2.

9 Curtea Constituţională

2.9.1 Rolul Curţii Constituţionale

Conform art. 142 alin. (1) din Constituţie, Curtea Constituţională este garantul supremaţiei
Constituţiei. Ierarhia logică a normelor juridice, în vârful căreia se află Constituția României,
impune existența unor mecanisme de verificare și sancționare a actelor normative contrare
Constituției. Procedurile care pot fi declanșate în fața Curții Constituționale având ca obiect
neconstituționalitatea unor acte normative constituie unele dintre cele mai importante pârghii de
garantare a supremației Constituției. Astfel, după cum vom arăta în continuare, Curtea
Constituțională nu este singurul organ competent în materie de constituționalitate. Anumite acte
normative pot fi verificate din punct de vedere al constituționalității lor doar de către instanțele
de judecată. Acestea din urmă pot sancționa, de asemenea, actele normative cu forță juridică
inferioară care contravin actelor normative cu forță juridică superioară.

Chiar dacă o parte a competenței în materie de constituționalitate aparține instanțelor

judecătorești ordinare, sistemul consacrat de Constituţia României încredinţează controlul
constituţionalităţii unui organism specializat, poziționat în afara celor trei puteri ale statului, și
anume Curții Constituţionale. Precizăm cu această ocazie că există sisteme în care nu există
Curte Constituțională, iar competența în materie de constituționalitate revine în întregime
instanțelor judecătorești sau instanței supreme din statul în discuție.

2.9.2 Organizarea Curţii Constituţionale

Curtea Constituţională din România este un organ politico-jurisdicţional. Caracterul politic al

acesteia se datorează modalității de desemnare a membrilor Curţii Constituţionale. Astfel, Curtea
Constituțională este formată din 9 judecători; trei judecători sunt numiți de Camera Deputaților,
trei de Senat și trei de Președintele României. Acest sistem de numire permite ingerințe de natură
politică în activitatea Curții, care sunt totuși limitate de faptul că mandatul judecătorilor Curții nu
poate fi prelungit sau reînnoit. Pe de altă parte, caracterul jurisdicțional al CCR rezultă din
procedurile specifice activității acesteia, precum și din efectele deciziilor Curții Constituționale.

Judecătorii Curţii Constituţionale sunt reînnoiţi cu o treime din 3 în 3 ani. Judecătorii îşi aleg un
preşedinte pentru un mandat de 3 ani. Calitatea de judecător la Curtea Constituţională este
incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din
învăţământul juridic superior. Judecătorii CCR beneficiază de imunitate în condițiile prevăzute
de art. 61 și art. 66 din Legea nr. 47/1992. Imunitatea de fond a acestora constă în faptul că nu
pot fi traşi la răspundere juridică pentru opiniile şi voturile exprimate la adoptarea soluţiilor.
Imunitatea de procedură a judecătorilor constă în faptul că aceștia nu pot fi reţinuţi, arestaţi,
percheziţionaţi sau trimişi în judecată penală decât cu încuviinţarea plenului Curţii
Constituţionale, la cererea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie. Încuviinţarea menționată se dă cu votul a două treimi din numărul judecătorilor Curţii
Constituţionale, după ascultarea judecătorului în cauză. Pentru infracţiuni săvârşite de judecătorii
Curţii Constituţionale, urmărirea penală şi trimiterea în judecată se fac numai de către Parchetul
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie. În caz de infracţiune flagrantă, judecătorii Curţii Constituţionale pot fi reţinuţi
şi supuşi percheziţiei, procurorul general informându-l de îndată pe preşedintele Curţii
Constituţionale. Judecătorul trimis în judecată penală poate fi suspendat prin decizia plenului
Curţii Constituţionale adoptată cu votul a două treimi din membrii Curţii Constituţionale. În
cazul unei decizii de achitare, suspendarea încetează, iar în cazul unei decizii definitive de
condamnare, mandatul de judecător al Curţii Constituţionale încetează de drept.

Condiţii care trebuie îndeplinite pentru dobândirea calităţii de judecător la Curtea

Constituţională:
 pregătire juridică superioară;
 înaltă competenţă profesională;
 vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul juridic superior.

