 Izvoarele dreptului internaţional al drepturilor omului

Concept, clasificare
În filosofia dreptului, termenul de „izvoare” sau „surse” ale dreptului desemnează modalităţile specifice de
exprimare a conţinutului unor norme de drept. În doctrina clasică a dreptului internaţional se făcea distincţie între
materiale şi formale.
Conceptul de izvoare materiale desemnează condiţiile sociale care conduc la apariţia unor norme de drept,
cum ar fi opinia publică, conştiinţa colectivă, solidaritatea socială, diversele interdependenţe între subiectele
relaţiilor internaţionale, etc.
Izvoarele formale ale dreptului internaţional sunt mijloacele juridice prin care se exprimă normele juridice
ale acestei ramuri de drept.
Doctrina oferă mai multe clasificări ale izvoarelor (surselor) dreptului. Una dintre ele , referindu-se la
teoria generală a dreptului, distinge trei grupe de izvoare ale dreptului în toate sistemele juridice: o sursă
convenţională (contract sau tratat), surse spontane (cutume, principii generale ale dreptului) şi surse autoritare
(legi, regulamente).

 În dreptul internaţional clasic şi implicit în domeniul protecţiei drepturilor omului se consideră că

atât identificarea izvoarelor, cât şi ierarhia lor sunt definite cel mai bine de textul articolului 38
din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie (CIJ). Acesta precizează că CIJ soluţionează
diferendele internaţionale aplicând:
”a) convenţiile internaţionale, fie generale, fie speciale, care stabilesc reguli recunoscute în mod
expres de statele în litigiu;
b) cutuma internaţională, ca dovadă a unei practici generale, acceptată ca drept;
c) principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate;
d) ….hotărârile judecătoreşti şi doctrina celor mai calificaţi specialişti în dreptul public ai diferitelor
naţiuni, ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor de drept.
2.…..dreptului Curţii de a soluţiona o cauză ex aequo et bono, dacă părţile sunt de acord cu aceasta.”1
Aceeaşi clasificare poate fi considerată valabilă şi în cazul protecţiei internaţionale a drepturilor omului.

Se poate spune deci că pot fi distinse atât izvoare (surse) principale ale dreptului internaţional al
drepturilor omului, respectiv tratatele (convenţiile) internaţionale, cutuma internaţională şi principiile
generale de drept, cât și izvoare (surse) auxiliare, adică jurisprudenţa instanţelor internaţionale specializate şi
doctrina autorilor recunoscuţi în această materie.

 Tratatul (convenţia) internaţional în domeniul drepturilor omului este, în raport cu cutuma, izvorul
cel mai important al dreptului internaţional al drepturilor omului. Potrivit articolului 2 par.1 din
Convenţia de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor, tratatul internaţional este „un acord
internaţional încheiat în scris între state şi guvernat de dreptul internaţional, fie că este consemnat
într-un instrument unic, fie în două sau mai multe instrumente conexe şi oricare ar fi denumirea sa
particulară”2.
 Izvoare internaţionale cutumiare în materia drepturilor omului
Cutuma este cel mai vechi izvor al dreptului internaţional şi, în egală măsură, al dreptului
internaţional al drepturilor omului.
 De altfel, până spre începutul secolului XX, dreptul internaţional era format în mare măsură din
reguli cutumiare3.
O definiţie general valabilă a cutumei în orice sistem juridic se referă la o regulă nescrisă, dar cu
caracter obligatoriu pentru actorii raporturilor juridice.
Autorii din doctrină sunt de acord să insiste asupra distincţiei dintre cutumă şi obicei. Aceasta din
urmă este doar o etapă a cutumei4, care nu defineşte cu adevărat un comportament din care să putem
ajunge la concluzia existenţei unei obligaţii5. Astfel încât „cutuma începe acolo unde se termină
obiceiul”6.
Regula cutumiară rezultă deci dintr-o suită de acte care constituie precedente. Pe cale de consecinţă, pot fi distinse
cele două elemente constitutive ale cutumei: elementul material, definit de repetiţia anumitor acte pe o durată
mai lungă de timp, şi respectiv elementul psihologic sau subiectiv, exprimat prin convingerea că aceste acte
corespund executării unei obligaţii juridice („opinio juris sive necessitatis”)
Până la adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi subsecvent a tratatelor internaţionale în materie,
cutuma internaţională în domeniul drepturilor omului a avut caracter preponderent ca sursă de drept internaţional, în
special în ceea ce priveşte interzicerea sclaviei, interzicerea genocidului, abolirea apartheidului, interzicerea
discriminării rasiale, interzicerea muncii forţate, interzicerea torturii etc. Astfel, cutuma internaţională a determinat,
în numeroase ocazii, procesul de codificare a tratatelor.
 Subiectele dreptului internațional al drepturilor omului

Doctrina este în general de acord cu definirea subiectelor de drept internațional drept entități care participă
atât la elaborarea normelor de drept internațional, cât și la raporturile juridice guvernate de aceste norme,
entități care sunt înzestrate cu drepturi și își asumă obligații în cadrul ordinii juridice internaționale.

Un element important în identificarea unui subiect de drept internațional este existența personalității juridice,
respectiv a capacității juridice de a acționa pe plan internațional.

După unii autori7, subiectul de drept internațional a fost identificat ca:

- titular de drepturi și obligații pe planul dreptului internațional;

- titularul dreptului de a intenta o acțiune la un tribunal internațional;

- titularul unor interese în privința cărora există prevederi în dreptul internațional

Tradițional, au fost identificate drept subiecte de drept internațional:

- statele, ca subiecte originare, multă vreme considerate ca singurele subiecte de drept
internațional8. În prezent sunt calificate ca principal subiect al dreptului internațional;

- organizațiile internaționale interguvernamentale, ca subiecte derivate, care iau naștere prin

acordul de voință al statelor, dar care sunt deținătoare de personalitate juridică proprie, distinctă de cea a statelor;

- individul, a cărui personalitate juridică în relațiile internaționale a fost recunoscută treptat, în

ultimele decenii de tot mai mulți autori de drept internațional, în special în domeniul specific al protecției
internaționale a drepturilor omului.

