Ne apropiem cu multă nerăbdare de sfintele sărbători creştine de iarnă: Naşterea după

trup a Domnului, Anul Nou şi Boboteaza. Având în vedere acest lucru, începând cu luna
decembrie, în fiecare an, satele şi oraşele noastre sunt animate de o pregătire specială,
tradiţională, specifică poporului nostru, pentru întâmpinarea acestor sărbători, pregătire
din care fac parte, cu siguranţă şi colindele.

Cunoscând şi ascultând cu drag aceste transmiteri orale cântate, având ca subiecte,

viaţa, activitatea şi minunile Mântuitorului, se cuvine să fim şi conştienţi de câteva
lucruri cu privire la ele.

Astfel, trebuie să ştim că ele ne vin din adânc de istorie creştină şi românească, unele
din ele chiar de dinainte de formarea poporului român, adică din secolul I, din momentul
în care prin părţile Scytiei Minor de atunci, ale Dobrogei de azi, a trecut Sfântul Apostol
Andrei, aducând cu sine vestea cea bună a mântuirii neamului omenesc, prin venirea lui
Mesia. Ca mărturie, încă şi astăzi, în acele părţi, există colinde în care este prezent
numele Sfântului Andrei.

foto arhivă
Dar, deşi îşi au obârşia în cel mai adânc timp istoric românesc, ele conţin esenţa
învăţăturii creştine, cu privire la Persoana Mântuitorul Iisus Hristos: „El este Fiul lui
Dumnezeu, de-o fiinţă cu Tatăl, din care s-a născut mai înainte de toţi vecii, întrupat din
Fecioara Maria şi de la Duhul Sfânt, pentru noi şi pentru mântuirea noastră”.

De aceea, colindele româneşti, apărute la noi foarte aproape, din punct de vedere
temporal, de evenimentele care s-au petrecut în ţara sfântă acum 2000 de ani, au fost
în permanenţă o adevărată predică orală, o cateheză transmisă de la om la om, şi în
special prin copii. Copiii au început să cânte colindele şi îndeosebi ei le cântă până în
ziua de astăzi. Ei le înţeleg, le iubesc, îi emoţionează, îşi sădesc în ei înşişi şi îşi
întăresc prin ele credinţa în Dumnezeu.
Remarcăm, apoi, faptul că aceste învăţături creştine fundamentale, transmise oral prin
colinde, cu autori anonimi din popor, sunt cântate. Colindele nu se recită, ci se cântă.
Deşi sunt învăţături, ele se tansmit prin cântec. Evident, melodia lor are şi versuri.
Versurile, cuvintele acestor versuri, sunt menite să se adreseze minţii noastre,
înţelegerii noastre; melodia, însă, se adresează inimii noastre. Colindele, deci, pe de o
parte ne luminează mintea, pe de alta ne impresionează inima şi fac astfel legătura
dintre minte şi inimă. Este angajată, prin urmare, întreaga noastă fiinţă în primirea
învăţăturii creştine.

foto arhivă
Colindele au fost şi sunt expresia unor simţăminte dintre cele mai adânci ale sufletului
omenesc, fiindcă ele anunţă apropierea prăznuirii celui mai important eveniment din
istorie: Întruparea lui Dumnezeu pe pământ. În ele se vorbeşte de „trei păstori”, de
„steaua” care „sus răsare”, se vorbeşte de „un prunc născut în iesle”, lângă animale, se
vorbeşte despre „trei crai (magi) de la răsărit”. Avem, deci, aici, prezentă natura, ieslea,
animalele din jurul ei, regnul animal, avem prezent cosmosul întreg, care asistă la
Naşterea Sfântă. Ce altceva este “steaua de la răsărit”, decât cosmosul care voia să
atragă atenţia lumii că s-a întâmplat ceva extraordinar pe pământ? Ce altceva erau cei
“trei crai de la răsărit“, decât autorităţile lumeşti, ştiinţa şi cultura vremii, căci ei erau şi
regi şi învăţaţi, care veneau călăuziţi de stea să ia la cunoştinţă de Naşterea lui
Dumnezeu pe pământ.
Puterile cereşti însele, au luat parte la vestirea Naşterii.
Prin urmare, întreaga făptură creată de Dumnezeu, lumea văzută şi lumea nevăzută, a
luat parte la evenimentul Naşterii, de aceea, se şi repetă toate aceste lucruri în versurile
colindelor.
Un alt lucru pe care trebuie să-l avem în minte şi în inimă în legătură cu colindele este şi
acela de a păstra cu sfinţenie această veche tradiţie românească, tradiţie care nu are în
sine decât transmiterea celor mai importante învăţături ale Mântuitorului nostru Iisus
Hristos despre El Însuşi, despre Dumnezeu, despre noi, despre felul în care trebuie să
trăim ca fii ai aceluiaşi Dumnezeu şi fraţi între noi.

