Geografia Continentelor-Europa
mediteraneean ca urmare a poziţiei şi condiţiei climatice
I. Specificul condiţiilor fizico-
geografice
1.1. Aşezarea geografică, vecini,
ţărmuri
1.2. Cunoaşterea continentului
1.3. Entitatea tectonică şi structurală
1.4. Zonalitatea biopedoclimatică
1.5. Sisteme hidrografice importante
1.6. Resurse naturale, componente
ale mediului şi peisajelor
2. Originea, repartiţia şi gradul de
concentrare a populaţiei în spaţiul
european
2.1. Oraşe
2.2. Particularităţi ale economiei
regionale.
Europa Nordică
3.1. Unităţi naturale importante ca
peisaj
3.2. Diferenţieri regionale
3.3. Unităţi naturale importante ca
peisaje
3.4. Diferenţieri regionale: Marea
Britanie, Franţa, Olanda, Belgia,
Europa centrală
3.5. Unităţi naturale importante ca
peisaj
3.6. Diferenţieri regionale: Germania,
Polonia, Austria, Elveţia, Cehia,
Ungaria, Europa de Est
3.7. Unităţi naturale importante ca
peisaj
3.8. Diferenţieri regionale: Rusia
Europa Sudică
3.9. Unităţi naturale importante ca
peisaj
3.10. Diferenţieri regionale: Spania,
Italia, Slovenia, Croaţia, Iugoslavia,
Grecia, Turcia.
- Influenţa poziţiei continentului în
prezenţaşi structurarea componentelor
fizico-geografice
- percepţia diversităţii peisajelor de la nordul polar la sudul
- Rolul orografiei în distribuirea şi manifestarea unor
componente ale cadrului natural şi de aici varietatea
ecoistemelor, îndeosebi a celor terestre
- Apele, purtătoare de energie şi suport biotic pentru întregul
înveliş.
- Componentele cadrului natural şi importanţa lor în peisajul
resurselor naturale, valorificare, dar şi conservare şi protecţie.
- Indeditul ariilor protejate europene, măsuri de atentă
valorificare şi protecţie.
1.1. Poziţia geografică, vecini, ţărmuri
Deşi nu trece spre sud de latitudinea subtropicală Europa se
extinde suficient spre nord pentru a consemna în structura sa
peisagistică numeroase caractere de o neasemuită frumuseţe.
Prin urmare, Europa este situată în întregime în emisfera
nordică, desfăşurându-se pe circa 35° latitudine (aproximativ
4000 km) între Nordkyn (71°08itudine nordică) până la Capul
Tarifa din dreptul strâmtorii Gibraltar (36° latitudine nordică)
sau Matapan din Grecia. Limitele extreme, estică şi vestică,
prin urmare în longitudine continentul se desfăşoară între
67°30 lontudine vestică, adică promontoriul (capul) Roca din
peneinsula Iberică-regiunea Estremadura din Portugalia (la
vest de Lisabona, la circa 50 km). Între aceste extremităţi
distanţa trece de 6000 km.
Între aceste extremităţi Europa se învecinează cu continentele
Africa în Sud dacă luăm în seamă Marea Mediterană, Asia în
sud-est (culmile Caucazului) şi Est dincolo de Marea Neagră
(culmile Uralului). Spre vest şi nord Europa este înconjurată
de Oceanul Atlantic şi Oceanul Arctic, importante căi de
legătură şi schimburi cu continentele pe care acestea le
separă. Europa este o masă continentală, destul de articulată,
cu multe posibilităţi de pătrundere spre interiorul
continentului (mările Baltică, Neagră) cu impresionante
peninsule (Scandinavă, Iberică, Italică), dacă nu chiar toată
Europa este o peninsulă raportată la continentul Asia, de care
este strâns legat (Eurasia). Etinderea mare a cliamtului
temperat, la care se adaugă şi cel mediteraneean a avut urmări
majore în popularea, dar şi repartiţia şi concentrarea
populaţiei inclusiv a oraşelor. În legătură cu ţărmurile, au o
origine foarte diferită (fjorduri, riass, estuare, dalmatic, delte
etc) cu un peisaj corespunzător latitudinii şi cu o utilizare
diferenţiată.
1.2. Cunoaşterea continentului.
Se pare că primele informaţii edspre continentul european,
respectiv asupra Europei Sudice le avem de la fenicieni.
Insula Cipru constituia un refugiu, o escală în periplurile lor
din Mediterana, cum la jumătatea mileniului al doilea îi găsim
pe fenicieni şi în insula Creta în Marea Adriatică. În aceeaşi
perioadă descoperă Italia şi multe insule din jurul acesteia,l
strâmtoarea Gibraltar, peninsula Iberică ajungând la Atlantic
şi probabil în insulele Britanice.
1
Urmează grecii care s-au răspândit etc. A urmat o perioadă de căutări şi descoperiri care au
mai întâi în lumea sudică, ţărmul îmbogăţit treptat patrimoniul cunoaşterii geografice a
balcanic, italic suprapunându-se pe continentului Europa.
alocuri escoperirilor feniciene. Este
sigur că Pyteas reprezintă
descoperitorul insulelor Britanice.
Vechii greci descoperă, mergând în
lungul ţărmului Mării Negre gurile
Dunării, Nistrului, Niprului, Crimeea.
Romanii, în afara locurilor cunoscute
până în secolul al II-lea î.e.n., mijlocul
secolului I î.e.n. îi consacră drept
descoperitori în Galia, Germania
(culoarele Rhinului, Elbei), Iutlanda,
Polonia (în general regiunea Balticei).
Urmează la începutul sec. II e.n.
descoperiri în Europa Estică
(răsăriteană sau Sarmaţia) (Volga,
marea Caspică).
Către Marea Nordului şi Marea Albă
(sec. IX-X), se îndreaptă normandul
Other. El descoperă litoralul
norvegian, a ajuns pe litoralul
peninsulei Kila. În a doua jumătate a
sec. IX regele Harold descoperă
Islanda (Ţara de gheaţă) iar Erik cel
Roşu (anul 920) descoperă Groenland.
În secolul al X-lea se remarcă arabul
Masadi care aduce cunoştinţe despre
Europa Răsăriteană, Caucaz, apoi
Idrisi (1100-1166), Iakuţ (1179-1229)
(bazinul Mediteranei), Ibn al Vardi în
al cărei mapamond, conturile Europei
sunt mai exacte, Ibn Battuta
(Călătoriile lui Ibn Battuta).
Secolele XII-XV dau posibilitatea
ruşilor să descopere tot ce se află în
partea nordică a Europei (I. P.
Maghidorici, 1959) adică regiunea
Novgorod, Peciora, Karelia etc
(inclusiv Siberia).
Secolul al XIX-lea şi începutul
secolului al XX-lea aduce spre
cunoaşterea omeniriii, prin
intermediul exploratorilor ruşi a unor
insule şi arhipelaguri din Arctica
euroasiatică (Novaia Zemlea,
Novosibirsk, Ţara lui Franz Iosef,
insule din Marea Kara, Severnaia
Zemlea ş.a)
După 1955 printre descoperirile
importante se numără: descoperirea
lanţului muntos submarin Lomonosov

2
1.3. Entitatea tectonică şi Europa este un continent, în care coexistă structuri vechi de
structurală platformă dintre care cele mai vechi, precambriene Scutul Baltic şi
Sarmaţia şi structuri noi, de orogen reprezentate de sistemele
muntoase aparţinând cutărilor alpine.
Unităţile de platformă (Podişurile Suediei, Finlandei, Câmpia
Rusă), nu au mai cunoscut post genetic decât mişcări epirogenetice
pozitive şi negative asociate cu rupturi, însoţite nu rareori de
vulcanism.
Tectonica, matrice Unităţile de orogen au fost asociate ulterior cu mişcări ample
provocând intense modificări tectono-structurale însoţite de apariţia
primordială
unor mari bazine de afundare, vulcanism. Lângă Scutul Baltic şi
Sarmaţia s-au alăturat treptat structurile caledonice şi hercinice şi
apoi, spre sudul Europei cele alpine. De aceea deseori în structurile
mai noi, vom întâlni părţi din cele anterior consolidate (ex. între
Structura şi relieful - aliniamentele alpine iberice întâlnim masive mediane paleozoice).
reflectare a tectonicii Însăşi proporţiile diferitelor structuri sunt diferite fie pe direcţie
nord-sud fie vest-est.
Rezultă că marile unităţi morfostructurale se identifică
treptelor geomorfologice majore ale continentului, adică câmpiile
deseori etajate, căpătând caracter de podiş şi cea a munţilor.
În general câmpiile (Câmpia Rusă, Câmpiile şi podişurile
Fenoscandiei, Câmpiile Daneză şi Germano-Polonă) au un
fundament foarte vechi sau vechi (precambrian, paleozoic)
predominant cristalin, cu cuvertură mezoneozoică la suprafaţă, cu
relief predominant glaciar şi fluvio-glaciar.
Regiunile muntoase aparţin: fie etapelor de formare
caledonică şi hercinică, prezentându-se sub forma unor blocuri
stabile, consolidate, antrenate în perioada terţiar - cuaternară
diferenţiat de mişcări epirogenetice asociindu-le cu vulcanism, fie
geosinclinalului alpin (orogeneza alpină). Sistemul alpin european
(Pirinei – Alpi – Carpaţi – Apenini – Balcano-Dinaric) include şi
masive paleozoice, rupte mai ales din lumea hercinică, şi antrenate
în masa acestor noi cutări. Şi aici, dar cu deosebire în sistemul alpin
formele dominante de relief sunt cele glaciare şi fluviatile,
Unităţile morfostructurale ale Europei (după N. cuaternare şi actuale. Lor li se adaugă relieful litoral (marin,
Caloianu şi colab., 1982):
1 – câmpii de platformă (1a – Câmpia cristalină baltică;
lacustru) dar şi cel eolian şi antropic.
1b – Câmpia Europei de Est; 1c – Câmpia Germano-
Poloneză); 2 – sisteme montane paleozoice (2a –
masivele caledoniene joase şi mijlocii, cu câmpii în
depresiunile-bazinele intercalate; 2b – masive joase şi
mijlocii hercinice, cu câmpii în depresiunile-bazine
intercalate); 3 – sistemul montan alpin (3a – grupa
nordică, integral alpină; 3b – grupa sudică, cu masive
paleozoice persistente)

În subcapitolul parcurs am prezentat importanţa aşezării şi

extinderii în latitudine a continentului, pentru a desprinde mai
departe rolul acesteia în distribuţia climei, vegetaţiei şi solurilor de
la latitudinea polară la cea subtropicală (mediteraneană).
- am prezentat zonele biopedoclimatice înscrise în
latitudinile respective, în ideea de a le cunoaşte locul şi conţinutul;

3
 - am dorit să vă informaţi dar să realizaţi şi legături,
conexiuni între componente, dependenţa unora de altele etc.
- în aceste condiţii vă veţi deprinde cu analiza peisajelor,
expresie spaţială la un moment dat a relaţiilor dintre ele.

a. Zona biopedoclimatică polară şi subpolară

1.4. Zonalitate biopedoclimatică Se desfăşoară în lungul litoralului nordic, scandinav, nordul
Câmpiei Est-Europene etc. Se detaşează printr-o climă cu vară scurtă
şi răcoroasă, cu iarnă foarte lungă, rece şi întunecoasă. Temperatura
lunii celei mai calde este cuprinsă între 10° ... 13° iar cea medie
anuală 0° şi sub 0°. Precipitaţiile nu depăşesc 500 mm/anual căzând în
bună măsură sub formă de zăpadă. În extremitatea nordică zăpada
poate să cadă 9-11 luni pe an. Permanente sunt masele de aer
arctic. În condiţiile amintite în regiunea arctică cresc muşchii şi
lichenii (Polytrichum, Cladonia), tufişuri de Betula nana, Salix glauca.
Unele elemente de tundră înaintează spre sud datorită şi curenţilor
reci de aer. Se întâlnesc soluri gleice, poligonale, mlăştinoase.
b. Zona biopedoclimatică temperată
Se desfăşoară sub forma unei fâşii pe direcţia vest-est cu
diferenţieri regionale:
 clima temperată rece (boreală) cuprinde Scandinavia, aproape
toată Norvegia, Suedia şi Finlanda, jumătatea nordică a Câmpiei Est-
Europene până la Ural. Limita sudică a acestui subtip climatic trece
prin preajma oraşelor Oslo, Helsinki, St. Petersburg, Perm.
Temperaturile peste 10° sunt întâlnite în circa 120 zile pe an.
Anotimpul rece are mai mult de 6 luni, cu ierni lungi, veri scurte,
relativ umede. Aici se dezvoltă pădurile de conifere cu molid
european care, spre est este înlocuit prin molidul siberian (Picea
obovata) şi pinul în staţiunile mai uscate. Stratul subarbustiv are în
componenţă şi specii de Ledum, Vaccinium. Sub pădurile de
conifere se găsesc podzoluri şi solurile podzolice.
 în sudul subzonei climatice amintite se desfăşoară
subzona climei temperate a pădurilor de foioase cu vară
răcoroasă, iarnă nu prea lungă dar rece şi precipitaţii suficiente
tot anul. Pe litoralul norvegian se întâlnesc păduri de mesteacăn
iar în Arhipelagul Britanic, Franţa, Belgia şi Danemarca păduri
de stejar şi mesteacăn pe soluri lutoase, apoi carpen şi fag.
 între 50°-60° latitudine nordică apar pădurile de amestec,
foioase cu pin şi molid. În Europa Centrală fagul reprezintă specia
pădurilor zonale şi ocupă în general locurile joase. În partea
vestică a Europei Orientale condiţiile climatice au înlocuit fagul
cu carpenul iar şi mai spre est cu stejarul. Tot în Câmpia Est-
Europeană trecerea de la conifere spre foioase se face prin pădurile
de amestec.
Pădurea acoperă locurile drenate, mai înalte iar stepa locurile
plane pe soluri relativ grele. În diagrama climatică apare o perioada
uscată, volumul precipitaţiilor fiind depăşit de evapotranspiraţie. Se
întâlnesc cernoziomuri, soluri castanii etc.
 în acelaşi tip al climei temperate este inclusă şi clima de
stepă cu contraste termice şi precipitaţii reduse.
Având în vedere importanţa majoră a acestor două componente meteo-
climatice asupra vegetaţiei, a structurării acesteia, stepa se diferenţiază
în stepa umedă cu iarna rece în sudul Câmpiei Ruse; stepa uscată cu
iarnă rece în nordul Mării Caspice şi stepa semideşertică cu iarnă
ece în jurul Caspicei. După asocierea speciilor componente pot fi
separate: stepa cu negară, cu negară şi păiuş, cu graminee, pelin şi
muşeţel. Dintre speciile frecvent întâlnite în aceste asocieri
amintim: Stipa, Bromus, Koeleria, Festuca.
În clima de stepă este cuprinsă şi cea a semideşerturilor din
regiunea Mării Caspice. Pe nisipurile mobile şi semifixate cresc plante
de săratură şi de nisip ca: Salicornia, Suaeda, Aristida, Anabasis.

4

Zonalitatea biopedoclimatică
în continentul Europa este impusă de
dezvoltarea latitudinală între lumea
polară şi cea mediteraneeană,
asociată cu extinderea longitudinală
strâns legată de continentul Asia
(Eurasia).
Unele diferenţieri care apar în
structura biopedoclimatică sunt
introduse de factori regionali (locali)
precum: prezenţa oceanelor şi
mărilor inclusiv a curenţilor,
vânturilor din limita acestora, a
înălţimilor muntoase implicit a
gradului de dispunere, fragmentare,
expunere etc, a unor importante
resurse de apă (fluvii, acumulări-
lacuri etc).
1.5. Sisteme hidrografice
importante
Rolul canalelor în sistemul
hidrografic european
1.6. Resurse naturale, componente
ale mediului şi peisajelor
c. Zona biopedoclimaticd mediteraneeană
Cuprinde o parte a Peninsulei Iberice, Insulele Sardinia şi
Corsica, Sudul Franţei, jumătatea sudică a Italiei, Grecia, şi sudul
Bulgariei, vestul Peninsulei Balcanice.
Cad ploi de iarnă aduse de centrele ciclonale, îngheţurile sunt
episodice dar apar şi zăpezi uneori abundente (vezi anul 1991).
Caracteristice în vegetaţie sunt tufişurile de garriga (sudul Franţei),
frigana (Grecia), tomillares (Spania). Nu lipsesc pădurile sclerofile
cu Quercus ilex, Quercus suber, Quercus coccifera. Dintre ierburi
şi arbuşti destul de răspândite sunt: Rosa sempervirens, Olea
oleaster, Chamerops humilis (singurul palmier european), Leymus
racemosus. În afara solurilor castanii apare pe calcare terra rossa.
În regiunile muntoase există o etajare a vegetaţiei cu
diferenţieri mai mult sau mai puţin importante de la o regiune la alta.
Spre exemplu în Munţii Alpi pe versantul nordic etajarea are
următoarea componenţă de la poale spre etajul alpin: stejar, fag, molid,
etaj alpin; în Alpii Centrali lipsesc foioasele, etajele fiind alcătuite din:
pin, molid, larice şi zimbru, urmându-le etajul alpin. Pe versantul
sudic dispar coniferele în favoarea foioaselor, astfel: păduri sclerofile,
stejar pufos, fag, etaj alpin. Se constată deci lipsa bradului din Alpii
Centrali şi a molidului din Pirinei şi Apenini, acesta din urmă fiind
foarte răspândit în Alpii Centrali.
În Scoţia, 1/3 din suprafaţă este ocupată de tufărişurile cu
Calluna vulgaris, tufărişuri de tip „heide” (care reprezintă stadii de
degradare a pădurilor de foioase) folosite azi pentru vânătoare şi
păşune. Sub aceste tufişuri se întâlnesc soluri sărace, acide. La
contactul cu stepa, pădurile de foioase se asociază cu elemente ale
acesteia alcătuind stepa ierboasă cu păduri izolate, adică silvostepa.
Europa este străbătută de câteva râuri (fluvii) – Volga,
Dunărea, Rhinul, Rhônul, Elba, Vistula ş.a. - care, cu unele
excepţii, includ în bazinele lor hidrografice cea mai mare parte din
suprafaţa continentului.
Cu un regim hidrologic influenţat de condiţia climatică în
principal, râurile continentului introduc numeroase diferenţieri nu
numai în peisaj, fie şi numai ca sursă de apă (umiditate), ci şi în
potenţialul economic al unor regiuni şi ţări în care se găsesc sau
prin care trec.
Cel puţin în activităţile de transport, râurile, dar şi lacurile,
sunt asociate deseori cu canale, poate al doilea sistem hidrografic
important după râuri. Cu mici întreruperi, ele leagă estul de vestul
Europei sau nordul de sud.
Lacurile, indiferent de geneza cuvetei lor: tectonice (ex. L.
Balaton, L. Onega), vulcanice (Sf. Ana, Bolsena), carstice (în Alpii
Dinarici) şi tectono-carstice (ex. L. Ohrid), glaciare (Como, Garda)
etc. reprezintă un suport geografic al peisajului, dar şi un potenţial
component în viaţa economică a unei regiuni.
În întregime, componentele cadrului natural reprezintă într-
un fel sau altul resurse pentru societate, fie sub formă naturală, fie
prelucrate, fie regenerabile, fie epuizabile (neregenerabile). Ele
constituie în bună măsură suportul material al societăţii. În acelaşi
timp, ele însele sunt componente ale peisajelor.
Mediile naturale în Europa se succed de la nord la sud după
cum urmează: mediul polar (arctic), mediul temperat şi mediul
subtropical (meditera-neean).
Transpunerea spaţială a mediului, adică reflectarea lui
teritorială, se realizează prin peisaje.
În funcţie de extinderea în latitudine a Europei şi de prezenţa
unor mări marginale, în spaţiul european se diferenţiază o serie de
5