Statul – subiect al dreptului internațional al drepturilor omului

 Doctrina este unitară în a considera că noțiunea de stat presupune reunirea cumulativă a trei elemente
constitutive: teritoriu, populație și guvernarea (autoritatea care guverneaza)
Teritoriul delimitează spațiul în interiorul căruia se exercită suveranitatea unui stat, sub toate aspectele sale interne
și în legătură cu care își manifestă autoritatea în raporturile cu alte subiecte de drept internațional. Teritoriul statului
include solul, subsolul, apele interioare; apele maritime interioare și marea teritorială (dacă există acces la mare);
spațiul aerian de deasupra acestora.
Populația reprezintă comunitatea umană legată permanent sau temporar de un anumit teritoriu și organizată în
interiorul acestor limite geografice prin autoritatea legilor interne și a organelor puterii de stat.

Raportul juridic permanent stabilit între persoane și stat îmbracă forma cetățeniei, în timp ce legătura
permanentă sau temporară a unei persoane cu teritoriul este dată de domiciliu.
Guvernarea, în sens larg, reprezintă o structură de organe care exercită prerogativele puterii de stat asupra
ansamblului teritoriului și populației.
Guvernarea se realizează prin cele trei puteri ale statului, respectiv legislativă, executivă și judecătorească. Acestea
funcționează, în statele democratice, în baza principiului separației puterilor în stat.
Exercițiul autorității trebuie să răspundă unor exigențe care să-i asigure statului deplina suveranitate:
- caracterul exclusiv, adică nu există o altă autoritate care să se manifeste asupra aceleiași populații
și același teritoriu;
- caracterul efectiv, în sensul realizării puterii în mod real asupra celorlalte două elemente.
Titularii dreptului de a sesiza Curtea sunt:
1.subiecti activi(cel care formuleaza plangerea)
2.subiecti pasivi(cel contra caruia se formuleaza plangerea)

Individul – subiect al dreptului internațional al drepturilor omului

Promovarea drepturilor omului în cadrul dreptului internațional readuce în actualitate discuția tradițională
privind locul individului în ordinea juridică internațională.
În plan general, drepturile omului nu pot fi conceptualizate în afara categoriilor juridice, și în special a
categoriei de subiect de drept. . De altfel, drepturile omului sunt definite ca drepturi individuale, care aparțin deci
persoanei.
Esența dreptului internațional a vizat în ultimă instanță ființa umană și acest lucru a fost evidențiat în
originile Dreptului Natural care a stat la baza dreptului internațional clasic. Practica modernă a demonstrat că
indivizii au devenit tot mai mult participanți recunoscuți și deci subiecte de drept internațional.
Astăzi, o largă majoritate a doctrinei internaționale este de acord că acest fenomen a devenit o
realitate incontestabilă a ultimelor decenii în special în domeniul protecției drepturilor omului și a dreptului
umanitar.
Având o bază cutumiară mai veche, prin care fuseseră incriminate din vechime pirateria pe mare sau
comerțul cu sclavi, astăzi dreptul internațional stabilește responsabilitatea penală pentru fapte individuale care
vizează traficul de stupefiante, siguranța aviației civile internaționale sau combaterea terorismului. Poate cel mai
evident domeniu reglementat în prezent rămâne cel al "crimelor împotriva umanității" și a "crimelor de genocid",
astfel cum sunt ele definite și încriminate prin Statutul de la Roma al Curții Penale Internaționale din 1988 (art.33
par.2) sau cum au fost ele aplicate în cazul unor tribunale penale internaționale ad-hoc, așa cum a fost cazul cu
Tribunalul pentru fosta Iugoslavie sau cel privind Ruanda.
 Organizaţia internaţională interguvernamentală – subiect intermediar al dreptului internaţional al
drepturilor omului

Doctrina contemporană este unanimă în a califica organizaţiile internaţionale interguvernamentale drept

