ECONOMIA MEDIULUI

1
 CUPRINS

Capitolul 1 – Ecologia
1.1. Protecția mediului
Capitolul 2 – Economia mediului – definiție și conținut
2.1. Caracterul interdisciplinar și integrator al economiei mediului
2.2. Aspecte majore privind criza mediului
Capitolul 3- Concepte, noțiuni și mijloace folosite în economia mediului
3.1. Conceptul de bun public
3.2. Conceptul de externalitate
3.3. Conceptul de avantaj de mediu
3.4. Conceptul de valoare economică totală (VET)
3.5. Conceptul de patrimoniu
3.6. Indicatori de mediu
3.7. Monitoring de mediu
Capitolul 4- Mediul, factor economic
4.1. Raportul dintre mediu și economie
4.2. Economia – sistem deschis
4.3. Structurile economice din România în viziune ecologică
Capitolul 5 – Mediul și mecanismul economic
5.1. Mediul și modelele de dezvoltare economică durabilă
Capitolul 6 – Resursele mediului – integrarea lor în mecanismul economic
6.1. Conceptul de resursă de mediu
6.2. Resursele naturale
6.2.1. Resursele naturale epuizabile
6.2.2. Resursele naturale regenerabile
Capitolul 7- Gestionarea resurselor de apă – componentă a strategiei dezvoltării
durabile
7.1. Considerații generale
7.2. Termeni și noțiuni specific în activitatea de gospodărire a apei
Capitolul 8 – Managementul apei în economia de piață
8.1. Considerații generale
8.2. Principii de alocare eficientă a resursei de apă
2
 8.3. Prețul apei ca opțiune politică
8.4. Managementul apei în contextul dezvoltării durabile
Capitolul 9- Analiza cost-beneficiu (ACB)
9.1. Considerații generale
9.2. Tipuri de costuri și beneficii
9.3. Avantaje ale analizei cost-beneficiu

3
 Capitolul 1 - Ecologia

Ecologia constituie astăzi un nou unghi de vedere din care poate fi privită şi
interpretată lumea cu realităţile ei. Ea polarizează în jurul conceptelor sale o mulţime de
cunoştiinţe din variate domenii din care răsar caracteristicile ei interdisciplinare,
multidisciplinare şi transdisciplinare. Aceasta constitue o punte de legătură între ştiinţele
naturii şi cele sociale.
Noţiunea provine din limba greacă, de la cuvântul oikos, ekos care înseamnă casă sau
gospodărie şi logos - cuvânt sau în accepţiune modernă ştiinţă. Pornind de la acest fapt putem
spune că ecologia este ştiinţa gospodăriei din natura vie, a felului cum trăiesc plantele şi
animalele. Ea este ştiinţa “luptei pentru existenţă“. La mijlocul secolului XX, zoologul
american Odum conectează ecologia la teoria generală a sistemelor şi o va fundamenta pe
pradigma ecosistemului. Majoritatea conceptelor utilizate de ecologie nu pot fi înţelese în
afara conceptului de sistem. Cuvântul ca atare înseamnă ordine, iar noţiunea reflectă anumite
particularităţi ale organizării Universului. Sistemul reprezintă un ansamblu de elemente care
se găsesc în interacţiune formând un tot unitar ale cărui proprietăţi sunt superioare, sau
calitativ altele, decât suma caracteristicilor elementelor constitutive.
În sens general ecologia studiază relaţiile de interacţiune dintre materia vie şi mediu,
dintre sistemele alcătuite de plante şi animale. Ea evidenţiază mecanismele intime ale vieţii
pe Terra, procesele naturale de transformare, conservare de substanţă, energie şi informaţie
în care se angajează materia vie organizată sub formă de sisteme.
Pentru ecologie contează lanţul de sisteme în care intră materia vie împreună cu
materia nevie din mediul natural. În ordinea complexităţii lor sistemele cuprind: populaţia,
biocenoza, ecosistemul şi biosfera.
Populaţia ca noţiune ecologică, este un sistem alcătuit din indivizii aceleiaşi specii
situaţi în aceeaşi zonă (biotop).
Biotopul reprezintă locul ocupat de o biocenoză cuprinzând mediul abiotic respectiv
mediul de trai al vieţuitoarelor (solul, apa, aerul, factorii climatici) şi toate elementele
necesare apariţiei şi dezvoltării organismelor.

4
 După felul în care acţionează asupra biocenozei factorii mediului abiotic se împart în
două mari categorii:
1. Factori periodici cum ar fi de pildă: anotimpurile, mareele, inundaţiile, intensitatea şi
direcţia principală a curenţilor de aer, acestea având o anumită periodicitate care impune o
adaptare în limite de toleranţe largi tuturor proprietăţilor care alcătuesc biocenoza.
2. Factori caracterizaţi prin variaţii neregulate. Acestea capătă valori care depăşesc limitele
de toleranţă şi din această categorie se pot aminti temperaturile foarte mari înregistrate în
unele anotimpuri care întrec cu mult media multianuală.
Totalitatea populaţiilor cuprinse în acelaşi biotop - plante şi animale - formează
conţinutul unui sistem mai cuprinzător, biocenoza. Biocenoza este componentă vie a unui
ecosistem reprezentând o comunitate unitară şi complexă de plante şi animale. Ea este un
sistem deschis, iar structura ei este dată de dispoziţia indivizilor diverselor specii cât şi de
relaţiile spaţiale şi temporale care se stabilesc între ei. Populaţiile şi biocenozele sunt legate
de mediu printr-un număr mare de sisteme input şi output.
Evoluţia biocenozelor se realizează atât sub influenţa factorilor climatici (eroziunea,
sedimentarea, orogeneza etc.) cât şi sub influenţa factorului antropic care poate modifica
raportul dintre specii, poate impune o specie dominantă şi poate dirija reţeaua trofică. Lanţul
trofic este reprezentat de o serie de organisme care în cadrul unui ecosistem, succesiv
consumă şi sunt consumate la rândul lor. Relaţiile trofice domină legăturile dintr-o biocenoză
şi se află adesea grupate în lanţuri în care unele vieţuitoare sunt mâncate de cele care le
urmează şi mănâncă alte vieţuitoare care le preced. Există două categorii: unele care încep cu
vegetale mâncate de erbivore şi altele care au punctul iniţial în materia organică în
descompunere. La un lanţ trofic care începe cu plante se disting trei categorii diverse de
indivizi după rolul pe care îl au în ecosistem şi anume:
 producătorii - reprezentaţi prin vegetaţia autotrofă, capabilă de a asimila bioxidul de
carbon şi a fabrica materie organică de tipul glucidelor, lipidelor şi protidelor. În
ecosistemele terestre producătorii principali sunt plantele superioare iar în ecosistemele
acvatice aceştia sunt reprezentaţi de algele planctonice;
 consumatorii pot fi de diferite ordine potrivit locului pe care îl ocupă în lanţul trofic;
 descompunătorii formează ultimul grup dintr-un lanţ trofic (ciupercile saprofite,
bacteriile). Ele descompun cadavrele şi dejecţiile înapoind ciclurilor minerale elementele
conţinute în materia organică.

5
 Lanţurile trofice principale şi secundare formează împreună reţeaua trofică. Nivelul
trofic este format din totalitatea organismelor care sunt separate de vegetalele autotrofe cu
care se începe lanţul trofic (vegetalele reprezintă întotdeauna primul nivel) printr-un acelaşi
număr de verigi.
Nişa ecologică este ansamblul format din habitatul (biotopul ocupat de un individ sau
de o populaţie, care ofera acestuia toate condiţiile de dezvoltare şi de prosperitate) unei specii
şi din relaţiile sale trofice.
Principalele tipuri de ecosisteme ale lumii în funcţie de prezenţa sau absenţa
elementului uman sunt:
 ecosistemele naturale ( tundra, muntele, pădurile, stepele, savanele, deşerturile,
biomul marin- cu platoul continental, zona abisală şi zona hadală situată la peste 6000 de
metri adâncime, şi biomul limnologi- cu lacuri şi ape curgătoare);
 ecosisteme artificiale (antropizate) – ecosistemul urban, ecosistemul silvic,
ecosistemul agricol.
Ca orice ştiinţă ecologia cuprinde o parte teoretică care vizează cunoaşterea
înterelaţiilor din natură şi o parte practică care studiază posibilităţile aplicării cunoasterii
fluxurilor de materie, energie şi informaţie în optimizarea unor regiuni.

1.2. Protecţia mediului

Mediul este un sistem de componente materiale ale Universului, care influenţează
funcţionarea sistemelor biologice. Acest concept reprezintă o realitate de dimensiuni infinite,
ce se desfăşoară în imediata vecinătate a sistemului viu considerat, până în spaţii cosmice
incomensurabile.
În cadrul mediului, se diferenţiază mediul terestru şi cel acvatic care se interpătrund în
mod evident , iar în funcţie de variaţia unuia sau altuia din factorii ecologici mediul prezintă o
mare eterogenitate.
Factorii ecologici împreună cu organismul individual constituie o unitate funcţională.
Astfel, mediul în care trăieşte un individ biologic sau într-o accepţiune mai largă, condiţiile
ecologice în care trăieşte o anumită specie, reprezintă habitatul. Dintre toate componentele
biosferei, cele mai mari implicaţii în modificarea mediului global l-au avut plantele verzi şi
omul. Procesul de fotosinteză generat de plantele verzi a condus şi conduce la instituirea unui
sistem de stocare a energiei solare, ce alimentează permanent un şir de procese bio-
geochimice de pe planeta noastră..
6
 Emil Racoviţă definea mediul ca: “totalitatea înfăptuirilor, fenomenelor şi energiilor
lumeşti ce vin în contact cu o fiinţă, de care depinde soarta acesteia şi a căror acţiune
provoacă o reacţie corespunzătoare”.
În ceea ce priveşte protecţia mediului aceasta este o subramură a ecologiei care
studiază complexul de acţiuni umane necesare menţinerii în limite normale a echilibrelor
naturale vizând:
 amenajarea teritoriului;
 conservarea naturii;
 prevenirea şi combaterea poluării;
 reconstrucţia ecologică;
 realizarea unei conştiinţe ecologice;
 conştientizarea omenirii asupra pericolului dispariţiei unor specii sau modificării
neecologice a unor habitate.

7
 Capitolul 2 - Economia mediului - definiţie şi conţinut

Deşi problema mediului înconjurător, nu este nouă, ea stând în atenţia mai mult sau
mai puţin conştientă a omului, a socieţăţii încă de la începutul industrializării (prima jumătate
a secolului al XIX-lea), n-a devenit acută decât în a doua jumătate a secolului XX - fapt ce a
determinat o serie de organisme naţionale şi internaţionale să se sesizeze de consecinţele nu
numai asupra sănătăţii societăţii dar, şi asupra producţivităţii economice nu pe termen scurt şi
mediu ci pe termen lung.
În acest context s-a ajuns la necesitatea analizelor economice în contextul stării
mediului şi problemele de management ale acestuia.
Problema abordării economiei prin prisma mediului a condus şi la câteva formulări ale
acestui domeniu şi anume: economia mediului înconjurător, economic, ambianţă, economia
mediului natural, economia protecţiei mediului.
Aceste variaţii pe aceeaşi temă - mediu, se datoreşte definiţiilor date în ultimele
decenii de mediu natural, mediu înconjurător, mediu ambiental şi, evident, mediu geografic.
Economia mediului, considerată ca disciplină economică, deşi noi o considerăm că
este interdisciplinară de graniţă între economie şi disciplinele care ocupă de studierea
componentelor mediului, a stării şi protecţiei lui, se ocupă cu evaluarea capacităţii sistemului
natural de a participa la transferul către sistemul artificial în regim static şi dinamic a
resurselor sale în condiţiile menţinerii potenţialului şi calităţilor acestora şi a capacităţii de
regenerare.
Economia mediului trebuie să aibă ca obiectiv principal fundamentarea deciziilor
eficiente de gestionare a resurselor mediului de către om, de a se desfăşura activităţile
economice în concordanţă cu legile naturii.
Menţinerea capacităţii de regenerare, prevenirea degradării şi reconstrucţia mediului
deteriorat în scopul eficienţei activităţilor economice sunt obiective ale economiei mediului.
Economia mediului trebuie să se ocupe de: gestionarea raţională a resurselor, daunele
şi costurile legate de mediu, instrumentele economice ale politicii de mediu, mijloacele micro
şi macro economice de protecţia mediului.
Pentru atingerea obiectivelor economiei mediului se conturează câteva direcţii sau
câteva laturi ale acestei discipline:

8
 - elaborarea tehnicilor de evaluare, în sens financiar, a fenomenelor legate de evoluţia
mediului şi utilizarea unor metode de analiză ca suport decizional;
- definirea şi aplicarea instrumentelor politicii de mediu;
- evaluarea dimensiunilor fenomenelor şi politicilor de mediu, la scară regională şi
globală (de la nivel naţional la cel internaţional);
- fundamentarea trecerii de la un model de dezvoltare sectorială la modelul de
dezvoltare integrală şi durabilă.

