CĂRŢILE CANONICE PROFETICE

ALE VECHIULUI TESTAMENT

Despre profetismul biblic în general

Profetismul este o instituţie religioasă specifică poporului Israel. Prin natura sa

şi prin modul de manifestare profetismul iudaic este unic. El a început să se
dezvolte prin profetul Samuel (F.Ap. 3, 24), şi a durat până în vremea proorocului
Maleahi (sec. V î. Hr.).
Profeţii au jucat un rol important în viaţa poporului biblic. Termenul vine din
limba greacă de la „profetes” şi de la verbul „profanae”, care înseamnă a vorbi
pentru altul sau a fi interpret în locul altuia.
Această însemnare a cuvântului profet este redată şi prin termenul ebraic
„navi”, care are forma de plural „neviim”.
La unii Sfinţi Părinţi şi scriitori Bisericeşti (Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur,
Grigorie de Nazianz) cuvântul profet înseamnă prezicător al viitorului, sens care s-
a răspândit foarte mult.
Interpretarea autentică a cuvântului profet o găsim în cartea Ieşirea (4, 15-16).
De aici deducem că profetul este „gura Domnului” în faţa credincioşilor, este cel
care vorbeşte înaintea acestora ceea ce Domnul îi grăieşte. Astfel, profetul nu este
atât de mult un prezicător al viitorului, ci, mai mult, el este vestitorul voii divine.
Ei mai sunt numiţi şi văzători, păstori, păzitori sau, uneori, profetul este numit
„îngerul Domnului”.
Potrivit acestor considerente putem spune că profeţii Vechiului Testament au
fost cei mai de seamă îndrumători ai poporului biblic, care, ca şi reprezentanţi ai
lui Dumnezeu, au apărat, au conservat şi au cultivat monoteismul vechitestamentar,
pregătind calea pentru Noul Testament.
În ce priveşte vocaţia profetică, trebuie să spunem că toţi profeţii au fost
chemaţi direct de către Dumnezeu, astfel încât misiunea lor se întemeiează
exclusiv pe o chemare şi o trimitere specială din partea lui Dumnezeu şi nu pe vreo
autodeterminare personală.
Profeţii au simţit o chemare supranaturală irezistibilă, chemare relatată de unii
în scrierile lor. Momentul acesta al vocaţiei sau chemării n-a putut fi uitat
niciodată.
Vocaţia profetică este prezentată în Isaia (6), Ieremia (1), Iezechiel (1-3). Darul
profetic era întotdeauna un privilegiu acordat de Dumnezeu. Misiunea profetică nu
era ereditară, aşa cum era preoţia, şi nu depindea nici de pregătirea intelectuală,
nici de seminţie, după cum nu depindea nici de sex, vârstă sau stare socială.
 Împlinirea misiunii profetice ca şi durata şi felurile de manifestare porneau din
inspiraţie divină. Misiunea aceasta nu se impunea cu de-a sila, însă inspiraţia îi
copleşea pe profeţi, încât aceştia nu se puteau opune chemării. Astfel profetul
Amos spune: „Dacă leul mugeşte, cine nu se va înfricoşa şi dacă Domnul grăieşte,
cine nu va prooroci?” (Amos 3, 8). Aşadar, chemarea divină era acceptată de
profet în mod liber.
Darul profetic prezintă două aspecte:
- perceperea mesajului transmis de o voce interioară
- transmiterea mesajului trimis de către Dumnezeu poporului credincios.
Cel mai adesea, acest mesaj îi era transmis profetului prin viziune. Alteori, însă
mai rar, prin vis. Singurul criteriu care poate fi observat în alegerea divină a
profeţilor este caracterul lor moral.
În cadrul misiunii profetice, fiecare profet îşi păstrează individualitatea şi
personalitatea sa. El conlucrează cu acţiunea divină, aşa încât mesajul divin este
redat prin filtrul ideilor şi sentimentelor proprii fiecăruia. Astfel, vorbirea divină
asimilată de profeţi se transmite prin cuvântări, iar aceste cuvântări se deosebesc
între ele atât după timpul în care au fost rostite cât şi după caracterul bărbatului
inspirat care le-a rostit.
Primii profeţi au fost cuvântători şi abia pe urmă şi- au scris cuvântările lor; unii
dintre ei chiar au rămas la primul stadiu. Profeţii oratori au avut menirea de a se
adresa doar contemporanilor lor.
Darul profetic nu ţinea de starea socială. De pildă, profetul Amos era un simplu
păstor şi a fost chemat la misiune chiar de la turma de oi. Isaia era de viţă nobilă,
iar Ieremia şi Iezechiel fii de preoţi.
Darul profetic a fost împărţit şi unor femei: Miriam (sora lui Moise), Debora,
Hulda.

Numărul şi deosebirile profeţilor

Sfânta Scriptură menţionează un număr mic de profeţi care au activat în Israel.
Numărul lor nu poate fi stabilit, el fiind ştiut în realitate doar de Dumnezeu.
Talmudul însă, în tratatul Baba-bathra, aminteşte de 48 de profeţi şi 8 profetese.
Desigur şi această numărătoare este arbitrară.
Şirul profeţilor începe cu Moise şi se termină cu Maleahi, astfel încât timp de
aproximativ 700 de ani n-au lipsit niciodată profeţii din Israel. Într-un înţeles mai
larg sunt numiţi profeţi şi Enoh, Noe, Avraam, Isaac, Iacov.
Au fost perioade în istoria poporului Israel când mesajul profetic era mai variat.
După activitatea şi misiunea lor, profeţii se împart în două categorii:
1) Profeţi vechi sau oratori, care nu şi-au scris cuvântările lor.
2) Profeţi noi sau scriitori, care şi-au scris cuvântările.
 Cei dintâi, care au activat până în secolul VIII î. Hr., aveau misiunea de a-i
îndrepta doar pe contemporanii lor şi de aceea nu şi-au scris cuvântările.
Profeţii noi au avut menirea de a-i îndrepta atât pe contemporani cât şi pe
urmaşi, de unde rezultă şi obligativitatea scrierii cuvântărilor.
Dintre profeţii vechi amintim: Samuel, Gad, Natan, Ahia din Şilo, Ilie şi Elisei,
profeţi care au avut un rol deosebit de important în păstrarea monoteismului şi
moralităţii în sânul poporului.
În secolul IX î. Hr., aceşti profeţi au avut un rol important în lupta împotriva
idolatriei şi a imoralităţii, însă despre Mântuitorul şi împărăţia Sa ei nu au anunţat
nimic, aşadar nu avem profeţii mesianice rămase de la ei.
Profeţii care au fixat în scris cuvântările lor sunt în număr de 16. Patru dintre ei
intră în categoria profeţilor mari şi doisprezece în categoria profeţilor mici.
Deosebirea dintre profeţii mari şi mici o face extensiunea scrierilor lor aşa cum
spune Fericitul Augustin în lucrarea sa ,,De civitate Dei”.
Uneori profetul Daniel este exclus dintre cei 4 profeţi mari 1 şi din categoria
profeţilor şi este numărat în categoria cărţilor ,,chetuvim- scrierile”, aceasta pentru
că el nu a activat în Israel, ci în Babilon, şi apoi pentru că el a scris despre edictul
de eliberare al evreilor din captivitatea babiloniană (anul 538 î.Hr.), aşa încât,
cartea sa nu ar fi autentică şi ar fi fost scrisă mult mai târziu.

1
În Biblia ebraică, profetul Daniel nu apare în categoria neviimilor (profeţilor), ci este inclus în
categoria Chetuvim (celelalte scrieri).