subiect (derivat) de drept internaţional.
Calitatea lor de subiect al dreptului internaţional al drepturilor omului constituie însă subiect de controversă
în literatura de specialitate actuală.
Definiţia cea mai larg răspândită şi acceptată a organizaţiei internaţionale este cea formulată de unul din
raportorii Comisiei de Drept Internaţional, Sir Gerald Fitzmaurice, potrivit căreia acest subiect de drept internaţional
este o „asociere de state, constituită printr-un tratat, dotată cu o Constituţie şi organe comune şi posedând o
personalitate juridică distinctă de cea a statelor membre.”
Pe cale de consecinţă, elementele constitutive ale organizaţiei internaţionale interguvernamentale sunt:
- la asocierea menţionată participă, în calitate de părţi contractante, statele
- asocierea unor state în organizaţii internaţionale se realizează în baza acordului de voinţă exprimat
de acestea şi se exprimă în forma scrisă a tratatului internaţional, act constitutiv al organizaţiei. Tratatul constitutiv
are caracter multilateral şi poartă denumiri diverse (tratat, acord, pact, convenţie, constituţie etc.), care desemnează
în realitate acelaşi tip de instrument juridic, tratatul internaţional. Tratatul constitutiv conţine angajamente mutuale
ale statelor membre, impune statelor o anumită formă de cooperare în cadrul organizaţiei, creează obligaţii
reciproce, opozabile tuturor membrilor;
- asocierea statelor stabileşte şi urmăreşte realizarea unor obiective sau scopuri comune, cum ar fi
pacea şi securitatea mondială, cooperarea economică, protecţia internaţională a drepturilor omului;
- asocierea de state are o structura instituţională proprie. Este vorba de un număr de organe cu
funcţionare periodică sau permanentă, prin intermediul cărora se desfășoară activitatea organizaţiei. În funcţie de
modalitatea lor de înfiinţare, organele pot fi politice (Adunare generală, Conferinţă, Consiliu), cele care asigură
reprezentarea politică a tuturor statelor membre şi care adoptă deciziile de conducere şi orientarea generală a
activităţii organizației; jurisdicţionale (curţi de justiţie), care deţin o competenţă contencioasă de examinare a
litigiilor; administrative, structuri cu funcţionare permanentă, cel mai adesea cunoscute sub numele de „secretariat”
şi care sunt compuse din funcţionari internaţionali;
- pentru a fi calificată drept organizaţie internaţională, asocierea statelor trebuie să se stabilească şi
să se desfăşoare în baza normelor de drept internaţional.
Formele principale prin care personalitatea juridică internațională a organizației se exprimă sunt:
- încheierea de tratate.
- stabilirea de relații diplomatice
- formularea și susținerea unor reclamații internaționale pentru prejudiciul suportat.
- dreptul de a recunoaște alte subiecte de drept internațional.
- autonomia financiară a organizației
- exercitarea privilegiilor și imunităților
 1.Subiecti activi: individul, ONG-uri, grupuri de particulari care invoca un interes legitim:
incalcarea unui drept fundamental prevazut si garantat de Conventie + STATUL
Statele. Potrivit articolului 33 din Convenţie, intitulat „Cauze interstatale”, „orice Înaltă Parte Contractantă
poate sesiza Curtea asupra oricărei pretinse încălcări a prevederilor Convenţiei şi ale Protocoalelor sale de către o
altă Înaltă Parte Contractantă.”
Statul care sesizează Curtea nu trebuie să fie considerat că acţionează pentru a obţine respectarea
drepturilor sau intereselor sale proprii, ci mai degrabă supune Curţii spre examinare o problemă care ţine de ordinea
publică europeană. Singura condiţie pe care un stat care sesizează Curtea trebuie să o îndeplinească este să fie parte
la Convenţie.
Articolul 34 al Convenţiei recunoaşte dreptul persoanelor fizice, organizaţiilor nonguvernamentale sau
grupurilor de particulari care se pretind victime ale încălcării unui drept recunoscut de Convenţia Europeană să
sesizeze Curtea.
Curtea poate fi sesizată de orice persoană fizică. Convenţia nu reţine nici o condiţie referitoare la cetăţenia,
rezidenţa, starea civilă sau capacitatea individului, conform dreptului intern. Cetăţenii statului parte pârât, cetăţenii
unui alt stat parte sau ai unui stat terţ, refugiaţii, incapabilii din dreptul intern, deţinuţii pot sesiza Curtea Europeană.
Condiţia prealabilă pentru a introduce o cerere individuală este ca autorul acesteia să se pretindă victimă
a unei încălcări a unui drept recunoscut în Convenţie.
2.Subiectul pasiv este intotdeauna Statul.
 Cea mai importantă clasificare a categoriilor de drepturi ale omului în dreptul internaţional a pus în
evidenţă, din punctul de vedere al naturii şi conţinutului lor, existenţa a trei generaţii de drepturi:
- drepturile civile şi politice (prima generaţie);
- drepturile economice, sociale şi culturale (a doua generaţie);

- aşa numitele drepturi de solidaritate (generaţia a treia)