Să păstrăm aceste colinde, pentru că ele sunt însuşi trecutul nostru românesc. Pe
vremea când nu aveam şcoli, pe vremea când nu aveam cărţi, aveam colinde; acestea
s-au cântat veac după veac în cele mai grele împrejurări prin care a trecut poporul
nostru, şi aşa ne-am păstrat de-a lungul veacurilor limba, unitatea de limbă, dar şi
unitatea de credinţă, unitatea de neam şi continuitatea pe vatra strămoşească.
Se impune, din aceste motive, să iubim în continuare colindele, să primim colindătorii,
să-i încurajăm pe cei ce cântă colindele noastre şi să le transmitem mai departe celor
de după noi. Să transmitem totodată, celor de după noi, prin colinde, faptul că Domnul
Nostru Iisus Hristos se naşte să ne facă altfel, să ne schimbe, să ne spună că suntem
fraţi, să ne înveţe să fim mai buni între noi. Acesta este motivul Întrupării Sale, acesta
este mesajul venirii Sale.
De fapt, simţind că Mântuitorul vine pentru noi, aducându-ne bucuria intrării în casa
noastră, în casa inimilor noastre, colindătorii ne şi avertizează asupra mesajului Său,
cântându-ne: “Şi nu uita când eşti voios, române, să fii bun!”

Se apropie sărbătoarea Nașterii Domnului, pe care poporul românesc o așteaptă într-un mod

cu totul special. Orice eveniment deosebit cade-se a fi primit cu pregătire. Doar dacă ne gândim
la marele praznic al Învierii Domnului, Biserica a rânduit o săptămână specială, cea a Sfintelor
Pătimiri, ca să ne deslușească neîndoielnic sensurile Jertfei Mântuitorului dăruite nouă prin
Cruce și Înviere și să ne pregătească a-L întâlni pe Hristos ridicat din morți. În preajma
Crăciunului, pregătirea aceasta nu s-a făcut printr-o perioadă liturgică bine determinată, ci
poporul credincios și-a statornicit-o prin tradiția cântărilor populare religioase, textele lor
lămurindu-ne taina înomenirii Fiului lui Dumnezeu. Le-ascultăm cu bucurie, dar de multe ori nu
prea le înțelegem mesajul sau ne rezumăm să apreciem doar execuția liniei melodice. Versurile
lor simple, dar fascinante deopotrivă, ascund o teologie adâncă, înfăţişată în strai de cuvânt ales.
De fapt, ele se dovedesc o continuare a slujbelor din Biserică – deoarece bunul creștin de
odinioară, ajuns acasă de la dumnezeiasca Liturghie, unde a auzit, din Sfânta Evanghelie ori din
predica preotului, istoria întrupării și Nașterii Mântuitorului nostru, la plăpânda lumină a
opaițului, candelei sau lumânării, încălzit de focul vetrei humuit, a alcătuit poezii religioase de o
sensibilitate aparte, strecurând în ele adevăr evanghelic și farmec artistic. Atât de mult s-a
contopit sărbătoarea Crăciunului cu obiceiul colindatului, încât fără acesta, praznicul
preaslăvitei Nașteri ar fi mai sărac. Le auzim an de an, suntem familiarizați, dar mai ales
încântați de ele, încât rareori ne-am pus problema să le deslușim istoricul și sensurile lor
profunde.