2.1. Caracterul interdisciplinar şi integratar al Economiei mediului

Mediul natural, înconjurător sau geografic ca obiect al Economiei mediului, reprezintă
un sistem cu foarte multe subsisteme în interconexiune care face obiectul de studiu al multor
discipline naturaliste şi socio-umane care furnizează informaţii şi concepte care trebuiesc
analizate şi integrate în conceptele, pârghiile şi instrumentele economice şi ale mediului.
Pentru economia mediului sunt indispensabile cunoaşterea legilor biologice, ecologice,
geografice şi economice, a relaţiilor de cauzalitate între structura, funcţia şi dinamica
ecosistemelor, evaluarea productivităţii şi elementelor spaţio-temporale ale acestora.
Volumul mare de informaţii provenit din disciplinele implicate în studierea mediului şi
care trebuie pus în relaţie cu dezvoltarea socio-economică implică apelarea la modele
matematice susţinute de modele fizice şi chimice pentru explicarea şi fundamentarea
sistemelor naturale.
Limite ale economiei mediului
Există o contradicţie, o incompatibilitate între optimul economic şi optimul ecologic şi
aceasta în raport cu capacitatea de suport a mediului, respectiv a diferitelor ecosisteme sau a
sistemului aşa zis natural.
Această contradicţie principală decurge din:
- structura şi dinamica consumului de resurse;
- caracterul poluant (în diferite grade) al tehnologiilor sistemului productiv;
- politica locală, regională şi internaţională.
Chiar dacă se ia în cosiderare şi s-ar generaliza aplicarea creşterii economice zero
(promovată de Clubul de la Roma), cumularea proceselor de poluare, afectează capacitatea de
autoepurare a ecosistemelor şi accentuează contradicţia dintre mediul economic şi cel
“natural” fapt ce conduce la prefigurarea unor măsuri - unele maximale bazate pe criterii
ecologice şi, altele minimale având la bază criterii economice.

9
 Faţă de cele două măsuri (maximală şi minimală) se avansează ideea că strategiile de
mediu impun un mod nou de gândire asupra interdependenţei dintre sistemul natural şi alte
sisteme. Potrivit acestei idei, realizarea echilibrului ecologic şi a altor obiective importante ale
politicii de mediu impune realizarea unor mecanisme nu de pe poziţia economiei de piaţă ci
de pe poziţii exterioare, respectiv de către societate.
Dovada evidentă a incapacităţii economiei de piaţă de a include în echilibrul general şi
echilibrul ecologic - mediul fiind considerat un factor economic indiscutabil - este intervenţia
statului din ce în ce mai intens şi dur în problema mediului.Problema mediului, patrimoniul
natural, aparţine nu numai unei colectivităţi sau stat ci întregii umanităţi. Deci patrimoniul
natural capătă o dimensiune internaţională (mondială), fapt ce determină anumite forme de
colaborare în remedierea unor crize de mediu (ecocrize).

2.2. Aspecte majore privind criza mediului

Impactul activităţilor umane asupra mediului trebuie luat în considerare ca impact la
nivel planetar, regional şi local.
La nivel planetar impactul asupra mediului se manifestă prin:
 efectul de seră;
 distrugerea stratului de ozon;
 poluarea mărilor continentale (Marea Neagră, Marea Baltică, Marea Mediterană etc.);
 poluarea fluviilor (Rhin, Dunăre, Nipru, Don etc.);
 defrişarea pădurilor (în Europa, Amazonia etc.);
 poluarea lacurilor (Marile lacuri, Caspica, lacurile africane - Victoria, Tanganycka
etc.)

Efectul de seră este determinat de cantitatea de energie reţinută în sol şi atmosferă şi

redată prin razele infraroşii, gazele cu efect de seră etc.
Dintre gazele cu efect de seră bioxidul de carbon (CO2) are o contribuţie de 60%.
Cauzele creşterii concentraţiei CO2 sunt:
- arderea combustibililor solizi (fosili);
- activitatea umană;
- despăduririle;
- modificarea modului de folosire al terenurilor.

10
 În afară de CO2, la efectul de seră mai contrubuie gazele - metanul, substanţele
cluorofluorcarbonice, ozonul troposferic şi oxizii de azot.
Metanul rezultă din activităţile microbiene în procesul de mineralizare a carbonului
organic în condiţii anaerobe (descompunerea deşeurilor organice), din scurgerile de gaz
metan, din combustia biomasei şi a deşeurilor solide, sau pe cale naturală în zonele umede.
Contribuţia metanului este de 15% în efectul de seră.
Oxizii de azot din atmosferă provin din activitatea microbiană din sol şi apă, din
arderea combustibililor solizi. Contribuţia acestora este de 4 - 6 %.
Ozonul troposferic provenit din emisiile de oxizi de azot de către motoarele
vehicolelor, contribuie cu 8%.
Substanţele cluorofluorocarbonice care provin din industria refrigeratoarelor,
vaporizatoarelor şi spray-urilor contribuie cu 11 - 20%.
Toate aceste cauze ale efectului de seră contribuie la creşterea temperaturii medii a
atmosferei terestre. În acest sens sunt multe scenarii făcute pe baza datelor concrete de până
acum. Aceste scenarii indică creşteri între 10 şi 50 C până în anul 2050 - 2150.
Consecinţele efectului de seră, respectiv a creşterii temperaturii medii sunt apreciate
la:
- ridicarea nivelului Oceanului Planetar între 0,2 - 1 m, datorită topirii calotelor
glaciare;
- modificarea productivităţii agroecosistemelor (creştere în emisfera nordică şi
scăderea în cea sudică);
- redistribuirea suprafeţelor împădurite.

Starea pădurilor, mărilor şi fluviilor

Acestea reprezintă ecosisteme de mare extindere şi importanţă deosebită şi care prin
deteriorarea calităţii lor produc dereglări majore în echilibrul ecologic.
Neluarea în considerare a relaţiei directe dintre activitatea economică şi mediul
înconjurător reprezintă un atentat la echilibrul ecologic, respectiv, la viaţa societăţii umane.
Emiterea în atmosferă, apă şi sol a unor importante cantităţi de substanţe poluante ca
urmare a unor tehnologii inadecvate (agresive), datorită unor mentalităţi înguste de profit
economic imediat, are ca efect reducerea biodiversităţii (suport al unui capital genetic -
natural care asigură regenerarea resurselor necesare societăţii umane) şi disfuncţionalitate în
ecosistemele terestre şi acvatice.
11
 La nivel regional impactul asupra mediului se produce prin:
 activitatea centrelor industriale, îndeosebi cele chimice care deversează substanţe
nocive în aer, sol şi apă;
 centralele nucleare tip Cernobâl;
 practicarea fără discernământ în agricultură a pesticidelor, insecticidelor şi
fertilizatorilor anorganici;
 defrişarea pădurilor în scopul folosirii terenurilor în agricultură;
 îndiguirea şi desecarea zonelor umede în special a luncilor inundabile.
Consecinţele impactului asupra mediului la nivel regional:
- poluarea aerului (formarea cupolelor de poluare care capătă demensiuni pe zeci şi
sute de km2);
- ploile acide cu efecte asupra uscării pădurilor;
- distrigerea ecosistemelor acvatice (râuri, lacuri) cu efecte de eutrofizare accelerată şi
chiar dispariţia asociaţiilor floristice şi faunistice;
- reducerea capacităţii productive a solurilor;
- mărirea gradului de îmbolnăviri ale colectivităţilor umane (ecosistemele urbane);
- acumularea deşeurilor solide cu consecinţe în proliferarea maladiilor etc.
Eliminarea acestor consecinţe presupune, pe baza programelor regionale, crearea unor
suporturi logistice (tehnico - materiale, a unor politici şi reglementări legislative).
La nivel local impactul de mediu este extrem de variat de la poluarea industrială
urbană, agrozootehnică, fonică, estetică etc.
Remedierea impactului local contribuie în mod deosebit la reducerea impactului
regional.
Instrumentele şi politicile de mediu trebuiesc folosite şi aplicate cu rigoare, acestea
precumpănind în defavoarea pârghiei cost - beneficiu (C.B.).

12
 Capitolul 3 - Concepte, noţiuni şi mijloace folosite în Economia mediului

3.1. Conceptul de bun public

Societatea umană se defineşte prin două coordonate de bază - teritoriul - în care sunt
cuprinse resursele naturale şi, colectivitatea umană, adică resursele umane.
Societatea umană, respectiv membrii ei percep caracterul de bun public al unui stoc de
resurse în baza căruia stabilesc reguli de gestiune în scopul menţinerii sau reînnoirii sau al
dezvoltării stocului în concordanţă cu fluxul de bunuri şi servicii.
Regulile de gestiune pot fi stabilite pe baza principiului privat sau în afara acestuia. În
situaţia principiului privat se poate face abstracţie de calitatea de bun public a unor resurse
întrucât utilizarea lor pune în relaţie anumiţi indivizi fără ca societatea să stabilească reguli.
În a doua situaţie de bun public, societatea defineşte reguli comune de gestionare.
Bunurile private sunt acelea care implică principiul rivalităţii - care nu pot fi utilizate
simultan de doi sau mai mulţi agenţi şi, principiul excluderii (prin intermediul preţului - cel
care plăteşte are dreptul să le folosească).
Bunurile publice au două caracteristici importante: nonrivalitatea şi nonexclusivitatea.
Bunurile care nu implică principiul rivalităţii sunt deci, bunuri publice şi acesta se
impart în bunuri publice pure şi mixte.
Bunurile publice pure trebuie să satisfacă următoarele condiţii:
- imposibilitatea excluderii unor consumatori;
- utilizarea lor este pentru toţi indivizii societăţii obligatorie;
- gradul de accesibilitate nu este limitat la un anumit număr de utilizatori.
Bunul public pur prin natura lui, nu poate fi prezervat numai unui anumite categorii de
indivizi. Dintre bunurile publice pure se menţionează - aerul, lumina, căldura solară, peisaje
naturale nemodificate (amenajate), parcuri publice fără plată etc.
Bunul public mixt este acela că nu indeplineşte cel puţin, una din condiţiile menţionate
pentru bunul public pur. Exemple de bunuri publice mixte: parcuri publice, grădini zoologice

13
şi botanice, vestigii arheologice, monumente arhitecturale, izvoare minerale etc., pentru care
se percep taxe.
Când s-a subliniat utilizarea obligatorie a bunului public s-a avut în vedere nu decizia
individuală ci necesitatea vitală.
Nu acelaşi lucru se poate spune despre un peisaj frumos pentru care este necesară
opţiunea individului de a se deplasa şi deci costuri băneşti.
Condiţia de utilizare nelimitată de către membri societăţii (în cazul bunului public) se
referă la aer, lumină, căldură solară protecţia stratului de ozon, fără de care omul, întreaga
biodiversitate terestră, acvetică şi atmosferică nu poate supravieţui.

3.2. Conceptul de externalitate

Pentru înţelegerea conceptului de externalitate vom apela la principiul economiei de
piaţă când o concurenţă corectă, loială, prin sistemul de preţuri conduce la o utilizare eficientă
a resurselor disponibile. Sunt numeroase cazuri când preţul, sistemul de preţuri nu
îndeplineşte funcţia atribuită de teoria concurenţei corecte, loiale. Costurile şi avantajele
private se deosebesc de costurile şi avantajele sociale.
În aceste situaţii decizia de producţie sau de consum a unui agent economic
influenţează nivelul satisfacerii sau a profitului altui agent economic fără ca mecanismul de
piaţă să evalueze sau să sancţioneze agenţii respectivi.
În acest caz, apare o situaţie externă numită externalitate. Deci, externalitatea apare
când activitatea unui agent economic, a unei comunităţi nu depinde, în totalitate sau parţial, de
variabilele a căror control îl deţine ci şi de unele variabile care nu intră în posibilitatea lui de
decizie.
Externalitatea poate fi definită ca orice câştig sau pierdere care este susţinută
(suportată) din exterior ca rezultat al acţiunii iniţiate de anumiţi producători sau consumatori
şi pentru care nu se plăteşte nici o compensaţie.
În funcţie de interdependenţele dintre producători, dintre consumatori sau, între cele
două categorii producători / consumatori, pot fi externalităţile pecuniare şi nepecuniare.
Externalităţile pecuniare rezultă din economiile sau deseconomiile dintre întreprinderile /
societăţile aceleiaşi ramure, între lucrătorii aceluiaşi pieţe a muncii, dar şi între agenţii
economici diferiţi. Externalităţile nepecuniare nu se transmit prin intermediul pieţii şi pot fi de
natură tehnologică sau psihologică (când afectează preferinţele consumatorilor).

14
 Externalităţile mai pot fi de ordin personal când este afectat un individ direct iar când
acesta este afectat indirect în procesul muncii în întreprindere sau la nivelul pieţii în calitate
de consumator, externalitatea este impersonală. Dacă efectul suportat de individ derivă /vine
de la un nivel mult mai cuprinzător / global, fără ca “beneciarul” să poată identifica sau să
perceapă provenienţa, externalitatea se numeşte pură.
După impactul economic, externalităţile se pot manifesta în: economii externe de
producţie, când acţiunea unui agent economic aduce beneficii altui agent economic, fără ca
acesta din urmă să suporte un cost. Un exemplu în acest sens este acela când drenajul unei
zone (arii) excesiv de umede pe care ‘l efectuează un fermier, beneficiază şi alţi vecini fără ca
aceştia să suporte contravaloarea parte.
Sunt şi externalităţi de producţie reciprocă spre exemplu relaţia dintre apicultori şi
pomicultori; apicultorul beneficiază de polenul pomilor iar pomicultorul de polenizarea
albinelor şi deci, producţii realizate prin reciprocitate.
În continuare menţionăm celelalte economii şi deseconomii:
- economii externe de consum - când anumite acţiuni ale unui consumator aduc
avantaje vecinilor fără să suporte contravaloarea (ex. întreţinerea unei grădini publice sau a
altui spaţiu verde, beneficiază locatarii apropiaţi);
- deseconomii externe de producţie - când unele decizii ale unor agenţi provoacă
pagube altora fără a fi compensate (ex. poluarea industrială afectează terenuri agricole,
poluarea petrolieră a apelor freatice, a apelor cu faună piscicolă pentru care nu există încă o
piaţă care să stabilească preţurile de despăgubire);
- deseconomii externe de consum - fumatul, muzica zgomotoasă, poluarea traficului
auto - toate produc pagube celorlalţi care nu practică aceste activităţi; aglomeraţia în zonele
de recreere, pe plaje etc. produc deseconomii de consum.