1. Drepturi civile si politice(prima generatie)
- drepturi civile: dreptul la viaţă; libertatea şi inviolabilitatea persoanei; interdicţia torturii, a
pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante; dreptul de nu fi arestat, reţinut sau expulzat
în mod arbitrar; interdicţia sclaviei sau a muncii forţate; dreptul la egală ocrotire a legii; dreptul la
apărare; dreptul la un proces echitabil; egalitatea în drepturi între bărbat şi femeie; dreptul la
cetăţenie; dreptul de a se căsători şi a întemeia o familie; dreptul la viaţă privată; dreptul la
inviolabilitatea domiciliului şi a corespondenţei; dreptul la liberă circulaţie; dreptul la proprietate
etc.
Drepturi civile
Doctrina de specialitate menţionează faptul că drepturile civile, drepturi subiective individuale,
sunt inerente fiinţei şi naturii umane, însoţind individul din momentul naşterii, iar după unii autori chiar din
momentul concepţiei, şi până la moarte. Se consideră totodată că anumite drepturi produc efecte juridice şi
după moarte. Drepturile civile sunt drepturi opozabile tuturor indivizilor, atât cetăţeni, cât şi străini.
Dreptul la viaţă ( drept civil)
Dreptul la viaţă este un drept intangibil, inalienabil fiinţei umane.
Doctrina menţionează că acest drept este enunţat prin intermediul unei norme imperative şi că este
considerat drept „primul dintre drepturile omului, valoarea supremă pe scara drepturilor omului în plan
internaţional”9.
Declaraţia universală a drepturilor omului consacră în articolul 3 că „orice fiinţă umană are dreptul la viaţă…”, iar
articolul 6 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice precizează că „dreptul la viaţă este inerent
persoanei umane”.
De asemenea, articolul 2 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului afirmă că „dreptul oricărei persoane la viaţă
este protejat prin lege”.
Pentru identificarea beneficiarilor dreptului la viaţă, se pune problema definirii conceptelor de „persoană”
şi „viaţă”. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului face să prevaleze criteriul vieţii spiritual asupra celui al vieţii
biologice pentru a defini fiinţa umană, văzută, în articolul 1, ca acea entitate „înzestrată cu raţiune şi conştiinţă”.
Paragraful 2 al articolului doi prevede alte trei ipoteze când moartea survine urmare recursului la forţă determinat în
mod necesar pentru:
- a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
- efectuarea unei arestări legale sau împiedicarea evadării unei persoane legal deţinute;
- reprimarea, conform legii, a unei tulburări violente sau a unei insurecţii.
Drepturi politice:
Doctrina este în general de acord că drepturile și libertățile politice sunt strâns legate de instituția cetățeniei, astfel
încât de aceste drepturi nu beneficiază în general decât cetățenii statului, nu și străinii.
Între drepturile și libertățile politice protejate sau garantate de Declarația universală a drepturilor omului,
Pactul internațional privind drepturile civile și politice, iar în plan regional, între altele, de Convenția Europeană a
Drepturilor Omului, pot fi menționate dreptul la egalitate; dreptul la nediscriminare; libertatea de
exprimare; libertatea de gândire, conștiință și religie; libertatea de reuniune și asociere; libertatea de
circulație; dreptul la alegeri libere, de a alege și de a fi ales, dreptul de a participa la conducerea treburilor
publice; dreptul de azil;dreptul de a nu fi extrădat sau expulzat în mod arbitrar.
Dreptul la nedescriminare(drept politic)
Doctrina internațională este unanimă în aprecierea că principiul fundamental al egalității tuturor ființelor umane,
enunțat în articolul 1 al Declarației universale a drepturilor omului, a dat naștere principiului de drept internațional al
nediscriminării. Acesta a fost codificat sub forma dreptului fundamental al omului la nediscriminare
Acest principiu presupune ca indivizilor egali să le fie rezervat un tratament egal și implică existența unei norme ce
prescrie egalitatea de tratament.
2.Drepturi economice, sociale si culturale(generatia a 2-a) :dreptul la munca (Statul are obligația să
elimine toate formele de discriminare la angajare și la locul de muncă, precum și interzicerea muncii forțate, sub
aplicare de sancțiuni, inclusiv de ordin penal) ; dreptul la sănătate (Dreptul la sănătate este recunoscut în plan
internațional tuturor persoanelor, atât în plan fizic, cât și în cel al sănătății mintale.); dreptul la educație (Dreptul la
învățătură, ca element central al dreptului la educație, implică asigurarea de către stat de șanse egale pentru toți, ceea
ce implică respingerea discriminării.) ; dreptul la cultură (Dreptul la cultură este un concept complex, care include
componente care țin de dreptul la educație, dreptul de a participa la viața culturală, dreptul la informare și de liberă
exprimare, accesul la valorile spirituale naționale și internaționale etc.) ;
3.Drepturi de solidaritate (generatia a 3-a) dreptul la pace; dreptul la dezvoltare; dreptul la un mediu
înconjurător sănătos.
  Conventia Europeana a Drepturilor Omului este adoptata in 1950 si are o deosebita importanta.
CEDO(Curtea Europeana a Drepturilor Omului asigura respectarea Conventiei de catre cele 47 de state
membre – din structura CEDO fac parte si 47 de judecatori- cate unul pentru fiecare stat membru)
Sesizarea Curţii Europene a Drepturilor Omului și procesul desfășurat la Strasbourg reprezintă un demers
de ultimă instanță pentru cetățeanul european care invocă încălcarea unui drept sau a unei libertăți
fundamentale garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului
Curtea Europeană a Drepturilor Omului este un organ al Consiliului Europei, creat însă, ca şi fosta Comisie, nu prin
Statutul Consiliului Europei, ci prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Acest instrument, în forma sa
iniţială, prevedea crearea Comisiei şi a Curţii ca organe ale Consiliului Europei.
Competentele CEDO:
a)Competenta personala: plangerea trebuie să fie introdusă de către o entitate având calitate pentru a fi
reclamant şi trebuie să fie îndreptată împotriva unei entităţi având calitate pentru a fi pârât. Curtea poate fi sesizată
de către un stat parte, caz în care ne aflăm în prezenţa unei cereri statale, sau de către o persoană fizică, o organizaţie
nonguvernamentală sau un grup de particulari, care se pretind victime a unei violări a unuia din drepturile
recunoscute.
b) Competenţa materială : include toate chestiunile relative la interpretarea şi aplicarea Convenţiei
Europene şi a Protocoalelor sale. Nu poate fi invocată printr-o cerere înaintată Curţii încălcarea unor drepturi pe care
Convenţia sau Protocoalele nu le garantează.
c)Competenta teritoriala: cererea nu se poate raporta la fapte situate în afara limitelor teritoriale în interiorul
cărora Curtea îşi poate exercita competenţa.
Exceptie: Cand se petrec faptee in alte state, dar care afecteaza un alt stat sau incalca un drept fundamental
al unui cetatean-dintr-un stat membru- Curtea poate da derogare.
d)Competenta temporala: CEDO judeca fapte care se petrec dupa ratificarea conventiei in statele membre
(47 de state membre)
Procedura CEDO: Procedura, care este în regulă generală publică şi contradictorie, cuprinde o fază scrisă
şi uneori, doar cu titlu excepţional, o fază orală, în cadrul căreia Conditiile de admisibilitate a plangerilor
formulate la CEDO:

I conditii de admisibilitate cu caracter general: epuizarea cailor de recurs intern, plangerea trebuie
formulata la CEDO in termen de 6 luni(maxim) de la ultima hotarare a unei instante-ramasa definitiva si
irevocabila –CELE 2 CONDITII SUNT CUMULATIVE
II conditii de admisibilitate cu caracter special: cererea sa nu fie anonima; sa nu fie repetitiva(mai
multe plangeri avand acelasi obiect); sa nu fie in mod vadit abuziva.
Admisibilitatea se judeca de 1 singur judecator.
O cerere poate fi scoasă de pe rol, în cazul în care părţile încheie o înţelegere amiabilă, dacă reclamantul
nu mai doreşte să o menţină sau litigiul a fost soluţionat (la nivel naţional) sau în urma emiterii de către stat a unei
declaraţii unilaterale.
Protocolul 11
Caracteristica principală o reprezintă suprimarea sistemului cu 3 organe de decizie (Comisia, Curtea,
Comitetul Miniştrilor) şi substituirea celor 2 organe principale de control existente până la acel moment (Comisia şi
Curtea) cu o nouă Curte unică şi permanentă, care să asigure competenţele acestor organe.
 Pe cale de consecinţă, o persoană fizică are acces direct la noua Curte. Comitetul Miniştrilor Consiliului
Europei conservă doar competenţa rezultând din fostul articol 54 (supravegherea executării hotărârilor Curţii), în
timp ce competenţa quasi-jurisdicţională conferită de fostul articol 32 este suprimată.
Competenţa noii Curţi devine obligatorie şi se extinde la toate chestiunile privind interpretarea şi aplicarea
Convenţiei, atât pentru afacerile interstatale, cât şi pentru plângerile individuale. În plus, ca şi până acum, Curtea
poate emite avize consultative la solicitarea Comitetului Miniştrilor.
Curtea funcţionează, cum aminteam, de o manieră permanentă şi este compusă dintr-un număr de
judecători egal celui al Statelor Părţi la Convenţie.
Pentru examinarea cazurilor aflate pe rol, Curtea se reuneşte în comitete, în camere şi în Marea Cameră.
Judecătorul ales în numele unui stat este de drept membru al camerei şi al Marei Camere.
Curtea examinează plângerile introduse de :
- orice persoană fizică, orice organizaţie neguvernamentală sau grup de particulari care se pretind
victimă a unei violări a Convenţiei de către unul din Statele Părţi.
sau
- un Stat Parte, în situaţia cauzelor interstatale.
Criteriile care reglementează admisibilitatea plângerilor rămân aceleaşi, dar sunt preluate de noua
Curte, care exercită funcţiunea de filtraj, asigurată anterior de Comisie.
În esenţă, obiectivele urmărite prin reforma promovată de Protocolul 11 au fost:
- o mai mare accesibilitate a mecanismului de control pentru individ;
- accelerarea procedurii;
- o mai mare transparenţă şi eficacitate.
Protocolul 14 aditional a adaugat un criteriu nou de admisibilitate, in functie de felul prejudiciului
substantial: material sau moral.
Protocolul 14 a fost rezultatul a aproape cinci ani de reflecţie, iar obiectivul său a fost în esenţă să „menţină
şi să amelioreze eficacitatea sistemului de control pe termen lung, în special în lumina creşterii continue a gradului
de încărcare a Curţii Europene şi a Comitetului Miniştrilor Consiliului Europei”
În esenţă, reforma introdusă de Protocolul 14 vizează următoarele elemente esenţiale:
- tratarea cererilor de admisibilitate de către un singur judecător.
- introducerea unui nou criteriu de admisibilitate, respectiv prejudiciul substanţial suferit de către
reclamant;
- introducerea unei proceduri menite să accelereze examinarea cazurilor repetitive, cazuri
considerate, în acelaşi timp, în mod vizibil fundamentate
- schimbarea duratei mandatului judecătorului la Curtea Europeană. Pentru consolidarea
independenţei şi imparţialităţii, judecătorii vor fi aleşi pentru un singur mandat, cu o durată de 9 ani, fără
posibilitatea reînnoirii sale, şi care ar urma să înceteze la împlinirea vârstei de 70 de ani
- schimbarea procedurii de numire a judecătorilor ad-hoc;
 - statuarea posibilităţii încheierii reglementărilor amiabile în orice moment al procedurii;
- conferirea posibilităţii ca prin decizie a Comitetului Miniştrilor să fie sesizată Curtea Europeană,
în cazul în care un stat refuză să execute hotărârile;
- creşterea rolului Comisarului pentru drepturile omului al Consiliului Europei în cadrul procedurii
în faţa Curţii;
- statuarea posibilităţii aderării Uniunii Europene la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Protocolul 15 aditional reduce termenul de 6 luni la 4 luni, insa nu a intrat inca in vigoare deoarece este
necesara ratificarea de catre cele 47 de state membre.
Titularii dreptului de a sesiza Curtea sunt:
- Statele. Potrivit articolului 33 din Convenţie, intitulat „Cauze interstatale”, „orice Înaltă Parte
Contractantă poate sesiza Curtea asupra oricărei pretinse încălcări a prevederilor Convenţiei şi ale Protocoalelor sale
de către o altă Înaltă Parte Contractantă.”
- Subiecții dreptului de recurs individual. După cum am arătat, articolul 34 al Convenţiei recunoaşte
dreptul persoanelor fizice, organizaţiilor nonguvernamentale sau grupurilor de particulari care se pretind victime ale
încălcării unui drept recunoscut de Convenţia Europeană să sesizeze Curtea.
ART 46 CONVENTIA EUROPEANA: (1)Hotararile CEDO sunt obligatorii si trebuie executate de
statele membre. (2) Hotararile CEDO sunt transmise Comitetului Ministrilor (organul de conducere al
conventiei) care verifica executarea hotararilor CEDO.
CATEGORII DE MASURI DE EXECUTARE:
1.Masuri cu caracter individual (vizeaza reparearea consecintelor negative suferite de reclamantul individual) :
plata compensatiei (despagubirilor stabilite de CEDO pt. reclamant – se platesc in termen de 3 luni in moneda
nationala la cursul zilei din ziua platii sub sanctiunea platii de penalitati pe zile de intarziere; despagubirile pot fi:
materiale si morale) ; redobandirea drepturilor civile si juridice de catre pesoana condamnata pe nedrept (+
radierea din cazier a unor mentiuni); redeschiderea proceselor judiciare, administrative si interne ( restitutio in
integro- repunerea individului in situatia de dinaintea prejudicierii acestuia, a incalcarii dreptului sau)
2.Masuri cu caracter general (vizeaza prevenirea incalcarii unor probleme similare cu cele individuale) :
traducerea in limba nationala a hotararii CEDO si publicarea in MO, in reviste juridice, difuzarea si
diseminarea cat mai larga pentru o cat mai buna informare si sensibilizare in scop de preventie ; reforma
legislativa (modificarea legii) ; modificarea practicii judiciare, administrative si institutionale.