Climatele Europei (după N. Caloianu şi Colab., 1982):
Zona arctică (1); zona subarctică: 2 – climat de tip
oceanic; 3 – climat de tip continental; zona temperată: 4
– climat oceanic (atlantic); 5 – climat de tranziţie; 6 –
climat continental; 7 – climat continental excesiv; zona
subtropicală (subzona mediteraneană): 8 – climat de
nuanţă oceanică; 9 – climat de nuanţă continentală;
climă montană din cuprinsul diferitelor zone (10).
Foarte important
de reţinut
Teritoriul
peisaje naturale. Peisajele au trăsături proprii care le deosebesc
unele de altele.
De la nord la sud, se individualizează: peisajul arctic,
peisajul temperat-oceanic, peisajul temperat-continental, peisajul
de semideşert şi peisajul mediteraneean.
Peisajul arctic cuprinde insula Islanda, nordul Peninsulei
Scandinavice, peninsula Kola şi nordul Câmpiei Europei de Est.
S-a dezvoltat în condiţiile
zonei de climă rece, vegetaţiei de tundră, de silvotundră (tufişuri
lemnoase scunde de salcie, mesteacăn), a solurilor şi faunei
specifice.
Peisajul temperat-oceanic se întinde pe faţada vestică a
continentului european. Aici este domeniul climatului oceanic şi al
pădurilor de foioase (îndeosebi de fag), dezvoltate pe cambisoluri şi
argiluvisoluri. Defrişările au redus suprafaţa forestieră; în locul
pădurilor au apărut ierburile, iar în zonele de ţărm landele.
Peisajul temperat-continental ocupă cea mai mare
suprafaţă a Europei. Climatul prezintă un caracter continental din
ce în ce mai accentuat de la vest spre est.
Taigaua, unde trăiesc numeroase animale cu blănuri scumpe,
spodosoluri, sărace în humus şi lipsite de fertilitate, caracterizează
cea mai mare parte a Peninsulei Scandinavice şi aproape jumătate
din Câmpia Europei de Est.
Pădurile de foioase alcătuiesc o fâşie mai lată în jumătatea
vestică a continentului, care se îngustează treptat spre Munţii Ural,
pe măsură ce climatul temperat capătă un caracter din ce în ce mai
continental. Se dezvoltă pe cambisoluri şi argiluvisoluri.
Pe măsură ce uscăciunea climatului se accentuează, pădurile de
conifere şi de foioase sunt înlocuite de stepă. Acestea se întâlnesc
în Europa Centrală şi Estică, anume în estul Câmpiei Române şi în
sudul Câmpiei Europei de Est. Peisajul de semideşert se continuă
din Asia pe o mică suprafaţă a Europei, în câmpia din nordul Mării
Caspice. Aici, unde cantitatea anuală de precipitaţii nu depăşeşte
300 mm, verile sunt foarte călduroase, iar iernile foarte geroase;
peisajul are un aspect dezolant, cu o vegetaţie alcătuită din plante
de sărături şi de nisip, ce cresc pe soluri semideşertice şi nisipuri
mobile.
Peisajul mediteranean, întâlnit în sudul Europei, are climat,
vegetaţie, faună şi soluri specifice, care îl deosebesc de celelalte
tipuri de peisaje.
Creşterea numerică a populaţiei, dezvoltarea oraşelor, a
industriei, agriculturii ori a căilor de transport au produs modificări
ale peisajelor naturale. Unele din acestea se găsesc în armonie cu
elementele naturale, dar altele (defrişările masive, deversările de
substanţe toxice în ape, aer sau pe sol, păşunatul intensiv etc.)
provoacă mari dezechilibre care duc la degradarea mediului natural
în ansamblul său. Societatea omenească are un mare rol în
remedierea zonelor degradate şi mai ales în preîntâmpinarea unor
astfel de dezechilibre în natură.
Peisajele europene reprezintă o reflectare a condiţiilor
generale ale mediului la nivelul teritoriului iar teritoriul este unul
din atributele definitorii ale spaţiului geografic. În general,
teritoriul este conceput ca suprafaţă, suport al fenomenelor şi
proceselor geografice. În această interpretare el nu poate fi
identificat cu ceea ce se află pe el, adică resurse naturale şi umane.
Principala calitate a teritoriului este de resursă spaţială, pentru
amplasarea amenajărilor.
6

2. Originea, repartiţia şi gradul de concentrare a populaţiei
în spaţiul european
Originea populaţiei
 Drumuri preistorice
 Civilizaţia mării
 Civilizaţia alpină
Importanţa teritoriului este foarte mare, deoarece el este
strict limitat, nu poate fi extins şi nici înlocuit. În prezent se
constată un deficit de teritoriu. Pe lângă aspectele globale ale
deficitului de teritoriu se numără şi deficitele funcţionale ale
acestuia, adică deficienţa pentru construcţii urbane sau industriale,
agricole etc. În legătură cu aceasta, foarte importantă este
determinarea potenţialului teritorial.
Se poate vorbi de existenţa omului pe meleagurile europene
încă din paleoliticul inferior (eolitic), cunoscută fiind specia de
hominid, un precursor al omului. Odată cu paleoliticul târziu şi
mezoliticul se identifică preocupări ca vânatul, apoi recoltarea unor
produse vegetale (economia agricolă) şi creşterea animalelor. Se
impune omul de Neanderthal (noua epocă de piatră sau barbaria).
În epoca bronzului s-a detaşat civilizaţia Mării Egee cu varietatea
de culturi (prototracică, cunoscută pe valea Mariţei – Tracia,
protomacedonică – în Macedonia şi Thessalia, protoeladică –
Grecia centrală, Pelopones). Cultura bronzului este o infuzie
orientală în lungul văilor Mariţei şi Dunării, ca şi pe coasta
Mediteranei. Epoca fierului – a vieţii preistorice – se exprimă prin
culturile Hallstatt (Austria) şi La Téne (a doua epocă a fierului -
Elveţia) remarcate prin figuri expresioniste, dezvoltarea
agriculturii.
De acum sunt folosite drumurile preistorice (Coasta
Mediteranei, Poarta Carcasonne spre Bretagne şi Anglia, culoarul
Rhône, Marea Adriatică – Alpi – Rhin, Vardar – Sava – Panonia
etc.) în procesul de difuziune şi penetraţie a unor elemente de
civilizaţie spre inima Europei.
Pătrunderea altor civilizaţii în Europa, influenţând-o în mare
măsură, s-a datorat şi navigaţiei. Însăşi mişcarea curenţilor marini a
impulsionat circulaţia costieră.
7
 În Europa se vorbeşte de civilizaţia mării ca fenomen propriu
european extrapolat şi la alte regiuni (ex. Bengalia), după cum se
vorbeşte în acelaşi sens şi de civilizaţia alpină. Civilizaţia mării
poate fi remarcată prin rolul foarte important jucat de republicile
Veneţia, Genova, Pisa. De la ţărm, prin căile de penetraţie amintite,
valuri de componente ale civilizaţiei pătrund continuu în Europa,
adăugându-se fondului existent. Se remarcă în mod deosebit rolul
insulei Creta, loc de întâlnire a civilizaţiilor bizantină, veneţiană,
turcă, arabă etc.
Rolul jucat de Marea Mediterană (Mare Nostrum), care a
constituit un liant permanent între lumea latină, greacă, musulmană,
lumea iberică veche etc. a fost de excepţie. Valenţele acestor lumi
s-au transferat unele asupra altora, încât cel puţin în latura spirituală
a uneia se regăsesc elemente aparţinând celeilalte.
Civilizaţia alpină, cu elementele sale de fond – păstoritul şi
prelucrarea lemnului – a dezvoltat spiritul de comunitate, de
asociere, de interferenţe. Însăşi apariţia aşezărilor în inima
Pirineilor, ultima „supra-vieţuitoare” fiind Andorra, demonstrează
acest fapt. Pirineii, dar mai ales Alpii, deşi au constituit o lume
fragmentată de dialecte, religii, tradiţii, etnii, formaţiuni statale, au
sintetizat ceea ce numim lumea alpină.

Număr, densitate Europa a cunoscut etape (momente) importante în evoluţia

numerică (1650 – circa 100 milioane locuitori; 1800 – 187 mil.
loc.; 1900 – 400 mil. loc.; 1930 – 355 mil. loc., datorită migraţiei
puternice spre alte ţări şi continente; 1981 – 488 mil. loc.).
Există un interval (1800 - 1950) când Europa a fost părăsită
de circa 45 - 50 mil. locuitori, urmată de câteva perioade de
reîntoarcere a europenilor cu ocazia decolonizării.
În 1992, Europa deţinea circa 17% din populaţia globului,
pentru ca în 1996 procentul să scadă la 12,5%.
Faţă de un spor natural redus, în jurul valorii de 1 0/00, există
mari diferenţieri între ţări şi regiuni.
Densitatea medie a populaţiei este de 69,4 loc/km2, ceea ce
înseamnă o valoare ridicată raportată la media mondială.
Pe mari compartimente europene, repartiţia populaţiei este
aproximativ următoarea: Europa Nordică circa 23 mil. loc.; Europa
Vestică circa 146 mil. loc.; Europa Centrală 186 mil. loc.; Europa
Sudică 158 mil. loc.; Europa Estică 241 mil. loc. (datorită aportului
Rusiei – partea europeană, cu aproape jumătate din valoare – 112
mil. loc.).
Pe ţări apar mari deosebiri în sensul că valorile densităţii trec
de 14000 loc./km2 în Monaco, 2273 loc./km2 în Vatican, 1089
loc./km2 în Malta, 350 loc./km2 în Olanda şi coboară la 2,4 loc./km2
în Islanda. Valori mari ale densităţii sunt înregistrate şi de regiuni
care concentrează importante activităţi industriale, comerciale şi de
transport, cum sunt: deltele (cazul deltei estuarice Rhein-Maas),
Pad; bazinele carbonifere Lancashire, Lorena, Ruhr; complexele
portuare Liverpool, Anvers, Genua.
Dacă unele regiuni constituie arii de mare atracţie din altele
prin migraţii definitive, temporare, sezoniere (pentru muncile
agricole), se dislocă un număr de locuitori cu tendinţă de ridicare
a valorilor absolute ale populaţiei altor regiuni. Există, de
asemenea, arii de atracţie unipolare (München, Paris), multipolare
(Silezia Superioară, Ruhr).
Din cele 75 de state europene, 35 au astăzi o densitate a
populaţiei peste media europeană, dar şi ţări, cum sunt majoritatea
din Europa Nordică, cu valori reduse ale densităţii populaţiei.

8
Arii de concentrare
 Nuclee de polarizare
 Regiuni de concentrare
 Axe urban (-industriale)
 Areale litorale
Mişcarea naturală şi mişcarea
migratorie
Mişcarea naturală presupune:
 natalitate
 mortalitate
 spor natural
Mişcarea migratorie presupune:
 migraţiune internă
 migraţiune internaţională
 monopolară
 multipolară
 sezonieră
Există nuclee de polarizare (Viena), axe urban-industriale
(Rhône-Saône, Rhein-Maas, Londra-Liverpool), zone de
concentrare a populaţiei (Axa Rhenană).
Există regiuni de concentrare şi nuclee de polarizare (ex.
Randstad-Holland – valori care ajung în unele areale la 1500
loc./km2; Viena, Moscova, Barcelona, Atena), axe urban -
industriale, de mare concentrare a populaţiei, astfel: Macroaxa
Rhenană (circa 5000 loc./km2 în conurbaţia Rhein-Ruhr), Axa
Volgăi, Axa Rhônului, cu o concentrare mare în deltă şi pe riviera
Nice-Cannes; aliniamentul Liverpool-Birmingham-Londra, Axa
Dunării (Linz-Viena), Axele Subalpină şi Subjurasiană (Elveţia),
regiuni de contact fizico-geografic etc., areale litorale îndeosebi în
Europa de Vest şi Sud (Londra, Anvers, Rotterdam, Istanbul,
Genua, Veneţia, Hamburg).
Din punct de vedere al mişcării naturale, Europa înregistrează
valori mult reduse ale natalităţii şi valori medii ale mortalităţii.
Rezultă în acest fel un spor natural cu valori negative în multe din
ţările europene. Sunt ţări cu un spor natural peste 15-20‰ (Estonia,
Bulgaria ş.a.), dar şi ţări cu un spor natural negativ (Ucraina -
6,1‰, Bulgaria – 5,3‰ ş.a.). Oricum, Europa Nordică şi Vestică au
un spor natural pozitiv, iar cea estică negativ.
De-a lungul timpului, o serie de factori, printre care mai
importanţi sunt cei socio-economici (conflictele mondiale sau chiar
regionale, revoluţiile tehnico-ştiinţifice, schimbări socio-politice
etc.), au influenţat într-un sens sau altul evoluţia sporului natural.
Cu precădere, procesul a început în Europa de Vest şi mai
târziu în restul continentului. La acestea din urmă, în faza de
posttranziţie spre economia de piaţă, natalitatea, cu repercusiuni
negative în valoarea sporului natural, a scăzut foarte mult. În
acelaşi timp, mortalitatea cunoaşte şi ea creşteri (Rusia 14‰,
Belarus 13‰), cauzele fiind multiple.
Procesul de industrializare, mai izolat la început şi
generalizat după aceea, cele două confruntări mondiale, inclusiv
schimbările geopolitice apărute ulterior, dinamica societăţii în
fiecare din ţările europene au generat deplasări importante,
uneori tensionate, ale populaţiei dintr-un continent în altul, dintr-o
ţară sau regiune în alta. Ele s-au desfăşurat la nivelul ţării
(migraţiune internă definitivă şi temporară etc., migraţiune
sezonieră pentru activităţi în domeniul agricol sau migraţie
internaţională - ex. pentru muncă). Aceasta din urmă a cunoscut
cele mai diverse forme în diferite epoci, astăzi procesul având
dimensiuni şi direcţii mai restrânse, dar şi forme nu rareori
restrictive.
9
2.1. Oraşe Cu o medie de circa 70% populaţie urbană, Europa
reprezintă un continent de referinţă din acest punct de vedere
amintind câteva oraşe reprezentative pentru peisajul urban
european (Londra – peste 7 mil. loc.; Paris – peste 8 mil. loc.;
Moscova – peste 10 mil. loc.), întregind aspectul de înalt grad al
urbanizării. Multe sunt rodul civilizaţiei romane deşi prima
generaţie de oraşe a apărut în antichitate în Grecia în sudul Franţei
şi Italiei în bazinul Mării Negre (ex. Histria, Tomis ş.a.). Vorbim
succesiv de oraşele cretane, etrusce, oraşele greceşti, cele feniciene,
oraşele romane.
Au urmat generaţiile: Evului Mediu, după căderea
Imperiului Roman; oraşele arabe, oraşele medievale ale lumii
creştine etc. care s-au extins treptat spre estul şi nordul Europei un
impact deosebit avându-l colonizarea germană, urmată apoi de
Origine consecinţe pozitive în procesul urbanizării impuse de prima
revoluţie industrială.
Dezvoltarea industriei, a unei economii industriale în
general, a impulsionat procesul urbanizării în cele mai neaşteptate
regiuni generând oraşe cu totul noi lângă altele deja consacrate (ex.
Nowa Huta - Polonia).

Poziţia în sistemul condiţiilor fizico-geografice şi mai ales

potenţialul resurselor existente, au influenţat apariţia entităţilor
urbane dar strâns legate de condiţiile istorice, socio-economice, de
Funcţionalitate conjunctura momentului. S-au impus treptat predilecţiile spre
dezvoltarea unor activităţi fie industriale, comerciale, agricole, fie
cultural-administrative etc. De aici şi până la a se contura o anumit
funcţie, precumpănitoare, nu a trecut mult timp. La toate acestea se
adaugă experienţa forţei de muncă şi capacitatea de a se adapta,
reforma continuu ca răspuns la noi exigenţe economice sau de altă
natură ale timpului şi locului.
Dacă apreciem retrospectiv putem spune că, spre exemplu unele
oraşe, ca cele romane aveau la început funcţii politice, militare,
administrative şi mai apoi economice. Un început de secol XI
imprimă caracterul (funcţia) comercial-multor oraşe, evident
porturi (ex. Genua, Anvers, Marsilia etc.) cu unul din apogeu – ale
vremii, într-o regiune bine conturată şi anume lumea Hanseatică.