3.3. Conceptul de avantaj de mediu

În condiţiile mediului înconjurător conceptul de avantaj, de regulă, se pune pe termen
scurt în raport cu costurile, respectiv în alocarea unor investiţii pentru ameliorarea mediului şi
care se face pe baza analizei cost - beneficiu (ACB).
Dacă costurile pentru ameliorarea condiţiilor de mediu se estimează în termeni
monetari ele trebuie să capete şi o valoare publică, apreciată de colectivitatea care beneficiază.
Pentru aprecierea, justificarea investiţiilor în scopul ameliorării mediului, pentru
compararea costurilor şi avantajelor se impune o exprimare în termeni monetari. Prin această
15
exprimare monetară se poate aplica principiul teoriei economice marginaliste adică al
echivalenţei dintre costul marginal şi avantajul marginal, în scopul stabilirii nivelului de
alocare a resurselor şi a maximizării avantajului net total (în contextul caracterului restrictiv al
disponibilului de resurse).
Nu totdeauna pot fi măsurate avantajele chiar în condiţiile repartizării resurselor care
să permită maximizarea avantajelor nete, deoarece intervine o serie de variabile, unele
speciale cum ar fi opţiunile politice, echitatea, securitatea natională - deci nu se poate respecta
maximizarea avantajelor cu orice preţ.

3.4. Conceptul de valoare economică totală (VET)

Valoarea economică totală are o deosebită importanţă în evaluarea stării mediului şi se
bazaeză pe valoarea de utilizare (VU) şi valoarea intrinsecă (VI). Valoarea de utilizare (VU)
are în vedere utilizarea mediului cu resursele sale naturale.
Valoarea de utilizare include valoarea de utilizare reală (VUR) şi valoarea de utilizare
potenţială (VUP).
Valoarea de utilizare reală (VUR) - se referă la avantajele de care beneficiază efectiv
utilizatorii unei resurse de mediu (apă, sol, pădure etc.).
Valoarea de utilizare potenţială (VUP) - se referă la patrimoniul natural la care nu se
pune problema unei acţiuni corespunzătoare, ci se doreşte conservarea pentru generaţiile
viitoare.
Această valoare de utilizare potenţială are două aspecte de valoare opţională (VO) şi
valoare testamentară (VT).
Valoarea opţională (VO) are o valoare monetară, colectivitatea consimte să plătească
pentru protejarea acelui patrimoniu care trebuie să se păstreze şi să fie folosit pentru
satisfacerea unor opţiuni.
Valoarea testamentară (VT) are la bază motive altruiste, pentru alţii contemporani sau
pentru generaţiile viitoare, deci un gest testamentar atât pentru societatea umană cât şi pentru
viaţa sălbatică (biodiversitate) care nu se poate apăra de specia umană.
Valoarea intrinsecă (VI) se referă la valoarea pe care o are mediul natural ca atare, ca o
condiţie sinequanon de supravieţuire şi pentru care nu se pune problema unei utilizări efective
în termeni economici.

3.5. Conceptul de patrimoniu

16
 Aici se pot da mai multe definiţii.
După DEX - ceea ce este considerat ca un bun, ca o proprietate comună transmisă
de la strămoşi (ex.- mediu aşa cum l-am moştenit, cultură etc).
- bunuri pe care le moştenesc descendenţii unei familii
- totalitatea drepturilor şi obligaţiilor unei persoane fizice sau juridice,
evaluabile în bani şi a bunurilor la care se referă acestea.
Sub aspect economic - patrimoniu este un ansamblu de bunuri, care gestionate adecvat
pot fi conservate potenţialităţile acestora pentru utilizări viitoare.
Sub aspect socio - politic - patrimoniu este un ansamblu de elmente materiale şi
nemateriale care contribuie la menţinerea autonomiei şi identităţii titularului lor, în condiţiile
adaptării în timp a acestuia la un mediu dinamic (Jean de Montgolfier et Jean-Marc Natali, Le
Patrimoine de futur, Economice, Paris 1987).
Deci se poate remarca din definiţiile date că patrimoniul cuprinde elemente materiale
şi nemateriale relevând o poziţie obiectivă (patrimoniul este o realitate, independent de voinţa
şi opţiunea individuală), în acelaşi timp şi o poziţie subiectivă şi relaţională (patrimoniu se
defineşte în raport cu un anumit titular).
Noţiunea de patrimoniu se întâlneşte folosită la - patrimoniu genetic al unei specii,
patrimoniu natural, patrimoniu cultural.
Şi un individ al societăţii umane dispune de un patrimoniu - afectiv (familie, prieteni,
relaţii), socio-cultural (cunoştinţe, pregătire profesională reliefat prin diplome, experienţă),
material (casă, pământ, bani), patrimoniu comun (mediu de viaţă, istorie, apartenenţa la un
ecosistem (fie specie de animal, fie om).
Câteva trăsături generale ale patrimoniului:
- este o noţiune relaţională (relaţiile dintre elementele constitutive ale patrimoniului şi
titularul lor);
- este un proces cumulativ de continuitate între trecut şi viitor;
- prezintă o structură şi o reţea de relaţii între elementele componente fapt ce permite
titularului patrimoniului o comportare adecvată dinamicii mediului în care evoluează
(capacitatea de adaptare);
- menţinerea capacităţii de adaptare permite titularului de patrimoniu sesizarea
tendinţelor pozitive şi negative în evoluţia mediului exterior lui;

17
 - gestionarea componentelor de patrimoniu trebuie să respecte ciclurile şi ritmurile
spaţio-temporale ale proceselor biologice, pragurile acestora pentru a preveni degradarea
ireversibilă;
- capacitatea de adaptare a patrimoniului este în raport direct cu diversitatea
componentelor (ca să răspundă variaţiei aleatorie a mediului, un anumit patrimoniu trebuie să
prezinte o varietate superioară acestuia);
- varietatea se defineşte în raport cu cel care face analiza (observarea) pe baza unor
coduri, limbaje, modele de reprezentare;
- orice specializare, sau utilizarea precisă a unui component (element) patrimonial
poate duce la diminuarea varietăţii potenţiale a patrimoniului dar şi la o îmbogăţire a acestuia
şi deci posibilităţi noi de adaptare (aici se cere un raport echilibrat între prudenţă şi hazard
care să evite simplificările periculoase ale structurii patrimoniului;
- conservatorismul exagerat şi imcompatibil cu dinamica realităţii înconjurătoare
constituie, de asemenea, un risc pentru patrimoniu.
Strategia gestionării varietăţii patrimoniului, se bazează, în mai puţine, situaţii, pe
acţiunea lucidă şi voluntară a titularului, şi mai mult pe situaţii, pe jocul dintre necesitate şi
hazard.
În găsirea unui mod echilibrat de utilizare a componentului patrimonial, un rol
deosebit revine autorităţii administrative (nivel de stat, judeţ, comună etc.) pe o poziţie de
mediator de garant al promovării modelului de dezvoltare durabilă.
În acest context autoritatea care îi revine rolul de garant are câteva obligaţii:
- acordarea de sprijin logistic (tehnic, financiar, legislativ) acelor actori care sunt
interesaţi în promovarea unor proiecte ce vizează folosirea şi dezvoltarea durabilă;
- lansarea de proiecte pilot - proprii pentru obţinerea de rezultate, concluzii utile
actorilor interesaţi.

3.6. Indicatori de mediu

Deteriorarea calităţii mediului ca urmare a numeroaselor căi de impact datorate
activităţilor societăţii umane, găsirea alternativelor de diminuare şi chiar de reconstrucţie
ecologică, au impus regândirea evaluării şi supravegherii componentelor mediului care-l
compun.
Modalitatea de a obţine o imagine asupra stării mediului, luat global, a componentelor
lui şi a ecosistemelor sub forma concretă prin care se manifestă mediul, este de a stabilii
18
indicatorii de mediu şi a obţine prin intermediul lor volumul de informaţii cantitative şi
calitative.
Pe baza indicatorilor şi a valorilor acestora se poate stabilii strategia pentru o
dezvoltare durabilă.
Potrivit studiilor întreprinse de OECD, s-au conturat câteva principii pe baza cărora s-a
stabilit şi o listă de indicatori privind calitatea mediului
Principiile sunt următoarele:
- evaluarea stării mediului în raport cu intensitatea schimburilor calităţii acestuia, cu
obiectivele cuprinse în politica naţională şi acordurilor internaţionale de mediu; relevanţa
indicatorilor de mediu este importantă pentru respectarea “dreptului publicului de a fi
informat “ despre calitatea mediului, tendinţa de evoluţie şi consecinţele asupra sănătăţii şi
bunăstării populaţiei;
- integrarea problemelor de mediu în politicile economice sectoriale (agricultura,
energie, transport etc);
- integrarea problemelor de mediu în politicile economice globale prin bilanţul de
mediu la macro - nivel.
Indicatorii de mediu sunt grupaţi în două categorii - de calitate a mediului şi de surse
(emisii) de poluanţi.
Dintre indicatorii de calitate menţionăm: mediul fizic (aerul cu temperatura,
precipitaţii, vânt, radiaţie - calitate aer; relieful, resursele minerale, solul, apele etc), mediul
biotic (vegetaţie, faună), mediul peisagistic.
Dintre indicatorii surselor de poluare menţionăm:
- emisiile de CO2, SO2, Nox;
- emisiile de gaz cu efect de seră;
- schimbarea utilizării terenurilor (categoriilor de folosinţă, din pădure în teren arabil,
din teren arabil în drumuri, din zone umede în terenuri arabile etc);
- utilizarea îngraşămintelor chimice;
- deşeurile din activitatea productivă şi menajeră;
- transportul, cu deosebire rutier şi aerian;
- consumul populaţiei;
- evoluţia demografică etc.
3.7. Monitoringul de mediu

19
 Monitoringul de mediu reprezintă o verigă importantă care asociată cu indicatorii de
mediu serveşte la supraveghere, evaluare, prognozare şi avertizare pentru a se intervenii
operativ în caz de accidente de mediu şi pentru a se menţine starea de echilibru.
Monitoringul de mediu asigură un flux de informaţii structurat pe componente (aer,
apă, sol, populaţie etc.) şi intersectorial (calitatea mediului, gradul de folosire şi starea
resurselor naturale).
Monitoringul poate fi:
- monitoring ca sursă de date; monitoring ca sursă de informaţii (ultima oferă
posibilitatea de a lua decizii deoarece acestea sunt prelucrate deci informaţia ca produs).
Pentru evitarea neconcordanţelor, a suprapunerilor, a insuficienţei responsabilităţi, se
impune asigurarea unui caracter integrat al monitoringului de mediu. În acest context factorii
de decizie trebuie să considere spectrele în interacţiune şi nu izolat.
Monitoringul integrat implică capacitatea de a procesa simultan datele din sectoarele
monitorizate şi elaborarea modelelor de stare.

20
 Capitolul 4 - Mediul factor economic

4.1. Raportul dintre mediu şi economie

Economia, în diferite etape istorice şi de dezvoltare şi în oricare parte a planetei Terra,
se desfăşoară, se dezvoltă între două coordonate şi anume: producţie şi consum. Relaţia dintre
acestea fiind de interdependenţă, reciprocitate.
Această relaţie producţie-consum care înseamnă economie în raport cu mediul
înconjurător (la început mediu natural) prezintă două aspecte:
- mediul constituie pentru economie un suport şi un furnizor de materii prime; suportul
se constituie prin energia necesară procesului de producţie, pentru produsele finite şi
distribuţia lor, pentru deşeurile rezultate;
- structura mediului la un momentdat este modificată prin procesele tehnologice ale
producţiei fapt, ce determină dezechilibre ecologice .