2.9.3 Atribuţiile Curţii Constituţionale

Atribuțiile CCR sunt enumerate în art. 146 din Constituție. Fiecare atribuție este dezvoltată în
Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale. Astfel, Curtea:

1. se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea

Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau
de cel puţin 25 de senatori, precum şi, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;

2. se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale, la sesizarea

unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel
puţin 25 de senatori;
3. se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre
preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de
deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori. Art. 27 din Legea nr. 47/1992 precizează că CCR are
competența de a verifica și constituționalitatea hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, a
hotărârilor plenului Senatului şi a hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale
Parlamentului;

4. hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în

faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial; excepţia de neconstituţionalitate poate fi
ridicată şi direct de Avocatul Poporului;

5. soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea

Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a
preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii;

6. veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă

rezultatele sufragiului;

7. constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte

al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului;

8. dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României;

9. veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi

confirmă rezultatele acestuia;

10. verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni;

11. hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic;

12. îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii.

Potrivit legii, competenţa Curţii nu poate fi contestată de nicio autoritate publică, singură Curtea
fiind în drept să hotărască asupra acesteia. Principala atribuţie a Curţii Constituţionale este
controlul de constituţionalitate al legilor şi ordonanţelor Guvernului. Precizăm cu această ocazie
că CCR poate verifica din punct de vedere al constituționalității doar actele enumerate în art. 146
din Constituție. Orice alt act normativ va fi verificat din punct de vedere al constituționalității
sale, la cerere, de instanțele de judecată (ex.: hotărâri de Guvern, hotărâri de consiliu local,
ordine de miniștri). Formele controlului de constituţionalitate efectuat de CCR sunt:

1. Controlul anterior (a priori) de constituţionalitate

Acesta are ca obiect:

1. legile înainte de promulgare, la sesizarea Preşedintelui României, a Guvernului, a unuia dintre

preşedinţii Camerelor Parlamentului, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de
deputaţi sau cel puţin 25 de senatori. Cererile formulate în temeiul art. 146 lit. a) din Constituție
se numesc obiecţii de neconstituţionalitate;

2. iniţiativele de revizuire a Constituţiei – Curtea Constituţională se sesizează din oficiu;

3. tratatele sau acordurile internaţionale, la sesizarea unuia dintre preşedinţii Camerelor

Parlamentului, unui grup parlamentar, unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau cel puţin 25 de
senatori;

2. Controlul posterior de constituţionalitate (a posteriori), exercitat pe calea excepţiei de

neconstituţionalitate.

Acesta are ca obiect legile şi ordonanţele Guvernului, după intrarea lor în vigoare. Excepţia de
neconstituţionalitate poate fi invocată în faţa instanţelor judecătoreşti sau a celor de arbitraj
comercial (care vor sesiza Curtea Constituţională) ori poate fi ridicată direct în faţa Curţii
Constituţionale, dar numai de către Avocatul Poporului.

Pentru a ilustra mai clar caracteristicile obiecției, respectiv excepției de neconstituționalitate,

având în vedere că sunt cele mai importante mecanisme de sesizare a Curții, în cele ce urmează
vom prezenta asemănările și deosebirile dintre acestea.
Asemănări obiecție/excepție de neconstituționalitate

 Ambele sunt forme ale controlului de constituționalitate;

 Ambele pot viza legile.

Diferențe obiecție/excepție de neconstituționalitate

 Obiecția de neconstituționalitate presupune un control al legii anterior intrării acesteia în

vigoare, pe când excepția de neconstituționalitate vizează controlul unui act normativ
aflat în vigoare;
 Controlul realizat pe calea obiecției este unul abstract – intervine înainte ca legea să fi
fost interpretată și aplicată de instanțe, pe când excepția dă naștere unui control concret,
al unei norme care a primit deja o anumită interpretare în jurisprudență, care poate sau nu
să fie constituțională;
 Pentru formularea unei obiecții de neconstituționalitate nu este necesar să existe un
proces în derulare în fața unei instanțe, pe când în cazul excepției, această condiție este
impusă de însăși natura excepției;
 Obiecția de neconstituționalitate vizează doar legile, pe când excepția vizează legile și
ordonanțele;
 Obiecția poate fi invocată de subiecții enumerați la art. 146 lit. a) din Constituție, pe când
excepția poate fi invocată de părțile din proces, de instanță din oficiu, de procuror sau de
Avocatul Poporului în mod direct, în absența unui proces pe rolul unei instanțe.