Actual şi perspective Odată cu aceasta ascensiunea fenomenului urban din care nu

lipsesc oraşe precum Hamburg, Bremen etc. a fost
precumpănitoare.
Revoluţia industrială strâns legată de dezvoltarea
transporturilor impune mai ales această funcţie, îndeosebi în ţări ca.
Marea Britanie, Germania, Franţa redimensionând nu numai
funcţional oraşele. Destul de timpuriu o serie de oraşe (ex. Londra,
Paris) concentrează pe lângă funcţia de capitală şi cea politică,
alături de cea comercial-portuară, treptat asociată şi cu cea
financiară, după cum interesant este şi „schimbul” funcţiilor ca spre
exemplu între Moscova şi Sankt Petersburg.
Deşi oraşele actuale depăşesc destul de mult numărul de
20.000 cu peste miliarde de locuitori. Oricum, Europa reprezintă
continentul cel mai urbanizat, cu o aşezare geografică extrem de
diferită chiar şi a oraşelor mari.
Ca structuri teritoriale, întâlnim aglomeraţii urbane,
conurbaţii, megalopolisuri, complexe metropolitane polinucleare
(ex. Randstad – Holland; macroaxa Rhenană etc.).
Formelor de grupare urbană modernă se include funcţia
actuală a serviciilor. În oraşele reprezentative ale continentului,

10
. un proces continuu de adaptare la exigenţele societăţii moderne,
2.2. Particularităţi ale economiei
regionale
Diferenţieri regionale în: Europa
Nordică, Europa Vestică, Europa
Centrală, Europa Estică, Europa Sudică,
Europa de Sud-Est
această funcţie ocupă cu mult peste 50%
din forţa de muncă. În acelaşi timp, există
multe centre urbane schimbându-şi până la dispariţie funcţii
inoportune
Secolul al XX-lea a marcat în general o dinamică accentuată
a pieţei mondiale, fie că este vorba despre resurse, produse finite,
servicii etc. Totuşi, câteva caracteristici au determinat structura şi
fluxurile de materii prime, produse etc., cantităţile acestora,
partenerii, însoţite de consecinţe:
- limitarea resurselor exploatate din diverse motive (epuizare,
apariţia unor inconveniente în ceea ce priveşte exploatarea lor,
costuri mult reduse dacă se importă etc.);
- dispariţia unor pieţe de desfacere pentru multe ţări
europene, îndeosebi cele desprinse din regimul socialist, a
determinat inflaţia pe piaţa internă a unor produse altădată
exportate, cu consecinţe nedorite pe piaţa internă etc.;
- infuzia puternică a unor produse străine, deşi unele
solicitate, scoate din circuit, datorită costului mai redus,
întreprinderi producătoare a unor astfel de bunuri cu consecinţe
dramatice în plan social. Este una din consecinţele economiei de
piaţă, concurenţiale.
- nu în ultimul rând conflictele, multe de natură politică şi
militară, au restrâns şi schimburile economice, limitând drastic
posibilităţile menţinerii sau dezvoltării unor domenii de activitate.
Condiţiile fizico-geografice, alături de cele socio-economice,
istorice etc. au determinat apariţia unor diferenţieri regionale la
nivelul compartimentelor europene (Europa Nordică etc.) sau al
ansamblurilor geopolitice (Etat du Monde, 1992).
Întrucât condiţiile naturale constituie o premisă foarte
importantă în vederea desprinderii diferenţierilor regionale, este
necesar cel puţin să menţionăm unităţi naturale semnificative, pe
care într-o accepţie le putem numi la nivelul fiecărei regiuni
complexe geoeconomice (obiectul diferenţierilor regionale).
EUROPA NORDICĂ
3.1.Unităţi naturale importante ca peisaj:
Alpii Scandinaviei, Podişul Finlandei, Podişul Suediei,
Regiunea Centrală a Islandei, Câmpia Danemarcei
Alpii Scandinaviei şi litoralul norvegian se alungesc pe
marginea vestică a scutului fenoscandic, îndeosebi pe teritoriul
Norvegiei şi Suediei. Sunt cutări caledonice impuse prin culmi, cu
altitudini ce trec de 2000 m şi cu o parte căzută spre Atlantic.
Aspectul general este dat de prezenţa unor platouri, secţionate de
văi transformate succesiv de gheţari şi apa mării în fiorduri.
Nordul Alpilor Scandinaviei se remarcă prin: înălţimi care
depăşesc 2000 m, numărul mare al circurilor glaciare, fiorduri,
terase litorale suspendate, delte care preced sectorul de obârşie al
fiordului (ex. delta râului Tana din podişul Finmark); gheţari,
rămăşiţe ale vechii calote pleistocene, dar şi blocuri eratice, aşa
cum apar în arhipelagul Lofoten.
Clima oceanică, cu un plus de umiditate datorită circulaţiei
vestice şi sud-vestice, plus curentul cald al Golfului, introduce una
dintre importantele anomalii pozitive ale latitudinii (astfel încât
11
 temperaturile medii în luna ianuarie se menţin la 00C).
Acest fenomen face posibil, prin neîngheţarea apelor, un
transport maritim chiar şi în apele din nordul Mării Norvegiei.
În al doilea rând, Alpii Scandinaviei introduc o asimetrie
- fjorduri…Sogne climatică, separând vestul umed, oceanic, de estul din ce în ce mai
- delte…Tana continental.
- gheţari…(în) Lofoten
- anomalii pozitive ale Podişul Finlandei. Relieful s-a format ca urmare a acţiunii
latitudinii calotei glaciare (pleistocene). Înălţimile maxime sunt înregistrate în
- asimetrie climatică şi extremitatea nord-vestică (vf. Haltia, 1324 m). În general formale
biogeografică pozitive, cu aspect colinar, sunt în cea mai mare parte şiruri
morenaice care se desfăşoară pe sute de kilometri.
Principalele şiruri pornesc din sudul Finlandei ocolind Regiunea
Lacurilor. Ele poartă numele de Saalpauselka în estul, sud-estul
PEISAJE ţării şi Suomenselka în vest.
specifice latitudinii Clima Podişului Finlandei, temperat continentală este destul
de aspră mai ales în Laponia cu temperaturi medii ale lunii ianuarie
care coboară –190 în Laponia şi cu temperaturi cuprinse în luna
iulie cuprinse 170C la Helsinki şi 140C în regiunea lacului Inari.
Reţeaua hidrografică este reprezentată prin numărul foarte
LAPONIA
mare al lacurilor, moştenire a epocii postglaciare din care unele cu
Regiunea de dincolo de suprafeţe care trec de 4000 km2 (Saimaa).
Cercul polar Pădurea ocupă circa 69% din suprafaţa Finlandei. Circa 80%
sunt păduri de răşinoase din care pe primul loc se află pinul
silvestru instalat pe soluri turboase dar şi pe suprafeţe nisipoase.
- eschimoşi şi reni
- licheni şi muşchi Podişul Suediei. Ocupă cea mai mare parte a ţării
extinzându-se între Munţii Scandinaviei, Marea Baltică şi Golful
COLINE MORENAICE Botnic. Are fundament precambrian şi o cuvertură sedimentară care
la suprafaţă este formată din depuneri glaciare, lacustre şi maritime.
Saalpauselka În jumătatea nordică altitudinile sunt mai mari (823 m vf.
Dundret) dar scad în aceeaşi direcţie ca şi cele din sud, adică spre
Suomenselka
golful Botnic.
Văile sunt tinere având în vedere retragerea târzie a calotei
glaciare cu râuri paralele şi debit bogat, permanent ceea ce a uşurat
Barrskog foarte mult amenajările hidroenergetice.
(pădure boreală) Aproape în întregime peisajul caracteristic este cel al pădurii
păduri de pin şi de conifere (barrskog) formată din molid şi pin.
molid Peisajele de pădure se dezvoltă într-un climat temperat-
continental caracterizat prin temperaturi medii în luna ianuarie
cuprinse între –3° în sud şi –150 în partea nordică şi 10 în nord şi
170 în sud (Stockholm) cu o perioadă de vegetaţie de 7 luni.
Precipitaţiile sunt cuprinse între 250 mm în nord şi aproape 600
mm în sud.

12
 Regiunea Centrală a Islandei. Un podiş vulcanic cu vârfuri
(vulcanice), acoperite pe alocuri cu gheaţă.
Climă arctică, tundră şi specii de Betula şi Salix.

Câmpia Daneză. Caracterele reliefului sunt legate de ultima

modelare glaciară, care a dat naştere acumulărilor morenaice sub
forma unor coline sau câmpii joase uşor vălurite, cu impresionante
acumulări de nisipuri şi pietrişuri, dar şi blocuri eratice. Altitudinile
nu depăşesc 200 m în estul peninsulei Iutlanda.
Regiunea constituie un spaţiu de interferenţe active ale unor
mase de aer cu provenienţă arctică sau atlantică, unele reci şi
umede, altele uscate şi mai calde încât vremea este destul de
schimbătoare chiar în cadrul aceluiaşi anotimp. Pădurile de fag şi
stejar au fost înlocuite pe întinse suprafeţe cu terenuri agricole
culturalizând peisajul regiunii.

3.2. DIFERENŢIERI REGIONALE

NORVEGIA
Diferenţierile regionale ale Norvegiei rezultă din specificul şi
ponderea unor activităţi, a unor elemente de funcţionalitate, a
gradului de umanizare şi antropizare.
1. Regiunea Sud-Estică. Dominată de oraşul Oslo,
importantă regiune urbană cu o economie complexă. Oslo
antrenează o serie de centre (Drammen, Skien, Honevoss,
Sarosborg, Tonsberg, Lillehammer, Frederikstad) creând o reţea
funcţională din punct de vedere industrial (mari şantiere navale,
industria chimică, a celulozei şi hârtiei, construcţiilor de maşini),
comercial (nod de comunicaţii feroviare şi rutiere), cultural-
administrativ.
Agricultura, are în vedere creşterea animalelor pentru carne
şi lapte şi apoi cultura cerealelor (orezului) şi plantelor furajere.
2. Regiunea Vestică (inclusiv platforma continentală a Mării
Nordului). Cuprinde oraşe importante ale ţării: Bergen, Stavanger,
Trondheim centre de mare influenţă. Este o regiune dotată din
punct de vedre al resurselor naturale: zăcăminte de petrol şi gaze cu
rol deosebit în viaţa economică a ţării prin valorificare dar şi
export; minereuri de fier, cupru, zinc; potenţial hidroenergetic
minuţios valorificat; agricultură litorală, cultura unor plante în
Câmpia Jaeren (orz, orez, plante de nutreţ, cartofi), creşterea
animalelor (cornutele mari), pescuit; turism (gheţari, cascade,
fjorduri).

13
 3. Regiunea Nordică (Regiunea Laponiei în principal.
Aproximativ la nord de oraşul Narvik (dincolo de Cercul Polar).
O slabă concentrare a populaţiei. Activităţile principale sunt:
pescuitul, inclusiv prelucrarea peştelui (Trømso, Harstad, Narvik,
Bodø) exploatarea şi prelucrarea cuprului (Sulitjelma), valorificarea
lemnului (Trømso).

SUEDIA
Caracterele cadrului natural, împreună cu cele care privesc
populaţia, aşezările şi activităţile economice, au pus în evidenţă
două importante regiuni, astfel : Regiunea Norrland, înţelegând mai
ales Câmpia şi litoralul Golfului Botnic între Lulea şi Stockholm şi
Regiunea Sudică (Varmuland, Svealand, Gotaland şi Scania).
Regiunea Norrland. Aici domină câteva activităţi:
exploatarea şi prelucrarea parţială a minereurilor de fier şi
neferoase; exploatarea şi prelucrarea masei lemnoase cu obţinerea
celulozei şi hârtiei, mobilei, cherestelei etc.; valorificarea
energetică a reţelei de ape. Se remarcă centrele: Lulea, Pitea,
Hornefors, Sundsvall, Hudiksvall.
Regiunea Sudică. Foarte complexă din punct de vedere
economic. Aici se întâlnesc: industria (extractivă, energetică,
metalurgică, construcţii de maşini, chimică şi petrochimică, textilă).
Agricultura, mai ales în Scania, are caracter intensiv, asociindu-se
cerealicultura cu, cultura plantelor tehnice, a celor furajere cu
creşterea animalelor, pescuitul. Comunicaţiile înregistrează o mare
densitate. Centre mai importante în afară de capitală sunt:
Göteborg, Malmö, Orebro, Motala, Vasteras, Uppsala.

DANEMARCA
Aşezările şi activităţile umane au individualizat două mari
regiuni: vestul Jutlandei, cu unele diferenţieri pe cele două laturi
(vestică şi estică) şi Arhipelagul Danez (Sjaelland, Fуn, Lolland).
Regiunea Jutlandei se caracterizează prin asocierea
activităţilor industriale cu cele agricole, de transport şi comerciale.
Oraşele sunt dispuse pe două aliniamente, vestic şi estic, cu
activităţi preponderent industriale al celor din est şi cu activităţi
comerciale, agricole şi pescăreşti, al celor din vest. Oraşele au un
număr redus de locuitori (Hirtshals, Hanstholm, Hvide Sande) chiar
şi cel mai important de pe această latură, Esbjerg (cca 83 mii loc.).
Este un centru metalurgic, al industriei energetice, un foarte
activ port.
Ca subunitatea estică, şi centrele de pe litoralul vestic sunt
legate prin căi de comunicaţie feroviară şi rutieră, de la nord la sud,
dar şi cu centrele din est.
Faţada estică, mult mai populată cu oraşe ca Ålborg, Århus,
Horsens, se remarcă prin activităţi industriale complexe, industrie
energetică (termocentrale), Ålborg, Århus, Kolding, Apenrade,
industrie textilă (Silkeborg, Århus, Vejle), industrie alimentară
(Ålborg, Århus, Kolding, Randers), prin legături şi comunicaţii
active, strâns dependente de principala cale feroviară care străbate
peninsula de la nord către sud, trecând şi pe teritoriul Germaniei.
Agricultura are caracter intensiv nelipsind din culturi grâul, orzul,
plantele tehnice, dar nici fermele pentru creşterea porcilor.
Regiunea Arhipelagului Danez. Cuprinde principalele
insule Sjaelland, Fуn, Lolland, în care se găsesc oraşe importante
ale ţării (Odense, Nakskov), inclusiv Copenhaga. Subregiunea

14
 Copenhaga sau, împreună cu alte centre, Marea Copenhagă
concentrează aproape jumătate din producţia industrială a ţării,
(industria construcţiilor navale), cea mai mare parte a traficului
comercial cu rol major în schimburile nord-europene, dar şi locale
(traficul peste strâmtoarea Oresund între Copenhaga şi Malmö,
între Helsingǿr şi Kelsingborg).
Insula Oraşe A doua subregiune este formată din oraşele Nakskov,
Odense din insuele Fуn şi Lolland ş.a cu funcţii portuar-industriale
Sjaelland Copenhaga (industria construcţiilor de maşini, nave, energetică, electrotehnică,
Fÿn Odense alimentară) şi comerciale, cu arii de influenţe în spaţiul insular în
Lolland Nykøping care se găsesc. Există o agricultură intensivă, bazată pe
Culturi cerealicultură şi creşterea porcilor.
Creşterea animalelor

 Sfeclă de zahăr
 Legumicultură
 Bovine
 Porcine

EUROPA DE VEST INSULARĂ

3.3. Unităţi naturale importante ca peisaj:

Scoţia, Ţara Galilor, Bazinul Londrei

ARHIPELAGUL BRITANIC
Scoţia. Culmile muntoase din Scoţia, au altitudini maxime
care nu trec de 1700 m şi o desfăşurare generală nord-est sud-vest.
Îndelungata peneplenizare alături de tectonică a generat aşa
numitele highlands porţiunile înălţate (culmile) şi lowlands, în
general depresiuni sau culoare deseori cu canalele care fac legătura
între o parte şi alta a Scoţiei.
Mişcările paleogene au individualizat sau definitivat unele
din masive luând naştere horsturile şi grabenele amintite anterior
(highlands, lowlands) după cum perioada de linişte tectonică ce a
urmat a permis formarea unor suprafeţe de eroziune de mică
altitudine aşa cum apar în Scoţia de Nord-Vest.
Scoţia, ca întreg arhipelagul Britanic, face parte din zona
pădurilor cu frunze căzătoare, inclusă în zona climatică temperată,
dar nu lipsesc nici coniferele în partea superioară a culmilor.
Pădurea apare uşor stratificată cu un etaj superior format din
fag, carpen, frasin şi stejar sub care se află un strat arbustiv din care
nu lipsesc cornul şi alunul iar pe parter ierburi.
Ţara Galilor (Wales). O regiune cu munţi joşi şi coline.
Munţii Cambrieni nu depăşesc în altitudine 1100 m (Vf. Snowdon
– 1085 m). Relieful corespunde unor aliniamente de fractură pe
direcţia SV-NE, faţă de care s-au organizat înălţimile, dar şi siste-

