit.
După stabilirea irevocabilă a cursurilor de schimb, Consiliul guvernatorilor adoptă
măsurile necesare pentru a garanta ca valutele pentru care a fost stabilit în mod irevocabil cursul
de schimb, să fie schimbate de băncile centrale naţionale la paritatea respectivă.
După cum se poate observa din cele de mai sus, BCE are ca linie directoare în acţiunile
sale o independenţă crescută faţă de factorul politic. Acest lucru a fost rezultatul pus de partea
germană care a dorit, dorinţă îndeplinită de altfel, ca BCE să fie construită după modelul
Bundesbank47, o bancă care s-a bazat încă de la început pe o independenţă crescută faţă de
factorul politic48. O altă caracteristică dominantă a băncii centrale germane preluată de BCE este
faptul că nu agreează o politică activistă, spre deosebire de FED urmărindu-se numai asigurarea
stabilităţii preţurilor.
2.4. Băncile Centrale Naţionale

47
Andrew Brociner - op. cit., pag. 63.
48
Cu toate acestea au existat momente când ea a trebuit să se subordoneze factorului politic, ca de exemplu în
1990, când cancelarul Köhl a dorit să procedeze la o tranziţie rapidă şi să schimbe mărcile Est contra mărcilor Vest
în raport de 1 la 1, cu toată opoziţia Bundesbank impunându-se această soluţie. Un alt exemplu este situaţia din
1979, conflictul având ca subiect intrarea în SME.
41
Băncile centrale naţionale din fiecare stat membru fac parte integrantă din S.E.B.C. şi
activitatea lor se desfăşoară conform orientărilor şi instrucţiunilor B.C.E.
În acest scop fiecare stat membru are obligaţia de a asigura compatibilitatea legislaţiei
sale naţionale, inclusiv a statutului băncii sale naţionale cu dispoziţiile tratatului şi Statutului
S.E.B.C. Statutele băncilor centrale naţionale trebuie să prevadă în special ca durata mandatului
de guvernator al Băncii Centrale Naţionale să fie de cel puţin cinci ani.
Un guvernator poate fi destituit dacă nu mai îndeplineşte condiţiile necesare exercitării
funcţiilor sale sau dacă se află în culpă gravă. Decizia de demitere poate fi atacată în termen de
două luni49 în faţa Curţii de Justiţie, pe motive de violare a tratatului sau altor reglementări
privind aplicarea sa.
Consiliul guvernatorilor trebuie să ia măsurile necesare pentru a asigura respectarea de
către băncile centrale naţionale a orientărilor şi instrucţiunilor B.C.E., solicitând să-i fie furnizate
toate informaţiile necesare.
La rândul lor băncile centrale naţionale exercită funcţii monetare statistice şi de cooperare
internaţională, sub îndrumarea B.C.E.
Aceste bănci pot îndeplini şi alte funcţii decât cele prevăzute în Statut, cu excepţia
cazului în care Consiliul guvernatorilor decide cu majoritate calificată că aceste funcţii nu sunt
compatibile cu obiectivele şi sarcinile S.E.B.C.
Spre deosebire însă de funcţiile prevăzute în Statut, aceste funcţii pe care băncile centrale
naţionale le exercită pe propria lor răspundere şi pe propriul lor risc, nu sunt considerate ca
făcând parte din funcţiile S.E.B.C.50.
Curtea de Justiţie este competentă să hotărască asupra litigiilor izvorând din îndeplinirea
obligaţiilor ce revin băncilor centrale naţionale.
În cazul în care B.C.E. consideră că o bancă centrală naţională nu-şi îndeplineşte
obligaţiile, ea poate emite un aviz motivat după ce l-a dat acesteia posibilitatea de a-şi prezenta
observaţiile.
Dacă banca centrală naţională nu se conformează avizului, B.C.E. poate sesiza Curtea de
Justiţie.
2.5. B.C.E. - Pivotul Uniunii Monetare Europene
49
De la publicarea actului, notificarea făcută reclamantului sau de la data luării la cunoştinţă a actului.
50
Nicoleta Diaconu - op. cit., pag. 170; Dan Drosu Şaguna, - TRATAT DE DREPT FINANCIAR ŞI FISCAL,
Editura All Beck, Bucureşti, 2001, pag. 495.
42
2.5.1. Elemente sine gua non pentru funcţionarea Uniunii Economice şi

Monetare (U.E.M.)
A. Planul Delors şi Tratatul de la Maastricht.

La începutul anilor `90 două evenimente majore au influenţat evoluţiile europene:
1. preluarea de către Jacques Delors a preşedinţiei Comisiei Europene şi
2. căderea zidului Berlinului în 1989.
Pe la mijlocul anilor `80, Europa de Vest parcurgea cea mai lungă perioadă de expansiune
economică după 1945. Mişcările la vârful politic european au avut un impact important asupra
marilor iniţiative europene ce au urmat.
Planul Delors de a crea o singură piaţă pentru bunuri, capital, forţă de muncă şi servicii
către anul 1992 a atras sprijinul oamenilor de afaceri şi al celor politici.
La început, Delors a încercat să-l determine pe preşedintele Mitterand să abandoneze
politica „socialismului într-o singură ţară” şi să îmbrăţişeze principiul stabilităţii cursului de
schimb marcă germană/franc francez. În continuare, Delors a căutat să demonstreze că
beneficiile pieţei interne se pot realiza în cele mai bune condiţii printr-o monedă unică şi prin
renunţarea la nesiguranţa legată de fluctuaţiile cursurilor valutare şi costul tranzacţional înalt în
cazul conversiei valutelor51.
În 1988, la adunarea de la Hanovra, liderii europeni au dat undă verde pentru crearea unui
Comitet însărcinat cu prefigurarea Uniunii Monetare. Acesta a inclus guvernatorii băncilor
centrale din ţările membre şi numeroşi experţi. Delors a devenit primul preşedinte la Comitetului
respectiv.
Raportul Delors în 1989 schiţează trei etape spre Uniunea Economică şi Monetară52:
1. prima etapă: începând cu 1 iulie 1990, înlăturarea controalelor de schimburi pentru a
asigura libera circulaţie a capitalurilor în Comunitatea Europeană;
2. a doua etapă: o mai bună coordonare a politicilor economice şi începutul creării
Sistemului European al Băncilor Centrale care înlocuieşte Comitetul Guvernatorilor Băncilor
Centrale;
3. a treia etapă: Sistemul European al Băncilor Centrale înlocuieşte băncile centrale
naţionale. Această etapă implică şi stabilirea irevocabilă a parităţilor şi introducerea monedei
unice.
La reuniunea de la Madrid din 1989, liderii europeni au decis lansarea primei etape:
51
Nicolae Dănilă, Euro. Bipolarizarea monetară, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 14-15.
52
Andrew Brociner - op. cit., pag. 20.
43
liberalizarea mişcărilor de capital.

În mai puţin de doi ani după aceea, la Maastricht, liderii europeni au semnat un Tratat,
care a constituit baza trecerii la Uniunea Economică şi Monetară, şi au fixat termenul de lansare
a monedei unice în 1999.
Unificarea germană a jucat un rol important în finalizarea acestei decizii. Ce probă mai
valoroasă se putea aduce în favoarea unei astfel de decizii şi în implementarea unui astfel de
trend decât renunţarea la marca germană, care era atunci simbolul prosperităţii după al doilea
război mondial şi acordul dat monezii unice? Germanii au fost gata să renunţe la marcă, cu
condiţia ca viitoarea Bancă Centrală Europeană (BCE) să fie modelată după Bundesbank.
Aceasta înseamnă ca Banca Centrală Europeană (BCE) să fie liberă de influenţele politice,
urmând să se aplice criterii riguroase pentru ţările care se integrau astfel, în ceea ce priveşte
inflaţia, deficitul public, datoria guvernamentală, stabilirea cursurilor de schimb. Multe ţări au
agreat astfel de condiţii. Anglia şi Danemarca, însă, temându-se de repercusiunile politice ce le
poate avea Uniunea Monetară, au optat numai pentru dreptul de a decide în privinţa integrării la
o dată ulterioară.
Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene nu a specificat cum şi când să fie
introdusă noua monedă, şi era destul de vag în privinţa disciplinei bugetare. În decursul
următorilor cinci ani, contradicţiile dintre aspiraţiile politicienilor şi performanţa reală a
economiilor din Europa au devenit evidente. Nivelurile înalte ale dobânzilor din Germania,
cauzate de decizia acestei ţări de a finanţa costurile, au forţat şi celelalte ţări membre să urmeze
acelaşi trend în privinţa dobânzilor. Se poate spune că între 1992 şi 1993 show-ul Uniunii
Economice şi Monetare nu mai era de actualitate. Lira sterlină şi lira italiană au fost scoase din
Uniunea Economică şi Monetară în septembrie 1992. În următoarele luni, lira irlandeză,
escudoul portughez şi peseta spaniolă au fost devalorizate. În august 1993, după un nou val de
speculaţii, sistemul de schimb a fost suspendat şi au fost admise fluctuaţii ale cursurilor de 15%
în ambele direcţii, în jurul cursului central. Această piesă de improvizaţie ingenioasă într-un
moment de criză a putut salva proiectul Uniunii Economice şi Monetare.
B. Criteriile de convergenţă
44
Tratatul de la Mastricht asupra Uniunii Europene, intrat în vigoare în 1993, condiţionează

participarea la Uniunea Economică şi Monetară de îndeplinirea criteriilor de convergenţă
stabilite. Două dintre aceste sunt interpretate într-o manieră strictă: rata inflaţiei statelor membre
nu trebuie să se situeze cu mai mult de 1‚5% peste media ratelor inflaţiei primelor trei state cu
cele mai joase nivele şi rata dobânzii pe termen lung trebuia menţinută în marja de variaţie de +/-
2% faţă de media ratelor dobânzii pe termen lung ale aceloraşi trei state. Cursul de schimb al
monedelor naţionale trebuia să se menţină în marja de fluctuaţie convenită prin mecanismul
ratelor de schimb din cadrul Sistemului Monetar European în ultimii doi ani anteriori datei de
intrare în Uniunea Monetară.
Celelalte criterii vizează politica fiscală: datorie publică inferioară limitei de 60% din PIB
(Produsul Intern Brut) în preţuri curente şi deficit bugetar care să nu depăşească 3% din PIB în
preţuri curente. Aceste două criterii sunt cele care dau dovadă de o mai mare flexibilitate decât
celelalte două53.
Interpretarea criteriilor de convergenţă se poate face plecând de la raţiuni logice.
Menţinerea inflaţiei la un nivel scăzut este, într-o anumită măsură, condiţionată de o tranziţie
riguros monitorizată pentru a nu se produce un şoc deflaţionist şi asupra pieţei forţei de muncă
(creşterea şomajului ca rezultat al supraaprecierii Euro), ceea ce ridica totodată problema unei
analize serioase a istoricului ratei inflaţiei în ţările participante.
Cele mai sensibile aspecte ale criteriilor de convergenţă sunt cele fiscale. Se pune
problema dacă o relaxare fiscală în interiorul Uniunii Economice şi Monetare ar fi binevenită,
dat fiind faptul că respectarea limitelor deficitului bugetar este dificil de garantat. Pe de altă
parte, o datorie publică de până la 60% din PIB este un indicator care poate fi considerat arbitrar
a cărui nerespectare nu ar trebui să se constituie ca un obstacol în calea participări unui stat la
Uniunea Economică şi Monetară deoarece atâta vreme cât politica fiscală este sustenabilă,
datoria publică nu creşte.
În Uniunea Economică şi Monetară vor putea fi întâlnite economii cu inflaţie scăzută şi
cu nivele scăzute ale dobânzilor nominale, ceea ce va diminua sursele şi volumul veniturilor
bugetare.
Pentru a preîntâmpina o reducere a veniturilor bugetare, condiţiile fiscale stabilite în
Pactul de Creştere şi Stabilite au menirea de a susţine politicile guvernelor membre în vederea
menţinerii deficitului bugetar în limite rezonabile.
53
45
Nominalizarea statelor participante la Uniunea Economică şi Monetară a fost formal

