IBU-curs 9 martie 2016

Relațiile dintre Roma și Constantinopol pe parcursul primei jumătăți a mileniului

al doilea(sec. XI-XV)

În această perioadă dialogul teologic este dictat de niște contexte politice; dezbaterea
teologică este marginală, deși ar fi trebuit să fie în prim-plan; ea ajunge să fie problematizată doar în
urma crizei politice, aceasta fiind așadar premisa dialogului teologic între Roma și Constantinopol.
Probleme majore în secolul al XI-lea:
1. ”Filioque”(=și de la Fiul)
-la începutul secolului al XI-lea ”Filioque” este generalizat în tot Occidentul, în vreme ce în secolul
al IX-lea era regăsit doar în anumite părți din Occident.
2. ”Schisma mare”(1054), urmată în secolul al XIII-lea de Cruciada a IV-a, care reprezentat
punctul major de întâlnire între cele două comunități(Roma și Constantinopol), din care a rezultat o
cunoaștere reciprocă mai bună decât până în 1204.

În secolele XI-XII și după aceea, puterea politică a papei a suferit o degradare

considerabilă. Și problema de la Canossa din 1077 a făcut ca relațiile dintre stat și Biserică să fie tot
mai tensionate. Ulterior, această tensiune s-a transferat numai în interiorul Bisericii, între papă și
sinod. Astfel, au urmat sinoadele de la Ferrara-Florența(1437-1438). Problema principală a
secolului al XV-lea a fost primatul papal: ”Ce valoare mai are sinodul dacă papa are o putere atât de
mare?”

Încercare de unire la mijlocul secolului al XII-lea(1155)

Aceasta a fost o încercare personală, neaplicată instituțional; inițiativa a aparținut papei
Adrian al IV-lea. Acesta adresează arhiepiscopului de Tesalonic, Vasile Ahridanul, o scrisoare în
care își manifestă dorința de unire, spunând că nici măcar nu își mai amintește cauzele conflictului
dintre Biserica Răsăritului și cea a Apusului și nici vinovații etc.(vezi documentul scrisorii).
Papa Adrian al IV-lea așadar, nu adresează inițiativa sa patriarhului ecumenic, ci acestui
arhiepiscop, care era însă foarte influent la Constantinopol.

Scrisoarea papei către arhiepiscopul de Tesalonic

-în discursul său neutru, papa îi învinuiește pe vechiul vrăjmaș pentru rupturile precedente și pe
bizantini că s-au îndepărtat de Roma, biserica de aici fiind urmașă a Sfântului Apostol Petru;
-este prezentă ideea universalismului papal; papa își manifestă ”grija” pentru întreaga creștinătate,
crede că unitatea creștinătății e o misiune apostolică obligatorie pentru urmașii Sfântului Petru;

1
-Biserica Constantinopolului este numită ”drahma cea pierdută”, din această numire reieșind
credința papei într-un raport de inferioritate a Constantinopolului față de Roma;
-din perspectiva papei Adrian, Biserica Romei este foarte importantă și acesta îl povățuiește și îl
sfătuiește pe arhiepiscopul de Tesalonic, manifestându-și pretențiile de superioritate: oile cele
pierdute ”să se întoarcă la turma Sfântului Petru..”;
-papa compară Biserica bizantină cu Lazăr, aceasta aflându-se în moarte spirituală, iar
întâistătătorul Bisericii Romei Îl închipuie pe Hristos, care trebuie să îl învieze pe Lazăr;
-papa face de asemenea apel spre unitate militară pentru apărarea partimoniului Sfântului Petru;
-Adrian al IV-lea reușește să transmită un mesaj atât de profund îndoctrinat de concepția primatului
papal, fără însă a se exprima direct; deși se afla în inferioritate politică, el reușește să transmită un
mesaj care îl pune într-o lumină bună și deși dorea ajutor militar, nu manifestă explicit acest lucru.

Răspunsul arhiepiscopului de Tesalonic, Vasile Ahridanul

-acesta se afla pe o poziție de rang inferior față de papă; deși avea oarecare influență în
Constantinopol, poziția sa era limitată;
-arhiepiscopul Vasile îl recunoaște ca păstor al creștinătății(îl numește ”părinte” și ”păstor al
păstorilor”), dar spune că papei doar i se pare că bizantinii sunt cei care s-au îndepărtat de el, acest
fapt nu este adevărat;
-Vasile Ahridanul se revoltă că bizantinii au fost numiți ”oi” și ”drahme pierdute”;
-subliniază că nu bizantinii au adăugat vreo iotă sau cirtă la învățătura primită de la Apostoli;
arhiepiscopul rămână totuși foarte diplomat, deși identifică pe cei care au adus inovații, dându-l
exemplu pe Sfântul Apostol Pavel care spune: ”Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti
altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o - să fie anatema!”(Galateni 1, 8).
-subliniază și problema azimei: creștinii din Antiohia se împărtășeau cu azimă, dar mărturiseau
corect, pe când la Roma mărturisirea era eretică(”Filioque”);
-vorbind despre schisma cea mare, spune că este vorba despre niște ”mici piedici”; îl face pe papă
responsabil ca să ridice piedicile, delimitându-se astfel și arătând că funcția sa e prea mică și
limitată, indicându-l pe împărat mai degrabă decât pe patriarh, ca om-cheie în rezolvarea
problemelor.

Cruciada a IV-a(1204)
-necesitatea finanțelor atât de trebuincioase cruciaților a făcut ca aceștia să cucerească
Constantinopolul;
-această cruciadă a adus cu sine un declic mult mai puternic decât gestul lui Humbert în 1054;
impactul a fost mult mai mare decât atunci și a fost urmat de un profund sentiment anti-latin;
-chiar și după 1261 când latinii au fost dați afară din oraș, în timpul lui Mihail al VIII-lea, relațiile
au rămas la fel de rele;

2
-bizantinii vor cere mereu recunoașterea greșelii cruciaților din 1204, așa cum au făcut-o și la
Ferrara-Florența(1437-1438);
-acest eveniment politic a influențat deci definitiv dialogul teologic: după 1261 nu au mai avut loc
dialoguri personale privind unirea, ci doar în cadrul unui sinod, în condiții mult mai rigide;
societatea de asemenea avea încredere doar în autoritatea unui sinod.