Așadar, de unde a început povestea colindului și a colindatului? După mulți istorici și etnografi,
obiceiul colindatului trebuie căutat în Imperiul Roman, în perioada precreștină a sa. Romanii
numeau „calendae” primele zile ale fiecărei luni, când organizau festivități în cinstea unor zei,
mergând din casă în casă, intonând un fel de cântece rituale cu caracter augural: urări pentru
fertilitate, rodire şi belşug. Acest obicei se practica și la începutul anului agrar ori la sfârşitul său,
ba chiar și toamna, în perioada culegerii recoltei. Nu departe de acest ritual erau și tracii, chiar
dacii care, prin sărbători asemănătoare, își cinsteau zeii. În lumea romană erau foarte cunoscute
festivitățile „calendelor” lui Ianuar, închinate, după cum se ştie, străvechiului zeu latin, Ianus
Geminus, cel cu două feţe. Se pare că însăși denumirea de „colindă” de aici provine.

Însă, odată ce poporul românesc, chiar în perioada plămădirii sale ca neam, l-a întâlnit pe
Hristos, vechile colinde păgâne au fost încreștinate, textele acestora fiind rezervate unor istorii
biblice, cu precădere legate de întruparea și nașterea Fiului lui Dumnezeu. Drumul de la
„calendae” la „colinde” s-a parcurs, așadar, în mai multe secole. Cântecele noilor „calende”,
colinde, nu mai preamăresc pe Ianus Geminus, nici pe tracul Dionisos, nici alte zeităţi, ci ele
încep să vestească Naşterea Domnului, să facă urări creştineşti de sănătate, de belşug şi de pace
pentru anul nou.

Vasăzică istoria acestor fascinante creații populare, care au legănat pruncia noastră, a părinţilor și
bunicilor noștri nu vine pe calea cărţii, a bibliotecii, ci pe calea străveche a drumului bătătorit de
tălpile strămoşilor noştri, timp de aproape două mii de ani, strămoşi care umblau şi colindau din
casă în casă, din familie în familie, anunţând vestea cea mântuitoare a întrupării Mântuitorului
lumii. Ele aduc din imemoriale timpuri credința lor, întărindu-o și pe-a noastră în realitatea
întrupării Celui veșnic născut din Tatăl. Nu putem vorbi, așadar, de vreo perioadă din istoria
noastră ca neam în care românii să nu fi colindat sau să nu fi fost colindați. Atât de firească se
arăta tradiția colindatului, că foarte rar a fost contestată, iar cei ce îndrăzneau a o tăgădui se
arătau dușmani ai însăși credinței nestrămutate a românilor. Iată o dovadă în acest sens: un
document datând din anul 1647 ni-l înfățișează pe pastorul Andreas Mathesius din Cergăul Mic,
județul Alba, care se plânge de un obicei împământenit printre românii „îndărătnici” – de a
colinda din casă în casă în noaptea de Crăciun, refuzând să învețe psalmi. Încercarea pastorului
de a „hărbătălui” acest obicei a fost întâmpinată de o adevărată zaveră din partea ortodocșilor,
care l-au amenințat cu plângere la cârmuire. Pe lângă informațiile exacte despre practica
colindatului, memorialul pastorului Mathesius este o importantă mărturie a vechimii acestui
obicei românesc. Tot din secolul al XVII-lea avem o altă mărturie despre colinde, de data
aceasta din Muntenia: în notele sale de călătorie, arhidiaconul Paul de Alep precizează că
obiceiul colindatului se practica atât în Ajun, cât și în ziua de Crăciun, când prin târgurile
Munteniei cete de colindători însoțiți de lăutari vesteau nașterea lui Iisus.