stabilită de către liderii guvernamentali. Deşi fundamentele sunt sau ar trebui să fie economice,
iar obligaţiile legale privitoare la criteriile de convergenţă au fost stabilite la Maastricht, decizia a
fost în cele din urmă una politică. La acest proces, Comisia a avut un rol consultativ. Luarea
deciziei referitoare la participanţi prin majoritate calificată şi nu prin unanimitate (ceea ce ar fi
redus numărul participanţilor prin excluderea Italiei) este o expresie a voinţei politice.
La momentul 1 ianuarie 199954, un grup de 11 ţări au început colaborarea în a treia fază a
Uniunii Economice şi Monetare, 8 ţări considerate din totdeauna ca trebuind să facă parte din
nucleul dur – Germania, Franţa, Belgia, Luxemburg, Olanda, Austria, Finlanda, Irlanda – şi 3 ţări
din sudul Europei – Spania, Italia şi Portugalia 55. Conform criteriilor prezentate mai sus, Grecia
nu a putut să intre în „spaţiul euro” la acea dată, deşi exista voinţa politică naţională în acest
sens. Danemarca, Suedia şi Marea Britanie au optat pentru a nu se integra în „spaţiul euro”, cu
toate că reuşeau să îndeplinească criteriile de convergenţă.
La 1 ianuarie 2001, Grecia a aderat la „spaţiul euro”, Slovenia în anul 2007, Cipru şi
Malta în anul 2008, iar Slovacia în anul 2009.
Pentru a intra în „spaţiul euro”, a fost necesar ca cele 16 ţări să îndeplinească criteriile de
convergenţă, condiţie impusă şi viitoarelor state membre înainte de adoptarea euro. Criteriile
includ condiţiile juridice şi economice prealabile pe care ţările candidate trebuie să le
îndeplinească în vederea participării cu succes la Uniunea Economică şi Monetară
C. Reglementări de bază ale Uniunii Europene privind introducerea Euro
După data de 4 ianuarie 1999, monedele naţionale ale statelor participante la Uniunea
Economică şi Monetară continuă să circule, dar numai ca exprimări nezecimale ale monedei
unice, statutul lor fiind acela de subdiviziuni ale Euro. Exprimarea zecimală a Euro este centul.
De asemenea, după această dată pot fi observate şi alte modificări:
1. politica monetară nu mai este concepută la nivel naţional, ci la nivel comunitar
de către Banca Centrală Europeană (B.C.E.);
2. între ţările din Zona Euro toate plăţile se efectuează în Euro,
54
B.C.E. a anunţat următoarele rate oficiale de schimb ale celor 11 monede europene faţă de euro, la 1 ianuarie
1999: marca germană – 1,955830; francul francez – 40,33990; francul luxemburghez – 40,33990; peseta spaniolă –
166,386; escudo portughez – 200,482; lira irlandeză – 0,787564; lira italiană – 1936,27; guldenul olandez –
2,203710; şilingul austriac – 13,7603; marca finlandeză – 6,559570. Operatorii pieţelor monetare au stabilit şi
cotaţia pentru dolarul SUA, şi anume 1 euro – 1,170 US $.
55
Nicolae Sută - INTEGRAREA ECONOMICĂ EUROPEANĂ, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pag. 145.
46
3. în zona Euro a fost creat sistemul de decontare TARGET, accesul la sistem

nefiind însă complet definitivat din punct de vedere tehnic şi funcţional.
Dat fiind faptul că o serie de contracte comerciale au fost încheiate anterior anului 1999 şi
aveau ca monedă contractuală monede europene naţionale sau alte monede, se impunea găsirea
unei soluţii pentru reglementarea juridică a acestor contracte după 1999. În acest sens au fost
adoptate la nivel comunitar două reglementări: Reglementarea 1103/97 bazată pe art. 235 al
Tratatului, publicată în Jurnalul Oficial L 19.6.1997 şi Reglementarea bazată pe art. Art. 109 (4)
al Tratatului publicat în Jurnalul Oficial L 19.6.1997 de către ECOFIN. Elementele fundamentale
care stau la baza acestor două reglementări au fost stabilite încă din 1995 şi sunt următoarele:
1. definirea statutului de monedă unică şi de unitate monetară naţională;
2. continuitatea contractelor;
3. cursul legal de conversie între Euro şi celelalte monede europene;
4. reguli de rotunjire şi evaluare a monedei unice ca urmare a conversiei.
Reglementarea 1103/97 se referă la statele ce nu au adoptat moneda unică. Introducerea
Euro ca monedă unică nu trebuie să modifice instrumentele juridice şi nu dă dreptul părţilor să
rezilieze contractele de orice fel, unilateral contractate, inclusiv cele legate de operaţiuni
financiar-bancare. Ea se referă de asemenea şi la ratele de schimb.
Continuitatea contractelor este un principiu care rezultă şi din prevederile Tratatului
privind Comunitatea Europeană şi din aplicarea principiului nominalistic care prevede că
„părţile trebuie să se înţeleagă prin contract asupra referinţei la valoarea nominală a
monedelor în discuţie, oricare ar fi termenul de plată discutat”. Conversia ECU - Euro este de
asemenea confirmată prin reglementarea 1103/97 la o paritate de 1:1. Referinţele oficiale la ECU
vor fi repoziţionate printr-o referinţă la Euro. Confirmarea se aplică de asemenea şi contractelor
aflate sub incidenţa dreptului privat care fac trimitere explicită ECU, aşa cum a fost descris de
legislaţia comunitară. În final, Reglementarea 1103/97 include şi reguli de rotunjire şi folosire a
ratelor de conversie. Se stipulează că numai ratele de conversie la Euro în termenii tuturor
statelor participante vor fi fixe. Reglementarea 1103/97 nu rezolvă toate problemele deoarece un
număr mare de contracte financiare intră sub incidenţa dreptului altor state. Aceeaşi observaţie se
menţine şi în cazul reglementării diferendelor. O altă limită a reglementării 1103/97 rezidă în
contractele de împrumut cu rata dobânzii variabilă, deoarece prin trecerea la Euro ratele LIBOR,
PIBOR dispar, ceea ce va determina dispariţia ratei dobânzii de referinţă.
Reglementarea 974/98 bazată pe art. 109 (4) din Tratat, din 3 mai 1998 priveşte,
introducerea Euro în ţările care au adoptat Euro ca sistem unic de decontare şi plată. Ea vizează
în special cursul de schimb fix şi irevocabil. În perioada de tranziţie, Euro este doar o monedă
47
scripturală, iar debitorii îşi pot achita datoriile contractuale în moneda de contract sau în Euro.
Principiul care guvernează această perioadă de tranziţie este „fără restricţii, fără obligaţii”.
Conform acestui principiu, cetăţenii vor avea libertatea de folosire a Euro, dar nu vor fi forţaţi să
folosească moneda unică pe perioada de tranziţie. Astfel, alegerea unei monede contractuale
atrage exprimarea tuturor actelor ce rezultă din contract în moneda respectivă. De asemenea,
anumite clase de instrumente financiare ce exprimă un titlu de datorie publică sau privată şi
titluri de credit negociabile sau nenegociabile vor fi redenominate în Euro. Aceeaşi prevedere se
aplică şi cotaţiilor pe pieţele organizate (bursele europene). Aceeaşi reglementare amintită
anterior preciza că după 1 iulie 2002, când Euro va deveni o monedă europeană efectivă, toate
contractele, transferurile, plăţile vor fi efectuate în moneda unică europeană. Toate acestea s-au
întâmplat însă, mai devreme decât se preconiza, moneda unică intrând în circulaţie la 1 ianuarie
2002, însă doar pentru două luni, circulând în paralel cu monedele naţionale ale statelor membre.
Astfel euro şi-a intrat pe deplin în drepturi începând cu 1 martie 2002, cu 4 luni mai devreme
decât data stabilită iniţială – 1 iulie 2002.
2.5.2. Autoritatea B.C.E. şi stabilirea preţurilor
Instituţiile financiare tradiţionale, precum băncile şi societăţile de brokeraj de pe pieţele