Câteva trăsături generale ale mediului:

- mediul este un sistem viu, dinamic, deschis, guvernat de legi naturale şi într-un
schimb permanent de resurse şi energie cu mediul economico-social;
- funcţiile mediului acţionează unitar asupra economiei;
- componentele mediului nu pot fi disociate în acţiunea de cuplare cu activitatea
economico-socială;
- mediul ca sistem dispune de capacitate mare de autoreglare;
- analizarea mediului trebuie să se facă prin conceptul de entropie şi volumul de
informaţie;
- dinamica mediului este dată de materia, energia şi informaţia conţinută, între
componentele lui şi cele ale mediului economico-social;
- valorile ieşite din sistem nu depind de cele intrate la un moment dat.
21
Câteva trăsături specifice ale mediului:
- mediul se structurează pe principiul specializării (plante verzi  producţie primară,
animale  consumatori, bacterii / ciuperci  reciclare de substanţe); deci funcţionarea unui
ecosistem se bazează pe specializarea componentelor;
- între componentele mediului ca sistem există legături cvasistocastice; fiind alcătuit
dintr-o multitudine de subsisteme supraindividuale, evoluţia mediului este rezultatul relaţiilor
dintre acestea;
- mediul nu funcţionează pe principiul substituirii componentelor;
- consecinţa specializării în ecosistemul natural, substituirea este mai mică cu cât
acesta este mai complex şi evoluat;
- nici un component al ecosistemului nu deţine o specializare globală;
- organismele şi sistemele vii supraindividuale evoluează asigurând conversia
imputurilor energetice într-un regim optim ori de câte ori se încearcă depăşirea limitelor de
creştere / dezvoltare, organizare / funcţionare a unui sistem natura sancţionează creşterea pe
principiul optimalităţii ( V. Soran, M. Şerban - Bioeconomia - o nouă ştinţă de graniţă, Edit.
ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988).

Circuitul resurselor
Mult timp, bunurile şi serviciile oferite de mediu societăţii, au fost mai puţin luate în
considerare sau subevaluate din punct de vedere economic, rămânând în afara mecanismului
de piaţă, a sistemului de preţuri. De cele mai multe ori au dominat politicile economice deşi,
acestea, respectiv, resursele au constituit o condiţie permanentă.
Mediul este şi trebuie considerat un factor economic de maximă importanţă, de analiză
economică, de factor de producţie împreună cu capitalul şi forţa de muncă.
Mediul fizic, pe lângă rolul de factor productiv datorită imputurilor primare în
procesul productiv este şi receptorul produselor reziduale ale acestui proces care are sau nu
posibilitatea de a le asimila.
Mediul are şi funcţia de furnizor de servicii care se reflectă prin caracterul recreativ şi
altele legate de conceptul de calitate a vieţii şi care servicii depind de nivelul de dezvoltare a
societăţii umane.

22
 Mediul nu trebuie considerat numai furnizor de resurse şi servicii, acesta având o
funcţie fundamentală pentru societate - aceea de menţinere a vieţii - baza întregii activităţi
economice.

4.2. Economia - sistem deschis

Sistemele deschise cum este şi cel economic (ca şi cele biologice, sociale) se bazează
pe proprietăţile homeostatice, (proprietatea unui organism de a menţine în limite foarte
apropiate, constantele mediului intern, propriu), datorită cărora, entitatea (sistemul) poate să
menţină mecanismele de autoreglare dinamică, şi evoluţia la stadii de mare complexitate.
Caracterul ireversibil al proceselor economice
Analizarea proceselor economice bazate pe legile şi principiile termodinamice, scoate
în evidenţă caracterul dinamic şi ireversibil.
Procesul economic este, evident entropic1 şi nu mecanicest. Întrucât legea entropiei
domină toate transformările materiale, procesul economic se dezvoltă într-un mod ireversibil,
dar fiind un sistem deschis spre mediul exterior pentru a primi materii prime şi energie, este
ferit de o degradare antropică în raport cu sistemele fizice izolate.
Sistemul economic evoluează în fiecare etapă pe baza resurselor cantitative şi
calitative, iar în ireversabilitatea proceselor economice un loc deosebit îi ocupă mediul care
trebuie să constituie un element de continuitate, deci reprezintă o condiţie sinequa non.
Etapele staţionare şi entropia sistemului economic
Spre deosebire de sistemele vii (biologice), cele socio-economice,datorită organizării umane,
au capacitate de decizie şi reglare prin retroalimentare socială deci,cu posibilitati mari de
adaptare dinamică la schimbările în raport cu mediu, aşadar posibilitatea prevederii
dezechilibrelor şi controlarea lor.
Stadiul staţionar pe care tind să-l atingă sistemele şi deci reducerea entropiei, se poate
compara cu dezechilibru controlat.
Stadiul staţionar este apreciat ca finalul inevitabil al unei faze de creştere ce decurge
din trăsătura progresivă a procesului (în cazul nostru, procesul economic) şi corespunde unui
moment când economia devine ireversibilă la fluctuaţiile substanţiale (interne şi externe)
anulănd tendinţa de instabilitate inerentă sistemului economic necontrolat.

1
mărime termodinamică de stare a sistemului fizic a cărui valoare creşte în urma unei transformări
ireversibile a unui sistem izolat sau rămâne constantă în urma unei transformări reversibile.
23
 În lucrarea”Limitele creşterii”,Clubul de la Roma propunea pentru stadiul staţionar,
echilibru global, concept prin care populaţia şi capitolul trebuie să rămână constante, sub
acţiunea forţelor de echilibru. Din conceptul de echilibru global a rezultat sintagma “creşterea
zero”,ceea ce înseamnă, blocarea dezvoltării şi distribuţiei la nivel planetar.
Totodată şi o creştere economică exponenţială, nelimitată, într-o lume finită,deci cu
resurse limitate este imposibilă. Economistul N. Georgescu Roegen (Energia şi mitul
economiei 1975), afirmă că un sistem echilibrat, după un timp îndelungat poate să se
dezintegreze şi deci nu este de dorit un stadiu staţionar,ci unul decadent, care ar însemna
angajarea pe calea dezordinei şi a entropiei.
Dar, pentru frânarea tendinţei entropice, trebuie promovate structurile organizate şi
capacitatea de creaţie a societăţii umane.

4.3. Structurile economice din România în viziune ecologică

Raportul dintre structurile economice şi echilibrul ecologic poate fi evaluat pe baza
câtorva criterii:
- consumul de resurse, respectiv presiunea exercitată asupra stocului de capital natural;
- volumul emisiilor poluante care se răsfrânge asupra calităţii mediului;
- eficienţa activităţilor economice ca reflectare a capacităţii de finanţare a costurilor
ecologice.
Baza resurselor (stocurilor) naturale ale României în condiţiile geografice o constituie
resursele regenerabile:
- suprafaţa agricolă de 14,8 mil. ha din care 36% o constituie terenurile de categoria I
şi II, raportată la numărul de locuitori, reprezintă 0,69 ha/loc.
- pădurile 6,3 mil.ha 26,7% din teritoriul ţării din care 69% foioase şi 31% răşinoase;
- apele de suprafaţă (râuri interioare) 40 miliarde m3/an (stoc folosit 12,5 miliarde
m3/an) la care se mai adaugă 20 miliarde m3/an din Dunăre, 9 miliarde m3, ape subterane din
care se pot folosi anual 5,7 miliarde m3.
La acestea se cuvine să menţionăm resursele neregenerabile- cărbuni, petrol, gaze
naturale, minereuri feroase şi neferoase, săruri de precipitaţii (sare, gips).
Se apreciază că nivelul şi gradul de afectare a echilibrului ecologic al României prin
economie nu este agresiv în raport cu capacitatea mediului, unele situaţii, tendinţe pot fi
limitate printr-un program coerent de restructurare, printr-o abordare globală.

24
 Această apreciere trebuie să fie susţinută printr-o analiză care să ia îm considerare
criteriile:
- raportul dintre nivelul dezvoltării economice şi cel de afectare a echilibrului
ecologic;
- intensitatea acţiunilor de impact asupra mediului în contextul întârzierii programelor
de restructurare economică.
Dacă se ia în considerare primul criteriu se apreciază că volumul redus de capital are să
retehnologizeze procesele de producţie, poate duce la stări avansate de dezechilibre de medii
şi protejare a stocului de resurse.
La nivelul anului 1994 contribuţia la PIB în România era de 32,3% industria, 20,1%
agricultura şi 11,7% comerţul.. Deci, industria deţinea rolul predominant în relaţia activitate
economică/mediu. În condiţiile unei gestionări centralizate a structurilor economice şi a
rolului nesemnificativ al pieţei, problemele critice de mediu sunt într-o situaţie încă puţin
rezolvabile.
Din industrie, 13,3% din PIB s-a obţinut prin energia electrică, termică bazată pe lângă
combustibilii tradiţionali (cărbune, petrol, gaze naturale) şi pe energie nucleară şi
hidroenergie.
Dacă ultimele două componente sunt mai puţin poluante, primele, cu deosebire
cărbunele şi petrolul, se caracterizează prin grad mare de uzură fizică şi morală a utilajelor şi
emisii poluante.Din producţia energetică 30% s-a bazat pe import, deci import şi de poluanţi.
În agricultură, înainte de 1989, în condiţiile unei structuri cooperatist-socialiste s-au
manifestat câteva consecinţe cu impacte negative asupra mediului:
- extinderea arabilului cu circa 300 000 ha prin desecarea unor zone umede cu o
biodiversitate ridicată;
- creşterea producţiei de cereale, deşi printr-o agricultură extensivă, dar cu
suprasolicitarea solului cu îngrăşăminte chimice şi pesticide;
- supradimensionarea fermelor zootehnice ,dar cu lipsa instalaţiilor de epurarea apelor
reziduale.
România are şanse de echilibrare ecologico-economică prin;
- concentrarea industriilor poluante unde se pot lua măsuri de control;
- calitatea terenurilor agricole printr-o utilizare raţională poate asigura şi depăşi
consumul intern de produse agroalimentare;
- extinderea serviciilor şi cu deosebire, a celor turistice;
25
 - generarea economiei de piaţă şi respectiv alocarea echilibrată a resurselor.

Capitolul 5- Mediul şi mecanismul economic

Întrucât mediul ca sistem este considerat prin lege un bun public, mecanismul
economic (indiferent că este vorba de o piaţă privată sau de stat), până în prezent, a promovat
exploatarea neraţională a bunurilor şi serviciilor de mediu, valoarea acestora fiind menţinute
în afara pieţii.
În viitor, optimizarea folosirii resurselor de mediu nu va avea un suport corespunzător,
dacă nu se reconsideră statutul unor bunuri libere considerate nelimitate, cum ar fi aerul şi
apa (spre exemplu) în bunuri economice (cantitatea de aer nu se diminuează dar calitatea
devine o opţiune economică deoarece trebuie menţinută prin suporturi financiare).
Pentru promovarea unei exploatări raţionale a resurselor de mediu în concordanţă cu
cerinţele menţinerii echilibrului ecologic, a bioproductivităţii ecosistemelor se impune
intervenţia statului sau a tranzacţiilor de piaţă care să joace rolul de negociator între părţile
implicate.
De regulă, externalităţile de mediu reflectă interdependenţe care nu se negociază, care
sunt extracomerciale şi acest fapt deformează starea de optim prin subevaluarea costurilor
sociale.
Costurile sociale constituie pierderi directe sau indirecte, suportate de o colectivitate
sau societatea în ansamblu, datorită activităţii economice care se supune principiului
minimizării costurilor private şi respectiv maximizării profitului.
În situaţia în care costurile sociale sunt superioare celor private rezultă o deseconomie
externă şi care implică stabilirea unor impozite, reducând producţia unui bun şi invers, atunci

26
când costurile sociale sunt inferioare celor private rezultă o economie externă, atrăgând o
subvenţie bugetară pentru producător.
Procesul de degradare a mediului ca urmare a intensificării şi complexării activităţii
umane impune ca societatea umană să opteze pentru controlul acestui proces, să stabilească o
scară a gradului de degradare pentru a putea lua deciziile corespunzătoare pentru suportarea
costurilor de către societate sau de către un anumit producător.
Sub aspect economic, există un punct de echilibru între costurile degradării şi
beneficiile producătorului. Trebuie să se admită faptul că nu există activităţi economice fără
efecte negative asupra mediului şi deci se impune opţiunea pentru un anumit grad al
degradării mediului.
Echilibrul optim în situaţia menţionată este dat de nivelul în care utilităţile
consumatorului sunt egale cu costurile producătorului fapt ce permite să se ajungă la
optimizarea bunăstării.
Abordarea economică a degradării mediului se bazează pe capacitatea de asimilare şi
reciclare a mediului şi pragul la care se depăşeşte această capacitate.Odată depăşită
capacitatea, degradarea capătă sens economic.
Mai trebuie să se reţină faptul că poluarea este un “rău” care este imposibil de eliminat
şi deci necesitatea stabilirii unui nivel optim al poluării în raport cu costurile şi beneficiile.
În determinarea nivelului optim de poluare se ia ca necesitate obiectivă maximizarea
bunăstării sociale (B). Bunăstarea socială se consideră suma producţiei naţionale nete de
bunuri şi servicii (publice şi private), pentru consum şi investiţii (P) şi valoarea serviciilor
nete de mediu (A).
Deci,
B=P+A

Stabilirea punctului (nivelului) optim implică evaluarea costurilor de control şi a

prejudiciilor aduse mediului prin poluare.
Dacă este mai facil de stabilit costurile costurile de control prin investiţiile şi
mijloacele destinate procesului de control la nivelul pieţii, cele privind prejudiciile privind
bunurile şi serviciile de mediu nu pot fi apreciate atât de uşor în termeni monetari.
În cel de-al doilea aspect se apelează la reglementări prin norme şi standarde de
mediu.

