[Din ceas, dedus...

]
de Ion Barbu

Volumul Joc secund, publicat în 1930, se deschide cu poezia [Din ceas, dedus...], al cărui titlu

este înlocuit de editori, în 1964, cu titlul volumului. Poezia are caracter de artă poetică şi
aparţine modernismului barbian.
 Cuvântul Joc" din titlu sugerează „o combinaţie a fanteziei, liberă de orice tendinţă
practică"4, iar asocierea adjectivului «secund» plasează jocul în zona superioară a esenţelor
ideale. „Arta lui Ion Barbu ne oferă cumva un soi superior de joacă, cu o convenţie ale cărei reguli
implică oarecum şi o «invitaţie la dans»; e ceva în ultimă instanţă ludic în această operă de o atât de
strictă disciplină."
Referindu-se la caracterul de artă poetică, G. Calinescu surprinde aspecte legate de sensul poe-
ziei, dar şi de rolul poetului: „Aceste două strofe sunt definiţia însăşi a poeziei: Calma creastă a poeziei
este scoasă (dedusă) din timp şi spaţiu, adică din universul real (din ceas), este nu un joc prim, ci un joc
secund, o imagine ireală într-o apă sau într-o oglindă. Poetul nu trăieşte la zenit, simbolul existenţei în
contingent, ci la nadir, adică din interior, în eul absolut, care nu e efectiv, ci numai latent. Poezia e un
cântec de harfe, răsfrânte în apă, sau lumina fosforescenţă a meduzelor care sunt văzute numai pe
întuneric, adică atunci când ochii pentru lumea întinsă se închid".
La nivel formal, poezia este alcătuită din două catrene. În concepţia lui Ion Barbu, „prin oglindă
lumea intră în mântuit azur". Iar dacă lumea experienţei se înalţă în piramidă pană la „zenif (punctul cel
mai înalt pe verticală), răsfrângerea acesteia alcătuieşte „nadirul! ei (punctul cel mai jos pe verticală).
Din acest element neîntinat îşi extrage poetul materia inspiraţiei sale. Poezia este pentru el negaţia lumii,
sublimarea ei în idee, un joc desfăşurat pe un plan izolat de viaţă, un „joc secund". Zenitul defineşte în
mod metaforic spaţiul real, echivalent cu punctul de maximă strălucire solară, iar nadirul simbolizează tot
în manieră metaforică universul artistic ce se reflectă în lumina asfinţitului. Substantivul  „ceas" de la
începutul poeziei aparţine câmpului semantic al timpului, dar este timpul neclintit, fără curgere. Timpul
barbian este, după aprecierea lui Alexandru Paleologu, „dedus", „sustras oricărei prize a temporalităţii
curente".
Primul vers al strofei întâi conţine epitetul metaforic situat într-o inversiune „calmă
creastă", figură de stil ce desemnează, lumea Ideilor în sensul pe care Platon îl dădea acestui
concept. „Arta, spunea Platon, considerată ca o copie a lucrurilor reale, ele însele nişte copii ale ideilor
eterne, este imitaţia unor imitaţii. Arta, ar fi, deci, o răsfrângere la puterea a doua a realităţii. Aceasta
este şi concepţia pe care şi-o însuşeşte poetul Ion Barbu când îşi propune să evoce o lume reflectată în
oglindă, căci cel ce priveşte icoanele lămurite în apele ei înregistrează imaginile unor imagini. Dar pe
când pentru Platon această răsfrângere secundă face din artă o întruchipare mai depărtată de realitatea
ideală decât înseşi obiectele concrete care i-au stat drept model, poetul Jocului secund vede aici tocmai
un pas mai departe în procesul de transfigurare a lumii, căci pe această cale imaginea se depărtează
încă mai mult de substratul ei materia?
. Prin urmare, arta este pentru Barbu „un zbor invers", întors spre profunzimea elementelor
lumii, spre esenţele nevăzute ale lucrurilor. În strofa a doua, „într-o metaforă concentrată, Ion Barbu
reia muzica de sfere eminesciană, permutând marea de stele în oceanul lichid ce-şi plimbă aştrii
scufundaţi (meduzele) sub «clopotele verzi»".  Finalul îl aduce pe poet din ipostaza intelectuală a lui
Hermes, în aceea lirică a lui Orfeu. „Cântecu său rămâne „ascuns", accesibil doar iniţiaţilor. Prin
urmare, „Poezia (adâncul acestei calme creste) este o ieşire (dedus) din contingent (din ceas) în pură
gratuitate (mântuit azur), joc secund, ca imagine . A. a cirezii în apă. B un nadir latent, o oglindire a
zenitului în apă, o sublimare a vieţii prin retorsiune." Organizarea metrică a poemului este de o mare
simplitate, poetul evitând efectele muzicale şi urmărind o cadenţă liniştită, mereu egală cu sine. Versurile
sunt de 13-14 silabe, iambul fiind singura unitate metrică a poemului. Rima poeziei este încrucişată.
La nivel morfologic, nu se observă urmărirea unor efecte speciale. Ar fi de remarcat
conversiunea adjectivului „adânc" în substantivul „adâncul, folosirea adjectivelor provenind din verbe la
participiu, în prima strofă {„dedus", „intrată") şi a unor infinitive lungi, în ansamblul
poeziei {„înecarea, „însumarea"), forme care exprimă efortul abstragerii, al ieşirii din limitata lume
senzorială.
La nivel sintactic, se observă faptul că ambele strofe se reduc fiecare la câte o singură frază.
Prima strofă este eliptică de predicat, pe când a doua include coordonări şi subordonări de propoziţii.
La nivel lexical, se observă prezenţa termenilor abstracţi, neologici, familiari matematicianului şi
fireşti în limbajul ştiinţific: „dedus", „nadir", „latent, „însumarea". Prin intermediul acestor termeni, se
obţine un efect deosebit de imobilitate, de fixare a elementelor, ca şi cum astfel ele ar putea fi mai
profund contemplate.
La nivel stilistic, este de remarcat abundenţa metaforelor, ce justifică oarecum încifrarea
textului: „ceas dedus", „calmă creastă", „măntuit azur", „nadir latent, „harfe resfirate", sau a
inversiunilor: „calmă creastă", „măntuit azur", dar şi a epitetelor: „ceas dedus", „cântec ascuns",
„nadir latent, „harfe resfirate", „clopotele verzi. Este de remarcat faptul că aceleaşi sintagme constituie
simultan figuri de stil diferite, ceea ce sustine concizia si incifrarea (ambiguitatea) limbajului poetic.
CONCLUZIE
Poezia [Din ceas, dedus...] de Ion Barbu este o artă poetică aparţinând modernismului / ermetismului
barbian, prin concepţie şi limbaj încifrat, accesibilă cititorilor iniţiaţi.