Hotararile CEDO au : caracter obligatoriu ; forta juridica obligatorie (care are 2 autoritati: autoritatea de lucru
judecat si autoritatea de lucru interpretat).
În final, după pronunţarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a unei hotărâri de condamnare, aceasta
dobândeşte valoare juridică obligatorie şi trebuie executată de statul condamnat. Hotărârea este transmisă
Comitetului Miniştrilor Consiliului Europei, care supraveghează executarea ei.
 Cauza Vasilescu contra România
Prima hotărâre de condamnare a României de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a înregistrat
în cauza „Vasilescu”. Aceasta îşi are originea în plângerea efectuată la 10 februarie 1995 de reclamanta Elisabeta
Vasilescu, adresată fostei Comisii Europene a Drepturilor Omului în baza fostului articol 25 din Convenţia
Europeană. Acţiunea citată reclama încălcarea unor drepturi fundamentale garantate de Convenţie, datorită reţinerii
ilegale de către miliţie în 1966 şi continuării deţinerii după această dată a unor obiecte de valoare aparţinând
petiţionarei, dar şi limitării dreptului de acces la un tribunal independent, în vederea solicitării şi obţinerii restituirii.
Plângerea a fost declarată admisibilă de către Comisie la 22 mai 1997, în baza Protocolului 9, iar ulterior
de către Comisie, la 28 mai 1997.
La 28 mai 1998 Curtea Europeană a constatat în unanimitate violarea articolului 6 par 1 (dreptul la un
proces echitabil) şi a articolului 1 Protocol 1 (dreptul la proprietate)10. Prin aceeaşi hotărâre, România a fost
condamnată la plata echivalentului în lei a aproximativ 95.000 de franci francezi, din care 60.000 franci francezi
reprezentând daune materiale, 30.000 daune morale, restul reprezentând cheltuieli de judecată. Despăgubirile urmau
să fie plătite în termen de trei luni de la data hotărârii Curţii Europene.
Executarea hotărârii a implicat adoptarea de către autorităţile române a două categorii de măsuri,
unele cu caracter individual, altele cu caracter general. Pe cale de consecinţă, în baza competenţelor prevăzute de
Convenţie, Comitetul Miniştrilor „a invitat guvernul României să informeze în legătură cu măsurile adoptate” pentru
executarea hotărârii, inclusiv „pentru prevenirea unor violări similare ale Convenţiei Europene cu cele semnalate în
decizia Curţii”.11
Măsurile cu caracter individual urmăreau efectuarea plăţii despăgubirilor decise de Curtea
Europeană, în termenul prevăzut în dispozitivul hotărârii, sub sancţiunea penalităţilor de întârziere. Guvernul
român a plătit reclamantei la data de 27 iulie 1998 despăgubirile menţionate, în interiorul termenului fixat de curte,
prin vărsarea sumelor în contul indicat de reclamantă prin intermediul secretariatului Comitetului Miniştrilor.
Măsurile cu caracter general nu au fost precizate explicit de Curte în dispozitivul hotărârii. Ca şi în
cazul altor state, acestea au fost indicate autorităţilor române de Comitetul Miniştrilor, la propunerea
secretariatului specializat (direcţia generală a drepturilor omului), în baza practicii anterioare, dar şi prin
interpretarea „raţionamentului în drept” al hotărârii Curţii Europene.
Astfel, a fost solicitată traducerea hotărârii Curţii, publicarea sa şi o largă difuzare şi informare a
opiniei publice şi a actorilor instituţionali, inclusiv judiciari interesaţi, pentru sensibilizarea publică şi evitarea
riscului producerii unor violări similare ale Convenţiei.
În acelaşi timp, a fost solicitată modificarea articolului 278 Cod de Procedură Penală, care a fost
considerat că a stat la baza violării Convenţiei Europene, în special în ceea ce priveşte respectarea dreptului la un
proces echitabil (articolul 6 par 1 al Convenţiei)12.
În esenţă, Curtea a considerat că împiedicarea posibilităţii de exercitare a apelului în faţa instanţelor de
judecată împotriva actelor sau măsurilor luate de procuror, respectiv exercitarea posibilităţii de atac exclusiv în faţa
procurorului ierarhic superior celui care a adoptat măsurile menţionate, constituie o încălcare a Convenţiei. Aceasta
în condiţiile în care Curtea a mai constatat că „în România procurorii, acţionând în calitate de magistraţi ai
Ministerului Public, subordonaţi mai întâi procurorului general, apoi ministrului justiţiei, nu îndeplinesc exigenţele
independenţei faţă de executiv.”
În cursul anului 1998 şi respectiv 1999 guvernul a comunicat Comitetului Miniştrilor îndeplinirea în
termen a obligaţiei de plată a satisfacţiei echitabile în beneficiul reclamantului, precum şi o serie de evoluţii legate
de măsurile cu caracter general solicitate. Astfel, s-a adus la cunoştinţă faptul că traducerea hotărârii Curţii Europene
în cauza „Vasilescu” a fost înmânată de agentul guvernamental român pentru Curtea Europeană celor 15 preşedinţi
ai curţilor de apel în cursul unei întâlniri desfăşurate la 3 iunie 1998. Versiunea în limba română a hotărârii a fost de
transmisă de asemenea la Preşedinţie, preşedintelui Curţii Constituţionale, preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie şi
Procurorului general de pe lângă Curtea Supremă, preşedintelui judecătoriei Găeşti şi respectiv al tribunalului
Dâmboviţa (care deţinuseră competenţa teritorială în speţă), precum şi Facultăţii de Drept a Universităţii Bucureşti.
Hotărârea a fost publicată în decembrie 1998 în revista de specialitate „Dreptul” şi ulterior, potrivit dispoziţiilor
Ordonanţei guvernului nr.94/1999, în Monitorul Oficial al României.i
În baza acestor argumente, guvernul român a solicitat Comitetului Miniştrilor închiderea definitivă a
examinării cauzei, prin adoptarea unei rezoluţii finale.
Nici chiar adoptarea unui nou articol 278 indice 1 prin Codul de Procedură Penală intrat în vigoare la 1
ianuarie 2004, care statua căi de atac la instanţa de judecată împotriva măsurilor adoptate de procuror (inclusiv
soluţia neînceperii sau scoaterii de sub urmărire penală), termene şi proceduri (care lipseau din soluţia
constituţională referitoare la articolul 278 CPP), nu au condus multă vreme la o soluţie favorabilă României.
Explicaţiile ţin, cel mai probabil, de o anumită inerţie, birocratizare şi un grad ridicat de încărcare a secretariatului
DH, care au determinat amânarea luării unei decizii finale, dar şi de lipsa unei atitudini mult mai incisive de-a lungul
timpului a reprezentanţilor guvernamentali români pe relaţia cu secretariatul şi Comitetul Miniştrilor în ansamblul
său.
Cert este că măsurile de ordin individual şi general adoptate de România pe parcursul anilor corespund