de capital, s-au schimbat mult faţă de imaginea lor recunoscută, acţionând în direcţia creşterii
activităţii lor transfrontaliere şi către fuziuni spectaculoase, dând naştere în acest fel la instituţii
hibride, active pe mai multe pieţe şi supuse unei game largi de regulamente şi legi impuse de
organele de supraveghere din diferite ţări. Unii specialişti nu ezită să spună că o parte din astfel
de instituţii au mers aşa de departe încât au alterat rolul finanţelor în economia mondială56.
În cadrul acestor mişcări şi schimbări mondiale se configurează o nouă ordine a
lucrurilor: băncile centrale, ministerele de finanţe, instituţiile financiare şi regulatorii ale pieţelor
de capital au devenit instituţiile şi pârghiile cele mai importante de supraveghere şi control, în
special în ceea ce priveşte mişcările de capital.
Un moment semnificativ în schimbările mondiale majore poate fi considerat crearea
Băncii Centrale Europene, o instituţie internaţională cu un statut unic. Ea are responsabilitatea
majoră asupra politicii monetare în „Euroland”, unul din cele mai mari conglomerate economice
din lume. Cu toate că acoperă un număr limitat de membri şi îşi focalizează activitatea asupra
unei anumite regiuni geografice, BCE se poate integra totuşi în grupul instituţiilor financiare
internaţionale puternice, ca de exemplu BRI, FMI, ori al băncilor centrale şi al trezoreriilor din
56
Nicolae Dănilă - op. cit., pag. 73.
48
SUA şi Japonia.
Întrebarea pusă de mai mulţi analişti nu este dacă această instituţie va duce cu ea sau prin
ea autoritatea Uniunii Europene, ci cum îşi va desfăşura activitatea şi va duce la îndeplinire
obligaţiile ei în lumina acestei presupuse autorităţi.
Toate instituţiile cer autoritate pentru a deveni efective, dar nu toate instituţiile
„achiziţionează” autoritatea pentru a realiza acest deziderat. Autoritatea nu se acordă de către un
organ superior. Autoritatea este o „dispoziţie relaţională” în cadrul căreia capacitatea de
comandă este legitimată de către aceia care se supun. În timp ce autoritatea şi puterea sunt adesea
interschimbabile, ele nu trebuie puse în poziţie conflictuală; autoritatea poate exista şi fără
putere, în timp ce puterea nu conferă în mod necesar autoritate. Ne punem în mod firesc şi
întrebarea: cum reuşesc instituţiile internaţionale să câştige autoritate, care la rândul ei le conferă
efectivitatea. Care este baza autorităţii instituţionale a Băncii Centrale Europene?57
Instituţiile financiare îşi desfăşoară activitatea într-un domeniu construit pe relaţiile
fragile ale încrederii şi percepţiei, pe de o parte, şi într-un orizont de aşteptări nesigur, pe de altă
parte.
Noţiunea de comunitate conectează indivizii dintr-un spaţiu social şi într-un anumit timp.
Comunitatea reprezintă de asemenea o conectare materială între diferitele colective de agenţi; se
pune la dispoziţia agenţilor suport şi resurse pentru realizarea misiunilor şi obiectivelor acestora.
In extenso, terenul comunităţii pune la dispoziţie baza materială şi ideatică pe care se
construieşte autoritatea instituţională.
Pentru BCE, problema autorităţii în termeni comunitari poate fi analizată pe mai multe
niveluri:
1. statele membre ale UE constituie un teren comunitar unde se poate pune
problema autorităţii;
2. clasa socială poate fi considerată un alt teren comunitar unde se poate ridica
problema autorităţii58.
Autoritatea instituţională a BCE nu poate fi acordată, oferită, delegată. Ea trebuie să fie
constituită în cadrul actualelor relaţii care prevalează în UE. Acest proces se poate realiza printr-
o îngemănare balansată între autonomia instituţională a BCE şi includerea în structura de decizie
a reprezentanţilor semnificativi ai Comunităţii. Natura problematică a autorităţii este tratată
deseori în Economia Politică Internaţională ori în tratatele de Relaţii Internaţionale. Autoritatea
57
Nicolae Dănilă - op. cit., pag. 74-75.
58
De exemplu capitalul transnaţional, clasa oamenilor de afaceri cu orientare predominantă pan-europeană,
precum şi cadrul agricol de dimensiuni mari sunt numai o parte din forţele care şi-au arătat disponibilitatea
monetară.
49
este considerată în termeni ai competenţei, şi anume ca relaţie între sarcinile unei instituţii,
resursele şi puterea legislativă care i se conferă. În acest fel autoritatea este considerată ca un
produs derivat. Însă obţinerea unei puteri economice, militare sau sociale poate fi un element
crucial al autorităţii, dar nu poate fi redus numai la aceasta; trebuie să fie luate în considerare şi
relaţiile sociale şi politice, care preced formele de putere de mai sus. La rândul lor, teoriile
„regimului” recunosc semnificaţia aranjamentelor constituţionale pentru instituţii, în ceea ce
priveşte autoritatea lor, fac referire la normele şi valorile interstatale şi folosesc aceste elemente
pe lângă resursele materiale în procesul de considerare a puterii şi a autorităţii în politicile
internaţionale. Teoriile „regimului” sunt un pas înainte faţă de teoriile „puterii statale”. Pentru
teoriile „regimului”, autoritatea derivă dintr-o combinaţie complexă a resurselor materiale şi
ideatice emanând de la stat. Putem observa că, în accepţiunea susţinătorilor acestor teorii,
autoritatea rămâne un produs derivat al statelor.
Un progres în analiza autorităţii comunitare îl constituie teoriile care, pe lângă
mecanismele prezentate mai sus, aduc la rampă şi mecanismele şi circumstanţele cadrului
complex al deciziilor şi al celor care sunt puşi să ia decizii cu aplicativitate transnaţională. Tot în
acest context unii analişti fac referire la „internaţionalizarea” prestaţiei statelor şi a relaţiilor
acestora cu societatea civilă globalizată. Legat de aceasta, în construirea autorităţii, pe lângă
resursele materiale şi balanţa puterii, trebuie luat în considerare şi consensul ideatic între
diversele societăţi.
În cazul BCE, va trebui să analizăm deci comunităţile care constituie terenul central pe
care operează această bancă, modul cum aceste comunităţi şi BCE intră în relaţii reciproce şi
cerinţele pe care se bazează autoritatea BCE.
Succesul uniunii monetare depinde de abilitatea cu care BCE îşi va îndeplini
responsabilităţile de o manieră efectivă. Uniunea monetară este integrată în structura societăţii
din Europa şi legitimarea ei depinde de acţiunile mai multor agenţi, care de multe ori sunt legaţi
între ei doar tangenţial. Uniunea monetară este rodul unui proces macroeconomic în care agenţii
participă în mod colectiv, aceştia având individual un control scăzut. Autoritatea BCE depinde în
mare măsură de relaţiile reciproce dintre această instituţie şi agenţii europeni.
Se pot identifica două categorii de comunităţi principale în care operează BCE.
O primă categorie cuprinde instituţiile publice cum ar fi guvernele statelor membre,
membrii participanţi la Sistemul European al Băncilor Centrale, organisme ale Uniunii
Europene, şi câteva instituţii internaţionale de bază angajate în activităţi similare în ceea ce
priveşte sistemul financiar global (BRI, Federal Reserve din SUA, Banca Japoniei etc.).
Cealaltă categorie include comunităţile de afaceri şi financiare din Europa şi anumite
50
grupări ale societăţii civile din Europa. Prima categorie cuprinde autorităţi cruciale pentru
legitimitatea politică a BCE.
Realitatea atestă faptul că instituţiile publice din Europa îşi extind suportul reprezentat de
BCE şi conlucrează activ la realizarea succesului acestei bănci.
Se mai resimte o oarecare reţinere în conlucrare în grupul instituţiilor internaţionale care
sunt chemate să contribuie la realizarea integrităţii sistemului financiar global. Se pare însă că
semnalul dat de BRI, care admite şi sprijină rolul BCE, este tot mai mult ascultat. Pentru BRI,
legitimitatea politică a BCE este o problemă închisă59.
B.C.E. şi stabilitatea preţurilor. O bancă centrală desfăşoară o activitate permanentă de
analiză a unor fenomene importante din economia naţională, încercând, prin mijloace specifice,
să înlăture influenţele şi consecinţele negative ale acestora. Unul din obiectivele prioritare ale
Băncii Centrale este acela de a asigura şi a menţine stabilitatea preţurilor din economie. Căile de
realizare a acestui deziderat pot să difere de la ţară la ţară, nici o bancă centrală neavând
monopolul răspunsurilor corecte.
Obiectivul stabilităţii preţurilor cere ca politica monetară să fie orientată dincolo de
orizontul impactului ei imediat asupra inflaţiei şi asupra economiei, în general. După cei mai
mulţi specialişti acest orizont imediat este de ordinul a 2-3 ani. Această orientare dirijează
focalizarea unei politici de perspectivă cu privire la orizontul peste care politica monetară în
acţiune astăzi îşi va produce efectele scontate şi, în acelaşi timp, oamenii de afaceri şi persoanele
fizice în general pot să prevadă unele schimbări şi efecte în viitor şi, astfel, să planifice mai bine
activitatea şi acţiunile lor.
Aşa cum spunea un cunoscut bancher american, stabilitatea preţurilor există când inflaţia
nu mai constituie una din considerentele de bază în luarea deciziilor de afaceri.
Propensiunea Băncii Centrale către o stabilitate a preţurilor pe termen lung nu înseamnă
că autorităţile monetare pot să ignore impactul pe termen scurt al evenimentelor economice.
Cred că trebuie să recunoaştem un adevăr, şi anume că nu putem elimina toate sursele şocurilor
inflaţioniste potenţiale, chiar în condiţiile unui succes în menţinerea stabilităţii preţurilor şi a
unei predictibilităţi cu privire la trendul acestora. Politica monetară nu va putea duce economia
naţională cu exactitate acolo unde dorim să se situeze. De exemplu, şocuri provocate de oferta
59
Se aud şi voci care menţionează că nu se poate vorbi în cazul BCE de istorie în ceea ce priveşte expertiza în
anumite domenii. Neavând precedente în această activitate nu se poate vorbi de exemplu de legitimitatea poziţiei
acestei bănci în lupta contra inflaţiei. Unele bănci centrale din ţările membre au avut o politică soldată cu rezultate
excelente în combaterea inflaţiei (exemplu: Bundesbank), altele din contră (exemplu: Banca Italiei). Se menţine
astfel, o oarecare incertitudine asupra capacităţii BCE de a măsura şi previziona agregatele monetare şi inflaţia în
Europa.
51
care orientează preţurile spre o creştere vertiginoasă şi imediată 60 sunt posibile întotdeauna. Într-
o asemenea eventualitate, o politică monetară având ca obiectiv stabilitatea preţurilor nu va
trebui să lucreze cu decizii precipitate, ci cu măsuri de reducere graduală a nivelului inflaţiei în
timp, pe măsură ce economia se adaptează modificărilor în preţuri relative. În cazul unui şoc în
sistemul financiar, politica monetară poate cere măsuri de deflaţie temporară.
Un principiu-cheie al politicii monetare este că stabilirea preţurilor reprezintă o cale către
atingerea unui obiectiv, şi anume promovarea susţinută a creşterii economice.
Stabilitatea preţurilor este importantă şi dorită deoarece o creştere a nivelului preţurilor -
inflaţia -‚ chiar şi cu rate moderate, cere costuri economice substanţiale din partea societăţii.
Putem enumera aici:
1. creşterea nesiguranţei cu privire la rezultatele deciziilor în afaceri şi la
profitabilitate;
2. efectele negative ale legăturilor şi influenţărilor reciproce dintre inflaţie şi
sistemul de impozite şi taxe asupra costului capitalului;
3. reducerea influenţelor efective ale economiei de piaţă şi a mecanismului
preţurilor;
4. producerea unor distorsiuni pe piaţă cu avantaje care determină decizii de
angajare în activităţi neproductive.
Ne putem referi la o zonă a ultimului aspect menţionat mai sus, şi anume investiţiile peste
măsură şi cu predilecţie în sectorul financiar. Resursele din economiile cu inflaţie ridicată,
dirijate către tranzacţiile financiare neproductive, preferate unor activităţi productive, au un
volum important.
În ţările cu economii emergente se poate constata o creştere considerabilă a sectorului
financiar în cursul anilor ‘80 şi după. Numeroase estimări internaţionale converg spre concluzia
că la fiecare 10 procente inflaţie, până la o inflaţie de 100%, creşte proporţia sectorului financiar
în PNB cu 1%. Economiile care parcurg o etapă cu inflaţie înaltă consumă mai multe tranzacţii
financiare pentru aceeaşi valoare reală de produse sau servicii. Dacă persoanele fizice şi juridice
trebuie să cheltuiască mai mult timp, efort şi resurse angajate în tranzacţii financiare din cauza
efectelor periculoase ale inflaţiei se ajunge la situaţia ca o mare parte a capacităţii productive a
unei economii să fie transferată unei activităţi de derulare a tranzacţiilor financiare.