15

Peisaje
- al câmpiilor ---modelare glaciară,
fluviatilă etc., culturi
- al litoralului---estuare, golfuri, faleze,
oraşe porturi
- al colinelor şi culmilor muntoase ---
tocite, cu caracter structural, pădure
mele hidrografice. Pe cuvertura sedimentară monoclinală alcătuită
din gresii, conglomerate etc. s-a dezvoltat în sudul Ţării Galilor un
relief de cueste. Relieful glaciar este destul de răspândit, mai cu
seamă în Parcul Naţional Snowdonia (lacuri glaciare, circuri, văi
glaciare, morene etc.).
Bazinul Londrei. Cuvertura sedimentară mezozoică dar şi
neozoică, extinsă mai ales în bazinul Londrei, a constituit suportul
apariţiei unui relief corespunzător structurii şi litologiei. Astfel, pe
structura monoclinală, dar şi uşor cutată a acestui bazin, a luat
naştere relieful structural: cueste, tipuri de depresiuni şi văi etc.
Asocierea spaţială a condiţiilor fizico-geografice a dat naştere
unor peisaje asupra cărora intervenţia omului s-a manifestat
simţitor. Se deosebesc astfel: peisajul litoralului, peisajul câmpiilor
şi depresiunilor, peisajul colinelor şi culmilor muntoase.
În câmpii (Câmpia Glasgow, Câmpia Liverpool, Câmpia din
jurul golfului Solway) apar uneori martori de eroziune aparţinând
treptelor înalte. Asupra unei bune părţi a câmpiilor şi-a pus
amprenta modelarea glaciară lăsând urme evidente. Sub pâlcurile
de păduri, care altădată aveau o mult mai mare răspândire se
întâlnesc soluri brune de pădure iar în câmpii soluri de lande (pe
nisipuri).
EUROPA DE VEST CONTINENTALĂ
Unităţi naturale importante ca peisaj:
Masivul Central Francez, M. Vosgi, M. Alpi, M. Pirinei,
Bazinul Aquitaniei, Bazinul Parisului, Câmpiile periferice (vestice),
Platourile hercinice
Masivul Central Francez. Este situat în centrul ţării şi
prezintă o mare varietate a formelor de relief şi peisajelor.
Constituie un bastion hercinic intens şlefuit, compact cu o
altitudine medie de aproximativ 700 m..
În partea centrală, în Auvergne, se ridică edificii vulcanice de
vârstă terţiară sau mai noi care şi-au păstrat în mică măsură forma
iniţială. Totuşi regiunea vulcanică cea mai complexă poartă
numele de Cantal. Aici se găsesc foste cratere, destul de erodate,
reprezentativ fiind Plomb du Cantal (1858 m).
A doua treaptă în peisajul reliefului este constituită din
podişuri, unele situate la altitudini mai mari (ex. Forez, Margeride
aflate la peste 1400 m), altele ceva mai jos chiar sub 1000 m
(Marche, Limousine, Segala). O parte din acestea sunt formate pe
cristalin, scăzând în altitudine de la est către vest. Ele se înscriu
într-o veche peneplenă şi sunt străbătute de văi, care, datorită
înălţărilor terţiare, s-au adâncit, creând în profilul longitudinal
numeroase rupturi de pantă.
Cea de-a treia treaptă de relief o reprezintă depresiunile
(culoarele). Ea a rezultat din mişcările pe verticală suferite de
întregul Masiv Central prin scufundarea unor porţiuni pe linii de
flexură şi în limitele cărora se găsesc depresiuni cu caracter de
culoare (în lungul văilor Loire şi Allier şi se numesc: Limagne pe
Allier şi afluenţi; Forez, Roanne pe Loire).
Munţii Vosgi. Sunt situaţi în nord-estul ţării între Bazinul
Parisului în vest şi Câmpia Alsaciei în est. Altitudinile maxime se
găsesc în jumătatea sudică şi trec de 1400 m (Balon de Guebwiller
16
- 1426 m). Sunt alcătuiţi din şisturi cristaline, gresii, granite.
Versantul dinspre Câmpia Alsaciei este fragmentat de o bogată
reţea de ape care şi a creat văi destul de adâncite.
Munţii Vosgi sunt traversaţi prin trecători impracticabile
iarna. Primesc peste 1000 mm precipitaţii medii anuale.
Iernile sunt destul de reci şi bogate în zăpadă, iar toamnele
ploioase. Sunt bine împăduriţi cu păduri de brad, de amestec brad,
stejar şi fag, iar spre poale numai de foioase. Culmile înalte sunt
acoperite cu o bogată cuvertură ierboasă de pajişti şi fâneţe.
Munţii Alpi se găsesc în partea de est a Franţei şi se
desfăşoară sub forma unui arc pe cca. 350 km, cu convexitatea spre
vest. Au apărut odată cu orogeneza alpină. Individualizarea
principalelor grupe sau culmi s-a făcut pe seama amplelor mişcări
tectonice, proprii epocii şariajului. Pachetele foarte groase de roci
sedimentare s-au alăturat cristalinului existent care a rămas sub
forma unei axe mediane, mai mult sau mai puţin unitare. Aceste
pachete, în bună măsură calcaroase, flanchează spre vest şi est
nuclee mediane (cristaline).
Altitudinea maximă în Alpii Francezi depăşeşte 4000 m
(4807 m Mont Blanc). Sunt străbătuţi de văi puternic adâncite,
cum sunt Durance, Drome, Isere, Rhone. Eroziunea legată de
îngheţ-dezgheţ ca şi cea torenţială şi glaciară au avut şi un rol
important în fasonarea reliefului. Ea a generat şi continuă să
creeze creste, abrupturi, văi şi circuri glaciare, mari conuri de
dejecţie.
Munţii Pirinei, o regiune muntoasă masivă, cu înălţimi
care trec de 3000 m. Se întind pe circa 400 km de la est către vest.
Prezintă un abrupt pronunţat spre Câmpia Acvitaniei şi unul mai
domol către Ebru. Munţii Pirinei au fost conturaţi, puţin înaintea
Alpilor, faza pireneană (eocen mediu-oligocen) fiind considerată ca
încheind evoluţia tectonică a Pirineilor. Cumpăna de ape
urmăreşte o serie de blocuri cristaline ridicate, acoperite către sud şi
nord de sedimentar cutat, deseori deformat. Sunt fragmentaţi de văi
puternic adâncite şi înşeuări care permit comunicarea între Franţa şi
Spania. Nenumărate sunt circurile şi crestele glaciare. Pirineii se
împart în trei subunităţi: Occidentali, Centrali şi Orientali.
Pirineii Occidentali sunt culmi alungite care nu depăşesc
2000 m, formate din pachete groase, mai ales de calcar. Culmile
sunt separate fie de văi adânci, fie de depresiuni. Au un climat
oceanic, ploios, cu zăpezi trecătoare. Sunt acoperiţi cu păduri de
stejar şi brad, dar şi pajişti şi fâneţe.
Pirineii Centrali trec de 2500 m, sunt formaţi din şisturi
cristaline, granite pe seama cărora au apărut culmi înalte, greoaie
dar şi vârfuri semeţe (Pic d’Aneto, Pic du Midi 2877 m). Gheţarii
de platou, ca de altfel întreg relieful glaciar cu peste cele 600 de
lacuri glaciare mici şi relieful fluviatil evident în întregul
compartiment muntos şi mai ales în etajul alpin măresc frumuseţea
peisajului.
Pirineii Orientali se găsesc între înşeuarea Puymorens şi
Marea Mediterană. Sunt formaţi din mai multe culmi (Canigou,
Carlitte) destul de şlefuite, separate prin depresiuni tectonice sau
de contact.
Un climat mediteranean uscat şi cald, cu ploi violente, cu
versanţi puternic ravenaţi, acoperiţi de
păduri, tufişuri, iar la poale şi depresiuni terenuri irigate marchează
nota peisajului.
Bazinul Parisului şi Bazinul Acvitaniei. O bună parte a
teritoriului ţării este ocupat de câmpii, unele colinare, în general

17

Relief structural
- Cueste : Lorena; Champagne;
Brie; Beace
- Suprafeţe erozivo-structurale
- Tipuri de depresiuni
(Woevre) şi văi
Peisajele Beneluxului:
I. În general polderland
II. Câmpii fluvio-marine, lacuri,
canale, terenuri cultivate
III. Platouri joase cultivate, păşuni
IV. Platouri înalte
situate sub 350 m altitudine. Multe din ele au fost bazine de
sedimentare (mezo-neozoice) umplute cu materiale diferite ca
provenienţă din care nu lipsesc calcarele, nisipurile, argilele,
marnele.
Bazinul Parisului este delimitat de Masivul Central Francez
în sud, Masivul Ardeni în nord, Masivul Armorican în vest şi
Câmpia Saône, Munţii Vosgi în est. În această cuvetă umplută cu
depozite sedimentare mezozoice şi neozoice din ce în ce mai
recente spre centru, stratele înclină spre mijlocul bazinului.
Aşezarea concentrică a structurii este mai evidentă în est şi parţială
în celelalte regiuni. Sistemele hidrografice au creat liniile majore
ale reliefului, definitivat treptat, pentru ca astăzi să reprezinte cel
mai tipic şi extins relief - structural din Europa Atlantică. Există un
relief de cueste din Lorena până în Champagne cu dezvoltare
spaţială, înălţimi, grad de fragmentare diferit de la vest către est
care se repetă şi în bazinul Londrei. Principalele râuri care
traversează regiunea sunt: Loire, Seine, Meuse, ate. Unele ca şi
afluenţii lor au văi destul de largi delimitate de versanţi abrupţi
(Loire), altele curg pe o mică pantă, meandrând.
Suntem în prezenţa unui climat de tip parizian, adică un
climat continental nuanţat sau un climat oceanic degradat,
remarcat prin veri calde cu ploi şi ierni reci, cu ger şi zăpadă, din ce
în ce mai severe către est.
Câmpiile periferice (vestice). Sunt cuprinse în această
unitate regiunile de joasă altitudine, situate între ţărmul de la Marea
Nordului în vest, Câmpia Germaniei şi Masivul Şistos Rhenan în
est. Este vorba de Câmpia Flandrei, regiunile Zeeland, Holland şi
Friesland. În afară de Câmpia Flandrei care se află pe teritoriul
Belgiei şi mai la sud al Franţei, restul unităţilor fac parte din
Polderlandul olandez (o fostă regiune acoperită de apele mării şi
transformată de om în uscat prin separarea de mare printr-un lung
cordon litoral).
Climă temperat-oceanică, se remarcă prin temperaturii medii
pozitive (ianuarie 0 ... 20C şi circa 16 ... 180C în iulie). Cad
aproximativ 700 – 750 mm precipitaţii aproape tot anul.
Platourile cu altitudine medie şi joasă. Sunt întâlnite în
Belgia (regiunile Brabant, Hesbaye, Condröz, Hainaut, Lorena
belgiană, Gutland (sudul Luxemburgului) şi Limburg (sudul
Olandei). Altitudinile sunt cuprinse între 200 şi 350 m, iar
alcătuirea petrografică este predominant sedimentară (calcare,
gresii, marne).
Clima temperată cu o uşoară nuanţă de continentalitate spre
est.
Platourile înalte. Sunt situate în sud-estul Belgiei grupând
câteva interfluvii cu un grad de fragmentare mai accentuat şi cu
altitudini ce nu trec de 700 m (culmea Botrange - 694 m în
înălţimile Fagnes) în nordul Luxemburgului. Regiunea este
împădurită cu păduri de foioase dacă ţinem cont de cantitatea de
precipitaţii ridicată (1000 – 1300 mm), alături de păşuni şi fâneţe.
3.4.DIFERENŢIERI REGIONALE
MAREA BRITANIE
Scoţia. Activităţile sunt legate mai ales de preocupări în
industria extractivă (cărbune), construcţii navale, petrochimie
18
 (Dundee), electronică, în comerţ, administraţie. O zonă de
dezvoltare (Clyde Valley-Firth of Forth) impune caracterul
modernităţii şi high-tech.
Nordul (Lake District), se remarcă prin industria
siderurgică, exploatarea gazelor naturale din Marea Irlandei,
construcţia navelor, turism. Principalul centru este Barrow.
Nord-Vestul. Regiune destul de populată, cu oraşe mari şi cu
rol deosebit în peisajul economic englez (Liverpool, Manchester,
Preston). Există două importante conurbaţii: Merseyside şi
Yorkshire. Aici se află liderii dezvoltării industriale declanşate de
Revoluţia Industrială (Liverpool şi Manchester) şi fosta capitală a
industriei textile - Manchester. Este una dintre cele mai populate
regiuni cu rol în dezvoltarea regională. Sunt active industriile:
construcţii de nave, chimică şi petrochimică, electronică. Ample
activităţi portuare, de transport şi comerciale.
Nord-Estul. Regiune complexă din punct de vedere
Localizarea principalelor arii economic: activităţi industriale (exploatări de cărbune, siderurgie
industriale din Marea Britanie neferoasă, construcţii de nave, de automobile, petrochimie);
regiune conectată la centrul de exploatare a petrolului din Marea
Nordului numit Ekofisk); activităţi de pescuit - Hull fiind portul
flotei de pescuit. Este una din regiunile Marii Britanii cu activităţi
 Ekofisk! turistice eficiente. Se remarcă în mod deosebit oraşele: Newcastle,
(punct petrolier) Leeds, Bradford, Hull, Middlesbrough.
Ţara Galilor. Regiune cu o recunoscută identitate culturală,
politică şi economică. Un loc de refugiu al celţilor. O economie
orientată către sectorul terţiar, cu ramuri şi servicii „High Tech”. În
 Reconversie industrială
acest sens există în sudul Ţării Galilor regiunea Ronda Walley,
cunoscută sub denumirea de Toyota Valley.
Ronda Valley (Toyota Valley) După 1980, regiunea este subvenţionată de importante
(High tech) investiţii japoneze susţinând procesul de reconversie industrială.
Există încă: siderurgie, construcţii de maşini, activităţi portuare, de
transport şi comerciale (Swansea, Cardiff, Newport).
 Concentrare: Midlands. Conurbaţie (Midlands) de primă importanţă având
ca centru, metropolă orientată pe servicii, Birmingham împreună cu
- metropolitană Dudley şi Walsall, Leicester, Derby, Nottingham. Activităţi care se
concentrează îndeosebi în jurul oraşului Birmingham, concentrare
(Birmingham)
industrială de tip metropolitan (industrie constructoare de maşini,
industrie siderurgică, având ca materie primă fierul vechi, iar ca
- multipolară centru specializat Dudley – cu industrie petrochimică: cauciuc,
(Leicester, mase plastice) şi una multipolară: exploatare de cărbuni, siderurgie,
Derby, construcţii de maşini (autovehicule) cu centre: Leicester, Derby,
Nottingham) Nottingham. Birmingham este un centru comercial internaţional.
Regiunea de Est. Reprezintă o zonă istorică a ţării cu
mărturii ale invaziilor anglilor. Descoperirea petrolului şi gazelor
în platforma Mării Nordului au impus o altă direcţie evoluţiei
economice a regiunii, încât oraşele Norwich şi Bacton capătă noi
funcţii.
Regiunea de Sud-Vest. Activităţi comerciale şi de transport,
turistice, industriale. Au un rol deosebit oraşele: Plymouth,
Portsmouth, Southampton.
Regiunea de Sud-Est (şi Marea Londră). Regiune cu un
potenţial industrial şi al serviciilor ridicat. Londra joacă un rol
polarizant. Activităţile care se desfăşoară în lungul estuarului
Tamisa şi în conurbaţia Londrei sunt extrem de importante pentru
oraşul propriu-zis, cât şi pentru împrejurimi. Oraşele satelit
Basildon, Bracknell, Crawley, Harlov, Hartfiels etc. au astăzi un rol
din ce în ce mai important în distribuţia populaţiei,
decongestionarea regiunii etc.

19
 FRANŢA
Regiunea pariziană. Este dominată de prezenţa oraşului
Paris, o aglomerare urbană cu peste 9,3 mil. loc., situată în centrul
Bazinului Parisului, pe fluviul Seine. Parisul cuprinde aglomeraţia
restrânsă sau oraşul propriu-zis şi aglomeraţia extinsă care include
şi aglomeraţia precedentă plus a doua coroană de banlieue.
Urbanizarea are caracter discontinuu. Cinci centre mari Cergy-
Pontoise, Marne-L-Valee, Saint-Quentin, Evry, Melun-Senart,
preiau o serie de activităţi ce aparţineau însăşi capitalei stabilizând
populaţia. La circa 100-200 km se întâlneşte o altă centură de
oraşe: Orleans, Tours, Amiens, Rouen, Reims, cu care Parisul
menţine legături funcţionale. Cea mai dinamică zonă este Sena
Regiunea pariziană
inferioară (Bass Seine) cu activităţi industriale multiple
(petrochimie, siderurgie, industria automobilelor şi avioanelor,
industria textilă, chimică). Activităţile portuare, având în vedere
prezenţa celor două porturi, Le Havre şi Rouen (380.000 loc.), au
un loc deosebit în structura economiei.
Reţine! Regiunea nordică. Puternică regiune industrială (industria
extractivă, constructoare de maşini, chimică, alimentară) cu
industrie textilă şi carboniferă tradiţională. Prezenţa conurbaţiei
tripolare Lille – Roubaix - Tourcoing se alătură activităţilor
REGIUNEA PARIZIANĂ portuar-industriale din perimetrul oraşelor Dunkerque, Calais,
Boulogne.
Se remarcă porturile Dunkerque, port de nivel european şi
Calais. Această regiune cu o desfăşurare lineară este străbătută de
Aglomeraţia Aglomeraţia autostrăzi, căi ferate rapide, canale, care permit o legătură eficientă
restrânsă extinsă între centrul Franţei şi regiunile vecine.
(oraşul (oraşul şi a Regiunile de Est şi Nord - Est. Este vorba de Lorena şi
propriu-zis) doua coroană Alsacia, o puternică arie industrială, cu o pondere susţinută a
de banlieue) industriei extractive (cărbuni, fier, săruri) şi a celei prelucrătoare
(siderurgia, chimică şi petrochimică a industriei construcţiilor
mecanice). În lungul celor două axe industriale Moselle şi Meurthe,
adevărate bulevarde industriale, se găsesc puternice centre urban-
industriale, cum sunt Nancy, Metz, Thionville pe Moselle şi Saint-
Die, Raon l’Etope, Luneville pe Meurthe. De altfel Nancy, Metz şi
Aliniament urban tripolar Thionville formează un aliniament urban tripolar, cu mare rază de
influenţă, oraşul Nancy având funcţie de metropolă de echilibru.
Nancy Alsacia este dominată de prezenţa oraşului Strasbourg, oraş
(metropolă de echilibru) cu peste 380.000 locuitori. Cuprinde zona industrială de-a lungul
canalului care însoţeşte Rhinul, zona de antrepozite, rezervoare de
petrol, depozite de cărbune, zona şantierului naval. La sud şi nord
de Strasbourg, pe Rhin, se găsesc multe centrale hidroelectrice,
oraşul Strasbourg, metropolă regională, este încadrat între canalul
Rhône-Rhin în sud şi marne-Rhin în nord. El s-a dezvoltat teritorial
mai ales către est. Este străbătut de importante căi rutiere şi
feroviare. Celălalt oraş, Mulhouse, centru al construcţiilor
mecanice, industriei textile şi chimice, asigură cu produse
industriale economia regiunii.
Regiunea Rhône - Alpi. Cu importante resurse
hidroenergetice în Alpi, carbonifere, forestiere şi pastorale în
Masivul Central Francez (St. Etienne) şi o intensă activitate
industrială (construcţii de maşini – Lyon-St. Etienne), electrometa-
lurgie, industria lemnului, dar mai ales textilă şi chimică.
Gruparea Lyoneză constituie un alt pol economic al ţării.
Există şi o agricultură foarte diversificată în culoarul Rhône şi pe
văile cu care confluează, precum şi o activitate turistică.
Oraşul Lyon, importantă metropolă de echilibru are o
populaţie de peste 1 milion locuitori.