pe deplin, în opinia noastră, obligaţiilor de executare care decurg din hotărârea Curţii Europene în cauza
„Vasilescu”. Rezoluția finală în această cauză (CM/ResDH(2007)94) a fost adoptată în final la 20 iunie 2007.13 În
acelaşi timp, este de remarcat faptul că procedura de executare a fost extrem de laborioasă şi s-a întins pe o durată de
nu mai puţin de opt ani. În orice caz, practica verificată a instanţelor judecătoreşti în ultimii ani a confirmat că
violările Convenţiei Europene semnalate de Curtea Europeană în cauza „Vasilescu” nu au mai avut loc, ceea
ce certifică adaptarea sistemului instituţional românesc, la capitolele citate, la dispoziţiile pertinente ale
Convenţiei şi jurisprudenţei Curţii Europene. Acest lucru în fapt constituie unul din obiectivele esenţiale ale
mecanismului de control de la Strasbourg.
 Cazul Partidului Comuniştilor (Nepecerişti) şi Ungureanu contra România
La 3 februarie 2005 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat România pentru încălcarea
articolului 11 (dreptul la liberă asociere) al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în cazul „Partidului
Comuniştilor (Nepecerişti) şi Ungureanu contra România”.
Hotărârea a devenit definitivă la 6 iulie 2005 şi a fost transmisă Comitetului Miniştrilor pentru
supervizarea executării sale, în baza competenţei prevăzute în articolul 46 par 2 al Convenţiei Europene.
În speţă, condamnarea României s-a datorat refuzului de a înregistra un partid politic în 1996 datorită
programului politic, în ciuda faptului că acesta nu chema la violenţă sau alte forme de respingere a principiilor
democratice.i
La originea cauzei se află cererea introdusă împotriva statului român de o formaţiune politică denumită
Partidul Comuniştilor (Nepecerişti şi preşedintele său, Gheorghe Ungureanu, pentru sesizarea fostei Comisii
Europene a Drepturilor Omului, în temeiul fostului articol 25 al Convenţiei Europene.i
Reclamanţii invocau respingerea cererii lor pentru înregistrarea PCN ca partid politic prin hotărârea Curții
de Apel Bucureşti din 28 august 1996, care confirmase hotărârea Tribunalului Municipiului Bucureşti ca instanţă de
fond, din 19 aprilie 1996.
Menţionăm că plângerea amintită a fost transmisă Curţii Europene la 1 noiembrie 1998, data intrării în
vigoare a Protocolului 11 la Convenţia Europeană.
Pentru interesul juridic, dar şi cel al dezbaterii democratice în jurul unui subiect important legat de
libertatea de asociere, este utilă menţionarea câtorva din considerentele invocate în apărare de Guvernul român, dar
şi de instanţele româneşti amintite mai sus.
Guvernul a admis, în cadrul procedurii, că refuzul înregistrării PCN ca partid politic reprezintă o ingerinţă
în dreptul de asociere, dar că aceasta este prevăzută de lege, urmăreşte un scop legitim şi este necesară într-o
societate democratică pentru atingerea acestui scop (cerinţe prevăzute de Convenţia Europeană în articolul 11 par 2).
Guvernul a invocat faptul că obiectivele menţionate de PCN în statut şi în programul politic din 23 martie
1996 disimulează adevăratele intenţii ale partidului, şi anume restaurarea unui regim comunist şi a dictaturii
proletariatului, care vin în contradicţie cu principiile democraţiei, astfel cum sunt recunoscute de Constituţie şi de
Convenţie. El consideră că intenţiile transpar şi din mai multe articole publicate de Gheorghe Ungureanu începând
cu 1998, printre care cel intitulat „Contrarevoluţia antisocialistă, antipopulară şi antinaţională”, publicat în 2000.
Punând în evidenţă ameninţarea care ar rezulta din instaurarea societăţii propovăduite de reclamanţi,
guvernul consideră că ar trebui să se aplice, în speţă, articolul 17 din Convenţiei, întrucât PCN ar afecta fundamentul
Convenţiei şi libertățile pe care aceasta le recunoaşte.i
Guvernul face referire în pledoaria sa la hotărârea instanţei de fond şi a celei de apel româneşti.
Astfel, sunt evocate pasaje considerate pertinente ale hotărârii de respingere a cererii de înregistrare a
PCN, pronunțată la 19 aprilie 1996 de Tribunalul Municipiului Bucureşti:
„Se constată că în statutul de organizare şi funcţionare, la capitolul „Scopul urmărit de partid”, după ce se
arată ce exprimă şi ce reprezintă partidul comuniştilor (nepecerişti), se arată în final că acest partid acţionează pentru
cucerirea puterii politice spre a garanta instaurarea unei societăţi umane şi democratice. Atât din statut, cât şi din
programul politic rezultă că se urmăreşte instaurarea unui stat uman, având la bază o doctrină comunistă,
înţelegându-se că ordinea de stat şi de drept actuală, instaurată după 1989, este inumană şi nu are la baza o reală
democraţie.
 Prin aceasta se încalcă dispoziţiile articolului 2 al 3 şi 4 din Legea 8/1989, care prevede că scopurile
partidelor politice trebuie să se întemeieze pe respectarea suveranităţii, iar mijloacele de realizare a scopului urmărit
trebuie să fie în conformitate cu ordinea de drept şi de stat din România”.i
În raţionamentul său în drept, Curtea Europeană, care face critica mai ales a modului în care curțile
româneşti au interpretat legea şi mai puţin a legii în sine, arată fără echivoc următoarele:
„Nu există democraţie fără pluralism. Iată de ce libertatea de exprimare consacrată prin articolul 10
este valabilă, sub rezerva alineatului 2, nu numai pentru „informaţii” sau ”idei” primite favorabil sau considerate ca
inofensive sau indiferente, dar şi pentru cele care frapează, şochează sau îngrijorează. Curtea consideră deja că un
partid politic poate face campanie în favoarea schimbării legislaţiei sau a structurilor legale sau constituţionale ale
statului, cu două condiţii: 1) mijloacele folosite în acest scop trebuie să fie total legale şi democratice; 2) schimbarea
propusă trebuie să fie ea însăşi compatibilă cu principiile democratice fundamentale.
De unde decurge, obligatoriu, că un partid politic ai cărui responsabili incită la violenţă sau propun
un proiect care nu respectă una sau mai multe reguli ale democraţiei sau care vizează distrugerea acesteia …
nu se poate prevala de protecţia Convenţiei împotriva sancţiunilor aplicate pentru aceste motive.” i
Analizând statutul şi programul politic al PCN, Curtea notează că ele nu cuprind nici un pasaj care ar
putea fi considerat chemare la violenţă, la revoltă sau la orice altă formă de respingere a principiilor
democratice, ceea ce este un element esenţial, ce trebuie luat în considerare sau la „dictatura proletariatului”. i