Totodată, este important de precizat care sunt condițiile de admisibilitate ale excepției de
neconstituționalitate. Aceasta nu poate fi trimisă direct Curții Constituționale de către părțile din
proces, ci trebuie să treacă printr-un filtru anterior de admisibilitate. Instanța în fața căreia se
desfășoară procesul are competența de a verifica întrunirea unor condiții preliminare înainte de a
concluziona că excepția este admisibilă și Curtea Constituțională poate fi sesizată prin
intermediul unei încheieri pentru a soluționa excepția de neconstituționalitate.

Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992, condițiile de admisibilitate sunt următoarele:
1. excepția să privească dispoziții dintr-o lege sau ordonanță;
2. dispozițiile respective să fie în vigoare (aplicabile în procesul respectiv);
3. excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei (condiția interesului);
4. dispozițiile respective să nu fi fost constatate anterior ca fiind neconstituționale.

Dacă instanța de judecată constată că aceste condiții sunt îndeplinite, va sesiza CCR printr-o
încheiere. Procesele nu se suspendă pe durata soluționării excepției de neconstituționalitate. În
situația în care CCR constată neconstituționalitatea prevederii în discuție după finalizarea
procesului, partea din proces care a invocat excepția poate reiniția procesul pe calea unei căi
extraordinare de atac - revizuirea. Dacă instanța de judecată constată că excepția nu respectă
condițiile menționate anterior, va emite o încheiere prin care va respinge excepția ca
inadmisibilă. Încheierea de respingere poate fi atacată cu recurs la instanța imediat superioară în
termen de 48 de ore de la pronunțare. Recursul se judecă în trei zile.

2.9.4 Actele Curţii Constituţionale și efectele acestora

În exercitarea atribuţiilor ce îi revin, Curtea Constituţională emite decizii, hotărâri şi avize.

Curtea emite decizii în exercitarea următoarelor atribuții:

 controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgare;

 iniţiativele de revizuire a Constituţiei,
 controlul constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale;
 controlul constituţionalităţii regulamentelor Camerelor Parlamentului;
 soluționarea excepţiilor de neconstituţionalitate;
 soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice;
 soluționarea contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic.

Curtea Constituţională emite hotărâri în exercitarea următoarelor atribuții:

  verificarea respectării procedurii pentru alegerea Președintelui;
 constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de
Preşedinte al României ;
 verificarea respectării procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi
confirmarea rezultatelor acestuia;
 verificarea îndeplinirii condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către
cetăţeni.

Curtea Constituţională emite un aviz consultativ în situaţia în care s-a propus suspendarea din
funcţie a Preşedintelui României.

Deciziile CCR pot fi clasificate astfel: a) decizii prin care se constată constituționalitatea; b)
decizii prin care se constată neconstituționalitatea; c) decizii interpretative. Cu privire la ultima
categorie de decizii, trebuie menționat în primul rând că CCR nu are dreptul de a modifica sau
completa prevederile supuse controlului său pentru că, în caz contrar, s-ar substitui legiuitorului
și ar încălca principiul separației puterilor în stat. Cu toate acestea, având în vedere că anumite
prevederi aparent neconstituționale pot fi salvate printr-o interpretare constituțională, CCR a
dezvoltat cutuma de a crea interpretări constituționale ale normelor supuse controlului prin
intermediul deciziilor interpretative.

Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării

lor, deciziile sunt general obligatorii (pentru toate instituțiile și pentru toate persoanele) şi au
putere numai pentru viitor.

Efectele deciziilor Curții Constituționale

Efectele deciziilor CCR sunt reglementate în art. 147 din Constituție.

Conform art. 147 alin. (2) din Constituţie, în cazul admiterii unei obiecții de
neconstituționalitate, Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru
punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale.

Art. 147 alin. (3) precizează care sunt efectele unei decizii CCR privind constituționalitatea unui
tratat internaţional:
  dacă tratatul este considerat constituţional, acesta nu mai pot face obiectul unei excepţii
de constituţionalitate;
 dacă tratatul este declarat neconstituţional, acesta nu mai poate fi ratificat.

Art. 147 alin. (1) din Constituție reglementează efectele deciziilor CCR cu privire la
constituționalitatea regulamentelor Camerelor, precum și a legilor/ordonanțelor în vigoare,
verificate pe calea excepției de neconstituționalitate.
Astfel, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente,
constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea
deciziei CCR dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord
prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile
constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.