27
 Aprecierea din punct de vedere a stării mediului se poate face de pe poziţia economiei
bunăstării cum s-a prezentat mai sus, sau de de poziţia economiei neoclasice.
În concepţia neoclasică problematica mediului este privită ca o externalitate negativă
care se cere a fi internalizată, deci de a corecta efectele externe până la atingerea unui nivel
compatibil cu satisfacerea necesităţilor umane.
Faţă de poziţia analizată mai sus, respectiv a nivelului optim al poluării în raport cu
costurile şi beneficiile, există şi o poziţie radicală “ecologistă” care susţine politica nivelului
zero al poluării şi indirect a creşterii economice zero şi deci în concepţia radicală, optimul
social poate fi atins numai în condiţiile unui nivel “0” de poluare. În concepţia nivelului “0”
de poluare dacă nu se pot rezolva tehnologii curate se ajunge la o stagnare a activităţii
economice.
O politică de mediu coerentă trebuie să aibă ca obiectiv principal reducerea la zero a
accidentelor (dezechilibrelor) ecologice şi a stabili optimul economic şi social.
Standardele privind calitatea mediului trebuie să se bazeze pe criterii de securitate
ecologică, optimul economic şi tehnologic care să protejeze mediul.

5.1. Mediul şi modelele de dezvoltare economică durabilă

Modelele de dezvoltare economică se pot grupa în modele cantitative şi modele
calitative.
Din prima categorie de modele fac parte cele marxiste şi cele liberale iar din a doua
cele care includ ecodezvoltarea, dezvoltarea autocentrată, dezvoltarea durabilă.
Caracteristicile modelelor cantitative:
- alocarea resurselor se face prin preţ sau prin planificare centralizată;
- strategia evoluţiei spre starea de optimalitate se bazează pe analiza cost-beneficiu;
- criteriul de performanţă este cel al maximizării profitului pe termen scurt şi mediu;
- suveranitatea consumatorului;
Caracteristicile modelelor calitative:
- în alocarea resurselor este implicată piaţa dar şi puterea publică;
- strategia evoluţiei spre starea de optimalitate se bazează pe maximizarea fluxului
energetic;
- criteriul de performanţă este minimizarea entropiei;
- rolul educaţiei consumatorului.

28
Caracterul complex al dezvoltării durabile:
- economic, social şi ecologic face ca acest concept să fie pentru început şi pentru o
mare parte a societăţii un black box sau o cutie a pandorei2 în sensul bun şi nu rău.
Dezvoltarea durabilă în această etapă ori este o cutie neagră ori este numai speranţă.
Credem că sunt ambele aspecte.
În prezent sunt mai multe curente, puncte de vedere în privinţa dezvoltării durabile şi
care se grupează în:
- dezvoltarea conceptuală şi operaţională care are la bază abordarea economică;
- a doua se bazează pe abordarea ecologică.
Ambele curente îşi concentrează demersul pe două probleme:
- luarea sau nu în calcul a dimensiunii ecologice a dezvoltării durabile;
- raportul dintre raţionalizare (producţie-consum) şi dezvoltare durabilă.

Raţionalizarea substanţială în accepţiunea abordării neoclasice a problemelor

economice înseamnă raţionalizarea economică substanţială iar durabilitatea este concepută de
aşa manieră încât creşterea bunăstării generaţie actuale să nu afecteze, să nu reducă
bunăstarea generaţiei viitoare.
Menţinerea constantă a venitului în raport cu consumul sau în raport cu stocul global
de capital (capital uman, tehnic şi natural).
Raţionalizarea procedurală constă în a formula obiective, subsumate (corespunzând )
unui obiectiv global,pentru care trebuie să se caute cele mai potrivite mijloace de
realizare.Spre exemplu, dacă obiectivul global este dezvoltarea durabilă (care nu este
măsurabilă direct) se pot stabilii obiective intermediare (ecologice, biofizice, sociale
economice).
Abordarea ecocentrică a dezvoltării durabile are ca premiză prezervarea naturii ca un
scop în sine şi nu scopul bunăstării pentru generaţiile viitoare. Susţinătorii ecocentrismului
condamnă concepţia neoclasică prin care mediul este considerat ca o rezervă infinită de
resurse şi cu o capacitate nelimitată de asimilare a deşeurilor, deci o respingere a
antropocentrismului.

2
Pandora, în mitologia greacă este prima femeie creată de zei şi care lansată pe pământ a fost
înzestrată cu o cutie primită în dar de la Zeus. Cutia conţinea toate relele sau toate lucrurile bune. Prin
deschiderea cutiei, conţinutul s-a împrăştiat rămânând pe fundul acesteia numai speranţa.
29
 Şcoala de la Londra, invocată în model, a sesizat faptul că nu se poate economie fără
ecologie şi nici ecologie fără economie.
Economiştii şi ecologiştii au renunţat la poziţiile reducţioniste, dezvoltând modele
care includ durabilitatea ecologică ca factor limitant în raport cu alte forme de durabilitate,
dar fără ai conferi rol determinant, exclusiv.
În acest context se impun cel puţin două restricţii în procesul de decizie:
- nedepăşirea capacităţii de asimilare a substanţelor poluante de către un ecosistem (aplicarea
analizei cost-beneficiu pentru identificarea variantei optime);
- menţinerea stocului de resurse şi deci includerea în model a criteriului de conservare a
imput-urilor de resurse naturale în economie.
Şcoala de la Londra concepe prezervarea naturii într-un mod în care mediul să
funcţioneze ca sistem suport pentru activitatea economică deci o durabilitate asociată cu
raţionalizare limitată.
Barbier şi Markandia (1990) au elaborat un model al dezvoltării durabile în care rata
de degradare a mediului (S) se poate exprima:

S  f (W  A )  ( R  G )  E 
în care: W - fluxul deşeurilor
A - fluxul de asimilare a deşeurilor de către mediu
R - fluxul resurselor reînoibile
G - fluxul producţiei biologice
E - fluxul resurselor epuizabile
Funcţia “f” este presupusă crescătoare, convexă.
Variabilele (W, A, R, G, E) marchează:
- legături în activitatea economică C (W, R, E)
- legături în productivitatea naturală X (A, G), C reprezentând consumul şi X stocul
de capital natural.
Autorii modelului fixează nivelul minim al calităţii mediului sub care sistemul socio-
economic riscă să dispară.
Dezvoltarea durabilă se poate asigura prin intermediul următoarelor categorii de
restricţii ecologice:
- utilizarea resurselor naturale reînoibile nu trebuie să depăşească rata de refacere;
- rata de exploatare a resurselor epuizabile trebuie să permită înlocuirea acestora cu
cele regenerabile;
30
 - volumul emisiei de deşeuri să fie inferior capacităţii de asimilare a mediului.
Un comportament este substanţial raţional când este potrivit realizării unor obiective
stabilite în limitele impuse de condiţiile date şi de restricţii.
Un comportament este procedural raţional când este rezultatul unei deliberări
potrivite. Raţionalitatea procedurală depinde de procesul care o generază.
Dacă ne raportăm la obiective, la conţinutul deciziei, raţionalitatea este de tip
substanţial, iar dacă raportăm la procedeul de stabilire a deciziei, raţionalitea este de tip
procedural.
Primul tip riscă, poate duce la dezastre ecologice, în timp ce al doilea, oferă stabilirea
obiectivelor optimale.
Trecerea de la raţionalizarea substanţială la cea procedurală se datoreşte
incertititudinii. Cu cât o decizie este mai incertă cu atât riscă să fie ireversibilă prin efecte.
Dezvoltarea durabilă se confruntă cu incertitudini, cu complexităţii, ireversabilităţi,
datorită criteriilor multidimensionale (economice, ecologice, sociale, politice) precum şi a
caracterului globalist al efectelor.

Capitolul 6 - Resursele mediului - integrarea lor în mecanismul economic

6.1. Conceptul de resursă de mediu

Resursa este definită - în general - ca “ceva care este folositor şi evaluabil în
condiţiile în care se găseşte”.
Resursa se găseşte în mediu / natură în stare originală / nemodificată, în această stare
ea intră în procesul de producţie sau direct în consum.
Având în vedere cele două atribute ale resursei - folosirea şi evaluabilitatea în termeni
monetari se poate face o diferenţă, o precizare faţă de ce nu este resursă, un anumit bun /
produs.
Sub aspectul utilizării, nu poate fi considerată o resursă ceva ce nu are o anumită
folosinţă sau ce nu este încă cunoscut-dimensionat, doar presupus.

31
 Al doilea aspect / atribut cel al evaluabilităţii în termeni monetari rezultă că nu poate
fi considerată o resursă - ceva ce este disponibil într-o cantitate / volum mult mai mare decât
cererea.
O subliniere este şi aceea că resursa are un aspect dinamic dat de noile informaţii
privind starea, calitatea şi cantitatea resursei de raritatea acesteia şi de tehnologia existentă la
un moment dat.
O altă subliniere este aceea că nu poate fi considerată o resursă, un produs din
combinarea resursei, capitalului, tehnologiei şi forţei de muncă, deci realizat dintr-un proces
de producţie.
Reluând acea trăsătură a resursei raritatea respectiv ce nu este rar nu este o resursă,
rezultă raportul dintre limita resursei şi cerinţa cantitativă.
În acest context, resursa are un preţ de utilizare dat de raritatea / limitele ei. În
condiţiile caracterului nelimitat al ofertei resursei, aceasta devine liberă la consum şi deci nu
are valoare.
Sub aspect dimensional resursa dispune de patru atribute: calitatea, cantitatea, timpul
şi spaţiu.
Deci, o resursă se caracterizează printr-o anumită cantitate şi calitate într-un timp /
perioadă determinat şi localizată într-un spaţiu bine precizat.
Dacă ne raportăm la activităţile economice şi mediu rezultă că şi capacitatea de
asimilare a deşeurilor este o resursă. Este cunoscut faptul că mediul are o anumită capacitate
de absorbire a poluanţilor produşi de activitatea socio-economică în limitele unei calităţi a
mediului. Unele procese ireversibile determină deteriorări ale mediului şi deci investiţii pentru
redresarea lui.
Tot în categoria resurselor este şi funcţia estetică a mediului marcată prin peisaje
deosebite, parcuri naţionale, rezervaţii naturale, această funcţie rezultată din impactul intens
asupra mediului şi deci prezervarea unor peisaje şi rezervaţii pentru folosirea acestora de către
om.
În concluzie, în categoria resurselor de mediu intră:
- resursele naturale;
- capacitatea de asimilare/absorbţie a poluanţilor de către mediu;
- funcţia estetică a mediului.

6.2. Resursele naturale

32
 Este cunoscut faptul că mediul/mediul geografic a reprezentat pe parcursul dezvoltării
societăţii umane locul, spaţiul din care s-au luat resursele necesare activităţii umane,
proceselor de producţie şi consum.
Această situaţie a atras şi afectarea mediului sub două aspecte:
- extragerea şi recoltarea resurselor (neregenerabile-epuizabile şi regenerabile) a
afectat şi afectează, în diferite grade, echilibrul natural;
- prin procesele de producţie şi consumul productiv şi neproductiv al resurselor
naturale rezultă poluanţi care afectează calitatea mediului.
O concluzie faţă de cele două aspecte se impune - respectarea/stabilirea ritmului de
extragere a resurselor neregenerabile-epuizabile şi recoltarea celor regenerabile pe de o parte
şi, găsirea tehnologiilor curate de producere a bunurilor şi consumul acestora, pe de altă parte.
Sub aspectul durabilităţii şi capacităţii de refacere/regenerare, resursele naturale se
împart în: neregenerabile-epuizabile şi regenerabile.

6.2.1. Resursele naturale epuizabile

Două caracteristici se pot desprinde pentru resursele naturale epuizabile:
- stocuri bine determinate/finite;
- arii geografice/locuri, identificate.
Utilizarea acestor resurse trebuie să se facă în contextul sintagmei ca şi generaţiile
viitoare să beneficieze de aceste resurse având în vedere că procesul de refacere este la scară
de timp geologic.
Dintre resursele naturale epuizabile menţionăm resurse energetice (petrol, gaze
naturale, cărbuni), resurse metalurgice feroase (fier etc.) şi neferoase (aur, argint, aluminiu,
magneziu, cupru, zinc, plumb etc.)
Dimensiunea cantitativă a acestor resurse poate fi măsurată în termeni de masă şi
volum, iar cea calitativă, de regulă, prin compoziţia chimică, prin aspectele estetice.
Dimensiunea calitativă este percepută diferit de către utilizator şi pentru diferite utilizări.
Conceptul de rezervă, se referă la stocuri cunoscute prin explorări. Volumul/stocul
rezervelor depinde de cerere/preţuri, ştiinţă/tehnologie, modele anterioare de extracţie, deci
are un caracter dinamic în timp.
Rezerva poate fi considerată o parte din resursa potenţială. Preţurile pot stimula sau
înfrâna volumul extracţiei după cum progresul tehnologic conduce la intensificarea
exploatărilor chiar şi acelea considerate la un moment dat neeconomice.
33
 Epuizarea resursei, defineşte acea situaţie în care resursele neregenerabile nu pot fi
create/refăcute în timpuri istorice/societate şi deci, exploatarea stocului cunoscut se reduce
treptat până la cota “0”.
De asemenea, se poate considera că un stoc disponibil la un moment dat, devine “0”
în condiţiile în care costurile de extracţie şi preparare a unei resurse este mai mare decât
preţul ei dinamic unitar.
Conceptul de epuizare a unei resurse este relativ deoarece există, totdeauna,
posibilitatea exploatării resursei respective când raportul preţuri/costuri devine supraunitar în
condiţiile în care resursa nu a fost epuizată fizic.
6.2.2. Resursele naturale regenerabile
Caracteristica principală a unei resurse este capacitatea ei de regenerare continuă în
condiţii normale de viaţă a ecosistemului în care se dezvoltă. Aceasta practic este
inepuizabilă, dar în condiţiile unor factori negativi - de impact - externi, se pot produce
transformări, uneori ireversibile şi chiar dispariţie. Sunt şi situaţii când anumiţi factori externi
sunt stimulativi. În aceste condiţii stocul disponibil poate să se reducă, să fie stabil sau în
creştere.