De asemenea, o expansiune a sectorului financiar, acompaniată de creşterea numărului
lucrătorilor din acest sector, nu duce decât la o presiune inflaţionistă şi la o deviere a resurselor
umane de la alte sectoare care pot produce şi adăuga valoare. Costul investiţiei
60
Cum au fost cele două şocuri ale petrolului din anii ’70.
52
supradimensionate în sectorul financiar, la fel ca orice cost al inflaţiei, atrage după sine activităţi
neproductive şi reduce baza de resurse de care se dispune la un moment dat pentru dirijarea lor în
direcţia creşterii economice. O politică care să contribuie la stabilitatea şi stabilizarea preţurilor
poate contribui la redirecţionarea resurselor către domeniile productive. În cazul sectorului
financiar dintr-o economie cu inflaţie ridicată, transferul resurselor către domenii productive
poate atinge câteva procente din PNB. Avem de-a face cu bani serioşi, a căror utilizare poate
avea efecte benefice. Şi acesta constituie doar unul dintre avantajele recâştigării stabilităţii
preţurilor.
Mişcarea rapidă de la inflaţie înaltă către stabilitatea preţurilor are costul său. Una din
rezultante este dezvoltarea exagerată a unui sector din cauza existenţei unei inflaţii ridicate.
Luarea unor măsuri de reducere a inflaţiei are drept consecinţă directă un transfer rapid al
resurselor din sectorul dezvoltat artificial, cauzând şomaj şi falimente. S-a putut constata că în
ţările în care s-a produs o creştere exagerată a sectorului financiar, acesta s-a contractat în
situaţia când inflaţia a fost adusă la un nivel mai scăzut. Acesta este un nou argument în favoarea
stabilităţii preţurilor. Înlăturarea cauzelor unor astfel de cicluri de creştere-declin limitează costu-
rile sociale serioase pe care le impune inflaţia.
Dacă dorim să stabilim obiectivele politicii monetare, trebuie să cunoaştem ce poate şi ce
nu poate produce politica monetară. Politica monetară poate ancora inflaţia la un nivel scăzut al
preţurilor pentru o perioadă apreciabilă de timp şi totodată să cimenteze expectaţiile în privinţa
inflaţiei. Politica monetară poate contracara efectele crizei financiare şi de asemenea poate
preveni descreşterile extreme din economie.
O altă direcţie în realizarea unei stabilităţi a preţurilor este stabilirea unei ţinte la nivelul
inflaţiei. Această politică a fost urmată de mai multe bănci centrale în ultimii ani, şi rezultatele
par a fi încurajatoare.
Unul din avantajele acestui domeniu, faţă de cel al politicii valutare sau al celui utilizând
agregatele monetare, este transparenţa lui faţă de public. Tentativa de realizare a unei stabilităţi a
preţurilor este arătată clar, ca şi nivelurile de variaţie propuse în cazul inflaţiei. Decizia de atingere
a unui nivel al inflaţiei ajută politica monetară să fie mai flexibilă pentru a răspunde cererilor pe
termen scurt ale economiei naţionale. Urmărirea unui ţel de atins în nivelul inflaţiei înlătură problema
legată de şocurile rapide din economie, deoarece politica monetară nu mai este puternic dependentă
de relaţia bani-inflaţie. O astfel de orientare poate contribui la creşterea independenţei politicii
monetare în aşa fel încât autorităţile pot face faţă mai uşor şocurilor interne şi pot izola mai bine
economia faţă de efectele şocurilor externe.
Există şi dificultăţi legate de implementarea unei astfel de politici. Una din dificultăţi este
53
legată de faptul că inflaţia nu poate fi direct sau uşor controlată de autorităţile monetare. Această
problemă nu este prezentă în cazul focalizării pe politica valutară sau pe agregatele monetare.
Provocarea cu care se confruntă politica monetară în contextul actual este modul în care se
poate obţine efectiv o inflaţie scăzută şi menţinerea acesteia în permanenţă ca un ţel al unei politici
credibile. Acest ţel ridică cel puţin următoarele întrebări61:
1. deoarece stabilitatea preţurilor reprezintă obiectivul primordial al politicii monetare
pe termen lung, ce reprezintă această stabilitate a preţurilor în practică, atât pe termen scurt, cât
şi pe termen lung?
2. ce structură instituţională să adopte banca centrală pentru a putea transmite pieţei şi
publicului mesajul unei propensiuni explicite către stabilitatea preţurilor?
3. cum trebuie să fie articulată o asemenea politică pentru a putea fi urmărită şi a se
putea grăbi consensul politic pentru sprijinirea acestei propensiuni pentru stabilirea preţurilor?
4. cum se va implementa în practică o asemenea politică fără a împinge economia prea
puternic într-o direcţie sau alta?
Dacă stabilim un nivel al inflaţiei prea înalt, avem de-a face cu riscul lansării unei spirale
crescătoare a expectaţiei inflaţioniste şi apoi a inflaţiei.
Pe de altă parte, dacă nivelul inflaţiei este stabilit prea jos, există riscul de a împinge
economia în deflaţie. Or, istoria arată că deflaţia poate fi extrem de dăunătoare economiei, şi în
special pieţelor financiare. Cele mai dificile crize financiare au fost asociate cu perioade de
deflaţie.
2.6.BCE şi criza financiară mondială
Criza financiară mondială actuală a apărut după aproape două decenii de inflaţie relativ
scăzută şi stabilă. O serie de factori au făcut ca inflaţia scăzută să coexiste cu lichiditatea
abundentă. Aceasta din urmă şi suprasaturarea cu economii au menţinut ratele dobânzii şi
volatilitatea la niveluri joase. Toate acestea au dus la crearea unei texturi financiare noi, în care
modelul de intermediere bancară s-a schimbat.
Noile produse şi instituţii care au modificat materialul din care era făcut până acum 30 de
ani sistemul financiar au dus la apariţia crizei financiare actuale. Criza financiară a fost
declanşată de criza din piaţa ipotecară din SUA. La rândul ei, aceasta a apărut datorită faptului că
Fed (Banca Centrală a SUA) a fost nevoit, în condiţiile descrise mai sus să crească ratele
61
54
dobânzii pentru a apăra inflaţia. Dar cu noua textură economică, creşterea ratelor dobânzii a dus
la criza financiară62.
Acest lucru este evidenţiat foarte clar în Raportul de Larosiere 63. În capitolul dedicat
măsurilor reparatorii în domeniul supravegherii financiare din UE se propune o reformă
structurală care are în vedere două domenii: supravegherea macroprudenţială şi supravegherea
microprudenţială. Raportul consideră justificată înfiinţarea Consiliului European de Risc
Sistemic (CERS). Acesta ar trebui să colecteze informaţii despre riscurile şi vulnerabilităţile
macroprudenţiale din toate sectoarele financiare din UE. Consiliul va emite avertizări despre
riscuri şi va adopta recomandări de politică economică.
Faptul că Consiliul European de Risc Sistemic va funcţiona sub auspiciile BCE şi ale
Sistemului European al Băncilor Centrale înseamnă că va beneficia de capabilităţile analitice şi
infrastructurile tehnice dezvoltate de băncile centrale pentru analizele lor de stabilitate monetară
şi financiară. Astfel, şi BCE şi Sistemul European al Băncilor Centrale ar trebui să aibă acces la
informaţiile relevante de la supraveghetori.
Sperăm că această nouă structură, care va deservi macro şi micro supravegherea, va putea
să ajute în identificarea timpurie a comportamentelor care ar duce la situaţii de criză financiară.
Dar, aşa cum sublinia şi Preşedintele BCE, domnul Trichet, pentru ca noul cadru prudenţial
propus să funcţioneze aşa cum se intenţionează, este necesar ca avertizările de risc şi
recomandările de politică economică emise de CERS să fie transformate în acţiuni efective de
politică. De aceea, trebuie pregătit cadrul instituţional care să confere BCE şi celorlalte bănci
centrale, aşa cum susţine Preşedintele Trichet, autoritatea, răspunderea şi capacităţile legale
necesare pentru noile sarcini macroprudenţiale64.
Efectele crizei financiare internaţionale s-au extins şi asupra economiei României. Totuşi,
din punct de vedere al impactului direct, sistemul bancar a fost puţin afectat întrucât nu a fost
expus la active toxice, precum şi datorită măsurilor prudenţiale şi administrative adoptate de-a
lungul timpului de către Banca Naţională a României. Indirect însă, criza financiară
internaţională şi mai ales consecinţa ei evidentă – recesiunea din ţările dezvoltate – se extinde
asupra economiei româneşti pe mai multe canale. Pe canalul comercial, încetineşte creşterea
exporturilor sau chiar le reduce. Pe canalul financiar, limitează accesul la finanţare externă, şi
astfel restrânge volumul creditării, şi generează dificultăţi în serviciul datoriei externe private. Pe
canalul cursului de schimb, reducerea finanţărilor externe s-a reflectat în deprecierea monedei
62
Isărescu, Mugur,NOUĂ LECŢII DIN ACTUALA CRIZĂ FINANCIARĂ, www.bnro.ro
63
La Bruxelles a fost dat publicităţii raportul comisiei Larosiere, care a fost însărcinată de preşedintele Comisiei
Europene să facă propuneri privind reforma sistemului de reglementare şi supraveghere ale pieţelor financiare
64
Isărescu, Mugur,idem.
55
naţionale. Pe canalul încrederii, a avut loc o retragere a investitorilor din ţările esteuropene.
Aceasta a avut drept efect manifestarea pe piaţa monetar-valutară a unor momente de panică şi
atacuri speculative, precum cel din luna octombrie din România, care a făcut necesară intervenţia
BNR. În sfârşit, pe canalul efectelor de avuţie şi bilanţ, are loc deteriorarea activului net al
populaţiei şi al companiilor, ca urmare a ponderii ridicate a creditelor în valută (corelate cu
deprecierea leului) şi a scăderii preţurilor activelor mobiliare şi imobiliare de la valori
speculative, nesustenabile65.
În România, răspunsul la efectele adverse ale crizei nu poate fi similar celui formulat de
unele state europene sau celui din SUA. Există câteva diferenţe între economia românească şi
aceste economii, care nu permit copierea pur şi simplu a pachetelor de măsuri dezvoltate acolo.
În esenţă, este vorba despre faptul că economia românească are un deficit de cont curent mare,
care indică dependenţa acesteia de finanţarea externă. Avem de ales între reducerea ordonată a
acestui deficit sau în reducerea lui de către piaţă în condiţiile actuale de tensiune şi neîncredere,
cu consecinţe dramatice pentru cursul de schimb şi pentru creşterea economică.
65
Isărescu, Mugur,NOUĂ LECŢII DIN ACTUALA CRIZĂ FINANCIARĂ, www.bnro.ro
56
Capitolul III. Implementarea monedei unice - EURO
CAPITOLUL III
IMPLEMENTAREA MONEDEI UNICE – EURO
3.1. Punerea în circulaţie a EURO
La 15 iulie 1997, Institutul Monetar European a luat decizia utilizării unui simbol
codificat pentru euro, acesta fiind înregistrat la Organizaţia Internaţională pentru Standardizare.
Creatorii simbolului euro s-au inspirat de la grecescul Epsilon şi de la prima literă a cuvântului
„Europa”; acesta este tăiat de două linii paralele, pentru a se indica stabilitatea monedei euro (€).
La 2 mai 1998 Uniunea Europeană a selectat ţările care urmau să participe la EURO după
o analiză asupra felului cum aceste ţări au îndeplinit următoarele criterii de convergenţă, la care
ne-am oprit, pe larg, pe parcursul lucrării:
1. inflaţia - sub 3%;
2. rata dobânzilor pe termen lung - sub 8,5%;
3. deficitul bugetar - sub 3% din PNB;
4. gradul de îndatorare guvernamentală - sub 6% din PNB;
5. valuta naţională să facă parte din SME minimum 2 ani.
Conform Regulamentului CE nr. 1466/97 din 7 iulie 1997, cu privire la Supravegherea
Politicilor Bugetare şi Supravegherea şi Coordonarea Politicilor Economice, statele incluse
urmau să înainteze Consiliului şi Comisiei Europene periodic, rapoarte privind următoarele
domenii:
1. obiectivele pe termen mediu privitoare la poziţia bugetară;
2. proiecţiile cu privire la dezvoltarea economică şi a principalilor indicatori
economici, care sunt relevanţi pentru realizările programului de stabilitate;
3. descrierea măsurilor de ordin bugetar şi economic pentru realizarea obiectivelor
programului de stabilizare;
4. analizarea schimbărilor în poziţia bugetară şi a îndatoriri statului, survenite prin
influenţa produsă de trendul indicatorilor economici cuprinşi în diversele
proiecţii prezentate de statele membre66.
Banca Centrală Europeană a anunţat următoarele rate oficiale de schimb ale celor 11
monede europene (la acea dată) faţă de euro, la 1 ianuarie 1999 (vezi tabelul nr. III.1.):
66
57
Tabelul III.1.
Ratele oficiale de schimb ale celor 11 monede europene la 1 ianuarie 1999
marca francul francul peseta escudo lira lira guldenul şilingul marca
Moneda
germană francez luxemburghez spaniolă portughez irlandeză italiană olandez austriac finlandeză
Rata de
1,955830 40,33990 40,33990 166,386 200,482 0,787564 1936,27 2,203710 13,7603 6,559570
schimb
În aceeaşi ordine de idei este important a menţiona faptul că de la 1 ianuarie 2001,