20
 Împreună cu Grenoble, capitală regională, centru industrial,
turistic şi universitar şi cu St. Etienne de asemenea capitală
regională şi centrul conurbaţiei cu acelaşi nume, alcătuiesc un areal
economic puternic.
Regiunea Sudică. Cuprinde două secţiuni şi anume:
mediteraneană şi sud-vestică.
Regiunea mediteraneană, foarte dezvoltată, cu
agricultură, pomicultură, viticultură, cu activităţi portuare şi
industriale, precum şi turistice-balneare.
Câteva oraşe au o foarte mare influenţă în spaţiul economic
de aici şi anume: Marseille, cu o populaţie de peste 1 milion
locuitori, cu o activitate complexă (portuară, industrială,
comercială, turistică etc.)
Câteva centre din jurul său: Fos, La Bere, Lavéra; Toulon
(peste 400.000 loc), port cu un şantier naval activ; Nice (peste
500.000 loc.) principalul centru al Coastei de Azur, Montpellier
(peste 200.000 loc.) centru industrial şi universitar, prefectură,
important pol de atracţie. În afara oraşului Montpellier, în regiunea
Languedoc-Roussillon mai sunt câteva centre: Perpignan, Nîmes,
Beziers, Arles cu activităţi în industria construcţiilor de maşini,
industria textilă, petrochimic (Frontignan), platforme de distribuire a
legumelor şi fructelor.
La est de Rhône, în regiunea Provence-Alpes-Cote d'Azur,
oraşele Marseille, Nice, Toulon şi altele cum sunt Grasse, Cannes,
Antibes alcătuiesc unul d i n tehnopolii ţării care asociază
numeroase întreprinderi industriale, institute tehnologice, de învă-
ţământ şi cercetare. Prin urmare pe Coasta de Azur se poate vorbi în
aceeaşi măsură de prezenţa turismului şi industriei.
Subregiunea sud-vestică are unele resurse energetice (petrol,
gaze), industria construcţiilor de maşini (avioane - Bordeaux,
Toulouse), reprezentativă pentru Franţa, industria petrochimică,
activităţi portuare. Cele două centre - Bordeaux (peste 690.000
loc.) şi Toulouse (peste 650.000 loc.), prin funcţiile lor, dezvoltă
un mare hinterland de influenţă.
Regiunea Vestică, de fapt continuarea spre nord a celei
sud-vestice, se remarcă prin activităţi agricole, portuare şi
industriale. Oraşele porturi Nantes, St. Nazaire, La Rochelle şi
Brest, sunt şi centre active ce şi-au asumat funcţiile amintite
Tehnopoli dar mai ales funcţia portuar-comercială. Este o regiune de
C intens trafic al petrolului, lemnului, cerealelor şi a multor
O produse alimentare, dar şi industriale, o regiune activă pentru
A creşterea animalelor (Bretagne, Normandie, Loire).
- învăţământ activităţi
S - cercetare industriale
T Marseille
OLANDA
A Nice
Se disting patru regiuni: de Vest, de Nord, de Sud, de Est.
Toulon
Regiunea Nordică se remarcă prin producţia de gaze
D Grasse, Cannes …
naturale (exploatarea pe uscat şi din platforma continentală), pe
E baza cărora se dezvoltă industria chimică, a aluminiului etc.
- Fos Prezentă este şi industria energetică (termoenergie). Agricultura
A Industrie - La Bere (creşterea animalelor) ocupă un loc important în structura
Z - Lavéra economiei regiunii. Principalele centre sunt: Groningen,
U Leeuwarden, Delfzijl.
R Regiunea Vestică. Conurbaţia Randstad – Holland (peste
Turism - Nice 5,9 mil. loc.) se prezintă sub forma unui inel incomplet,
- Cannes desfăşurat între gurile Rhinului şi vechiul golf Zuidersee.

21
 Cuprinde mai multe centre urbane: Amsterdam,
Rotterdam, Haga, Utrecht, Haarlem, Dodrecht, Leiden,
Hilversum.
Au fost separate trei regiuni industriale: 1. Amsterdam (pe
râul Amstel) – Ijmuiden – Haarlem: industrie constructoare de
nave, avioane, autovehicule, industrie petrochimică, chimică,
industrie siderurgică, electronică. 2. Rotterdam – Dodrecht –
Haga: industrie petrochimică, chimică, energetică, construcţii
de nave. 3. Utrecht: electronică, metalurgie.
Regiunea Estică, cu principala grupare industrială
Arnhem – Nijmegen (industria textilă, metalurgică, electronică,
exploatarea gazelor naturale).
Regiunea Sudică se distinge prin dezvoltarea industriei
siderurgice, chimice, petrochimice, constructoare de maşini,
Conurbaţia Randstad - Holland
industriei textile. Terenurile sunt cultivate cu secară, ovăz,
cartofi, plante furajere etc. Regiuni industriale importante: 1.
Tilburg – Breda; 2. Eindhoven; 3. Maastricht – Haarlem.

BELGIA
Funcţional, dar în strânsă legătură cu potenţialul uman şi
economic, în Belgia se disting trei regiuni importante şi anume: 1.
Regiunea Centrală. 2. Regiunea de Vest (Flandra) şi 3. Regiunea
Sudică şi Sud-Estică.
Regiunea Centrală. Include regiunile: Bruxelles, Brabant,
Limburg, Hainaut, Liege, iar dintre oraşele mai importante: Bru-
xelles, Anvers, Liege, Charleroi, Namur .
Aici este concentrată cea mai mare parte a industriei ţării pe
cele două axe Antwerpen -Bruxelles şi Mons-Charleroi – Namur -
Liege (siderurgică, constructoare de maşini, chimică), o mare
densitate a căilor de comunicaţii.
Regiunea de Vest (Flandra). Se desfăşoară la vest de râul
Schelde până la ţărmul Mării Nordului. În peisajul urban se
remarcă oraşele: Gand, ale cărui legături cu Antwerpen şi cu
litoralul se realizează prin Kanal van Gent, noul Terneuzen care face
Agricultura şi industria legătura cu portul Terneuzen la estuarul Westershelde şi direct
în Belgia şi Luxemburg cu Antwerpen prin intermediul râului Schelde.

22
 Alte oraşe sunt Brugge, Ostende, ambele cu funcţii
industriale şi comerciale. Aici, având în vedere tradiţia, este
concentrată cam 85% din industria textilă: prelucrarea primară a
lânii, bumbacului, mătăsii, iutei, inului şi produselor sintetice.
Dintre centre se remarcă: Kortrijk, Brugge, Gând, Aalst, Menen,
Tielt, Eeklo, Lokeren, Ronse.
Regiunea de Vest este un important furnizor de produse
agricole şi anume: cerealele (grâu, ovăz). Pe terenurile nisipoase se
cultivă cartof, secară, plante furajere, sfeclă de zahăr, iar în regiunea
litorală, pe poldere - legume, ovăz, orz.
Regiunea Sudică şi Sud-Estică. Cuprinde regiunile Namur
(jumătatea sudică) şi Luxemburg având ca centre mai de seamă
Aarlen, Givet, Jemelle, Dinant.
Resursele naturale: pădurea, păşunile şi fâneţele, material de
Agricultura Belgiei construcţii au restrâns întrucâtva activităţile industriale. Preocuparea
majoră se referă la valorificarea pădurii, a păşunilor şi fâneţelor prin
industria lemnului şi creşterea animalelor. Ardenii oferă suficiente
posibilităţi şi pentru dezvoltarea turismului.

EUROPA CENTRALĂ

3.5. Unităţi naturale importante ca peisaj: Munţii Alpi,

Podişurile prealpine, Munţii Carpaţi, Masivele hercinice.

Munţii Alpi. Alpii se desfăşoară arcuit, între Marea Ligurică

şi Câmpia Panonică, aproximativ între Nice şi Viena pe o lungime
de peste 1.200 km. Lăţimea lor variază între 125 km şi 265 km,
fiind mai mare în compartimentul estic.
Se remarcă totodată o simetrie altimetrică transversală,
zonele centrale fiind şi cele mai înalte.
Munţii de pe latura internă şi externă a lanţului alpin, în
general cu altitudini sub 3.000 m, formează şirurile unităţilor
prealpine. În timp ce Alpii de Vest se desfăşoară arcuit, Alpii de
Est au orientare vest-est, răsfirându-se digital spre Câmpia
Panonică, în bună parte datorită formării unor mici bazine tectonice
intramontane (Graz, Klagenfurt, Maribor, Ljubljana).
Alpii au rezultat din coliziunea plăcii Eurasiatice şi Africane
care a antrenat un mare volum de roci sedimentare acumulate în trei
fose inclusiv depozite vulcanice aduse de pe uscaturile vecine.
Importante mase de roci au fost deplasate pe mari distanţe.
Europa Centrală - Areale cu mari
Structural, Alpii se caracterizează printr-o simetrie
concentrări de populaţie
accentuată, având în centru o zonă cristalină (şisturi cristaline,
granite, gnaise), iar pe flancuri câte o zonă sedimentară formată din
şisturi, calcare, gresii etc.
Stilul, intensitatea şi vârsta recentă a mişcărilor tectonice au
făcut din Alpi cel mai măreţ edificiu orogenic european. La
impunerea sa în peisaj au contribuit prin contrast sectoarele de
scufundare vecine (Câmpia Panonică, Câmpia Padului, valea
Rhônului, Marea Ligurică), spre care trecerea se face rapid.
Sistemul fluviatil, cel glaciar şi periglaciar au rol fundamental în
modelarea reliefului.
Prealpii prezenţi pe latura vestică şi nordică (Provence,
Bavariei, Austriei) dar şi în sud (Piemontul şi Dolomitici) nu
depăşesc 2000-3000 m şi sunt alcătuiţi fie din calcare şi dolomite
fie din şisturi, gresii etc.

23
 Alpii constituie un important castel de ape. Dunărea este
colectorul principal pentru apele de pe latura nord-estică şi estică,
Rhinul pentru sectorul central-nordic, Rhônul pentru cel extern,
nord-vestic şi vestic, iar Padul pentru cel sudic. Puţine râuri se
varsă direct în mările anexe ale Mediteranei.
În pleistocen, Alpii au cunoscut cel puţin patru faze glaciare:
Günz, Mindel, Riss şi Würm, ultimele două lăsând importante
urme. Datorită altitudinii mari şi umidităţii ridicate, în Alpi s-a
menţinut o zonă glaciară extinsă chiar şi în holocen.
Se admite o ridicare actuală a Alpilor cu cca 0,6mm/an.
Clima este în general temperată de munte, influenţată local
de poziţia Alpilor la contactul cu Europa Sudică, de orientarea şi
lungimea culmilor şi de asemenea de altitudine şi de configuraţia
reliefului. Zona prezintă variaţii regionale între părţile de vest şi de
nord, mai umede şi cu diferenţieri anotimpuale atenuate, şi cele
estice, mai continentalizate.
Atât flora cât şi fauna Alpilor cunosc o mare varietate de
genuri şi specii. Se întâlnesc peste 5000 de specii de plante
vasculare, numai Alpii Mediteraneeni dând circa 2800 de specii.
În general, versanţii sudici, mai însoriţi, au un suport de
căldură mai mare; sunt acoperiţi cu păduri de pin şi zadă, pot fi
cultivaţi şi oferă condiţii mai optime instalării aşezărilor umane,
comparativ cu cei nordici, mai umbriţi şi mai răcoroşi, apţi pentru
dezvoltarea pădurilor de brad şi molid.
Fauna este cea adecvată biotopurilor menţionate. Ca element
specific, se remarcă marmota alpină.
Podişurile prealpine (podişurile Elveţiei, Bavariei şi
Austriei) au forma unui triunghi cu baza sprijinită pe culmile
Prealpilor în sud-vest şi în sud şi cu cele două laturi închise de
Munţii Pădurea Cehiei, Munţii Pădurea Bavariei, de culmile Jura
Franconiană, Jura Suabă şi de Munţii Jura. În ansamblu, reprezintă
o zonă depresionară interpusă între Alpi, Jura şi zona hercinică a
Europei Centrale.
Gheţarii pleistoceni coborâţi din Alpi au acoperit în totalitate
Podişul Elveţiei (pătrunzând şi în Munţii Jura), jumătatea sudică a
Podişului Bavariei şi liziera sudică a celui austriac. Clima are un
caracter de adăpost. În Elveţia, media lunii ianuarie este între 1-
3ºC, iar a lunii iulie 15-18ºC. Precipitaţiile sunt abundente (700-
800 mm anual). Föhnul se resimte şi aici, îndulcind clima, fapt la
care contribuie şi influenţa termică a marilor lacuri.
Munţii Carpaţi, respectiv sectorul lor de Nord-Vest, ocupă
aproape trei sferturi din teritoriul Slovaciei. S-au format odată cu
întregul sistem alpin.
De la nord, de la graniţa cu Polonia, către sud se disting:
– Tatra Mare (Tatra Înaltă – Vysoké Tatry) un „horst”
cristalin, granitic, definitivat prin mişcările neotectonice,
– spre sud, dincolo de Culoarul tectonic longitudinal Váh,
până la Culoarul Hron, se ridică Tatra Mică (Tatra Joasă – Nizke
Tatry) tot un compartiment cristalin
– La sud de Depresiunea Hron (limitează la sud masivul
Tatra), un culoar tectonic miocen pe o distanţă mult mai mare
decât precedentele sisteme muntoase, se desfăşoară Munţii Meta-
liferi ai Slovaciei;
În afara celor trei grupe muntoase reprezentative, care ocupă
centrul Slovaciei, către vest se ridică alte câteva masive cum
sunt: Carpaţii Mici (Male Karpaty) de 768 m altitudine; Carpaţii
Albi (Bîle Karpaty) sub 1000 m.

24
 - Beskizii, Tatra Mare şi Tatra Mică, Javorniky, Vihorlat.
Aparţin zonei externe a orogenului alpin, zonă de fliş intens
cutată încadrată Platformei Beskidice (Beskizii de Vest şi Est).
Masivele hercinice
Este vorba de un ansamblu de platouri joase şi masive medii
constituite în unele locuri din aflorimente ale soclului hercinic, în
altele din cuvertura sedimentară mezozoică sau terţiară. Relieful
este reprezentat de un mozaic foarte nuanţat, cu masive vechi ce
corespund aflorimentelor soclului.
a. Masivele zonei interne, mult mai apropiate de Alpi şi de
Carpaţi, au fost puternic înălţate şi decupate în blocuri, delimitate
de falii.
b. Masivele zonei externe. Extremitatea lor occidentală este
traversată de Meuse, vale epigenetică şi antecedentă. Reţeaua
hidrografică este convergentă către centrul masivului unde Sieg,
Lahn şi Moselle întâlnesc Rhinul printr-o dispunere inversă celei
normale. Aceasta se explică prin existenţa fracturilor meridiene
care au ghidat cursul Rhinului, ca şi a micilor cuvete sedimentare
terţiare din interiorul masivului.
Unităţile naturale din Germania: Câmpia Nord-Europeană reprezintă un sector vast al unei
1. Marşe şi poldere arii de subsidenţă, din care o parte este scufundată sub apele M.
2. Câmpii
3. Coline morenaice
Baltice şi M. Nordului. Soclul hercinic este acoperit de o groasă
4. Depozite loessoide cuvertură sedimentară mezozoică şi terţiară care ajunge până în
5. Masive vechi Pliocen, fiind complet mascată de formele de acumulare cuaternară.
6. Bazine de sedimentare (al Germaniei de Morenele desenează arcuri de cerc paralele, corespunzătoare la o
Sud-Vest) primă aproximare glaciaţiilor succesive (fazelor glaciare).
7. Relief vulcanic Glaciaţiunile cele mai vechi, Elster (Mindel) şi Saale
8. Alpii şi Podişul Bavariei (Riss), au lăsat morene în Olanda, Belgia şi pe marginile masivelor
9. Limita glaciaţiunilor de calotă (a), vechi. Formele caracteristice au fost distruse în întregime de către
alpină (b) solifluxiunea periglaciară ulterioară.
Patrulaterul Boemiei
Podişul Boemiei, situat în partea central-vestică a Cehiei, este
inclus regiunii varisce încadrată de numeroase falii şi falii
transformante. Altitudinile medii se înscriu în jurul valorii de 500
m. Este traversat de cursul superior al Elbei (Labe) şi a afluentului
său Vltava.
Colinele Ceho-Morave. Denumirea confirmă aspectul
morfografic al regiunii (Colinele Oderului). Altitudinile nu
depăşesc 900 m, iar culmile apar fie aliniate pe direcţia nord-vest
sud-est, fie grupate.
Munţii Metaliferi (Erzgebirge sau Krušne Hory). Culmile
sunt orientate pe direcţia nord-est sud-vest. Altitudinea maximă se
înregistrează în vârful Klinovec (1244 m).
Pe latura sud-estică, la o altitudine mai coborâtă, se găsesc
Munţii Pădurea Boemiei (sau Cehiei), care spre Germania poartă
denumirea de Pădurea Bavareză.
Sub raport climatic şi nu numai, există diferenţieri între ele
două trepte de peisaj: munte şi podiş. Spre exemplu, precipitaţiile
variază între 500 şi 700 mm în podiş şi peste 1.500 mm în munţi.
Cantitatea medie anuală la Praga este de 510 mm.
Apele care străbat ţara sunt destul de numeroase şi se
îndreaptă către Marea Baltică (Odra), Marea Neagră (Morava
afluent al Dunării), Marea Nordului, Elba (Labe).
Vegetaţia este alcătuită din păduri de foioase, în cea mai
mare parte, înlocuite în altitudine de pădurile mixte, foioase şi
conifere, iar mai sus pădurile de molid şi brad. Solurile: sub
covorul vegetal se găsesc argiluviosoluri, cambisoluri şi
spodosoluri. În podişul Boemiei, regiunea Polabiei, apar rendzinele.

