Ne apropiem cu multă nerăbdare de sarbatorile de iarnă: Naşterea Domnului, Anul

Nou şi Boboteaza. Având în vedere acest lucru, începând cu luna decembrie, în

fiecare an, satele şi oraşele noastre sunt animate de o pregătire specială, tradiţională,
specifică mai multor popoare.

La ce va ganditi voi atunci cand se apropie Craciunul? La brad, la cadouri si la Mos?

La fel de prezente in aceasta perioada sunt si colindele.

O sa discutam despre provenienţa colindului in folclorul romanesc şi diferentele dintre

acesta si cântecul de iarna, precum şi ce înseamnă cuvântul „ler” sau „flori dalbe”…

 Ce înseamnă cuvântul „colind” şi când a apărut colindatul?

Termenul "colinda" este de origine latina si provine de la cuvantul latin "calendae",
derivat din verbul "calare" ("a vesti"). Astfel, a colinda inseamna a vesti.

Colindele au fost cantate pentru prima oara in Europa cu mii de ani in urma, dar ele
aveau o insemnatate diferita de cea pe care o imbraca astazi. Erau cantece pagane,
evocate in perioada serbarilor Solstitiului de iarna, si au avut initial un scop ritualic,
acela de urare pentru fertilitate si belsug.

(În 2020, solstițiul de iarnă pică pe data de 21 decembrie. De la această dată,

ziua va începe să se mărească constant până la vară! Deşi iarna meteorologică
începe pe data de 1 decembrie, începutul iernii astronomice este marcat de un
moment precis. Este vorba de solstițiul de iarnă.)

Solstițiul de iarnă,  cunoscut și sub denumirea de mijlocul iernii, apare atunci

când unul dintre polii Pământului își are înclinația maximă departe de Soare. Se
întâmplă de două ori pe an, o dată în fiecare emisferă (nord și sud). Pentru
emisfera respectivă, solstițiul de iarnă este ziua cu cea mai scurtă perioadă de
lumină a zilei și cea mai lungă noapte a anului, când Soarele se află la cea mai
mică înălțime zilnică maximă pe cer. La pol, există întuneric continuu sau amurg
în jurul solstițiului de iarnă. Opusul său este reprezentat de solstițiul de vară .

Mesajul colindului nu s-a schimbat, el fiind compus din text şi melodie care se năşteau
împreună în mintea ţăranului. Aşa se explică faptul că ei nu puteau „zice” doar textul
fără să şi cânte. În vechime, colindătorii erau consideraţi a fi purtătorii unor puteri
magice, care aveau efect doar în acest timp sacru,de sarbatoare, cei colindaţi crezând
în forţa magică a cuvântului.
În comunităţile săteşti erau colindate toate casele, indiferent de puterea financiară a
gazdelor, întrucât toţi trebuiau să se bucure în această zi sfântă de mesajul
colindătorilor. Celor care ar fi îndrăznit să nu primească pe colindători, li se rupeau
scânduri din gard sau li se scrijeleau pereţii caselor şi erau cunoscuti în tot satul.
  Cate tipuri de colinde exista?

Tipologia generala este de „colinde precreştine” şi „colinde creştine” si au o tema

comuna. Exista si o categorie distincta a colindelor „protocolare”, prin care gazdele
erau anunţate şi li se cerea permisiunea de colinda: Ia, sculaţi voi, gazde mari, Bună
sara la fereastră etc. 
O arie foarte largă o deţin colindele dedicate profesiunilor din satul românesc: cioban,
plugar, pescar, vânător. Exista si colindele cu teme cosmogonice (despre „facerea
lumii”) sau moralizatoare (atitudini umane), sau cu teme biblice .
In secolele XVII şi XVIII, apar în Muntenia şi Moldova aşa-numitele „cântece de stea”,
practicate de copii care purtau în mâini şi o stea confecţionată din diverse materiale.
Melodia şi textele, aparţineau preoţilor , dascălilor ori unor învăţători din sate.

 Exemple de colinde

Trei crai de la Răsărit”, „Nouă azi ne-a răsărit”, „La Bethleem”. Despre binecunoscutul
„O, ce veste minunată”, Sabin Drăgoi ( compositor si muzicolog) cel care-l
menţionează în culegerea sa din 1925, spune clar că este un cântec de stea care,
după melodie şi ritm, aparţine saşilor transilvăneni. 