Grecia a reuşit să îndeplinească criteriile de convergenţă şi astfel s-a alăturat celorlalte 11 ţări
„Spaţiul euro”.
Din 1 ianuarie 1999, când euro a devenit moneda oficială a Uniunii Europene 67, până la
intrarea acesteia efectiv în circulaţie, a mai trecut însă o scurtă perioadă de timp, până la 1
ianuarie 2002.
Fig. III.1. Tipuri de bancnote euro

(www.ecb.int)
67
Christian N. Chabot - op. cit., pag. 11.
58
Fig. III.2. Tipuri de monede euro

(www.ecb.int)
Peste 300 de milioane de europeni din 12 ţări au consemnat, la 1 ianuarie 2002, o pagină
de istorie, o data cu intrarea în circulaţie a noii monede unice, euro, simbol al unităţii
continentului.
Astăzi, bancnotele şi monedele euro reprezintă moneda oficială în 16 dintre cele 27 de
state membre ale Uniunii Europene, precum şi în insulele, departamentele şi teritoriile de peste
mări, care fac parte din anumite ţări ale zonei euro sau sunt asociate acestora. Împreună, aceste
ţări formează zona euro. Statele mici, respectiv Principatul Monaco, San Marino şi Cetatea
Vaticanului folosesc, de asemenea, moneda euro, în baza unui acord formal încheiat cu
Comunitatea Europeană. Andora, Muntenegru şi Kosovo utilizează şi ele moneda euro, dar fără
să fi încheiat un acord formal..
Catalogată de anumiţi analişti economici drept cea mai importantă revoluţie monetară din
istorie, adoptarea euro constituie concretizarea unui vis al fondatorilor Europei contemporane,
care, imediat după al doilea război mondial, vedeau în unificarea continentului singurul mijloc de
evitare a noi conflicte.
59
Apariţia în forma fizică a monedei euro constituie faza finală a procesului început încă
din 1999, când aceasta a fost introdusă ca monedă de cont.
Euro a înlocuit treptat, până la 28 februarie 2002 monedele naţionale ale Germaniei,
Frantei, Italiei, Belgiei, Olandei, Luxemburgului, Spaniei, Greciei, Finlandei, Austriei,
Portugaliei şi Irlandei.
În ciuda unor mici imperfecţiuni prima săptămână de la introducerea monedei euro a fost
considerată un succes.
Prin adoptarea euro, statele Uniunii Economice şi Monetare (UEM) urmăresc obţinerea
unei mai bune coordonări a politicilor economice, şi, în special, crearea pe termen lung a unui
adevărat "management economic" european. Mai mult, comisarul european Güenter Verheugen
aprecia că şi viitoarele ţări membre ale Uniunii Europene ar trebui să adopte moneda euro. "Noi
negociem într-o asemenea manieră cu viitorii membri, astfel încât ei să nu aibă dreptul de a se
îndepărta de Euroland. Cred că efectul psihologic al introducerii monedei nu a fost suficient
evaluat. Fiecare persoana îşi va aminti, în mod repetat, în fiecare zi, că este european", a
subliniat Verheugen. El considera că introducerea euro va consolida "conştiinţa europeană"68.
Începând cu data de 1 martie 2002, Euro a devenit singura deviză utilizată în zona euro,
ceea ce a însemnat retragerea de pe piaţă a monedelor tuturor statelor care au aderat la moneda
unică europeană. “Având în vedere numărul mare de actori implicaţi, tranziţia către moneda
unică a decurs remarcabil de bine, ceea ce înseamnă că aderarea altor ţări la zona euro va
decurge şi mai rapid”69.
Tranziţia a însemnat retragerea de pe piaţă a 12 monede naţionale şi înlocuirea lor cu 15
miliarde de bancnote euro şi 95 miliarde de monede. Aproximativ 80% din noile bancnote şi
peste 95% din monede au fost livrate către instituţiile financiare din ţările cu pricina înainte de
începutul anului, ceea ce a dus la o disponibilitate imediată a noii devize pentru comercianţi şi
publicul larg. Campaniile autorităţilor europene pentru informarea comercianţilor şi publicului
au dus la evitarea unor scenarii pesimiste, care includeau invadarea pieţei cu bancnote false,
jafuri şi haos în comerţul cu amănuntul. În mai puţin de două săptămâni, cele mai multe
tranzacţii cash au început să se desfăşoare în euro. Retragerea monedelor naţionale a determinat
însă şi regrete din partea cetăţenilor unor state care au introdus euro. Potrivit unui sondaj realizat
de publicaţia “Focus Money” şi preluat de Reuters, aproape jumătate din populaţia germană
regretau mărcile germane. Totuşi, chiar şi în Germania, mulţi dintre micii comercianţi au refuzat
68
Ana-Maria Vasile, Meda Borcescu - ÎNCEPUTUL ANULUI 2000 A FOST DOMINAT DE REVOLUŢIA
MONETARĂ EUROPEANĂ, Ziarul „Ziua”, 8 ianuarie 2002.
69
A declarat Antti Heinonen, directorul diviziei de bancnote a Băncii Centrale Europene, citat de “ Financial
Times”.
60
să mai accepte la plată mărci cu câteva săptămâni înainte de sfârşitul perioadei de doua luni de
circulaţie în paralel a mărcii şi euro70.
Chiar şi în ţările Uniunii Europene care nu au adoptat, încă, moneda unică, euro este o
monedă cunoscută.71
Ca o concluzie, trebuie reţinut că, de la începutul anului 2002 şi până pe data de 28
februarie 2002, euro a circulat în paralel cu monedele statelor membre ale Uniunii Monetare.
Treptat au ieşit din circulaţie francul francez, guldenul olandez şi lira irlandeza, iar data de 28
februarie 2002 a fost ultima zi de circulaţie pentru şilingul austriac, francul belgian, marca
germană, lira italiană, marca finlandeză, peseta spaniolă, escudo-ul portughez şi drahma grecească.
Din data de 1 martie 2002, monedele retrase au putut fi preschimbate în euro doar la casieriile
băncilor, până la jumătatea anului. După aceea, ele au putut fi schimbate doar la băncile centrale.
3.2. Avantajele şi dezavantajele introducerii EURO
Consecinţele introducerii EURO apar evidente în mai multe domenii, printre care
enumerăm:
1. ratele de schimb;
2. costurile tranzacţiilor;
3. transparenţa preţurilor;
4. pieţe financiare profunde.
Astfel, în mediul internaţional al afacerilor, deciziile luate sunt adesea afectate negativ de
viitoarele modificări ale ratelor de schimb. Cu cât sunt mai puţin previzibile ratele de schimb, cu
atât sunt mai riscante investiţiile străine şi cu atât este mai puţin probabil ca aceste companii să
obţină o creştere pe pieţele externe. Euro, datorită faptului că înlocuieşte monedele naţionale de
genul mărcii şi francului, elimină complet riscul legat de rata de schimb dintre monedele
participante. Aceasta va reprezenta un avantaj pentru investiţiile internaţionale în zona Euro.
Riscul legat de rata de schimb este potenţial neplăcut pentru orice consumator, producător
sau investitor care astăzi ia o decizie economică ce implică o plată sau furnizarea unui bun sau a
unui serviciu la o dată ulterioară. Din păcate, această situaţie descrie marea majoritate a
activităţilor economice.
70
A.M. - NUMAI EURO!”, „Evenimentul Zilei” din 1 martie 2002 – www.expres.ro
71
Un sondaj efectuat în Marea Britanie releva faptul că 45% din britanici ar vota pentru introducerea euro şi 49%
împotriva, în cazul unui referendum imediat. În luna ianuarie, numai 42% din britanici susţineau introducerea
monedei unice. Procentul susţinătorilor euro era, în urmă cu un an, de numai 32%.
61
Deşi tehnicile de acoperire există cu certitudine, ele nu constituie o soluţie suficientă