25
 3.6. DIFERENŢIERI REGIONALE

GERMANIA
Regiunea Landurilor din Vest (Renania de Nord
Westfalia, Rhenania Palatinat, Saarland). Se suprapune în cea mai
mare parte Axei Rhenane.
Axa Rhenană, (regiune puternic urbanizată şi industrializată),
se înscrie în lungul fluviului Rhin, separând în general munţi cu
altitudine mijlocie, podişuri şi depresiuni sau traversând câmpii.
Axa propriu-zisă începe de la Basel sau mai exact de la
Mulhouse, trece prin Câmpia Alsaciei, separând hercinidele Vosgi şi
Pădurea Neagră. Mai departe, spre nord, separă munţi şi podişuri
aparţinând regiunii Şistos-Rhenane. Majoritatea acestora sunt
alcătuite din şisturi cristaline perforate pe alocuri de eruptiv şi
acoperite cu o cuvertură mezozoică. Dezvoltarea laterală a
culoarului a generat arii depresionare (câmpii), cum sunt Koblenz, la
confluenţa Rhinului cu Moselle, Köln ş.a.
În treimea inferioară, Rhinul traversează o parte a câmpiei nord-
europene de pe teritoriul Olandei complexă d i n punct de vedere
genetic (glaciară, fluviatilă, maritimă) cu altitudini sub 60 m.
Polderele formează aici un important suport productiv pentru
activităţile agricole.
În lungul axei, având în vedere dezvoltarea în latitudine, se
întâlneşte climatul temperat continental cu frecvente invazii de mase
boreale în regiunea Masivului Şistos-Rhenan, temperat continental de
adăpost cu veri călduroase în Alsacia şi temperat-oceanic mai umed
în câmpiile nordice. Cu mici diferenţieri, cantitatea de ploaie căzută
Axa Rhenană se înscrie în valori cuprinse între 500-750 mm, cu frecvente zile şi
nopţi friguroase şi geroase în sezonul rece.
Culoarul Rhin constituie de asemenea o axă de vechi schimburi
dinspre bazinul Mediteranei spre inima Europei şi în continuare spre
nordul acesteia, prelungire firească a culoarului Rhône.
Populaţia este concentrată cu deosebire în bazinul Ruhr unde
valorile densităţii ajung la 4.000-5.000 loc./kmp şi unde există
câteva oraşe mari: Köln, Düsseldorf, Essen şi multe alte centre mai
mici cu care interferează funcţional.
În general, valoarea medie a densităţii populaţiei în lungul
axei depăşeşte 180 loc./kmp, îndeosebi în lungul microaxelor
(Rhin-Neckar, Rhin-Main), în care o serie de centre urbane cum sunt:
Frankfurt, Wiesbaden, Mannheim, Heidelberg concentrează prin
specificul lor industrial un volum mare de activităţi.
Valorile foarte mari d i n regiunea Ruhr sunt legate de
antrenarea forţei de muncă din landurile apropiate (Rhenania,
Westfalia ş.a.). Regiunea Rhinului însumează 40% din populaţia
urbană a ţării. Pentru centrele situate în bazinul Ruhr, resursele de
subsol au generat multiple activităţi industriale. Activitatea
industrială a evoluat pe baza unei infrastructuri de transport
eficiente, mare densitate a căilor rutiere şi ferate, canale de navigaţie
continuu modernizate.
În afară de industria petrochimică, prezentă atât în regiunea
Ruhr, dar mai ales în lungul Rhinului, s-au dezvoltat siderurgia
(Duisburg, Dortmund), industria metalurgiei neferoase
(Freiburg), industria construcţiilor navale, a automobilelor
(Bochum).
Axa Rhinului se remarcă şi printr-o agricultură
variată unde coexistă cultura unor cereale precum în Câmpia

26
Köln, cu viticultura si pomicultura în regiunea Alsaciei, ca şi
pe culoarele Main, Neckar, împreună cu creşterea animalelor
(peste 60% din valoarea producţiei agricole în regiunea Rhin
de pe teritoriul Olandei).
Regiunea Landurilor de Nord (Saxonia Inferioară,
Bremen, Schleswig-Holstein, Hamburg, Mecklemburg-
Vorpommern). Activităţile economice se desfăşoară pe două
aliniamente: unul portuar (Bremen, Hamburg, I.übeck,
Rostock cu industrie portuară (siderurgie, construcţii de nave),
petrochimie, industrie alimentară (pescuit) şi un aliniament
continental, către interior, cu activităţi dispersate (extracţia
gazelor naturale, industria mecanică, agricultură, cartof,
cereale, creşterea animalelor, sfecla de zahăr); două oraşe
importante, Hannovra şi Wolfsburg - cu activităţi industriale,
de transport şi comerciale.
Regiunea Landurilor Centrale şi Estice (Hessen,
Saxonia-Anhalt, Saxonia, Brandemburg, Berlin, Turingia).
Există câteva concentrări urban-industriale Berlin-Potsdam,
Halle, Leipzig, Dresda, Cottbus şi Magdeburg (industria
extractivă – cărbune – şi prelucrătoare - chimică şi petro-
chimică, construcţii de maşini), industria energetică, textilă,
optică; o agricultură bazată pe creşterea animalelor şi cultura
unor plante (secară, grâu).
Regiunea Landurilor de Sud (Baden - Wurtemberg,
Bavaria). Peisaje foarte diferite, resurse importante şi variate.
Centre de referinţă: München, Stuttgart, Nürnberg.
Karlsruhe, Ulm, Reutlingen. Macroaxa Rhenană, mai exact
(microaxa Rhin - Neckar), cuprinde şi câteva spaţii din landul
Baden - Wurtemberg.
Oraşele importante ca centre de influenţă desfăşoară
activităţi industriale, comerciale, de comunicaţie şi transport.
Sunt prezente activităţi turistice şi agricole (îndeosebi în
regiunea Alpilor).

POLONIA
Gradul de dezvoltare economică, interrelaţiile spaţiale,
prezenţa unor tehnopoli, a unor centre de influenţă au delimitat în
Polonia câteva regiuni importante, astfel: Silezia, Polonia
Centrală şi Nordul Poloniei.
Silezia sau Regiunea sudică poloneză. Dispune de resurse
variate: cărbuni, minereuri neferoase, petrol, material de cons-
trucţii, potenţial hidroenergetic, terenuri productive. Aici sunt
concentrate importante centre (Katowice, Cracovia, Wroclaw) şi
activităţi aparţinând industriei extractive (cărbuni, cupru, sare,
sulf) alături de industria prelucrătoare (siderurgie, chimie,
construcţii de maşini). Se întâlnesc terenuri cultivate cu cereale,
plante tehnice, alături de creşterea animalelor. De importanţă
deosebită pentru economia regiunii este turismul.
Polonia Centrală. Este dominată de prezenţa oraşului
Varşovia, importantă metropolă urbană europeană. Se remarcă şi
oraşele: Poznan, Bydgoscz, Lublin, Lodź. Principale activităţi
industriale: exploatarea unor zăcăminte de cărbune (Lezna),
industria constructoare de maşini, industria textilă şi chimica. Se
cultivă cereale, plante tehnice, se cresc animale.
Nordul Poloniei. Principala funcţie este cea industrial-
portuară (Gdansk, Szczecin, Byalystok, Torun) remarcându-se
construcţiile de nave, chimia şi petrochimia, pescuitul şi industria ali-

27
 mentară. Unele culturi (secară), împreună cu creşterea animalelor,
impun caracterul unei agriculturi relativ limitate.

Axe urban – industriale:
a. Dunării – Linz
- Viena
b. Mur – Murz: - Graz
AUSTRIA
În general se pot deosebi în Austria
două regiuni în care ponderea industriei, a a g r i c u l t u r i i ,
comerţului şi a altor activităţi este diferită, astfel:
Regiunea Estică. Cuprinde ( p r o v i n c i i l e sau l a n d u r i l e ) :
Viena, Niederosterreich, Oberosterreich, Styria, Karintia şi
Burgenland.
Se caracterizează prin existenţa a două areale industriale
importante, Viena şi axa Dunării, şi aria urban-industrială Mur -
Murz. (industria siderurgică, industria chimică, industria
construcţiilor de maşini, industria textilă şi electronică). Agricultura
se remarcă prin asocierea unor culturi, cu un puternic sector de
creştere a animalelor, inclusiv agricultura periurbană.
Regiunea Vestică. Cuprinde provinci i l e: Tirol, Salzburg,
Voralberg. Are resurse naturale (forestiere, pastorale,
hidroenergetice etc.) de care sunt legate o serie de
a c t i v i t ă ţ i industriale. Un important rol îl are de
asemenea creşterea animalelor şi mai ales turismul. Se are în
vedere turismul montan, legat direct de sporturile de iarnă.

ELVEŢIA
Potenţialul condiţiilor fizico-geografice, gradul de urbanizare,
activităţile economice şi relaţiile interregionale au individualizat
trei mari regiuni şi anume: Regiunea Nordică ce se suprapune în cea
mai mare parte axelor urbane Subalpină şi Subjurasiană; Regiunea
Vestică în josul lacului Geneve şi Regiunea Sudică Alpină.
Axe urban - industriale: Regiunea Nordică. Se caracterizează prin complexitatea
cadrului socio-economic: concentrări ale populaţiei în principalele oraşe
ale ţării (Berna, Luzern, Zürich, Basel), cu centre ale căror funcţii
comerciale şi financiar-bancare sunt de referinţă la nivelul ţării
Subjurasiană Subalpină
(Zürich), mare grad de dezvoltare a producţiei industriale
(metalurgie, chimie, textilă, orologerie, alimentară), mare densitate
- Neuchâtel - Genéve
a căilor de comunicaţie naţionale şi de tranzit (internaţional) a
- Biel - Lausanne
agriculturii cu specific periurban, asociată cu extinderea creşterii
- Solothurn - Berna
animalelor.
- Olten - Luzern
- Basel - Zürich Regiunea Vestică. Cuprinde două mari oraşe din peisajul urban
al ţării, Geneve şi Lausanne, la care se alătură oraşul Neuchatel. Se
remarcă activităţi industriale, agricole (cultura viţei-de-vie) şi
nenumărate legături comerciale.
Regiunea Sudică (Alpină). Prin excelenţă turistică, cu multe
Ind. metalurgică Ind. metalurgică staţiuni foarte bine dotate, cu căi de comunicaţie multiple, cu
Ind. chimică Ind. textilă
activităţi silvo-pastorale. Ca aşezări mai importante se remarcă
Ind. textilă Ind. chimică
Orologerie Ind. electronică Lugano, Chur, Brig, St. Moritz.

CEHIA
Asocierea trăsăturilor fizico-geografice, umane şi
economice, într-un cadrul omogen au permis individualizarea
următoarelor două macroregiuni: Boemia şi Moravia.

28
 Boemia. Structura geologică confirmă existenţa resurselor
de subsol, la care se adaugă pădurea, apele, solul etc. Zăcămintele
de cărbune (bazinul Most, Kladno, Sokolov etc.), minereurile
neferoase şi metalele preţioase (argint) au permis dezvoltarea
unei puternice industrii prelucrătoare (siderurgia). Bine
reprezentate sunt şi industria construcţiilor de maşini, industria
chimică (petrochimia) şi industria materialelor de construcţie
(inclusiv ceramica).
În Boemia există o regiune industrială reprezentativă -
Praga- şi altele secundare cum sunt Boemia de Vest, Nord-Vest
(Usti nad Laben, Plzeň, Most, Sokolov, Karlovy Vary) şi Boemia de
Sud (České Budĕjovice, Tabor). In centrele menţionate, se
exploatează sau se prelucrează fie resurse autohtone (cărbune,
neferoase, lemn, material de construcţie), fie importate (petrol,
minereuri de fier). La ramurile tradiţionale (siderurgie, lemn,
textilă) s-au adăugat unele noi, de vârf (electronica, biotehnologia,
agrotehnologia).
O agricultură complexă (policultură) îmbină cultura cerealelor,
a plantelor tehnice, legumicultura şi pomicultura. Se cresc animale,
îndeosebi pentru carne şi lapte, pentru piei şi lână. Regiunea este
traversată de căi ferate, din care unele electrificate, drumuri
modernizate etc. Are nenumărate obiective turistice.
Moravia. Este o regiune care are importante resurse de huilă,
minereuri de fier, petrol, gaze naturale, materiale de construcţie. Pe
seama acestora s-au dezvoltat industria siderurgică, industria
construcţiilor de maşini, industria chimică, industria textilă, dar mai
ales a pielăriei şi încălţămintei, a materialelor de construcţie.
Principalele centre ale regiunii, cu un mare hinterland de
acţiune, sunt: Ostrava - puternic centru industrial (siderurgie,
cărbune); Brno - centru cu funcţii complexe, dar în care industria
este precumpănitoare, nod de comunicaţii; Olomouc - centru
industrial, şi cu rol în comunicaţii; Žilina - centru al industriei
încălţămintei, centru cultural.

UNGARIA
Potenţialul economic, uman şi relaţiile intraregionale au
determinat separarea a trei regiuni şi anume: Ungaria de Nord şi
Nord-Est, Ungaria de Vest (Dunantul) şi Ungaria de Est (Alföld).
Ungaria de Nord şi Nord-Est. Locul principal în regiune îl
Bazinul Panonic are Budapesta împreună cu zona sa suburbană. Aici se realizează o
bună parte din producţia ţării. Sunt prezente în principal ramurile
Câmpia Panonică (subunităţi):
industriale specifice capitalelor, industria electronică şi
electrotehnică, poligrafică, textilă. Se întâlnesc şi alte centre
1. Alföld industriale, din care unele cu o mare arie de influenţă (Miskolc,
2. Felföld Ozd, Eger, Tokay, Borsod). În regiune sunt prezente şi activităţi
3. Mezoföld care vizează exploatarea unor resurse (cărbune, fier, uraniu etc.),
4. Kissalföld ramuri industriale de bază (siderurgie, construcţii de maşini,
industrie energetică, petrochimică).
1. Câmpie joasă (0 – 100 m), loessoi- Există o mare densitate a căilor de comunicaţie. O agricultură
dă, pe alocuri nisipoasă, mlăştinoasă dominată de pomi-viticultură, având un puternic rol periurban.
2. Interfluviul dintre Tisa şi Dunăre,
Ungaria de Vest (Dunantul). Cuprinde în general regiunea
altitudini 100 – 200 m
3. În general la vest de Dunăre, uşor situată la vest de Dunăre incluzând în mod deosebit Mezoföld-ul şi
colinară şi cu munţi joşi, insulari Kissalföld-ul. Este o regiune cu tradiţii industriale, cu resurse
4. Nord-vestul Câmpiei Panonice, la variate şi cu influenţă din partea Vienei şi a Budapestei.
vest de Gyor. Exploatările de bauxită, cărbune, ca şi utilizarea acestora în
industria de prelucrare autohtonă (siderurgia aluminiului), alături

29
de viticultură, creşterea animalelor fac parte din potenţialul
economic al regiunii unul de referinţă. Câteva centre se detaşează
în peisajul urban: Pécs, Gyor, Koposfar, Szombathely, Sopron,
Almàsfuzito.
Ungaria de Est (Alföld şi Felföld). Treptat, fizionomia
acestor regiuni se modifică. Ea a trecut de la zonă cu profil agricol
la una cu profil agro-industrial. Centrele urbane şi-au modificat
treptat funcţiile (de la agricole la industriale sau industrial-agrare).
De referinţă sunt: Debrecen (material rulant, rulmenţi, etc.),
Szeged, Szolnok, Bekescsaba, Nyiregyhaza, Kecskemet. Ele şi-au
dezvoltat ramuri industriale precum industria construcţiilor de
maşini (Debrecen), alimentară şi textilă (Szeged, Bekescsaba),
industria textilă şi a chibriturilor. Cerealicultura (grâul, porumbul)
ocupă întinse suprafeţe în regiunea Nyirseg; cultura sfeclei de
zahăr, a viţei de vie şi legumicultura în Felföld; a tutunului şi a
florii soarelui.

EUROPA DE EST

3.7. Unităţi naturale importante ca peisaj: Munţii Ural,

Munţii Caucaz, Câmpia Europei de Est, Câmpia Siberiei de Vest,
Podişul Siberiei Centrale, Nord-Estul Siberian, Orientul Îndepărtat
Siberian, Carpaţii Păduroşi, Câmpia Niprului, Câmpia
Pricernomorie (Pontică)

Munţii Ural. O parte din cutările paleozoice ural-siberiene,

cutarea principală a avut loc la sfârşitul carboniferului. În etapa
alpină au fost înălţaţi pe compartimente de-a lungul unor linii
facturale. Înălţimea maximă 1894 m în vf. Narodnaia. Se află la
interferenţa aerului oceanic atlantic cu cel continental siberian.
Există o dispunere zonală bio-pedogeografică (tundra, pădurile,
stepa; solurile de tundră, solurile podzolice etc.). Elemente
frecvente întâlnite în vegetaţia de pădure sunt zada siberiană,
bradul siberian, mesteacănul pitic, stejarul, arţarul.

30
 Munţii Caucaz. Important sector al cutărilor alpine, cu o
tectonică activă. Altitudinea maximă se înregistrează în vârfurile
vulcanice Elbrus (5633 m) şi Kazbek (5047 m). Obstacol în calea
maselor de aer polar, continentale, atlantice şi a celor dinspre
deşerturile Arabiei şi Iranului. Floră tipic caucaziană, endemisme,
relicte.
Câmpia Siberiei de Vest. Întinsă arie acumulativă, cu
sectoare subsidente. Are o altitudine cuprinsă între 150–300 m şi o
climă continentală cu ierni reci, îngheţuri persistente, condiţii de
dezvoltare a termocarstului. Tundră arctică, silvotundră, taiga,
păduri de foioase, silvostepă şi stepă.
Podişul Siberiei Centrale. Cuprins între Enisei şi Lena.
Aici apare structura precambriană la zi în nucleele Aldan şi Anabar.
Relief vulcanic în regiunea Munţilor Putorana.
Nord-Estul Siberian. Alcătuit din sisteme montane
aparţinând etapei tectono - magmatice mezozoice. Climă
continentală cu temperaturi medii ale lunii ianuarie sub – 30°…–
40°C. Tundră, tufişuri şi păduri.
Orientul Îndepărtat Siberian. Format din munţii: Anadâr,
Ciukotka, Koriaci, Djugdjur (1906 m); sunt asociaţi cu depresiuni
joase, importante arii de lăsare ca: Anadâr-Penjina, Amguen ş.a.;
Carpaţii Centrali (Carpaţii Păduroşi). Se desfăşoară
aproximativ de la izvoarele Siretului şi Tisa superioară în sud şi
până la Nistru, în nord. Fac parte din sistemul cutărilor alpine, fiind
o continuare spre est a Carpaţilor de Nord-Vest. Înălţimea maximă
trece de 2000 m (vf. Hovârla, 2058 m) în Masivul Cernohora.
Sunt constituiţi predominant din depozite de fliş puternic
cutate în intervalul oligocen – miocen. Postmiocen au fost intens
peneplenizaţi, apoi din nou recutaţi până aproape de intervalul
cuaternar.
Culmile alcătuite sunt dispuse pe direcţie NV-SE în trei
şiruri: Beskizii în partea estică formaţi predominant din fliş intens
cutat, Gorganii, cu înălţimi ce trec de 1700 m, constituiţi în bună
parte din conglomerate, gresii dure, cu văi transversale şi Carpaţii
Pocuţiei în sud-est, cu cele mai mari înălţimi (peste 2000 m), cu
vârful Hovârla (2058 m). Există o etajare a condiţiilor bioclimatice.
Câmpia Niprului. Este străbătută de Nipru, care şi-a format
mai multe terase. Are o altitudine redusă, de 100 - 150 m. În
pleistocen a fost acoperită în jumătatea nordică de gheţari de calotă
(Nipru). În limitele câmpiei se succed, de la nord către sud,
pădurile de foioase, silvostepa şi stepa.
Câmpia Pricernomorie (Pontică) sau şesul situat în partea
septentrională a Mărilor Negre şi Azov. Se desfăşoară din nordul
Deltei Dunării (în vest) până în Regiunea Jdanov (est). În vest,
câmpia din nordul Mării Negre până la vărsarea Niprului se
remarcă prin altitudine sub 100 m, un ţărm cu limanuri (Nistrului,
Kunduk, Niprului), cu cordoane litorale, sărături; sistemul de
modelare torenţial este prezent, dar şi cel de sufoziune şi tasare prin
modelarea microdepresiunilor şi crovurilor existente, de modelare a
falezelor lacustre, de deplasare a nisipurilor pe plajele existente.