„Pluguşorul” (Urarea cu plugul sau cu buhaiul, Plugușorul cum i se spune

în popor, este un străvechi obicei agrar, care se practică și azi, de obicei
în Moldova. În ajunul Anului Nou, sau chiar în ziua de Anul Nou, ceata de urători
formată din patru până la douăzeci de flăcăi, pleacă din casă în casă să ureze cu
Plugușorul care este impodobit cu hartie colorata, flori, panglici si se pot folosi
si instrumente musicale in anumite zone precum fluierul, toba, cobza, vioara sau
cimpoiul), „Capra”, „Ursul”, fac parte din tezaurul folcloric românesc!

PLUGUSORUL:
Urarea cu plugul sau cu buhaiul, Plugușorul cum i se spune în popor, este un
străvechi obicei agrar, care se practică și azi, de obicei în Moldova. În ajunul Anului
Nou, sau chiar în ziua de Anul Nou, ceata de urători formată din patru până la
douăzeci de flăcăi, pleacă din casă în casă să ureze cu Plugușorul care este
impodobit cu hartie colorata, flori, panglici si se pot folosi si instrumente musicale in
anumite zone precum fluierul, toba, cobza, vioara sau cimpoiul

MERSUL CU CAPRA
Este un obicei ce ţine, de regulă, de la Crăciun până la Anul Nou. Este numele dat
unui dans tradiţional românesc, executat, de un tânăr mascat în chip de capră, cu un
cojoc pe dos. Capra şi însoţitorii ei, merg din casă în casă, dansând la uşa fiecăruia,
în prag de Revelion. Măştile de animale variază de la o regiune la alta: ţurcă în Alba,
cerb în Hunedoara, capră sau țurcă în Moldova și Ardeal, boriță (de la bour) în
Transilvania de sud. În Muntenia și Oltenia, capra este denumită ”brezaia” (din cauza
înfățișării pestrițe a măștii).
Acest obicei a fost menționat prima dată în “Descrierea Moldovei”, de Dimitrie
Cantemir.

Capra este însoțită de o ceată zgomotoasă cu nelipsiții lăutari care acompaniază

dansul caprei, care sare, se rotește și se apleacă, în același timp clămpănind ritmic
din fălcile de lemn. Spectacolul se remarcă mai ales prin originalitatea costumului și a
coregrafiei. Cercetătorii presupun că dansul caprei provine din ceremoniile sacre
arhaice închinate renașterii divinității.

UMBLATUL CU URSUL
Obicei arhaic, practicat în ajun de Anul Nou, în special în Moldova. Un tânăr poartă pe
cap şi umeri blana unui animal, împodobită în dreptul urechilor cu ciucuri roșii, însoţit
de o ceată de colindători. Masca este condusă de un ”Ursar”, însoțită de muzicanți și
urmată, de un întreg alai de personaje (printre care se poate afla un copil în rolul
”puiului de urs”). Se bat tobe sau se cântă din fluier, iar masca mormăie și imită pașii
ursului, păşind puternic.

Colindul ”Florile dalbe” are diverse versiuni, în funcție de regiunile țării, iar unele dintre
menționează anume că florile dalbe din aceste cântece sunt florile de măr. Dincolo de
semnificația lor senină și pură, florile dalbe sunt legate și de obiceiul strămoșesc de a
pune o crenguță tânără de măr în apă, în luna decembrie. Dacă se întâmpla să
înmugurească și chiar să înflorească până la anul, aceasta era o veste bună pentru
noul an.

Pe de altă parte, colindul ”Florile dalbe!” este legat de obiceiul de a colinda cu

crenguțe de măr împodobite cu funde. Colindătorii primeau îndeosebi mere, nuci și
colaci dulci, daruri de mare preț pentru copiii de la țară din secolele trecute. Astfel că
mărul avea o semnificație aparte în miezul iernii, când se sărbătorea Crăciunul și
Nașterea Domnului. Mărul semnifica tinerețe, sănătate, bucurie și prosperitate pentru
anul cel nou.

LERUL
Originea binecunoscutului refren „Lerui, ler” este, încă, o problemă controversată. În
basmele româneşti apare numele lui Ler împărat. Toate derivatele refrenului – Lerului
Domnului, Hai lerui, Doamne etc. – au semnificaţia unor formule incantatorii adresate
unei persoane – umane sau divine – din fondul arhaic. Dintre toate etimologiile
propuse, cea mai acceptată este aceea formulată de Dimitrie Dan  (folclorist și istoric
roman) (1901), cum că ar deriva din invocaţia creştină Halleluiah, Domine! specifică
psalmilor din latina târzie şi care, urmând legile fonetice de transformare a unor
cuvinte latineşti, a ajuns la forma amintită: Hai, lerui, Doamne