pentru această problemă. Firmele îşi acoperă în mod constant riscul prin intermediul pieţelor
valutare cu livrare la termen din străinătate, pe care cumpără dreptul de a schimba în viitor
devizele externe la rata care este valabilă astăzi. Dar acoperirea are un preţ, ca orice altă politică
de asigurare. Acest lucru nu este gratuit, el putându-se ridica pentru companiile mici până la
două procente din vânzările şi achiziţiile lor. Mai important, instrumentele de acoperire nu sunt
disponibile pentru toate întreprinderile, mai ales pentru firmele şi companiile mici şi lipsite de
lichiditate din ţările cu pieţe valutare cu contracte la termen (futures) imature72.
Spre exemplu, turiştii care îşi planificau excursii în Europa înainte de introducerea euro s-
au confruntat cu inconvenientele şi costurile mai multor monede, fiecare dintre acestea fiind
recunoscută de un mic segment geografic din Uniunea Europeană şi fiecare putând fi schimbată
numai prin intermediul băncilor, al caselor de schimb valutar, al birourilor de turism şi al
companiilor de cărţi de credit, în schimbul unei taxe. Aceste taxe se prezintă sub forma unor
comisioane fixe, precum şi sub forma diferenţei dintre preţurile de cumpărare şi de vânzare
pentru orice monedă dată73.
Industria turismului oferă doar un exemplu modest al economiilor pe care le aduce euro
pentru costurile tranzacţiilor. Inima economică a zonei euro include zeci de mii de tranzacţii dintr-o
deviză în alta, în fiecare zi.
Este dificil să se estimeze exact cât de mari vor fi în cele din urmă economiile realizate de
euro în ceea ce priveşte costurile tranzacţiilor, dar pentru Europa, un continent în care comerţul
internaţional are o importanţă vitală, economiile vor fi substanţiale. Un studiu al Comisiei
Europene estimează că, înainte de introducerea euro, întreprinderile din Europa au convertit
anual 7,7 trilioane de dolari dintr-o deviză a Uniunii Europene într-alta, plătind 12,8 miliarde
dolari drept cheltuieli de conversie, adică 0,4 procente din Produsul Intern Brut al Uniunii
Europene. Aceste costuri sunt acute în special pentru companiile din ţările mici, care au pieţe de
schimb lipsite de lichiditate şi sisteme bancare nesofisticate.
O monedă unică face mai evidente diferenţele de preţ dintre bunurile, serviciile şi
salariile din ţări diferite, îmbunătăţind astfel competiţia dintre pieţe. În absenţa euro,
consumatorii din zona monedei unice au descoperit că este dificil şi oarecum obositor să
compare preţurile computerelor, uneltelor, materialelor de construcţii automobilelor serviciilor
de consultanţă sau ale furnizorilor generali de dincolo de frontierele naţionale. Germanii, de
72
De exemplu Irlanda, Spania şi Portugalia.
73
Un studiu estimează că turistul obişnuit plăteşte aproximativ 13 dolari pentru aceste costuri legate de conversii
de monedă la fiecare trecere a unei frontiere europene, un cost care împovărează zeci de milioane de astfel de vizite
pe an. Euro elimină aceste costuri.
62
exemplu, nu erau obişnuiţi să gândească în „mii de lire”, iar italienii au considerat că escudo-ul
portughez este o monedă intangibilă şi distantă. Ca urmare, discriminările de preţ erau
implementate cu uşurinţă74.
Astfel preţurile exprimate în euro oferă un etalon simplu şi consecvent pentru a efectua
comparaţii, impulsionând familiile şi întreprinderile de pe întreg continentul să compare preţurile
cu cele din exterior. Discriminările de preţ sunt acum mult mai dificile decât erau înainte de
introducerea euro, indiferent de ce produs ar fi vorba.
Datorită absenţei riscului legat de rata de schimb, antreprenorilor le este mai uşor atunci
când încheie afaceri care speculează micile diferente în preţurile transfrontaliere. Aceasta, în
schimb, duce la echivalarea preţurilor dincolo de frontiere.
Înainte de introducerea euro, eforturile depuse pentru a potrivi nevoile financiare
imediate ale consumatorilor cu cerinţele legate de investiţii ale posesorilor de economii erau
afectate de costurile psihologice şi economice presupuse de cele 12 monede naţionale. Fiecare
tip de instrument financiar, de la titlurile guvernamentale şi împrumuturile acordate de băncile
comerciale până la acţiunile obişnuite şi instrumentele derivate cu risc ridicat, a fost cotat în
moneda naţională. Acest lucru a separat pieţele financiare şi a descurajat investiţiile străine, şi ar
fi fost valabil chiar şi în absenta costurilor legate de tranzacţii şi a riscului legat de rata de
schimb.
Euro a schimbat de o manieră revoluţionară această situaţie. Spre exemplu, de la data de
1 ianuarie 1999, bursele mari din zona euro şi-au cotat instrumentele financiare, inclusiv cele
emise anterior, în euro75. Băncile germane oferă un singur produs financiar, împrumuturi în euro,
pentru companiile de pe teritoriul întregii Uniunii Europene. Pentru investitori, la fel ca şi pentru
cei care împrumută, aceste evoluţii au făcut pieţele financiare europene mai mari, mai accesibile
şi mai lichide. Deoarece această situaţie promovează comerţul internaţional fără nici un fel de
restricţii pe singura piaţă importantă a lumii (piaţa pe care se comercializează chiar banii), acest
lucru este considerat unul din avantajele economice fundamentale ale euro.
Avantajele economice fundamentale ale euro rezultă în mod inevitabil din înlocuirea
mărcii, şilingului, markkăi, francului, kronei, guldenului, drahmei, pesetei, lirei sterline, lirei
italiene şi escudo-ului cu o singură modalitate de plată.
Euro mai oferă şi o serie de avantaje economice indirecte.
Aceste beneficii ţin de modificările mai profunde în comportamentul pieţelor financiare şi
74
În 1997, de exemplu, un Audi A4 costa 38.000 de mărci în Germania, şi numai 27.000 de mărci în Danemarca.
75
Un alt exemplu îl poate constitui cazul Fondurilor de investiţii din Austria care investesc acum în titluri emise
de guvernul italian exprimate în euro, fără a mai exista impactul psihologic şi economic al conversiilor devizelor şi
cotelor preţurilor externe.
63
al companiilor şi, prin urmare, sunt mai controversate. Dintre acestea se pot cita: stabilitatea
macroeconomiei, rate reduse ale dobânzilor, reforma structurală, statutul de monedă în care se
păstrează rezervele, creşterea economică.
Multe dintre cele 27 state membre ale Uniunii Europene, inclusiv câţiva dintre
participanţii din prima rundă la Uniunea Economică şi Monetară, s-au confruntat cu inflaţia după
cel de-al doilea război mondial. Irlanda, Anglia, Portugalia şi Spania au fost în special sensibile
faţă de inflaţie, un fenomen care provoacă confuzie în rândul cumpărătorilor şi al vânzătorilor,
sporeşte costurile legate de împrumuturi, ridică rata efectivă a impozitului, transmite semnale
negative investitorilor şi creează ineficienţe majore pe piaţă.
Dar, euro a introdus un nou regim cu inflaţie redusă şi stabilitate macroeconomică pentru
multe din ţările din zona euro. Potrivit unor experţi, acest lucru este garantat efectiv, deoarece
zona euro posedă acum cea mai independentă bancă centrală din lume: este vorba despre Banca
Centrală Europeană. Băncile centrale „dirijează” rata inflaţiei într-o ţară folosind o varietate de
instrumente de politică monetară pentru a coborî sau ridica nivelul general al cererii. Cu cât este
mai independentă o bancă centrală, cu atât este mai probabil ca ea să reziste în faţa presiunilor
politice ale guvernului său în sensul de a permite economiei să crească prea repede sau de a
finanţa unele cheltuieli publice excesive. Politicienii şi bancherii de la băncile centrale se află
adesea în divergenţă, deoarece băncile centrale sunt interesate mai mult în stabilitatea pe termen
lung decât în câştigurile economice pe termen scurt76.
De altfel, istoria a demonstrat faptul că băncile centrale din multe ţări din zona euro nu
sunt imune fată de influenţele politice, iar din acest motiv euro ar putea reprezenta un avantaj
pentru stabilitatea regională pe termen lung. Aşa cum afirmau o serie de specialişti în domeniu
„Banca Centrală Europeană va fi prima bancă centrală din istorie fără un guvern care să îi
privească peste umăr”.
Banca Centrală Europeană este modelată după Bundesbank, o instituţie cunoscută în
lumea întreagă pentru tradiţia sa de independenţă. Deşi nivelul ridicat de independenţă al Băncii
Centrale Europene aduce puţine avantaje pentru ţările deja recunoscute pentru inflaţia lor redusă
(Germania, Austria, Belgia şi Olanda), el permite un viitor economic mai stabil pentru celelalte
ţări77.
În măsura în care euro reduce inflaţia, el mai exercită şi o presiune în sensul diminuării
ratelor dobânzilor. Investitorii cumpără obligaţiuni numai dacă ei sunt siguri că banii pe care îi
vor primi în viitor vor determina un câştig procentual mai mare decât rata inflaţiei. Prin urmare,
76
Cercetările arată, de asemenea, că o independenţă mai mare a băncii centrale duce la o inflaţie mai mică.
77
Italienii, spre exemplu, consideră stabilitatea preţurilor drept unul dintre principalele avantaje aduse de euro.
64
investitorii solicită rate reduse ale dobânzilor sau „prime de inflaţie”, de la ţările cu o stabilitate
mai mare a preţurilor. Acest beneficiu este important în special pentru ţările care au înregistrat
rezultate slabe în lupta împotriva inflaţiei (Italia, Spania şi Portugalia). Aceste ţări au beneficiat
de pe urma estimărilor privind o inflaţie redusă datorită obiectivelor stringente şi fermităţii noii
Bănci Centrale Europene.
Unii specialişti au arătat că Euro încurajează reforma structurală atât de necesară în
Europa.
Altfel spus, ţările care doresc să se califice pentru Euro trebuie să îşi ajusteze economiile,
îndeplinind criteriile de convergenţă stabilite în Tratatul asupra Uniunii Europene. Pe viitor, ele
trebuie să adere la Pactul de stabilitate şi creştere, un acord care limitează strict împrumuturile
guvernamentale şi care forţează guvernele să îşi ajusteze finanţele publice. Pactul prevede chiar
amenzi pentru ţările care recurg la prea multe împrumuturi.
3.3. Perspectivele eurozonei
În lumea unipolară, economia SUA a servit drept punct de sprijin pentru economia
mondială; SUA au pieţele de valori şi de capital cele mai mari şi mai lichide din lume şi dolarul
SUA este moneda de rezervă cea mai importantă.
În decursul ultimelor decenii, economiile din Asia, în special Japonia şi ‚‚cei patru
dragoni” (Coreea de Sud, Hong Kong, Singapore, Taiwan), au apărut ca un posibil rival pentru
SUA.
Dar de la 1 ianuarie 1999 s-a creat o alternativă având o mărime şi putere similare celei
americane. Investitorii s-au arătat interesaţi faţă de această alternativă, dorind să-şi rebalanseze
portofoliile deţinute acum în majoritate denominate în dolari SUA.
BCE promovează o politică monetară echilibrată iar băncile centrale naţionale şi-au
transformat în Euro activele denominate pînă nu demult în dolari SUA.
La Forumul Economic şi Financiar Internaţional de la Viena 78 se arăta că lipsa uniunii
(unităţii) politice în Europa va fi un factor important care va determina îndepărtarea momentului
când Euro va lua locul dolarului SUA pe piaţa internaţională sau va deveni mai important decât
dolarul în rezervele valutare ale statelor. Însă importanţa Euro este dată de mărimea şi puterea
economică a zonei Euro, de pieţele financiare dezvoltate în această regiune, ca şi de
credibilitatea B.C.E.
78
Desfăşurat în noiembrie 1998.
65
Fig. III.3. Eurosistemul

(www.ecb.int)
Părerea multor specialişti este aceea că Euro va înlocui treptat dolarul de pe pieţele
mondiale. Un prim argument este acela al importanţei monedei americane în comerţul mondial;
aproape 5%, din schimburile internaţionale sunt denominate în dolari SUA, cu toate că
exporturile şi importurile americane nu reprezintă decât 10% din cele mondiale, în timp ce
valutele europene deţin o pondere de 30% din comerţul internaţional, iar yenul japonez
reprezintă 5%. Aceste cifre arată clar că moneda americană este supraevaluată în comparaţie cu
valutele europene.(vezi fig. III.1.):
66
Dolar SUA
Valute euopene
5%
30%
Comerţul internaţional
Fig. III.4. Ponderea dolarului SUA şi a valutelor

europene în comerţul internaţional
Al doilea argument este acela că noua monedă va deveni importantă în comerţul

internaţional nu numai datorită schimburilor între ţările membre; se au în vedere în primul rând
Marea Britanie, Danemarca şi Suedia (cele trei ţări din Uniunea Europeană care pentru moment
se găsesc în afara Euro), precum şi Elveţia care este înconjurată de zona Euro. Volumul
schimburilor comerciale între zona Euro şi celelalte ţări, volum care se află în creştere, va forţa
utilizarea Euro de către aceste ţări partenere.
De asemenea, posibilitatea ţărilor europene de a-şi denomina contractele internaţionale în
Euro conduce la o lărgire a ariei de utilizare a Euro.
În concluzie, Euro reprezintă o alternativă la hegemoniei dolarului. Ea va putea să reducă
influenţa politică americană în măsura în care va fi acceptată ca o monedă de rezervă
internaţională. Aceasta nu înseamnă că autorităţile monetare europene trebuie sa utilizeze Euro
în scopuri politice, libertatea de utilizare va fi strâns legată de condiţiile oferite.
Succesul Euro depinde de credibilitatea cu care BCE îşi va juca rolul în continuare.
Pierderile în caz de conflict politic sunt limitate atâta timp cât pieţele rămân convinse că B.C.E.
şi conducătorii ei, persoanele de decizie din BCE sunt independente.
3.4. EURO - monedă de referinţă pentru România
Începând cu 3 martie 2003, România a trecut la Euro, ca monedă de referinţă. Aceasta a

fost decizia Consiliului de Administraţie al Băncii Naţionale, reunit în ultima decadă a lunii
ianuarie.
În primul rând trebuie bine precizat faptul că trecerea la Euro, ca monedă de referinţă, nu
are numai implicaţii de natură tehnică.
67
De atunci, moneda uzuală în evaluările economice este euro.