Nici Moldova nu rămâne mai prejos: domnitorul cărturar Dimitrie Cantemir, în cartea Descriptio
Moldaviae, face referire la tradiția colindatului, iar în Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor,
autorul lansează o ipoteză interesantă cu privire la originea mult cunoscutului refren „Leru-i
Ler”, legându-l de numele împăratului roman Aurelian. Observăm că încă din secolul al XVII-
lea în cele trei Țări Române colindatul era o tradiția atât de înrădăcinată în conștiința românilor,
că orice încercare de a o zădărnici însemna un atentat la credința lor.

Cât privește primele colecții cunoscute, avem și aici o adevărată epopee, căci colinda a suscitat
de timpuriu interesul iubitorilor de cultură și frumos. Amintim că o primă culegere de colinde s-a
realizat tot în secolul al XVIII-lea, la sfârșitul unei Catavasier tipărit la Râmnic, în 1747.
Colindele inserate au fost prefațate de o succintă notă explicativă: „Aicea, la sfârșitul cărţii,
puserăm şi stihirile ce le cântă copiii când umblă cu steaua, în seara naşterii lui Hristos. Şi,
cetitorule ce vei citi şi cu poetice vei socoti, şi de nu vor veni la număr (silabisirile), bine să
ştii că noi, precum le-am găsit, aşa le-am şi tipărit, după cum s-au obicinuit a se cânta, şi n-
am umblat a le număra”. A urmat trudnica lucrare a renumiților folcloriști, teologi și
muzicologi români, care a dat naștere la numeroase colecții de colinde, depozitare a unei
inegalabile creații de secole a poporului român dreptcredincios, închinată praznicului Nașterii
Domnului Hristos. Recunoscându-se valoarea inestimabilă a colindelor românești, precum și
tradiția colindatului în cete, UNESCO a trecut străvechiul obicei în Patrimoniu său imaterial,
începând cu anul 2013. 

Istoria colindelor

Crăciunul fără colinde ar fi mult mai trist, însă puţini ştiu de unde a început povestea
colindului.

Colindele sunt legate de obiceiul colindatului, datină perpetuată din perioada precreştină.
Cântecele pe care le păstrăm şi cântăm şi azi în preajma sărbătorilor sunt o încercare de a
reproduce evenimentele relatate în Biblie.

Însă istoria colindelor începe înainte de naşterea lui Iisus. Iniţial, colindele aveau un rol ritual, de
urare pentru fertilitate, rodire şi belşug. Acest obicei era legat fie de începutul anului agrar (adică
de venirea primăverii), fie de sfârșitul său (toamna, la culegerea recoltei). Pe de altă parte, un
scop des întâlnit al colindelor era acela de alungare a spiritelor rele și de reîntâlnire cu cei plecați
pe tărâmul celălalt. În acest sens, ele moștenesc funcțiunea sărbătorilor păgâne ale Saturnaliilor,
Calendelor lui Ianuarie și a Dies natalia Solis Invicti. Peste timp, din semnificația inițială a
colindelor s-a păstrat doar atmosfera sărbătorească, de ceremonie, petreceri și urări.

După ce au căptătat o conotaţie biblică, colindele au păstrat doar ritmul unui cântec de sărbătoare
şi versurile au fost adaptate astfel încât să fie în acord cu noua semnificaţie.
Versurile cu încărcătură creştină din colinde, regăsibile mai ales în refrenul lor, au apărut abia în
Evul Mediu, sub atenta supraveghere a bisericii.
Mulţi au încercat să pună cap la cap istoria colindatului însă puţini au reuşit să dea naştere unor
lucrări coerente.