Capitolul 7 - Gestionarea resurselor de apă - componentă a strategiei dezvoltării

durabile

7.1. Consideraţiile generale

Apa este unul din componentele mediului geografic care este implicată din ce în ce
mai mult în viaţa socială şi economică atât la nivel local, regional cât şi la nivel global.
Datorită dezvoltării industriei, agriculturii în corelaţie cu creşterea populaţiei şi a
procesului de urbanizare cerinţa de apă este în continuă creştere.
Dacă înaintea exploziei demografice, a extinderii suprafeţei de terenuri irigate, apa nu
constituia un impediment, fiind considerată o resursă naturală inepuizabilă, în etapa actuală
alături de energie reprezintă o condiţie de favorabilitate sau restrictivitate în dezvoltarea
societăţii umane.

34
 Prin folosirea directă a resurselor de apă în viaţa de toate zilele de către om, în
industrie, în agricultură, transport, agrement au loc şi modificări ale gradului de calitate.
Datorită deteriorării calităţii apei, un volum tot mai mare din acestă resursă este scoasă din
circuitul folosirii şi pentru a fi reintrodusă sunt necesare importante sume de bani pentru
tratare / epurare. Aşadar, pe lângă problema / aspectul cantitativ al resursei de apă se pune cu
mai multă acuitate aspectul calitativ.
Aceste considerente impun pe lângă cunoaşterea cât mai exactă a cantităţii de apă şi a
modului de desfăşurare în cursul unui an a regimului hidric pentru o gospodărire judicioasă a
resursei într-o concepţie unitară.
Printre aspectele care trebuiesc cunoscute şi luate în considerare pentru o bună
gspodărire a apei menţionăm:
- estimarea resurselor - cantitativ în timp şi spaţiu;
- evaluarea cerinţelor în raport cu dezvoltatea socio - economică;
- estimarea modificărilor / perfecţionării tehnologice şi influenţa acestora asupra
cerinţelor de apă;
- consecinţele creşterii inevitabile a preţului de cost al apei asupra cerinţei care implică
şi epurarea apei degradate;
- lucrările de amenajare şi gospodărire a apelor;
- menţinerea ecosistemelor acvatice în scopul protejării biodiversităţii

7.2. Termeni şi noţiuni specifice în activitatea de gospodărire a apelor

Resurse naturale de apă (Rsn) reprezintă rezervele de apă de suprafaţă şi subterane
dintr-un anumit teritoriu şi perioadă de timp care pot fi folosite în diverse scopuri.
Rezerve naturale de apă (Rzn) sunt cantităţile de apă exprimate în volume acumulate în
acvatorii la un moment dat (râu, lac, strat freatic şi de adâncime)
Necesarul de apă (Qn) este cantitatea totală de apă care trebuie furnizată unei folosinţe
de apă sau unui ansamblu de folosinţe dintr-o unitate teritorială astfel încât, acestea să-şi
desfăşoare activitatea la parametri proiectaţi, fără întrerupere şi restricţii.
Necesarul de apă se poate determina prin relaţia

p
Qn   ( N  q )
i 1
în care: Qn - se exprimă în Qzi, Qlună, m3/s
35
 N - numărul de unităţi de marime sau capacitate caracteristice
folosinţei (nr. locuitori, nr. animale, unităţi de producţie, unităţi de suprafaţă / ha la irigat)
calculate pentru etapa de dezvoltare luată în considerare;
q - debitul de apă specific necesar exprimat în m3 / unitate sau m3/unitate capacitate şi zi (lună,
an);
p - numărul de procese disticte de utilizare a apei în cadrul
folosinţei respective.

La stabillirea necesarului de apă (Qn) trebuie să se ţină seama de toate procesele

disticte (p) deservite prin acelaşi sistem de alimentare cu apă precum şi de simultaneitatea
acestora în satisfacerea cu apă, luându-se în considerare decalarea unor consumatori faţă de
vârful cererii intr-un anumit timp. De asemenea la stabilirea necesarului de apă trebuie să se
includă şi cantitatea de apă consumată în procesul de prodicţie respectiv (Qcp).
Necesarul specific de apă (q) este raportarea necesarului de apă la unitatea de produs
sau materie primă pentru industrie, unitate de suprafaţă la irigaţii, piscicutură, la alimentare cu
apă potabilă (l /loc, zi, an, m3 / tonă produs, m3 / tonă materie primă, m3 / ha şi an la irigat
etc.).
Necesarul specific de apă se stabileşte prin norme, standarde sau studii speciale.
Printre criteriile care trebuie avute înn vedere în stabilirea normelor necesarului
specific de apă, spre exemplu în industrie, se menţionează: apa tehnologică, apa de răcire, apa
de transport, apa de spălare, apa restituită în sursă, apa degradată etc.
Pentru apa folosită la irigaţii sunt necesare norme pe zone geografice în funcţie de
raportul dintre precipitaţii şi evapotranspiraţie (P / Ep), de un an secetos, an mediu umed, tipul
de cultură etc. Spre exemplu în România la nivel de an mediu s-a estimat 3 700 m3 / ha, pentru
an secetos 4 700 m3 / ha.
Una din metodele frecvent folosită pentru determinarea necesarului specific de apă la
irigaţii este cea a bilanţului apei în sol:

qir = Ep - 10 P - F - Ri + Rf (m3 / ha şi lună)

în care qir - necesarul specific de apă la irigat
Ep - evapotranspiraţia potenţială (m3 / ha şi lună pentru
cultura plantelor preconizate
P - precipitaţiile lunii luate în calcul mm / lună
F - aportul de apă din orizontul freatic în m3 / ha şi lună
36
Ri - rezerva de apă iniţială existentă în sol la începutul lunii ( în m3 / ha şi lună)
Rf - rezerva de apă finală existentă în sol la sfârşitul lunii
( în m3 / ha şi lună)
Apa recirculată (Qr) este cantitatea de apă care se reutilizează în interiorul folosinţei
prin reluarea şi reintroducerea de un anumit număr de ori în procesul de folosire a apei (o
anumită cantitate) după trecerea prin procesul de producţie.
Gradul (coeficientul) de recirculare internă (Ri) se determină conform relaţiei:
Q
Ri  r  100(%)
Qn
Gradul de recirculare este limitat de condiţiile tehnice (posibilitatea limitată de tratare
a apei uzată) şi de condiţiile economice (cheltuielile necesare pentru realizarea şi exploatarea
instalaţiilor de recirculare internă).
Consumul de apă (Qc) reprezintă cota parte de apă prelevată din sursă şi care nu se mai
restituie în reţeaua hidrografică (ape subterane).
Consumul de apă se compune din:
Qcp - apa înglobată în produs sau consumată în procesele biologice;
Qct - pierderile în sistemul de tratare a apei prelevate;
Qce - pierderile în sistemul de epurare a apei evacuate;
Qcr - pierderile în sistemul de aducţiune, în reţeaua de distribuire şi sistemul de recirculare
internă (inclusiv evaporaţie);
Qcc - pierderile în reţeaua de canalizare.
Deci consumul de apă (Qc) reprezintă însumarea pierderilor menţionate

Qc = Qcp + Qct + Qce + Qcr + Qcc

Cerinţa de apă (Qp) este cantitatea de apă care trebuie prelevată din sursă pentru
acoperirea diferenţei dintre necesarul de apă (Qn) şi apa recirculată (Qr) atunci când există o
astfel de instalaţie la care se mai adaugă pierderile în sistemul de tratare a apei prelevate (Qct),
în aducţiuni (Qcr) şi în sistemul de recirculare (Qr).

Qp = (Qn - Qr) + Qct + Qr

Pentru sistemele fără recirculare internă cerinţa de apă se determină potrivit relaţiei:
Qp = Kp Ks Qn
în care Kp - este coeficientul supraunitar prin care se ţine seama de pierderile de apă în
aducţiune şi reţeaua de distribuţie;

37
Ks - coeficientul supraunitar pentru a ţine seama de nevoile tehnologice ale instalaţiilor de
tratare şi epuizare ale sistemului de alimentare cu apă şi canalizare, pentru spălarea reţelelor
etc.
Qn - necesarul de apă.
Pentru sistemele cu recirculare internă cerinţa de apă se determină după relaţia:
Qp = Kp Ks(Qn - QnRi) + p Qn Ri

în care Ri - este coeficientul de recirculare internă

p - coeficientul subunitar (corespunzător necesităţilor tehnologice ale instalaţiei de recirculare,
inclusiv pierdrile respective
Se menţionează faptul că, pentru cerinţele de apă nu se pot stabili norme, fapt pentru
care sunt necesare calcule tehnico - economice pentru fiecare caz în parte, în funcţie de
capacitatea instalaţiei de recirculare.
Apa evacuată (Qe) este cantitatea de apă ce rezultă după încheierea întregului ciclu de
folosire a apei şi care se deversează într-un receptor (bazin0 sau teţea hidrografică. Mărimea
lui Qe este determinată prin diferenţa dintre cerinţă (Qp) şi consumul de apă (Qc)

Qe = Qp - Qc

Capitolul 8- Managementul apei în economia de piaţă

8.1. Consideraţii generale

În aplicarea legilor economiei de piaţă se pune problema cum poate intra în
mecanismul de reglare a preţului prin cerere / ofertă ca orice marfă resursă de apă.
Apa ca marfă are caracteristici care implică - spaţiu, timp, calitate, cantitate, grad de
certitudine în alimentare / aprovizionare.
Apa, deşi este o resursă regenerabilă, este totuşi limitată cantitativ şi pentru care nu
există un înlocuitor în procesele vitale ale oamenirii şi a mediului geografic.
Dat fiind circuitul apei, la nivel global şi regional, la nivelul bazinelor / sistemelor
hidrografice şi între acestea, în procesul de utilizare a resursei de apă se manifestă aspecte de
externalitate - fizice şi financiare.
38
 Un exemplu edificator este - evacuarea în amonte pe o arteră hidrografică de către unii
utilizatori de ape uzate / degradate, utilizatorii din avale vor suporta costuri pentru epurare sau
să găsească alte alternative care, de asemenea, implică costuri în plus.
Dacă utilizatorul din amonte nu recunoaşte majorarea preţului apei a celui din aval
acesta beneficiază de un preţ sub valoare preţul social.
În cazul exploatării unor acvifere de mai mulţi utilizatori / fermieri, costurile apei au
aspect de interdependenţă. Dar, exploatarea intensivă de către unii în raport cu alţii (datorită
tehnologiei) apare creşterea costului mediu şi marginal a producţiei fermierilor /
antrepenorilor afectaţi negativ pe de-o parte, şi investiţi pentru mărirea capacităţii de extracţie
a apei sau de la adâncimi mai mari. Deci o creştere a costurilor viitoare.
În cazul unui exces de umiditate care implică lucrări de drenaj de către unii fermieri,
vor beneficia fermierii vecini şi deci scăderea costurilor de producţie ale celor din urmă
(exemple şi cu sărăturarea solurilor).
Rezultă din exemplele de mai sus că aceste externalităţi în condiţiile economiei de
piaţă determină disjuncţie între costurile private şi costurile sociale, adică un fermier anume
nu recunoaşte efectul acţiunii lui asupra costurilor celorlalţi.
Apreciindu-se faptul că termenul de externalitate nu poate rezolva problema
mecanismului de piaţă în acest context s-a sugerat că termenii non - exclusiv şi / sau non -
rival ar rezolva mai bine acestă disjuncţie. Şi totuşi, în practica economică se foloseşte
termenul de externalitate pentru a caracteriza mai bine efectele care decurg din caracterul non
- exclusivitate care desemnează acestă situaţie / problemă.
Deoarece aceste externalităţi - în contextul resurselor de apă - reflectă câştig sau
pierdere în raport cu costul social şi care nu este inclus în preţul pieţii la agenţii private s-au
propus trei soluţii:
- taxe şi subvenţii corective care înseamnă penalizare sau răsplată pentru agenţii
private astfel încât costurile private să corespundă costurilor sociale;
- controlul centralizat al resurselor de apă care includ externalităţi astfel încât acestea
să fie internalizate în costuri;
- definirea drepturilor legale de proprietate astfel încât, mărimea efectelor fizice asupra
resursei să coincidă cu responsabilitatea legal recunoscută.
A treia soluţie este preferată deoarece reduce mult intervenţia statului, iar dreptul de
proprietate bine definit permite comercializarea mărfii. În acest context calitatea apei poate fi
reflectată în preţ şi deci, rezolvă problema poluării, adică poluatorul plăteşte.
39
 Dar, luând în considerare resursele de apă, cu precădere ce;e din râuri care au o
dinamică mare în spaţiu / timp, definirea dreptului de proprietate şi care să includă
modificările fizice şi chimice (volum / valitate) devine greu de aplicat, rămâne o problemă
deschisă de deziderat pentru jurişti şi gospodării de ape iar gestionarea apei pe principii de
piaţă este dificilă.
Rămân totuşi, în rezovarea parţială a acestei probleme două alternative:
- permisele de poluare comercializabile care înseamnă controlul riguros al poluării de
către utilizatori care poluare să nu deterioreze / depăşească gradul de calitate pentru o anumită
folosinţă;
- taxa pe efluent presupune ca poluatorul să plătească preţul acţiunii / poluării, dar şi
aici există o mare dificultate în determinarea / evaluarea taxei corecte.
Se apreciază că permisele de poluare comercializabile induc mai multă flexibilitate
decât un regim de control al poluării prin reglementări. Spre exemplu, poluatorilor li se
permite o creştere a poluării apelor în condiţiile unde calitatea apei este mai bună în limitele
capacităţii de autoepurare şi evident să reducă cantitatea de poluanţi unde ar afecta calitatea
necesară folosirii resursei.
În etapa actuală cele mai multe politici de gestionarea resurselor de apă nu abordează
problema din perspectiva drepturilor de proprietate, mai degrabă ca o responsabilitate publică
şi aceasta revenind autorităţilor centrale şi locale (guvern, minister, inspectorate de protecţia
mediului).