De la data trecerii la euro ca monedă de referinţă salariul mediu al românilor spre
exemplu, nu mai valorează atâţia dolari, ci cam atâţia Euro. De asemenea, preţurile, de la case şi
maşini de import până la aur şi energie se măsoară în euro.
Principala problemă care se pune pentru BNR este cea a conceperii politicii monetare
care să permită participarea la “Sistemul Monetar European II” (SME II) şi, respectiv, intrarea în
U.E.M.
Conform „Programului de convergenţă”, România va adera la SME II după 2012.
Aceasta presupune ca, în perioada 2007-2010, să fie realizate următoarele obiective:
1) consolidarea inflaţiei scăzute (dezinflaţie sustenabilă);
2) crearea unei pieţe naţionale a capitalurilor pe termen lung şi convergenţa ratei
dobânzii;
3) relativa stabilitate a cursului de schimb al leului (în condiţii de convertibilitate deplină)
în jurul nivelului de echilibru pe termen lung (curs de schimb sustenabil).
În perioada de până la intrarea în SME II şi apoi în faza de participare la acesta, ar urma
să se aplice în continuare strategia ţintirii inflaţiei, având în vedere faptul că aceasta este
compatibilă cu o anumită flexibilitate a cursului de schimb şi asigură îndeplinirea treptată a
tuturor criteriilor de la Maastricht.
Tabelul nr. III.2.
Criteriile de la Maastricht (Indicatori de convergenţă nominală-2008-)
68
Concluzii
CONCLUZII
În acest sfârşit al lucrării de faţă, având în vedere complexitatea tuturor celor expuse pe
parcurs, am considerat necesar a face un scurt rezumat al celor prezentate anterior, cu specială
privire asupra Băncii Centrale Europene şi Sistemului European al Băncilor Centrale. Şi aceasta
în vederea formării unei imagini cât fundamentate asupra subiectului ales şi a statuării celor mai
importante aspecte.
Sistemul European al Băncilor Centrale (S.E.B.C) reprezintă o structură care permite
integrarea băncilor centrale naţionale în sistemul general comunitar.
Misiunea fundamentală a acestei structuri bancare este aceea ca utilizând în mod eficient
o serie de măsuri şi modalităţi să pună în aplicare politica monetară comunitară.
S.E.B.C. este reglementat prin dispoziţiile Tratatului de la Maastricht şi Protocolului
privind Statutul S.E.B.C. şi al B.C.E.
S.E.B.C. şi-a început activitatea în vederea realizării politicii monetare comunitare, odată
cu intrarea în a treia fază a U.E.M., înlocuind Institutul Monetar European, al cărui rol avea
caracter tranzitoriu.
În acest scop în Tratat şi în Statut sunt stabilite o serie de obiective şi sarcini
fundamentale. Conform art. 105 par. 1 din Tratatul de la Maastricht, obiectivul principal al
S.E.B.C. este menţinerea stabilităţii preţurilor. Fără a aduce prejudicii stabilităţii preţurilor,
S.E.B.C. îşi aduce sprijinul la politicile economice generale din Comunitate, în vederea
contribuirii la realizarea obiectivelor Comunităţii. S.E.B.C. acţionează conform principiului
economiei de piaţă deschise în care concurenţa este liberă, favorizând o alocare eficientă a
resurselor. Aceleaşi obiective sunt preluate şi prezentate şi în Protocolul privind Statutul
S.E.B.C. (în art. 2).
Sarcinile fundamentale ale S.E.B.C. (prezentate atât în art. 105 par. 2.5. din Tratatul de la
Maastricht cât şi în art. 3 din Statut) sunt:
1. definirea şi implementarea politicii monetare a Comunităţii;
2. desfăşurarea operaţiunilor de schimb, conform dispoziţiilor tratatului (art. 109);
3. păstrarea şi administrarea rezervelor valutare oficiale ale statelor membre;
4. promovarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi.
Ca principiu general, în art. 8 din Statut se arată că S.E.B.C. este condus de organele de
decizie ale Băncii Centrale Europene (B.C.E.).
Spre deosebire de obiective care au un caracter general, sarcinile fundamentale au un
caracter concret şi aplicativ.
69
Concluzii
Banca Centrală Europeană este o instituţie financiară investită cu putere de reglementări

şi decizie în cadrul sistemului financiar comunitar.
B.C.E. are personalitate juridică proprie şi se bucură în statele membre de capacitatea
juridică cea mai largă recunoscută persoanelor juridice de legislaţia naţională.
Banca dispune de propriul său personal, al cărui regim juridic este stabilit de Consiliului
guvernelor, la propunerea Comitetului director, normelor juridice aplicabile personalului B.C.E.
fiind cuprinse în statutul Băncii.
Litigiile dintre B.C.E. şi angajaţii săi sunt soluţionate de Curtea de Justiţie, în limitele şi
condiţiile prevăzute de regimul care le este aplicabil.
Având în vedere importanţa şi specificitatea domeniului de activitate, membrii organelor
de decizie şi personalul B.C.E. şi al băncilor naţionale sunt obligaţi să nu divulge informaţiile
care sunt sub incidenţa secretului profesional chiar şi după încetarea exercitării funcţiilor lor, fără
a se preciza un termen.
Persoanele cu drept de semnătură care angajează B.C.E. din punct de vedere juridic faţă
de terţi sunt preşedintele sau doi membri ai Comitetului director, ori doi membri ai personalului
său, autorizaţi de preşedinte să semneze în numele Băncii.
În condiţiile stabilite în protocolul asupra privilegiilor şi imunităţilor Comunităţilor
Europene, B.C.E. ca şi alte instituţii comunitare, se bucură pe teritoriul statelor membre de privi
legile şi imunităţile necesare îndeplinirii misiunilor sale.
Totodată, banca beneficiază de independenţă în exercita-rea competenţelor sale, astfel
încât nici un membru al organelor sale de decizie nu poate accepta instrucţiuni din partea vreunei
instituţii comunitare sau din partea statelor membre.
La rândul lor, statele membre au obligaţia corelativă de a respecta principiul
independenţei B.C.E. şi de a nu încerca să influenţeze în nici un fel îndeplinirea sarcinilor ce îi
revin acesteia.
Ca instituţie financiară, B.C.E. este dotată cu capital precum şi cu resurse proprii.
Capitalul B.C.E., devenit operaţional de la constituirea sa se ridică la 4 miliarde EURO,
putând fi mărit prin decizia Consiliului guvernatorilor luată cu majoritate calificată.
Băncile centrale naţionale sunt singurele autorizate să subscrie şi să deţină capitalul
B.C.E. Subscrierea capitalului se realizează conform grilei de repartiţie stabilite conform
dispoziţiilor din Statutul S.E.B.C. şi B.C.E. (art. 29).
În afara acestui capital, băncile centrale naţionale vor pune la dispoziţia B.C.E. rezerve
valutare, (altele decât monedele statelor membre), ECU, poziţii de rezervă la F.M.I. şi Drepturi
Speciale de Tragere, în valoare de până la 50 miliarde ECU, în echivalent contribuţia fiecărei
bănci centrale naţionale fiind stabilită proporţional cu partea sa din capitalul subscris la B.C.E.
70
Concluzii
Sediul B.C.E. a fost stabilit la Frankfurt.

Structura organizatorică a B.C.E. este tripartită, în cadrul acesteia desfăşurându-şi
activitatea următoarele organe:
1. Consiliul guvernatorilor (organ de direcţie);
2. Comitetul director (organ de administraţie);
3. Consiliul general (organ de execuţie).
Consiliul guvernatorilor reuneşte conducătorii B.C.E. (preşedintele, vicepreşedintele) şi
patru membri, precum şi guvernatorii băncilor centrale naţionale, întrunindu-se de cel puţin 10
ori pe an. Reuniunile sale sunt confidenţiale, deciziile fiind adoptate, de regulă, cu majoritatea
simplă a membrilor prezenţi. Consiliul guvernatorilor adoptă orientările şi ia dispoziţiile
necesare îndeplinirii sarcinilor încredinţate S.E.B.C. prin Tratat, stabileşte politica monetară a
Comunităţii, obiectivele monetare intermediare, ratele directoare ale dobânzilor şi structura
rezervelor în cadrul S.E.B.C.
Consiliul guvernatorilor este singurul abilitat să autorizeze emisiunea de bancnote în
cadrul Comunităţii, B.C.E. şi băncile naţionale centrale putând emite asemenea bancnote, care
sunt singurele mijloace de plată legale în interiorul Comunităţii. Consiliul guvernatorilor adoptă
regulamentul interior prin care se determină organizarea internă a B.C.E. şi a organelor sale de
decizie.
Comitetul director, reprezentând organul de administrare al B.C.E., este compus din
preşedinte, vicepreşedinte şi patru membri.
Nici un membru al Comitetului director nu poate exercita altă profesie, remunerată sau
nu, în timpul exercitării funcţiilor sale.
Membrii Comitetului director sunt numiţi de comun acord de guvernele statelor membre,
la recomandarea Consiliului şi după consultarea Parlamentului European şi a Consiliului
guvernatorilor, dintre persoane a căror autoritate şi experienţă profesională sunt recunoscute în
domeniul monetar sau bancar, şi având cetăţenia statelor membre.
Mandatul membrilor Comitetului director este de 8 ani şi nu poate fi reînnoit.
Condiţiile de angajare, retribuţiile, pensiile şi alte avantaje privind securitatea socială a
membrilor Comitetului director sunt stabilite de Consiliul guvernatorilor.
Membrii Comitetului director pot fi demişi de Curtea de Justiţie, la cererea Consiliului
guvernatorilor sau a Comitetului director, dacă nu mai îndeplinesc condiţiile necesare exercitării
funcţiilor lor sau au comis o greşeală gravă79.
Deciziile Comitetului director se iau cu majoritate simplă a voturilor exprimate, fiecare
79
Art. 11 din Statutul S.E.B.C. care reglementează Comitetul director al S.E.B.C. nu explică înţelesul noţiunii de
„greşeală gravă”.
71
Concluzii
membru dispunând de un vot.