Colindele în România
Poporul român a păstrat un sens adânc al călătoriei spre Betleem a magilor de la Răsărit şi al
închinării păstorilor, transpunându-l într-unul dintre cele mai frumoase obiceiuri, acela al
colindatului.
Mircea Eliade a atins şi el subiectul "colinde" în cartea "Istoria credinţelor şi ideilor religioase",
axându-se în special pe obiceiul colindatului.
"În seara zilei de 24 decembrie, îmbrăcaţi în straie noi şi împodobiţi cu flori şi zurgălăi,
colindătorii fac urări mai întâi la casa gazdei, apoi trec pe la toate casele din sat. Chiuie pe străzi,
cântă din trompete şi bat darabana, pentru ca larma făcută să alunge duhurile rele şi să-i
vestească pe gospodari de sosirea lor. Ei cântă prima colindă la fereastră şi după ce au primit
învoirea celor ai casei, intră în casă şi îşi continuă repertoriul, dansează cu fetele tinere şi rostesc
urările tradiţionale. Colindătorii aduc sănătate şi bogăţie, reprezentate de o rămurică de brad pusă
într-un vas plin cu mere şi pere mici. Exceptând familiile cele mai sărace, de la celelalte primesc
daruri: colaci, plăcinte, fructe, carne, băutur", nota Eliade.

 Colinde vs. Cântece de iarnă

Dacă tratăm din perspectiva bisericii şi a definiţiilor dat mai sus, colindele ar fi doar cele care se
leagă de naşterea lui Iisus, cu toate momentele ei. Restul pieselor cântate în acestă perioadă le
putem numi cântece de iarnă sau cântece pentru sărbători. Există mulţi artişti care au scos
albume cu asemnea piese dar care ating prin versuri doar iarna şi bucuria pe care o aduce
Crăciunul, fără să amintească de Mântuitor.
Nicola, Ştefan Bănică, VH2, Talisman, Andra, Hara, Horia Brenciu, Fuego, Paula Seling, Anca
Parghel, Mihai Trăstariu sau alte trupe româneşti lansează mai mult cântece de iarnă decât
colinde. Tradiţionaliştii care mai păstrează în piesele lor esenţa colindelor sunt puţini. Ştefan
Hruşcă este poate cel mai cunoscut român care face asta.

Colindele de compromis
Deşi distincţia există în mintea multora, este mult mai simplu să spunem "colinde" tuturor
pieselor care se ascultă doar în preajma Crăciunului. Din comoditate sau doar din raţiuni de
marketing, artiştii îşi botează piesele lansate pentru această perioadă a anului colinde, deşi în ele
partea biblică a dispărut şi se vorbeşte de ninsoare, atmosfera de iarnă, cadouri sau Moş Crăciun.

Clasificarea colindelor
Cercetând numeroasele scrieri din domeniul colindelor, inclusiv referirile la cântările păgâne,
cercetătoarea Rodica Giurgiu realizează o clasificare a acestora, citată şi de wikipedia.org şi
reprodusă mai jos:

Colinde protocolare
o Colindătorii
o Gazda trezită de colindători
o Gazda şi colindătorii
+ Rugămintea de a fi primiţi în casă
+ Cererea darurilor
o Gazda plecată la vânătoare
o Cerb împodobit cu daruri
o Alte subiecte

Colinde profesionale
o Ciobanul sătul de ciobănie şi/sau răsplata oilor
o Ciobanul care şi-a pierdut oile
o Mioriţa
o Pescarul şi vidra
o Colinde de vânători
o Colinde de agricultori
Colinde de fată
o Fata şi cei trei peţitori
o Soarele îşi peţeşte sora, pe Lună
o Seceriş funest
o Alte subiecte

Colinde de flăcău
o Junele şi calul
o Junele şi însurătoarea
o Colinde satirice
o Alte subiecte

Colinde familiale
o Jupânul şi jupâneasa

Colinde edificatoare/moralizatoare
o Disputa dintre grâu, vin şi mir
o Gazda ospitalieră şi minunile
o Alte subiecte

Colinde de trecere
o Anul vechi şi cel nou
o Ziua şi noaptea

Colinde-baladă
o Ilincuţa Şandrului
o Mireasa moartă
o Soacra rea
o Maica bătrână
o Milea