8.2. Principii de alocare eficientă a resurselor de apă

Prevederuile legale privind gestionarea resurselor de apă pornesc de la cutuma locului3
şi aplică creator principiile de alocare a apei.
Dacă principiul “dreptul primului venit” dă drepturi de proprietate, prin lege sau prin
obicei şi tradiţie, acestea pot fi pierdute dacă nu se utilizează durabil. Acesta este un principiu
cvasi - legal şi nu se referă,nu stabileşte nimic privind sursa, condiţiile de transferabilitate
sau asocierea cu alte atribute cum ar fi apa şi terenul legate ca o unitate productivă.
Trăsătura comună a acestor aranjamente este că toate sunt bazate invariabil pe
obiceiuri - tradiţie.
Faţă de acest principiu există şi o variantă apă mixtă în care se asociază albia / valea
râului care ar aparţine proprietarului terenului (proprietate privată) şi apa (debitul), care se
3
cutuma - norma de drept izvorâta dintr-o practica indelungata (obiceiul pamântului)
40
scurge prin albie şi este o proprietate publică care se reglementează potrivit tipului acestei
proprietăţi.
Principiul distribuţiei justiţiare a devenit preponderent odată cu dezvoltarea
economică, asociată cu creşterea cerinţei de apă şi alocarea acestei resurse. Acest principiu
implică o echilibrare între variaţia volumului de apă şi cerinţa de apă, calitatea ei care să fie
reflectate în cost.
Principiul tratamentului simetric, al surselor de apă presupune ca dreptul de folosinţă
să fie specificate în termeni de calitate al apei etalon care să stabilească preţuri diferite în
funcţie de caracteristici.
Principiile de alocare cvasi - legală a apei enumerate sunt considerate suficiente pentru
a face faţă problemelor de alocare echitabilă a resurselor de apă în contextul diverselor
civilizaţii / tradiţii preocupate de stabilitatea societăţii.
În sinteză, rezultă din aplicarea acestor principii tradiţionale, regionale s-a ajuns la
principiile care se aplică la scară internaţională în prezent;
- proprietate publică de interes naţional a resurselor de apă (de suprafaţă şi subterane)
ca parte integrantă a resusrselor statului precum asupra fructului acestora;
- utilizarea complexă şi gospodărirea apelor;
- prioritatea alimentării cu apă potabilă în raport cu alte folosinţe;
- considerarea componentei apă ca un factor determinant în mediu;
- gospodărirea / managementul resurselor de apă pe bazine hidrografice, hidrostructuri
subterane bine conturate, lacuri naturale, zone litorale / ape costiere;
- folosirea pârghiilor / politicilor economice pentru folosirea raţională şi protecţia
calităţii apelor;
- stabilirea normelor de gospodărire raţională şi sancţionarea abaterilor privind
deteriorarea resurselor de apă;
- consultarea populaţiei şi a altor utilizatori privind valorificarea, conservarea /
protecţia resurselor de apă în conceptul dezvoltării durabile;
- cooperarea regională şi internaţională în problema complexă a resurselor de apă.
Filozofia oricărui sistem particular de legi privind apa este strâns legată de factorii
genetici şi de cantitatea resurselor de apă în raport cu cerinţa şi anume:
- acolo unde apa este suficientă reglememtările vizează reducerea / anihilarea efectelor
negative (eroziuni, inundaţii, menţionarea calităţii);

41
 - acolo unde apa este insuficientă reglementarea vizează asigurarea cantităţilor strict
necesare prin amenajari corespunzătoare şi evident , protecţia calităţii.
Legislaţia şi administrarea resurselor de apă a evoluat / perfecţionat în timp în funcţie
de volumul resursei, de cerinţă dar luând în considerare obiceiurile (cutuma), tradiţionalul,
modernul existând, în prezent o varietate mare a acestora.
Caracterul complex al managementului apei, căutărilor continue de îmbunătăţire a
acestuia, pe baza legilor economiei de piaţă, prin definirea exactă a dreptului de proprietate,
legislaţiile privind resursele de apă sunt modificate, completate şi uneori chiar cu reveniri în
anumite prevederi în funcţie contextul regional şi internaţional.

8.3. Preţul apei ca opţiune politică

Pe măsură ce a crescut cerinţa asupra acestei resurse, apa a încetat să mai fie un bun
dat de natură care să fie consumat de utilizatori în limitele necesităţilor.
Pentru a satisface cererea crescută de resurse de apă, în condiţiile unor volume finite,
s-au impus investiţii pentru asigurarea în condiţii de cantitate şi calitate pentru desfăşurarea
activităţilor productive şi sociale.
Prin stabilirea preţului la valoarea reală apa intră în preţul produselor iar în cazul
alimentării cu apă a populaţiei devine un stimulent în economisirea apei.
În stabilirea preţului apei la valoarea reală trebuie să intre:
- costurile de prelevare şi tratare pentru distribuţie;
- costurile întreţinerii şi modernizării reţelei de distribuţie;
- costurile întreprinderii cu aparatul său funcţional;
- costurile tratării apelor uzate pentru a fi deversate în reţeaua hidrografică
- costurile (taxele) pentru depoluarea apelor de la prelevare la distribuţie.
Preţul apei diferă în funcţie de distanţa de la care este prelevată pentru un anumit
consumator, de condiţiile naturale ale regiunilor în care se formează resursa şi unde este
consumată.
O utilizare economică / raţională a resursei de apă se recomandă a fi folosit sistemul
binominal de preţ care constă într-o parte fixă - stabilită pe debitul prelevat şi o parte
variabilă - care are în vedere volumul total solicitat de utilizator. Acest sistem determină ca
utilizatorul să gestioneze eficient volumul de apă utilizat iar furnizorul (vânzătorul) prin
partea variabilă a preţului realizează resurse financiare pentru dezvoltarea şi perfecţionarea
logisticii sistemului de alimentare - tratare - distribuţie - epurare.
42
 Dacă ne refrim şi la faptul că apa are o dublă calitate - resursă economică şi
component vital pentru om şi mediu, în general, ea (apa) constituie un obiectiv politic al
administraţiei locale, regionale, naţionale pentru dezvoltarea socio - economică.

8.4. Managementul apei în contextul dezvoltării durabile

Resursa de apă sub aspect cantitativ şi calitativ într-o entitate geografică teritorială
constituie condiţia esenţială / fundamentală în dezvoltarea socio - economică.
Pentru satisfacerea îndeplinirii acestei condiţii s-a avansat conceptul de capacitate
durabilă care în situaţia cererii crescânde a resursei de apă este necesar ca managementul
acesteia să se facă cuprinzător şi integrat.
Deci, capacitatea durabilă este un concept global, strategic în gestionarea apei.
Premisele definirii capacităţii durabile pot fi următoarele:
- apa este o resursă limitată în timp şi spaţiu, iar satisfacerea cererii de resurse
suplimentare presupune un management intersectorial;
- mecanismele şi politicile de alocarea resurselor de apă trebuie să fie adecvate cererii
crescânde în diferite sectoare ale societăţii;
- eficienţa instituţiilor abilitate trebuie să se bazeze pe politici adecvate, existenţa
fondurilor necesare şi a personalului calificat, pe participarea publicului (a societăţii civile).
Capacitatea durabilă să bazează pe trei cerinţe:
- existenta unui mediu cu politici adecvate şi a unui cadru legislativ corespunzător;
- dezvoltarea instituţională inclusiv participarea publicului;
- pregătirea resurselor umane corespunzătoare managementului impus.
Obiectivul principal al capacităţii durabile este calitatea deciziilor, managementul în
planificarea şi implicarea programelor şi proiectelor privind resursele de apă.
Înfătuirea acestui obiectiv este posibil prin:
- evaluarea periodică a resurselor de apă;
- evaluarea şi asigurarea resurselor de apă pentru dezvoltarea economică regională,
naţională;
- realizarea mediului durabil printr-o finanţare adecvată;
- o bună / eficientă structură organizatorică a gospodarilor resurselor de apă care să
corespundă aşa numitului management al cererii de apă.
Capacitatea durabilă în managementul resursei de apă implică o strategie pe termen
lung care să cuprindă aspectele financiare, economice, tehnice, ecologice şi de sănătate.
43
 Capacitatea durabilă trebuie să se regăsească ca instrument conceptual la mai multe
nivele şi anume:
- sectorial - unde se realizează efectiv managementul mediului;
- instituţional - unde se elaborează programele şi calificarea personalului care să
realizeze obiectivele instituţiei;
- individual - cu personal calificat capabil să realizeze strategiile privind
managementul resurselor de apă.
Conceptul de capacitate durabilă este instrumentul prin care se realizează politica
guvernului pe termen lung bazat şi pe sprijinul instituţiilor internaţionale (fig.11.1).
Un criteriu important pentru aprecierea modului cum este înţeleasă şi aplicată
capacitatea durabilă este relaţia dintre activităţile de aprovizionare cu apă şi acceptarea
acoperirii costurilor de către populaţie.
Un rol important în rezolvarea capacităţii durabile îl au informaţiile corecte şi la timp
care sprijină necesitatea şi justeţea actului decizional, înţelegerea şi participarea publicului.
Performanţa capacităţii durabile depinde de două aspecte:
- eficienţa instituţiilor la toate nivele care elaborează programe, le implementează şi le
evaluează în contextul politicilor adecvate de mediu;
- pregătirea resurselor umane la toate nivelele - învăţământ, educaţie, performanţe
profesionale.
Dezvoltarea durabilă a resurselor de apă este un proces în continuă schimbare
conceptual şi aplicativ în care exploatarea resurselor, specificarea investiţiilor, orientarea
dezvoltării tehnologice şi instituţionale sunt corespunzătoare atât pentru necesităţile actuale
cât şi pentru viitor în scopul satisfacerii nevoilor şi aspiraţiilor acelor generaţii.

44
 Capitolul 9- Analiza cost - beneficiu (ACB)

9.1. Consideraţii generale

ACB este metoda standard de apreciere a unui proiect în studiile de fezabilitate pentru
proiectele finanţate din surse internaţionale sau din alte surse interne prin care se face o
apreciere a costurilor şi beneficiilor - în cazul de faţă a proiectelor care implică şi mediul.
Deoarece aspectele de mediu constituie o parte integrantă în realizarea unor proiecte
există dificultatea de ordin conceptual / teoretic şi practic în analiza cost - beneficiu.
Problemele de ordin practic ale ACB pot fi:
- ignorarea sau subestimarea aspectelor de mediu şi a interrelaţiilor;
- problema cuantificării efectelor asupra mediului (în termeni monetari);
Datorită acestor dificultăţi se impun următoarele cerinţe;
- înţelegerea relaţiilor calitative în raport cu activităţile practice incluse în proiect;

45
 - cuantificarea relaţiilor în timp (când) şi în spaţiu (cât);
- identificarea preţurilor fantomă (obscure) care reflectă consecinţele proiectului
asupra bunurilor de mediu şi serviciilor implicate.
Evaluarea impactului asupra mediului (EIM) constituie o condiţie obligatorie a
studiilor şi proiectelor din care să rezulte consecinţele pozitive şi negative.
În multe cazuri informaţiile asupra consecinţelor sunt puţine sau nesemnificative fapt
ce se impune un sistem de monitoring.
Includerea costurilor şi beneficiilor de mediu în analiza cost - beneficiu (ACB) este
necesară / obligatorie în implementarea unor proiecte pentru a releva că acestea aduc un
beneficiu net societăţii.