Comitetul director este responsabil pentru gestiunea curentă a B.C.E., având obligaţia de
a implementa politica monetară în conformitate cu orientările şi deciziile adoptate de Consiliul
guvernatorilor. În acest cadru, Comitetul director dă instrucţiunile necesare băncilor centrale
naţionale. Comitetului director îi pot fi delegate anumite puteri prin decizia Consiliului
guvernatorilor.
Consiliul general se constituie ca cel de-al treilea organ al B.C.E., fiind compus din
preşedintele şi vicepreşedintele B.C.E., precum şi din guvernatorii băncilor centrale naţionale.
Ceilalţi membri ai Comitetului director pot participa la reuniunile Consiliului general,
însă fără drept de vot.
Consiliul general contribuie la îndeplinirea funcţiilor consultative ale B.C.E. privind
aplicarea legislaţiei comunitare în materia controlului prudenţial al instituţiilor de credit şi a
stabilităţii sistemului financiar, la colectarea informaţiilor statistice, la redactarea rapoartelor de
activitate ale B.C.E., la stabilirea regulilor necesare standardizării procedurii contabile şi
informării asupra operaţiilor de angajare a personalului B.C.E.
Consiliul general nu are puteri de decizie, însă acţionează pentru îndeplinirea atribuţiilor
B.C.E., având un rol executiv.
Preşedintele B.C.E., sau, în absenţa sa vicepreşedintele prezidează Consiliul
guvernatorilor şi Comitetul director ale B.C.E.
De asemenea, preşedintele, sau persoana pe care el o desemnează în acest scop,
reprezintă B.C.E. în exterior, în raporturile cu instituţii similare sau altele asemenea.
Exerciţiul financiar al B.C.E. şi băncilor centrale naţionale începe în prima zi a lunii
ianuarie şi se încheie în ultima zi a lunii decembrie. Conturile anuale ale B.C.E. sunt întocmite
de Comitetul director conform principiilor stabilite de Consiliul guvernatorilor. Conturile B.C.E.
şi ale băncilor centrale naţionale sunt verificate de auditori externi independenţi, recomandaţi de
Consiliul guvernatorilor şi agreaţi de Consiliu. Ei au puteri depline în privinţa examinării
conturilor şi registrelor B.C.E. şi băncilor centrale naţionale.
B.C.E. reprezintă organul de conducere al S.E.B.C., având un rol important în cadrul
sistemului monetar european, fiind investită cu atribuţii de reglementare şi decizie.
În cadrul S.E.B.C, B.C.E. îndeplineşte un ansamblu de funcţii, repartizate pe mai multe
categorii:
a. funcţii consultative. În acest context, subliniem că Banca este consultată atât de
autorităţile naţionale în privinţa oricărui proiect legislativ în domeniile care ţin de competenţa sa
- în limitele şi în condiţiile fixate de Consiliu, cât şi în privinţa oricărui act comunitar, de către
instituţiile comunitare în domeniile sale de competenţă. De asemenea, B.C.E. poate prezenta
72
Concluzii
avize consultative instituţiilor comunitare sau autorităţilor naţionale privind domeniile ce ţin de
competenţa sa.
b. funcţii statistice. În îndeplinirea acestor funcţii, B.C.E., asistată de băncile centrale
naţionale, colectează informaţiile statistice necesare de la autorităţile naţionale competente sau
de la agenţii economici, cu care cooperează în acest scop.
c. funcţii monetare. B.C.E. şi băncile centrale naţionale pot deschide conturi instituţiilor
de credit, instituţiilor publice şi altor participanţi pe piaţă şi pot să accepte active drept garanţie.
De asemenea, B.C.E. şi băncile centrale pot să intervină pe pieţele de capital (prin cumpărare,
vânzare, contracte la termen la curs fix, luând sau dând împrumut creanţe şi titluri negociabile în
monedă comunitară sau necomunitară) şi să efectueze operaţii de credit împreună cu instituţiile
de credit şi cu alţi participanţi pe piaţă.
Tot în cadrul exercitării funcţiilor monetare, B.C.E. este abilitată să impună instituţiilor
de credit constituirea de rezerve obligatorii la B.C.E. şi la băncile centrale naţionale.
Conform art. 21 din Statutul S.E.B.C. raportat la art. 104 din Tratatul de la Maastricht le
este interzis B.C.E. şi băncilor centrale naţionale să acorde credite fără acoperire şi orice alte
tipuri de facilităţi de creditare instituţiilor sau organelor Comunităţii, autorităţilor centrale,
regionale sau locale, altor organisme şi întreprinderi publice ale statelor membre. Este de
asemenea interzisă achiziţia directă de către B.C.E. sau băncile centrale naţionale, a
instrumentelor datoriei acestei instituţii.
d. funcţii de cooperare internaţională. În domeniul cooperării internaţionale, pentru
îndeplinirea sarcinilor încredinţate S.E.B.C; B.C.E. este abilitată să decidă modul de reprezentare
al sistemului bancar. Cu autorizarea sa, băncile centrale naţionale sunt abilitate să participe la
instituţiile monetare internaţionale.
În plan extern, B.C.E. şi băncile centrale naţionale pot îndeplini următoarele operaţiuni:
1. să stabilească relaţii cu băncile şi instituţiile financiare din ţările terţe şi cu
organizaţiile internaţionale;
2. să dobândească şi să vândă orice tip de active valutare şi de metale preţioase;
3. să efectueze toate tipurile de operaţii bancare cu ţările terţe şi cu organizaţiile
internaţionale; inclusiv să primească şi să acorde credite.
În exercitarea atribuţiilor sale, B.C.E. poate recurge la următoarele acte: adoptă
regulamente, ia decizii, emite recomandări şi avize.
În limitele şi în condiţiile stabilite de Consiliu B.C.E. este abilitată să aplice
întreprinderilor amenzi sau penalităţi în cazul nerespectării regulamentelor şi deciziilor sale.
Actele şi omisiunile B.C.E. sunt supuse controlului şi interpretării Curţii de Justiţie.
Litigiile dintre B.C.E. şi creditorii, respectiv debitorii săi sau alte persoane, sunt soluţionate de
73
Concluzii
instanţele naţionale competente, cu excepţia cazurilor când este declarată competentă Curtea de
Justiţie.
B.C.E. are obligaţia de a elabora şi publica rapoarte, cel puţin o dată pe trimestru, privind
activitatea S.E.B.C. De asemenea, B.C.E. transmite Parlamentului European, Consiliului, Co-
misiei şi Consiliului European, un raport anual asupra activităţii S.E.B.C. şi asupra politici
monetare a anului precedent şi a anului în curs.
Regimul răspunderii B.C.E. este cel prevăzut în art. 215 din Tratatul de la Maastricht.
Răspunderea băncilor centrale naţionale se determină în conformitate cu dreptul naţional
corespunzător.
Curtea de Justiţie este competentă să hotărască în baza unei clauze compromisorii
conţinută într-un contract de drept public sau de drept privat încheiat de B.C.E. Decizia B.C.E.
de a sesiza Curtea de Justiţie este luată de Consiliul Guvernatorilor.
74
BIBLIOGRAFIE
1. Andrew Brociner - EUROPA MONETARĂ. SME, UEM, MONEDA UNICĂ, Institutul

European, Iaşi, 1999
2. Nicoleta Diaconu - SISTEMUL INSTITUŢIONAL AL UNIUNII EUROPENE, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2001
3. Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea - DREPT INSTITUŢIONAL COMUNITAR
EUROPEAN, Editura Actami, Bucureşti, 1999
4. Augustin Fuerea - INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2002
5. Ion Jinga, Andrei Popescu - INTEGRAREA EUROPEANĂ. DICŢIONAR DE TERMENI
COMUNITARI, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000
6. Dumitru Miron ş.a. - ECONOMIA INTEGRĂRII EUROPENE, Editura ASE, Bucureşti,
2001
7. Viorel Marcu - DREPT INSTITUŢIONAL COMUNITAR, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2001
8. Dumitru Mazilu - INTEGRAREA EUROPEANĂ. DREPT COMUNITAR ŞI INSTITUŢII
EUROPENE, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001
9. Irina Moroianu Zlătescu, Radu C. Demetrescu - DREPT INSTITUŢIONAL EUROPEAN,
Editura Olimp, Bucureşti, 1999
10. Roxana Munteanu - DREPT EUROPEAN. EVOLUŢIE - INSTITUŢII - ORDINE
JURIDICĂ, Editura Oscar Print, Bucureşti 1996
11. Alina Profiroiu, Marius Profiroiu - INTRODUCERE ÎN REALITĂŢILE EUROPENE,
Editura Economică, Bucureşti, 1999
12. Werner P., B.H. Ansiaux, Georg Broouwers, Bernard Chappier, REPORT TO THE COUNCIL AND THE
COMMISSION ON THE REALISATION BY STAGES OF ECONOMIC AND MONETARY UNION IN THE
COMMUNITY, Bulletin 11 - 1970 of the EC, Brussels, 1970.
13. Dan Drosu Şaguna - TRATAT DE DREPT FINANCIAR-FISCAL, Editura All Beck,
Bucureşti, 2001
14. Frédéric Teulon - SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL, Institutul European, Iaşi,
1997
15. Art. 64 al Protocolului 4 privind Institutul Monetar European.
16. Art. 109 F, par. 1 din Tratatul C.E.
75
17. Art. 22 din Protocol.
18. Art. 10.4 din Protocol.
19. Art. 5 din Protocolul privind statutul Sistemului European al Băncilor Centrale şi al
Băncii Centrale Europene (Statutul SEBC) anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană
20. Art. 7 din Statutul S.E.B.C.
21. Isărescu, Mugur,NOUĂ LECŢII DIN ACTUALA CRIZĂ FINANCIARĂ, www.bnro.ro
76

Banca

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Banca

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CUPRINS

1.1. Consideraţii de ordin istoric

măsurilor preconizate, suveranitatea absolută şi independenţa politică a statelor din Uniune

1.2. Delimitări conceptuale

În lucrarea de faţă se încearcă a se avea în vedere, pe lângă Banca Centrală Europeană şi

1.3. Aspecte privind evoluţia Sistemului Monetar European

economică, subordonat Parlamentului European, care să exercite o influenţă decisivă asupra

linii directoare comunitare şi să fie monitorizate de organismele comunitare, nefiind prevăzute

1.3.2. Şarpele monetar european. Sistemul de la Bretton Woods

În timpul acordurilor de la Bretton Woods, Statele Unite se angajează să vândă aur la 35

1.3.3. Crearea şi funcţionarea Sistemului Monetar European

În cadrul sistemului nou creat au apărut două angajamente principale22:

2. punerea la dispoziţia Fondului European de Cooperare Monetară a 20% din

1.3.4. De la Sistemul Monetar European la Uniunea Economică şi Monetară

Determinanţii de fond, operaţionali şi instituţionali ai SME nu s-au modificat

1.4. Apariţia, personalitatea juridică, obiectivele, sarcinile şi funcţiile

dimensiunilor şi a materialului, selecţionarea tipografiilor, etc.).

2. administra mecanismul de finanţare pe termen foarte scurt prevăzut în acordul dintre

1.5. Administrarea I.M.E. şi resursele sale financiare

I.M.E. a fost condus şi gestionat de Consiliul I.M.E.27.

Consiliul IME se compunea din preşedinte şi guvernatorii băncilor centrale naţionale,

prevăzute în statutul său, IME:

celei de-a treia faze.

2.1. Înfiinţarea B.C.E. – sarcini şi obiective

Fig. II.1. Harta Sistemului European al Băncilor Centrale

Sarcinile fundamentale ale S.E.B.C. sunt:

Pentru realizarea sarcinilor Sistemului European de Bănci Centrale, Banca Centrală

2.2. Organizarea B.C.E.

Structura organizatorică a Băncii Centrale Europene (B.C.E.) este tripartită, în cadrul

Preşedintele, vicepreşedintele şi ceilalţi membri ai Comitetului director sunt numiţi de

Consiliul guvernatorilor adoptă un regulament interior prin care se determină organizarea

2.3. Funcţiile, operaţiunile şi actele juridice ale Băncii Centrale Europene

BCE şi băncile centrale naţionale pot40:

Capitalul BCE, care a devenit operaţional de la constituirea acesteia, se ridica la 5

Tabelul nr. II.1.

(Sursa: DECIZIA BĂNCII CENTRALE EUROPENE BCE/2008/23 din 12 decembrie 2008)

Banca centrală naţională europeană Ponderea

În cuantumul veniturilor monetare ale fiecărei bănci centrale naţionale se scade

Decizia este obligatorie pentru destinatari în toate elementele sale46.

2.4. Băncile Centrale Naţionale

2.5. B.C.E. - Pivotul Uniunii Monetare Europene

2.5.1. Elemente sine gua non pentru funcţionarea Uniunii Economice şi

A. Planul Delors şi Tratatul de la Maastricht.

liberalizarea mişcărilor de capital.

Tratatul de la Mastricht asupra Uniunii Europene, intrat în vigoare în 1993, condiţionează

Nominalizarea statelor participante la Uniunea Economică şi Monetară a fost formal

C. Reglementări de bază ale Uniunii Europene privind introducerea Euro

3. în zona Euro a fost creat sistemul de decontare TARGET, accesul la sistem

2.5.2. Autoritatea B.C.E. şi stabilirea preţurilor

Instituţiile financiare tradiţionale, precum băncile şi societăţile de brokeraj de pe pieţele

2.6.BCE şi criza financiară mondială

3.1. Punerea în circulaţie a EURO

În aceeaşi ordine de idei este important a menţiona faptul că de la 1 ianuarie 2001,

Fig. III.1. Tipuri de bancnote euro

Fig. III.2. Tipuri de monede euro

3.2. Avantajele şi dezavantajele introducerii EURO

Deşi tehnicile de acoperire există cu certitudine, ele nu constituie o soluţie suficientă

3.3. Perspectivele eurozonei

Fig. III.3. Eurosistemul

Fig. III.4. Ponderea dolarului SUA şi a valutelor

Al doilea argument este acela că noua monedă va deveni importantă în comerţul

3.4. EURO - monedă de referinţă pentru România

Începând cu 3 martie 2003, România a trecut la Euro, ca monedă de referinţă. Aceasta a