Colinde-cântece
o Colinde de război
o Cucul şi turtureaua
o Călugărul şi călugăriţa
o Ciobanul şi mielul

Colinde neîncadrabile
Pluguşoare şi urări de Anul Nou

 În ceea ce privește felul colindatului, Emilia Comișel și Ovidiu Bîrlea identifică trei mari
categorii:

 Colidatul celor mici

o Pițărăii sau mersul cu Moș Ajunul - cu caracter agricol, prin care se urează belșug
la grâne și animale. Se încheie cu solicitarea darurilor.
o Sorcovitul - prin care se urează sănătate
 Colindatul cu mască
o Mersul cu capra (sau turca, țurca, brezoaia) - rămășiță a culturilor dionisiace
 o Mersul cu ursul - rămășiță a cultului totemic al ursului
 Colindatul propriu-zis, al cetelor de flăcăi sau fete

În vremurile precreștine, ritualul era zgomotos, dura mai multe zile, iar festivitățile cuprindeau
ofrande vegetale și animaliere, mese comune, dansuri și reprezentații dramatice. Toate acestea se
desfășurau primăvara sau toamna. După mutarea Anului Nou la 1 ianuarie, în vecinătatea
Crăciunului, aceste ritualuri au fost serbate numai în vremea celor două sărbători creștine.

„Ritualul se desfășoară de obicei începând din Ajunul Crăciunului (24 decembrie), până
dimineața zilei următoare. Grupul de șase până la treizeci de tineri (colindători) aleg un vătaf,
care cunoaște obiceiurile tradiționale și vreme de patruzeci sau optsprezece zile ei se adună de
patru, cinci ori pe săptămână, într-o casă anumită, ca să primească instrucția necesară. În
seara zilei de 24 decembrie, îmbrăcați în straie noi ți împodobiți cu flori și zurgălăi,
colindătorii fac urări mai întâi la casa gazdei, apoi trec pe la toate casele din sat. Chiuie pe
străzi, cântă din trompete și bat darabana, pentru ca larma făcută să alunge duhurile rele și să-
i vestească pe gospodari de sosirea lor. Ei cântă prima colindă la fereastră și după ce au primit
învoirea celor ai casei, intră în casă și își continuă repertoriul, dansează cu fetele tinere și
rostesc urările tradiționale. Colindătorii aduc sănătate și bogăție, reprezentate de o rămurică
de brad pusă într-un vas plin cu mere și pere mici. Exceptând familiile cele mai sărace, de la
celelalte primesc daruri: colaci, plăcinte, fructe, carne, băutură etc. După ce au străbătut întreg
satul, grupul colindătorilor organizează o serbare la care iau parte toți tinerii.”
—Mircea Eliade în Istoria credințelor și ideilor religioase

Față de această descriere, în general diferă numele grupului de colindători, numele

conducătorilor acestuia, precum și ordinea celor colindați. Colindele sunt interpretate prin
cântarea în grup, la unison, ori în două grupe, antifonic. Uneori, ceata se acompaniază cu
instrumente (fluier, cimpoi sau dobă mică).

Ritualurile care implică ființe animaliere („Capra”, „Ursul”) se caracterizează prin existența
anumitor roluri: animalul (un flăcău costumat, care face zgomote caracteristice:
clămpănit/mormăit și dansează), și un „moș” sau doi.

Deschide uşa creştine

Pe final, stiumuzica.ro vă reaminteşte că nu trebuie să ţineţi uşa închisă atunci când bat la ea
colindătorii. Colindele, pe lângă voie bună, vă aduc şi sănătate şi vestea naşterii în casă. Pentru
supertiţioşi, următoarea frază îi va convinge cu siguranţă să lase colindătorii în casă. Ghinionul,
se spune în popor, îi urmăreşte pe cei care nu ascultă colinde, care nu deschid uşa colindătorilor
sau care nu le oferă acestora un cadou simbolic ca mulţumire pentru că au adus Vestea Bună a
naşterii lui Iisus.