3.8. DIFERENŢIERI REGIONALE

RUSIA
1. Regiunea Europeană de Nord: resurse: cărbuni, petrol,
gaze, nichel, crom, păduri. O industrie variată, concentrată în Sankt
Petersburg, cu mari întreprinderi ale ind. constructoare de maşini
(utilaj electronic, nave, industria lemnului). Agricultura: creşterea

31
animalelor pentru lapte, culturi de in, economie forestieră, păstorit
nomad (reni).
Centre economice importante: Sankt Petersburg (5,0 mil.
loc.) – centru urban cu funcţii complexe, portuare, culturale; Pskov,
Novgorod, Murmansk; R. A. Karelia şi Komi.

2. Regiunea Europeană Centrală

a. Subregiunea Moscova: resurse: cărbuni, petrol şi gaze,
nichel, fier. O industrie complexă: constructoare de maşini,
siderurgică, chimică, textilă şi alimentară. Agricultura: creşterea
animalelor pentru lapte şi carne, avicultura, plante furajere, culturi
de cartofi, legume (dezvoltate în jurul marilor centre urbane).
Centre economice importante: Moscova, Samara, Ţariţân,
Briansk, Vladimir, Ivanovo, Oreé, Riazan, Smolensk, Tula,
Iaroslavl). Moscova (9 mil. loc.), capitala ţării; cel mai mare centru
urban al Rusiei, cu funcţii complexe;
b. Subregiunea Volga-Veatka. Industria constructoare de
maşini (automobile şi nave, aparatură de măsură şi control, maşini-
unelte, produse electrotehnice), chimică, prelucrarea lemnului etc.
Agricultura: cultura cerealelor, in, cânepă, cartof etc., creşterea
animalelor pentru lapte şi carne. Centre economice importante:
Nijni-Novgorod, Kazan, Nijni-Novgorod (1,4 mil. loc.), centru
urban cu funcţii predominant industriale.
c. Subregiunea centrală cu cernoziom. Industria
alimentară, industria constructoare de maşini (tractoare, maşini
agricole, echipamente pentru industria textilă şi alimentară),
siderurgică, chimică (cauciuc sintetic, îngrăşăminte chimice etc.).
Agricultura: cultura cerealelor (îndeosebi grâu), sfeclă de
zahăr, cartofi, floarea-soarelui etc., şi creşterea animalelor.
Centre economice importante: Voronej (908000 loc.), Kursk,
Lipeţk, Tambov, Orel.
d. Subregiunea Povolgia. Industria se caracterizează prin
producţia mare de petrol, gaze naturale, energie electrică, prin
dezvoltarea industriei petrochimice, a industriei constructoare de
maşini (maşini unelte, utilaje petrochimice complexe, automobile
etc.). Agricultura: culturi de cereale, plante tehnice, creşterea
animalelor. Centre economice importante: Kuibâşev (812000 loc.);
Ţariţân (918000 loc.), Saratov, Belarovo.

3. Regiunea Europeană Sudică Caucazul de Nord

(teritoriul administrativ Krasnodar şi Stavropol): Resurse
(petrol, gaze naturale); industria constructoare de maşini (maşini
agricole, locomotive electrice, maşini unelte, utilaj petrolier), ind.
alimentară; agricultura: culturi de grâu, porumb, floarea-soarelui,
legume, creşterea ovinelor;
Turism: importante staţiuni balneoclimaterice.
Centre economice importante: Rostov pe Don (907000 loc.),
Krasnodar, Groznâi, Stavropol.

4. Regiunea Ural. Resurse (minereuri de fier, cărbune,

neferoase, preţioase, lemn, materiale de construcţie). Industria se
remarcă prin: construcţii de maşini (material rulant, tractoare,
camioane), utilaje pentru ind. chimică şi petrolieră, ind. chimică,
ind. de prelucrare a lemnului etc.;
Agricultura: economie forestieră, cultura sfeclei de zahăr,
cereale.
Centre economice importante: Ekaterinburg (1,4 mil. loc.),
Celiabinsk (1 mil. loc.), Perm, R. A. Udmurtă.

5. Regiunea Asiatică – Siberia de Vest

Caractere specifice:- minereuri de fier, cărbune, petrol, gaze
naturale, lemn; industria petrolului, cărbunelui, gazelor naturale,
ind. metalurgiei neferoase (aluminiu), ind. constructoare de maşini
(utilaj pentru industria cărbunelui, maşini-unelte, tractoare, maşini
agricole, vagoane etc.), ind. chimică, ind. alimentară; agricultura:
creşterea animalelor (cornute mari), economia forestieră.

32

Siberia
- Câmpii
- Podişuri
- Munţi
- Cele mai lungi fluvii din Asia de
Nord (Obi, Enisei, Lena).
- Cea mai întinsă pădure de
conifere (taigaua).
- Cea mai coborâtă temperatură
din Asia (Verhoiansk).
- Cea mai lungă cale ferată din
Asia de Nord (Transsiberianul).
- Cele mai preţioase specii de
animale pentru vânat.
Centre economice importante: Novosibirsk (1 mil. loc.),
Omsk (1 mil. loc.), centre cu funcţii administrative; Komorovo,
Tomsk, Tiumen, Terit. adm. Altai.
6. Regiunea Asiatică – Siberia de Est: resurse (cărbuni,
energie electrică). Industrie energie electrică, metalurgie neferoasă,
exploatarea şi prelucrarea lemnului, ind. hârtiei, ind. constructoare
de maşini (maşini-unelte etc.). Agricultura: culturi, creşterea
animalelor.
Centre economice importante: Krasnoiarsk (900000 loc.);
Irkutsk (519000 loc.); Cita, R. A. – Buriată, Tuvină.
7. Regiunea Asiatică – Extremul Orient (teritoriul adm.
Primorie şi Habarovsk: districte Amur, Kamceatka, Sahalin;
oraşul Magadan, R. A. Iakuţia)
Caractere specifice: cărbuni, metale neferoase, sare, lemn;
industria de prelucrare a lemnului, industria constructoare de
maşini (nave); agricultura concentrată de-a lungul fluviului Amur şi
a afluentului său Ussuri; vânat, pescuit etc.
Centre economice importante: Vladivostok (526000 loc.),
Habarovsk (513000 loc.); Magadan; Iakutsk.
EUROPA SUDICĂ
3.9. Unităţi naturale importante ca peisaj: Meseta
Spaniolă, Munţii Iberici, Cordiliera Betică (Munţii Andaluziei),
Câmpia Andaluziei, Munţii Apenini, Câmpia Padului, Alpii
Sloveniei, Podişul Karst, Munţii Dinarici, Munţii Pindului, Munţii
Balcani, Podişul Anatoliei, Munţii Pontici, Munţii Taurus
Meseta Spaniolă. Meseta reprezintă un podiş dezvoltat în limitele
structurilor paleozoice, făcând parte din cutările armoricane
(hercinice). Ea a funcţionat ca un soclu relativ rigid înregistrând
mişcări epirogenetice pozitive sau negative. Culmile (Sierrele) care
străbat podişul de la nord-est către sud-vest şi pornesc din vestul
sistemului muntos iberic şi până la Oceanul Atlantic sunt rezultatul
mişcărilor de cutare ale Alpilor care au cuprins şi acest masiv
producându-i ample dislocări în partea mediană. Aceste sierre
formează o culme centrală care poate fi considerată chiar cordilieră.
33
 Către sud, Castilia Nouă se continuă cu Sierra Morena, cu un
versant impunător spre valea Guadalquivir.
Cele două Castiliii au funcţionat în Terţiar-Cuaternar ca două
lacuri (mări interioare) azi în limitele lor întâlnindu-se relieful de
Meseta plaja cu lacuri temporare, ulterior drenate fie spre Atlantic fie spre
(F. Schmidt) Marea Mediterană. Ele au adunat mulţimea apelor curgătoare,
constituind zone de apel fapt prezent şi astăzi deşi numărul mare al
- lipsa apei (precipitaţii): canalelor au modificat cel puţin parţial parametrii şi consecinţele
drenajului. Princtre cele mai importante ape se numără: Duero,
Tajo şi Guadiana.
Regiunea Castiliilor este cea mai secetoasă, cu un climat
continental, cu veri foarte calde, ierni friguroase şi foarte uscate.
În Sierra de Guadarrama şi Sierra de Gredos există o etajare a
vegetaţiei după cum urmează: în partea inferioară etajele
termomediteraneean şi mezomediteranean, ce includ stejarul verde
(Quercus rotundifolia), mai sus etajul supramediteranean cu Q.
pyrenaica şi Pinus sylvestris, etajul superior, oromediteranean şi
cryomediteranean cu Cystus şi Festuca. Pe unii versanţi mai însoriţi
deci cei sudici pinul este înlocuit cu castanul sau stejarul de plută.
(Enrique Ballcels, Rocamora; C. Pedrocchi V., 1992)
Munţii Iberici se desfăşoară aproximativ între oraşul
Burgos în vest şi râul Jucar în est. Aparţin cutărilor armoricane şi
sunt formaţi din granite, cuarţite, gresii şi calcare, acestea din urmă
alcătuind largi sinclinale. Sunt fragmentaţi de către afluenţii
- irigaţii: Ebrului,dar şi de Duero, Tajo, Turia, unele din acestea fiind
amenajate pentru irigaţii, alimentare cu apă sau obţinerea
hidroenergiei.
Cordiliera Betică sau Munţii Andaluziei. Face parte din
categoria munţilor tineri, (cutări alpine). Ocupă circa ¾ din
suprafaţa regiunii Andaluzia. Aici se găseşte cea mai mare
altitudine din toată peninsula Iberică (Pico de Mulhacen - 3478 m
în culmea Sierra Nevada; Pico de la Velete - 3392 m).
Varietatea nuanţelor climatice (topoclimate) impuse mai ales
de fragmentarea, altitudinile şi expunerea versanţilor au determinat
o mare diversitate floristică, în care un rol deosebit îl au speciile
endemice (ex. Violeta de Sierra Nevada). Frecvent apare terra-
rossa, sol dezvoltat pe calcare.
Câmpia Andaluziei se întinde în lungul fluviului
Guadalquivir, având o largă deschidere către Oceanul Atlantic.

34

Câmpia Andaluziei
Câmpia Padului
- Foste golfuri colmatate începând din
terţiar
- Ambele cu deschidere la mare
- Drenate de cele mai mari râuri din
peninsule
- Cele mai intens irigate
- Cele mai productive agricol şi
suficient de populate
S-a format prin colmatarea unui golf, în intervalul terţiar-
cuaternar, barat de cordoane litorale. Contactul cu cordiliera se
realizează printr-o treaptă colinară judicios amenajată agricol,
îndeosebi cu culturi comerciale (vie, citrice, măslin).
Munţii Apenini. Sistem de culmi care se desfăşoară pe
teritoriul Italiei între pasul Giovi (472 m) în nord şi Calabria în
Sud. Apeninii au lăţimea maximă la paralela oraşului Roma.
Altitudinile maxime depăşesc 2.900 m (vf. Gran Sasso
d’Italia sau Mailo (2.795 m) în culmile Abruzzi şi scad către nord
(M-ţii Cimone, 2.165 m) şi sud (Pollino, 2.267 m). Apeninii s-au
ridicat cu ocazia cutărilor alpine, dar cuprind în matricea alpină şi
structuri mai vechi, hercinice. Sun aspect geomorfologic se împart
în trei subunităţi: Apeninii de Nord, Centrali şi Sudici.
Pe cele două laturi, tireniană şi adriatică, Apeninii se termină
prin regiuni colinare neogene, Preapeninii în vest, continuaţi către
mare cu câmpii, şi Subapeninii, inclusiv câmpiile litorale adriatice.
Câmpia Padului. Între culmile subalpine şi Apeninii Nordici
se desfăşoară întinsa Câmpie a Padului. Are o largă deschidere
către marea Adriatică. S-a format pe locul unei depresiuni tectonice
(fosa Padului) care a funcţionat mult timp ca un golf, barat apoi de
un cordon litoral în spatele căruia procesul de colmatare a creat
această întindere de uscat de joasă altitudine. Este prin urmare un
vechi bazin aluvial.
Litoralul Câmpiei Padului este destul de complex, ca peisaje
remarcându-se: laguna Veneţiei care adăposteşte oraşul Veneţia,
mlaştinile din jurul golfului Trieste, lacurile şi nisipurile sub formă
de dune la sud de deltă extinsă şi la sud de Monfalcone. Se remarcă
de asemenea relieful carstic ce marchează litoralul Istriei.
Învelişul vegetal spontan aproape că nu se mai păstrează,
câmpia fiind intens cultivată. Rarele crânguri de stejar, desişurile de
salcie şi de plopi de pe malurile râurilor sunt analoage cu cele din
vegetaţia Europei Centrale.
Alpii Iulieni (Sloveniei) şi Podişul Karst. Peisajele sunt
dominate de cele specifice treptei montane, respectiv de un sector
al sistemului alpin, continuare, într-un anumit fel, al Alpilor
Veneţiei (Italia) şi al Alpilor Karawanken (vf. Grintavec, 2558 m),
în prelungirea Alpilor Carnici situaţi la graniţa între Italia şi
Austria.
În Slovenia, Alpii se termină către sud-est prin Podişul Karst.
Aici se desfăşoară peisajele specifice treptelor joase ale reliefului,
adică ale culoarelor Sava, Drava şi Kupa care traversează estul ţării
îndreptându-se către Dunăre, (Câmpia Panonică). În limita acestor
culoare, s-au individualizat câteva depresiuni carstice – Ljubljana şi
Celje – bine populate, iar în complexul carstic Postojna, dominat de
peştera cu acelaşi nume, reprezintă una din cele mai cunoscute şi
vizitate regiuni carstice, inclusiv peşteri din Europa.
Munţii Dinarici. Aparţin cutărilor alpine (dinaridele).
Înălţimile depăşesc 2000 m (Vf. Cyrsnica - 2380 m), iar culmile
dispuse pe direcţia nord-vest sud-est sunt relativ paralele
(paralelism impus de afluenţii Savei, Neretvei, Drinei, râului
Vrbas). Fenomenele carstice sunt foarte extinse (depresiuni carstice
- Shkoder, văi cu chei, peşteri, polii).
Platourile şi Colinele Rudnik-Miroc din Iugoslavia şi
culoarul Morava-Vardar. Trapta de peisaj ce corespunde
colinelor şi platourilor cuprinde regiunea colinară şi de podiş, cu
înălţimi sub 1000 m, fragmentată de către afluenţii Drinei. În
ansamblu, formele de relief pozitive, interfluviile, sunt destul de
35
şlefuite, aplatizate cu cât ne depărtăm de regiunea Miroč spre vest,
datorită şi consistenţei mult mai reduse a rocilor.
Munţii Albaniei şi Câmpia litorală (Muzakja). Sunt o
continuare a Munţilor Muntenegrului (Mokra Planina). În
extremitatea nordică se numesc Prokletije şi trec de 2500 m. Munţii
Albaniei sunt alcătuiţi din calcare mezozoice şi terţiare în bancuri
groase, fapt ce a uşurat, în condiţiile climatice de aici (circa 2.000
mm anual) dezvoltarea reliefului carstic. Însăşi prezenţa celor trei
lacuri tectono-carstice (scuturi, Ohrid, Prespa) demonstrează acest
lucru.
Către Marea Adriatică şi în lungul acesteia se află o câmpie
joasă, cu lagune şi mlaştini, cu golfuri şi numeroase promontorii în
lungul căreia se găsesc şi câteva din principalele oraşe ale ţării
(Durres, Vlore). Este principala regiune agricolă a ţării.
Munţii Pindului (Voreia, Pindos, Notia, Pindos) ocupă
jumătatea occidentală a ţării depăşind 2.000 m în vârful Smolikas.
Sunt prezente formele carstice dezvoltate pe calcare mezozoice şi
terţiare, cu o desfăşurare în benzi meridiane, mai ales depresiuni
care cantonează lacuri, în parte amenajate (L. Kremaston), dar şi un
relief ruiniform legat de prezenţa gresiilor, a marnelor grezoase,
mai ales în nord. Se termină printr-un ţărm destul de articulat, cu
multe insule şi peninsule, deseori cu faleze, dar şi cu câmpii litorale
fertile datorită irigaţiilor, ca aceea de la Arta.
Olуmpus, continuare spre sud a culmii Pieria, flanchează
spre nord Câmpia Thessaliei. Are înălţimea maximă de 2.911 m şi
se continuă către sud prin culmea Ossa şi mai la sud Othris.
Câmpia Thessaliei este cantonată într-un bazin/depresiune
tectonică, foarte fertilă datorită irigaţiilor. Aici se află unul dintre
importantele oraşe din Grecia Continentală şi anume Larissa. Are
un climat cu veri foarte secetoase şi o vegetaţie de tufişuri care au
luat locul vechilor păduri.
Munţii Balcani se desfăşoară sub forma a două culmi
aproape paralele (planine - datorită caracterului şlefuit şi cu
vegetaţie de păşuni), în nord Stara Planina cu înălţimile cele mai
mari 2376 m (vf. Botev), iar în sud, dincolo de valea Tundjei -
Sredna Gora (1604 m), culme mult restrânsă ca dimensiuni.
Între Struma şi Mesta se află Munţii Pirin, apoi Rila (vf.
Musala - 2925 m) şi Munţii Rhodopi (între Mesta şi Mariţa). Sunt
formaţi predominant din şisturi cristaline, cu forme greoaie, au
relief glaciar (circuri, văi, carsturi) mai ales în Pirin şi Rila.
Înălţimea Vitoşa se ridică la 2290 m deasupra Depresiunii Sofia.
Câmpia Traciei s-a format într-o regiune de scufundare
situată între Rhodopi şi Marea Neagră. Această depresiune
tectonică terţiară s-a colmatat treptat în sud mai ales cu sedimente
marine, iar spre nord fluvio-lacustre, cel mai mare aport avându-l
sistemul hidrografic Tundja - Mariţa.
Câmpia Macedoniei continuă spre vest pe aceea a Traciei,
situată fiind în sudul masivelor traco-macedonene. S-a format pe
locul unor mici bazine de scufundare, transformate în golfuri şi
colmatate treptat.
Podişul Anatoliei. Relieful Podişului Anatoliei este
reprezentat prin platouri situate la altitudini care variază între
1.000-1.500 m, o parte din ele conservând suprafeţe de eroziune
dezvoltate pe o structură granitică şi cristalină. Apariţia în partea
central-estică (în estul depresiunii Licaonia) a unor depozite
vulcanice neozoice, (Erciyes-3.916 m), demonstrează existenţa
unor mişcări postmiocene însoţite de flexuri în lungul cărora au
apărut masele de lavă, baza viitorului relief.