9.2. Tipuri de costuri şi beneficii

În continuare se menţionează ce tipuri de costuri şi beneficii pot apărea prin realizarea
unor proiecte şi metode de evaluare a consecinţelor asupra mediului.
Costurile şi beneficiile pot fi împărţite în trei componente cuantificabile şi o a patra
componentă calitativă;
- costuri şi beneficii directe;
- evaluarea externalităţilor bazată pe preţuri de piaţă;
- evaluarea externalităţilor bazată pe preţuri fantomă (de umbră);
- descrierea calitativă a externalităţilor.
Costuri şi beneficii directe
Beneficiile şi costurile directe se referă la valoarea economică a resurselor folosite şi la
valoarea rezultatelor obţinute.
În cazul unor componente cu costuri directe - spre exemplu pământul / terenul - acesta
trebuie inclus în ACB ca o parte de bază a unui proiect, costurile fiind privite / considerate şi
pentru prevenirea degradării mediului - deci costurile de prevenire care pot evita costul de
reconstrucţie / reabilitare.
Beneficiile directe ale unui proiect reprezintă valoarea producţiei rezultate.
Veniturile rezultate din vânzarea bunurilor şi serviciilor proiectului pentru care există
piaţă pot fi considerate ca o componentă a beneficiilor directe
Externalităţile şi evaluarea lor

46
 Dacă în privinţa preţurilor directe nu sunt probleme, în evaluarea activităţilor, preţurile
externe sunt mai complicate. Nu există sub aspect calitativ în evoluarea acestor beneficii dar,
ele trebuie identificate pentru a putea fi incluse în ACB.
Se impune a fi subliniate două probleme principale ale externalităţilor în ACB :
- identificarea externalităţilor înainte de implementarea proiectului;
- cuanficarea valorii externalităţilor pentru a fi incluse in ACB.
Prima problemă / aspect este importantă pentru a avea tabloul complet privind
consecinţele proiectului asupra mediului; a doua implică măsurarea externalităţii în termeni
monetari dar, pentru unele externalităţi nu există o evaluare de piaţă.
Externalităţile, de regulă, apar în timpul producţiei, distribuţiei sau consumului şi deci
pot avea efecte pozitive şi negative asupra mediului şi nivelului de trai al populaţiei.
În situaţia în care valorile privind mediul sunt lipsite de preţ, ele pot fi stabilite prin
consultarea / chestionarea populaţiei prin aşa numita metoda evaluării probabile (MEP).
Evaluarea externalităţilor bazată pe preţurile de piaţă
Cea mai potrivită şi des folosită în evaluarea aproximativă a externalităţilor se face
prin aprecierea valorii de piaţă a bunurilor şi serviciilor distruse sau cerute pe piaţă ca urmare
a unei externalităţi (pozitivă sau negativă).

Metode de evaluare a externalităţilor pozitive şi negative

Aproximarea schimbării productivităţii
Această aproximare poate fi măsurată pentru evoluarea condiţiilor de mediu care
influenţează productivitatea în domeniul forestier, agricol, piscicol etc. Analiza se poate
extinde şi asupra unor alte utilizări cum ar fi turismul.
Prin poluarea aerului şi apei trebuie să fie abandonată o anumită cultură iar fermierii
trebuie să se orienteze spre o altă utilizare mai puţin valoroasă şi deci cu diferenţe în beneficii
nete.
Situaţia poate fi şi inversă - printr-un proiect implementat, fermierii se pot orienta spre
alte culturi ca urmare a unor externalităţi pozitive din care obţin un beneficiu ca urmare a
îmbunătăţirii mediului.

47
 Deci, este foarte important să se identifice efectele asupra productivităţii în condiţiile
prezenţei sau absenţei efectelor asupra mediului.
Analiza pierderii sau castigului de venituri
O schimbare în productivitatea unui spaţiu geografic care se datorează unui proiect
este şi factorul uman.
Poluarea aerului şi apei are repercusiuni asupra sănătăţii populaţiei respective prin
reducerea zilelor de lucru, costurile medicale, boli specifice ca diaree, afecţiuni gastrice etc.
Toate aceste aspecte conduc la aşa numitul cost - pierdere.
Invers, prin îmbunătăţirea condiţiilor de mediu, populaţia poate să beneficieze de
sănătate mai bună, reducerea zilei de muncă sau a săptămânii.
Deci, beneficiile legate de sănătatea populaţiei sunt foarte importante, fapt ce trebuie
incluse în ACB.
Analiza cheltuielilor de prevenire
Evaluarea pagubelor provocate de degradarea mediului şi cheltuielile care trebuie să
fie suportate de populaţie pentru a preveni acestea până la un anumit nivel se face de către
autorităţile abilitate - locale, regionale, naţionale.
Aceste cheltuieli se suportă pentru a menţine productivitatea activităţilor economice în
limitele obţinerii veniturilor necesare traiului, stării mediului (esteticii peisajului) etc.
Antreprenorii şi persoanele individuale vor suporta / aloca fonduri pentru prevenirea /
evitarea impactului negativ al mediului (inundaţii / secete etc) în condiţiile în care pagubele
vor fi mai mici sau egale cu costul pagubelor efective. Dacă valoare pagubei scade în raport
cu productivitatea atunci suma cheltuielilor conduce către un beneficiu.
Analiza cheltuielilor de reamplasare / reparare
Cheltuielile de reamplasare / reparare reprezintă costul unor mutări de localităţi, căi de
comunicaţii, obiective economice, terenuri agricole prin implementarea unui proiect cu
asemenea consecinţe în teritoriu. Redresarea calităţii aerului şi apei, prin acţiuni specifice se
face, de asemenea prin prisma cost / beneficiu.
Analiza cheltuielilor de reorientare a forţei de muncă
Această reorientare a forţei de muncă are numeroase cauze dar, în privinţa condiţiilor
de mediu acestea se pot datora degradării acestora şi orientarea către alte preocupări sau
implementarea unor proiecte care obligă mutarea populaţiei şi oferirea de alternative
profesionale pe lângă cele de strămutare.

48
 Evaluarea externalităţilor folosind preţurile umbră (fantomă)
Preţurile umbră ale externităţilor sunt preţuri care măsoară indirect efectul
externalităţii asupra nivelului de trai. Aceasta poate fi făcută folosind alte bunuri şi servicii
care sunt în strânsă legătură cu externalitatea pentru a o evalua sau când nu există piaţă pentru
preţurile umbră prin chestionare directă a opiniei populaţiei asupra valorii pe care o acordă
schimbărilor condiţiilor de mediu folosind o piaţă ipotetică.
Aceste metode sunt destul de noi şi dificil de aplicat, cu deosebire în ţările în curs de
dezvoltare sau în cele în tranziţie cum este şi României, cu excepţia metodei de evaluare
probabilă (MEP) dar care implică date şi timp, persoane avizate, dar utilă în viitor în
evaluarea bunurilor pi serviciilor de mediu
Metoda evaluării probabile (MEP)
În unele situaţii externalitaţile induse de un proiect nu pot fi măsurate direct şi nici
indirect, deoarece nu există o piaţă actuală sau piaţă umbră pentru bunurile şi serviciile
preconizate.
MEP - ul este mijlocul / procedeul prin care se chestionează populaţia implicată dacă
este dispusă să plătească şi cât pentru a obţine un anumit profit.
Prin această metodă se ia în considerare evaluările personale / individuale, privind
creşterile sau descreşterile în calitatea bunurilor şi serviciilor de mediu probabile în raport cu
o piaţă ipotetică. Această metodă are avantajul că se poate folosi în multe situaţii şi se practică
în evaluarea stării şi efectelor de mediu.
Exemplele sunt numeroase: construirea unui aeroport, a unei autostrăzi, a unui obiectiv
industrial, a unor supermarket - uri, a unor spaţii de recreere etc.
Cerinţa importantă a MEP-ului este ca evaluarea probabilă - adică piaţa ipotetică să se
apropie cât mai mult de piaţa reală.
În folosirea MEP -ului sunt / apar mai multe surse de influenţă care pot modifica
valoarea ce trebuie plătită.
Se enumeră câteva surse de influenţă
 Influenţe strategice - subestimare / supraestimare a sumei ce se doreşte a fi plătită pentru a
beneficia de un avantaj de mediu sau a sumei care este revendicată pentru a renunţa la avantaj.
Persoane / antreprenări doresc a subestimarea sumei şi deci ameliorare de mediu mai ieftină
sau supraestimare pentru un avantaj în speranţa că nu va plăti în viitor;
 Influenţa ipotetică - rezultă din răspunsuri ipotetice la întrebări ipotetice; MEP - ul se bazează
pe evaluări ipotetice bazându-se pe faptul că oamenii pot aprecia proiectul pus în discuţie.
49
 Influenţa asentiment - dorinţa / amabilitatea persoanei chestionate de a satisface obiectivului
supus opiniei; tendinţa de a considera că orice amenajare de mediu este bine venită şi deci
apare o supraestimare deoarece nu sunt puse costurile proiectului.
 Influenţe de proiectare - forma de prezentare a proiectului; suma de pornire a proiectului;
nivelul informaţiei către public privind detaliile proiectului (unele transparente altele tăinuite).

9.3. Avantaje ale analizei cost - beneficiu (ACB)

- Se impune a fi luate în calcul toate costurile şi beneficiile chiar dacă unele bunuuri şi
servicii sunt furnizate gratis de către autoritate sau de alte grupuri de interese.
- Cheltuielile de prevenire sunt considerate cheltuieli obişnuite - directe.
- Scopul ACB - ului este de a arăta că proiectul aduce beneficii societăţii.
- Identificarea cheltuielilor directe şi de prevenire privind degradarea ulterioară a
mediului asigură o bună înţelegere a raportului cost / beneficiu.
- Introducerea / promovarea tehnologiilor curate în scopul prevenirii degradării
mediului şi beneficii ulterioare legate de mediu.
- Cele mai importante beneficii ale unui proiect privid creşterea calităţii mediului care
trebuie incluse în ACB sunt externalităţile bazate pe preţuri de piaţă.
- Pe lângă beneficiile directe sunt cele legate de mediu, sănătate, creşterea
productivităţii activităţilor complementare, evitarea cheltuielilor de prevenire.
- Beneficiile care au la bază preţurile umbră se pot aplica în condiţiile în care nu se
pune problema banilor şi timpului (cazuri extrem de rare)
- ABC - ul este în curs de perfecţionare cu perspective în viitor şi deci nu trebuie
aplicate superficial, ci bine gândite.
- Când aceste metode vor fi bine însuşite de persoane avizate devin uşor de aplicat şi acceptate
de populaţie

50
 Bibliografie

1. Anderson I. - Environmental Management Tools for SMEs: A Handbook, CCEM,

European Environment Agency, 1988;
2. Anderson D. - Economic Aspects of Afforestion and Soil Convervation Projects în
Environmental Management and Economic Development, The J. Hopkins University
Press, Baltimore, Maryland, 1998;
3. Angelescu A., Ponoran I. - Protectia mediului ambiant, Editura ASE, Bucuresti, 1995;
4. Baltagi B.H. - Econometric analysis of panel data, John Wiley&Sons, Chichester, 1996;
5. Barret S. – Economic Development and Environmental Policy, FAO, 1996;

51
6. Bădescu A.V., Dobre I. – Modelarea deciziilor economico-financiare, Editura Conphys,
2001;
7. Biji E., Baron T. -Statistica teoretică și economică, Editura Didactica si Pedagogica,
Bucuresti, 1991;
8. Bodo F. V., Gradinaru G. - Model financiar pentru evaluarea întreprinderii, Editura
ASE, Bucuresti, 2000;
9. Bouroche J-M, Saporta G. -L’analyse des données, Presses Universitaires de France,
Paris, 1980;
10. Bran F., - Componenta ecologica a deciziilor de dezvoltare economica, Ed. ASE,
Bucuresti, 2002;
11. Bran F., Simon T., Nistoreanu P., - Ecoturism , Ed. Economica, Bucuresti, 2000;
12. Bran F – Consecințele ecologice ale despăduririi, Tribuna economică, București, 2000;
13. Bran F.- Degradarea ecosistemelor (silvicultură și turism). Implicații economice, Editura
ASE, București, 2002;
14. Bran F.- Probleme de mediu. Posibilități de reglementare, Tribuna economică, nr.15,
2001;
15. Bran F., - Padurea, factor de mediu si ecosistem polifunctional, Ed. Tribuna Economica,
Bucuresti, 1995;
16. Bran F., Dinu I. – Ecologie și protecția mediului , Editura ASE, București, 1998;
17. Bran F., Ioan I. , -Ecosfera si politici ecologice, Ed. ASE, Bucuresti, 2001;
18. Constantinescu N.N. – Economia protecției mediului natural, Editura Politică, București,
1976;
19. Dăduianu V.I.- Mediul și economia, Editura didactică și pedagogică, București, 1997;
20. Goodland R., Ledec G. – Environmental management în sustainable economic
development, International Association of Impact Assessement, 1986;
21. Kuik O., Jansen H., Oyschoor J.- Valuing the environment, Earthscale Publicatin,
London, 1991;
22. Machedon I.- Funcțiile de protecție ale pădurii. Evaluare economică. Editura Ceres,
București, 1997;
23. Martin R Perrow, Antony J Davy – Principles of restoration, Cambridge, 2008;
24. Martin R Perrow, Antony J Davy – Restoration in practice, Cambridge, 2008;
25. Negrei C.- Economia mediului, Editura Economică, București, 1999;
26. Pearce DW – Cost-benefit analysis, Macmillan Basingstoke, 1986;
52
27. Pearce DW- Economic valeus and the natural world, Earthscale, London 1993;
28. Rojanschi V., Bran F. – Politici și strategii de mediu, Editura Economică, București,
2002;
29. Rojanschi V., Bran F., Diaconu G.- Economia și protecția mediului, Editura Economică,
1997;
30. Rojanschi V., Bran F., Diaconu S., Grigore M.- Abordări economice în protecția
mediului, Editura ASE, București, 2003;
31. Simmons I.G.- The ecology of natural resources, London, 1981

53