În această privinţă, Curtea este categorică în concluzia sa că nu poate admite argumentul

Guvernului, conform căruia România nu poate accepta ca apariţia unui partid comunist să facă obiectul unei
dezbateri democratice.i
Curtea afirmă în finalul raţionamentului în drept că o măsură atât de radicală ca respingerea cererii
reclamanţilor de înregistrare a PCN ca partid politic, luată înainte chiar ca acesta să înceapă desfăşurarea
activităţilor, este disproporţionată cu scopul propus şi, în consecință, nu este necesară într-o societate
democratică.
În concluzie, Curtea Europeană a condamnat România pentru încălcarea articolului 11 al Convenţiei
Europene şi a considerat că faptul de a constata încălcarea constituie în sine o satisfacţie echitabilă suficientă pentru
prejudiciul moral suferit de Gheorghe Ungureanu. Totodată, Curtea a obligat statul român la plata a o sută euro,
pentru cheltuieli de judecată, plus suma datorată cu titlu de impozit.
În ceea ce priveşte executarea hotărârii la capitolul măsuri cu caracter individual, plata sumei decise
de Curtea Europeană s-a făcut către reclamantul Ungureanu în termen, la 21.09.2005.
Restabilirea drepturilor reclamanţilor, în baza principiului „restitutio in integrum”, a constituit
principalul punct al procedurii de executare.
Acest lucru s-a realizat prin intermediul acţiunii în revizuire, admisă la 9.02.2006 de Tribunalul
Bucureşti, soluţie care a devenit definitivă la 28.06.2006. Tribunalul a decis înregistrarea primului reclamant în
calitate de partid politic şi a oferit un termen de 6 luni pentru ca acesta să îndeplinească condiţiile impuse de noua
legislaţie pentru înregistrarea partidelor politice în România, în ciuda faptului că termenul menţionat, indicat de noua
legislaţie română, expirase anterior.
Soluţia Tribunalului s-a fundamentat pe raţionamentul în drept şi concluziile hotărârii Curţii
Europene.i
 La capitolul măsuri cu caracter general, autorităţile române au asigurat, în primul rând, publicarea
textului hotărârii Curţii Europene în Monitorul Oficial la 24.11. 2005.
Principalul punct de interes al Comitetului Miniştrilor la această secţiune a procedurii de executare a
decurs din faptul că problema sesizată de Curtea Europeană rezultă nu atât din exigenţele legii româneşti
(inclusiv noua legislaţie) în sine, cât mai ales din interpretarea dată de instanţele româneşti dispoziţiilor legale.
De aceea, autorităţile române au avut în vedere, în cazul executării, nu doar publicarea hotărârii în
Monitorul Oficial, ci şi o largă difuzare şi dezbaterea sa în mediul juridic românesc interesat.
De altfel, textul tradus a fost transmis în primul rând în atenţia Consiliului Superior al Magistraturii,
Curţii de Apel Bucureşti şi Tribunalului Municipiului Bucureşti, instanţa competentă să decidă asupra înregistrării
partidelor politice.
Din această perspectivă, autorităţile naţionale au invocat în faţa Comitetului Miniştrilor efectul direct în
ordinea juridică internă al dispoziţiilor Convenţiei Europene şi al jurisprudenței Curţii de la Strasbourg şi, după
verificarea practicii ulterioare a instanţelor româneşti, au confirmat că în urma publicării şi difuzării hotărârii Curţii
Europene practica judiciară a fost pusă în conformitate atât cu Convenţia, cât şi cu jurisprudenţa Curţii.i
În final, Comitetul Miniștrilor a acceptat argumentaţia citată şi a decis după mai puţin de trei ani de la
data pronunţării hotărârii Curţii Europene închiderea examinării cauzei. Rezoluţia finală CM/ResDH(2008)16 a
fost adoptată la cea de-a 1020-a reuniune a Comitetului Miniştrilor din 27 martie 2008.i
Din punctul de vedere al analizei procedurii de executare, se impun următoarele scurte concluzii:
- este cea mai rapidă procedură de executare de până în prezent a unei hotărâri de condamnare a
României la Curtea Europeană;
- procedura a pus în evidenţă existenţa unui remediu intern eficace, în raport cu situaţia individuală
a reclamantului;
- a fost confirmat efectul direct al Convenţiei Europene şi respectiv al jurisprudenţei Curţii
Europene în ordinea juridică din România, prin intermediul unei curţi de justiţie naţionale, care a acceptat cererea de
revizuire fundamentată pe hotărârea Curţii Europene. Reexaminarea procedurilor naţionale în baza hotărârilor Curţii
Europene are astfel în România atât fundament legislativ, cât şi jurisprudenţial, fiind conformă Recomandării
Comitetului Miniştrilor R(2000)2.
- recunoaşterea dreptului de înregistrare a PCN ca partid politic în România s-a făcut „prima facie”
de către „tribunalul” de la Strasbourg, printr-o hotărâre cu autoritate de lucru judecat recunoscută în ordinea juridică
internă, instanţa naţională nefăcând în realitate decât să pună în practică decizia supranaţională.