36
 În partea centrală a podişului se întâlnesc numeroase
depresiuni dintre care mai importantă este cea a Licaoniei. Unele
cantonează lacuri (depresiunile Tuz şi Konya), mlaştini şi sărături,
altele sunt lipsite complet de o reţea de ape.
Singurele artere hidrografice care reuşesc să traverseze
Podişul Anatoliei sunt Kizil Irmak, Sakarya, Ieşil Irmak.
Vegetaţia Podişului Anatoliei o reprezintă stepa cu ierburi
xerofile de diferite varietăţi: stepa de nisipuri, de sărătură, de
depozite pietroase. Pădurile lipsesc în general. Apar izolat pinul şi
stejarul, îndeosebi spre Marea Marmara.
Munţii Pontici. Însoţind litoralul Mării Negre, Munţii
Pontici au o desfăşurare vest-est, prezentându-se sub forma unor
culmi paralele separate de văi longitudinale, adevărate culoare ce
aparţin bazinelor hidrografice Kizil Irmak, Sakarya şi Ieşil Irmak.
Altitudinile maxime depăşesc 3.900 m (vf. Kackar, 3.937 m) în
Munţii Pontici de Est, ceea ce a permis instalarea glaciaţiei
cuaternare, precum şi existenţa unor gheţari actuali. Ei constituie un
obstacol în calea maselor de aer umed venite dinspre mare.
Pe versanţii dinspre Marea Neagră (Ibrahim Atalay, Kenan
Mortan, 2003) se dezvoltă pădurile de fag şi carpen, apoi de fag cu
răşinoase până la 900 m, urmându-le la altitudinile mai mari
pădurile pure de răşinoase.
Munţii Taurus. Pe latura sudică a Podişului Anatoliei se
desfăşoară sistemul muntos al Tauridelor, Munţii Taurus, care
formează tot o arie de cutări alpine. Culmile muntoase au aceeaşi
desfăşurare paralelă sau aproape paralelă cu ţărmul mediteranean
ca şi a celor din sistemul Munţilor Pontici. Sunt alcătuite din şisturi
cristaline, calcare, gresii şi conglomerate iar morfologia mai
complexă a lor este datorată şi şariajului mult mai amplu.

37
 3.10. DIFERENŢIERI REGIONALE

SPANIA
Sub raportul dotării, aportului naţional şi funcţionalităţii
diferitelor regiuni în Spania se deosebesc:
Regiunea Mediteraneană. Include: Catalonia, Valencia,
Murcia, parţial Andaluzia. Este cea mai populată regiune a Spaniei
şi cuprinde cele mai importante oraşe: Barcelona, Valencia,
Murcia, Cartagena, Alicante, Almeria, Malaga.
Condiţiile naturale sunt favorabile dezvoltării unor activităţi
comerciale şi de transport, industriale, şi agricole. Se remarcă rolul
oraşului Barcelona cu un profil economic complex (industrial, deşi
multă materie primă se importă): comercial, cultural, administrativ
dar mai ales turistic) incluzând şi oraşele satelit Badalona, Sabadel,
Tarrossa, Hospitalet, Valencia – un oraş industrial (siderurgie) şi
comercial; Murcia şi Cartagena – un nucleu al industriei
siderurgice, petrochimice şi a construcţiilor navale; Almeria şi
Malaga - centre ale industriei constructoare de maşini şi ale
industriei uşoare; Algeciras – centru petrochimic.
Regiunea se remarcă prin potenţialul şi activităţile turistice
dar şi printr-o agricultură în principal de piaţă. Poate fi alăturată
regiunii mediteraneene şi regiunea Aragon – care gravitează spre
Mediterana – cu oraşul Zaragoza, nucleu industrial (construcţii de
avioane, industrie textilă), important nod de comunicaţii legat
printr-o magristrală cu Barcelona, situat pe un culoar activ din
punct de vedere agricol (canalul de irigaţie – Canal Imperial de
Aragon).
Regiunea Nordică. (Navarra, provincia Bască, Cantabria,
Asturia, Galicia) oferă condiţii naturale optime, cu multe
precipitaţii, cu zăcăminte de cărbune şi fier cu industrie
prelucrătoare, mai ales siderurgică (feroasă şi neferoasă), apoi
chimică şi petrochimică. Oraşele mai importante sunt: Oviedo,
Santander, Gijon, San Sebastian, Bilbao. Sunt prezente construcţiile
navale, aerospaţiale, industria lemnului, industria textilă.
Regiunea Centrală cuprinde cele două Castilii, regiunea
Aragon şi Andaluzia. Rolul principal îl are Madridul, rol de oraş
polarizant, în care funcţia industrială este activă prin industria
construcţiilor de maşini (autovehicule, avioane), industria chimică,
textilă şi alimentară cu ramuri tradiţionale, apoi funcţia comercială,
cultural-administrativă etc.
Regiunea Sudică (parţial Andaluzia). Corespunde în mare
măsură provinciei Andaluzia şi mai cu seamă culoarului
Guadalquivir. Cele patru oraşe: Sevilla, Cordoba, Cadiz, Huelva
susţin o economie agroindustrială complexă cu: siderurgie
neferoasă, chimie, industrie constructoare de maşini, textilă şi o
agricultură din care nu lipsesc: cultura viţei de vie, măslinului şi
citricelor.
Insulele Baleare şi Canare. În afară de turism se remarcă şi
activităţi legate de pescuit şi agrucultură (cerealicultură şi
pomicultură, mai ales citrice şi viţă de vie) şi în mai mică măsură
industrie (textilă, pielărie, ceramică).

38
 ITALIA
Structurile economice, legăturile şi schimburile dintre centre,
inclusiv modalităţile prin care se fac, elemente ale cadrului natural
Esenţial! cu o implicaţie semnificativă în peisajul socio-economic au deter-
minat individualizarea în Italia a trei mari regiuni şi anume: Italia
de Nord, Italia Centrală şi Italia de Sud.
Concentrare majoră a populaţiei Italia de Nord se desprinde ca o unitate foarte bine dotată
economic, cu o pondere substanţială în potenţialul industrial
- prealpină (Regiunea urbană milaneză) (industria veche şi diversificată) şi agrar (agricultura complexă a
Nonza Câmpiei Padului) al ţării, principala poartă a schimburilor
A

Milano Varese
economice cu exteriorul cu mari axe de comunicaţie care leagă
Bergano
Brescia Italia de Elveţia, Germania, Austria şi de aici mai departe.
Novara Nenumărate obiective naturale şi socio-economice dintre cele mai
X

Como importante la scară naţională şi internaţională susţin activităţile

Verona turistice.
Vicenza Italia Centrală. Dominată de prezenţa oraşului Roma cu o
Trieste economie relativ echilibrată industria jucând un rol secundar, cu o
E

- Padului (Torino, Piacenza, Mantua, ofertă turistică de excepţie.

Ferrara) Italia de Sud (Mezzogiorno). Cu o importantă pondere a
- Emiliei (Piacenza, Parma, Modena, activităţilor agricole, cu rolul şi hinterlnadul cuprinzător al oraşului
Bologna, Forli, Rimini
Napoli şi noile zone industriale formate. Italia de Sud accede treptat
Areale - Genua (+ Savona) la competitivitatea impusă de celelalte regiuni. Apa este o problemă
- La Spezia vitală a sudului. De aceea în 1906 a început construirea unui
- Livorno (+ Pisa) apeduct terminat în 1915. În 1950 au fost concepute noi proiecte.
Astfel că regiunea Tarente a devenit una fertilă, productivă unde se
cultivă legume, pomi fructiferi făcând din Apulia un important
exportator de produse agricole.

SLOVENIA
Asocierea unor particularităţi ale cadrului natural cu cele
umane şi economice într-o structură funcţională a permis
individualizarea a trei areale astfel: regiunea Mura-Drava având
ca exponent oraşul Maribor cu resurse hidroenergetice, industria de
prelucrare, siderurgică, lemnului, textilă şi activităţi turistice;
regiunea Centrală a Savei – principala regiune economică a ţării,
dar şi turistică cu numeroase staţiuni (Bled, Kranjska-Cerjo) şi cea
de-a treia regiune, cea a litoralului la golful Trieste – cu rolul
polarizator al portului Koper .

CROAŢIA
Diversitatea cadrului natural, structura social-economică şi
condiţiile istorice, poate mai puţin cele din ultimii cinci ani, au
marcat existenţa unor deosebiri spaţiale ale Croaţiei. Astfel, se
disting: o regiune nordică ce include şi Slavonia, în care se găsesc
oraşele Zagreb, Osijek, Sisak, Slovonski-Brod, Karlovać şi care
concentrează o bună parte a populaţiei ţării, a industriei şi o
agricultură corespunzătoare. Aici se remarcă industria energetică,
dar mai ales industria alimentară, parţial industria construcţiilor de
maşini şi chimică şi o regiune sudică, ce include şi litoralul, se
individualizează prin industria construcţiilor navale (Rijeka, Split,
Dubrovnik), industria metalurgiei neferoase (prelucrarea bauxitei)
având ca suport bogăţia resurselor hidroenergetice, industria
lemnului şi industria materialelor de construcţie. Agricultura este
dominată de cultura viţei de vie, a măslinului şi citricelor. Peisajele
deosebite, vestigiile antice şi medievale, prezenţa porturilor ocupă
un loc deosebit în dezvoltarea economiei turistice.

39
 IUGOSLAVIA
În limitele administrative ale Iugoslaviei, având în vedere
existenţa celor două republici Serbia şi Muntenegru, ca şi a celor
două provincii autonome Kosovo-Metohija şi Vojvodina, fiecare cu
un cadru mai ales socio-economic unitar, în contextul istoric în care
s-a dezvoltat, au putut fi considerate trei entităţi regionale:
Cea mai complexă din punctul de vedere al potenţialului
socio-economic în care s-a dezvoltat este Serbia. Ea cumulează
două regiuni industriale semnificative, regiunea Belgrad şi
Culoarul Moraviei, marcate de o economie dezvoltată, de prezenţa
unor ramuri industriale tradiţionale (industria textilă, industria
lemnului) şi de vârf (electronică, electrotehnică), a policulturii
(cereale, plante tehnice, viti-pomicultura, creşterea animalelor), a
căilor de comunicaţie de interes european, a unui turism de vocaţie
internaţională.
Muntenegru, a doua entitate regională, se remarcă prin
potenţialul unor resurse de subsol, al industriei energetice, al
agriculturii mediteraneene, în principal cultura măslinului şi a
citricelor, al turismului dalmatic cu multe staţiuni litorale.
Vojvodina, regiunea complexă din punct de vedere
economic este dominată de prezenţa a două oraşe Novi Sad şi
Subotica – centre industriale importante, regiune agricolă de
importanţă naţională (cultura cereale-lor şi a plantelor tehnice), cu
Model agricol în două noduri de comunicaţie internaţionale (Subotica, Novi Sad).
Salonic
GRECIA
1. Ponderea unor activităţi, numărul oraşelor cu implicaţii
profunde în economia ţării, valoarea schimburilor şi rolul căilor de
comunicaţii separă în Grecia trei regiuni şi anume: Grecia de Est
înţelegând prin aceasta regiunea egeeană inclusiv Tracia şi
Macedonia; Grecia de Vest (ionică) şi Peloponezul.
Grecia de Est se remarcă prin prezenţa celor mai importante
oraşe ale ţării şi anume: Athena, cu zona ei de influenţă care
acoperă aproape întreaga ţară, o zonă metropolitană în care
2. fenomenul urban şi industrial este intens, cea mai mare parte din
populaţia activă fiind ocupată în industrie şi servicii. Acelaşi lucru
este specific şi oraşului Salonic şi în mai mică măsură oraşului
Larissa din Thessalia. Aici este concentrată aproape toată industria
prelucrătoare (siderurgia, industria chimică şi petrochimia,
industria textilă, a materialului de construcţie) şi o parte din
industria extractivă (bauxită, minereuri de fier, aur, cărbune),
industria construcţiilor navale (Athena-Pireu, Salonic), activitatea
de transport în principal maritim, turismul. Flota de transport ocupă
3. locul patru în lume mai ales prin modernizarea parcului de cargouri
(Collection J.R.Pitte, 1994).
Grecia de Vest se caracterizează prin numărul redus al
aşezărilor importante (Arta, Joannina, Agrinio) având şi un relief
mult mai accidentat, o agricultură prezentă mai ales în fâşia litorală
cu o agricultură tradiţională, incluzând regiunile muntoase şi
agricultura mediteraneană propriu-zisă. Aici populaţia înregistrează
o densitate redusă, iar industria se dezvoltă punctual. O serie de
insule evocă momente din istoria ţării (Corfu-Kerkуra; Lefkada,
Kefallonia, Zante), generând o puternică activitate turistică.
Peloponezul, prin cele două oraşe, Patras şi Corinth, ambele
situate la golful şi canalul Corinth, este marcat de o agricultură care
impune specificul economic al regiunii. Se cultivă: măslin, citrice,

1. 2. 3. 40
 viţă-de-vie, tutun. Sunt prezente industria textilă şi extractivă
(cărbune, zinc). Este o regiune turistică extrem de importantă.
Există şi posibilitatea unei alte diferenţieri regionale şi
anume: Grecia de Nord - o regiune dezavantajată, oarecum izolată
în plan economic şi cultural.
A urmat o lungă perioadă în care treptat s-a detaşat oraşul
Salonic, iar câmpia din jurul acestuia a devenit una din cele mai
productive ale ţării. Trebuie amintit faptul că în Evul Mediu, golful
Salonic era pătruns mult în continent (M. Meunier, 1982) umplut
treptat de aluviunile cărate de Axios şi Alikamon iar lacul Jiannitsa
a fost şi el colmatat treptat de depozite aluvionare. Ulterior au fost
construite canale (prezentate anterior) s-au realizat îndiguiri,
desecări etc.
Portul Salonic este situat în estul câmpiei, la contactul cu
regiunea înaltă, fiind un port protejat. El joacă un rol important în
traficul naţional şi internaţional.
Grecia Meridională, marcată de prezenţa Atenei – Pireu,
Peloponez, Golful Corinth, fiecare prin specificul său contribuind
la individualizarea regiunii sub raport geografic.

TURCIA
Potenţialul natural, alături de cel social economic, de tradiţie
şi implicarea în evenimente social-politice au generat structuri
diferite, regionale, urbane, industriale şi agricole cu un anumit
Bizanţ = Constantinopol = Istanbul specific şi valoare globală astfel:
(Bizantion) Regiunea de Nord-Vest. Prin poziţia de interferenţă euro-
asiatică regiunea s-a dezvoltat mai mult decât altele având în
vedere potenţialul natural şi schimburile, facilităţile de transport
îndeosebi maritim cu alte regiuni mai ales în afara ţării etc.
Câteva centre de marcă Istanbul, Izmir, Bursa, Adapazari ş.a.
în perioada capitala Imperiului polarizează activitatea regiunii şi nu numai a acesteia.
antică Roman Istanbul împreună cu suburbiile de aproximativ are o
populaţie 4 milioane locuitori. Oraşul a cunoscut în lungul timpului
o complexă metamorfoză sub aspectul dezvoltării teritoriale, al
modernizării inclusiv a numelui. În perioada antică s-a numit
Bizanţ (Bizantion). Apoi devine capitala Imperiul Roman de răsărit
când capătă numele de Constantinopol, nume care se păstrează atât
în timpul Imperiului Bizantin cât şi a celui Otoman începând din
1453.
Oraşul Istanbul se remarcă prin funcţia industrială având
dezvoltate atât ramuri de vârf (electronice, electrotehnice) precum
şi tradiţionale (industria textilă, industria alimentară, a pielăriei).
Concentrează şi o importantă parte din activitatea comercială şi de
transport a ţării. Este un port de primă mărime specializat în traficul
de mărfuri ca şi în cel de pasageri.
Nucleul urban, cu funcţii comerciale, culturale şi
administrative, se află localizat pe o mică peninsulă triunghiulară în
care apar, ca şi la Roma, şapte înălţimi. Peninsula este cuprinsă
între golful Cornul de Aur, lung de 7,5 km şi lat de maxim 8 km şi
Marea Marmara. În cadrul nucleului urban se află numeroase
unităţi comerciale (inclusiv cele grupate în bazarul construit în anul
1548, cel mai mare bazar acoperit din lume), culturale şi
administrative. Între ansamblurile arhitectonice se numără Sf.
Sofia, un monument al artei bizantine, construit între anii 532-537,
transformată în moschee, Moscheea Albastră (edificiu din
1.609.1,616), monument al artei otomane, Palatul Topkapi situat pe
acropola vechiului Bizanţ etc. Nucleul urban cuprinde şi o parte din

41
 cartierul Beyoglu (vechea Pera), legat prin două poduri, peste
Cornul de Aur, de Stanbul (Istanbul). Pe lângă nucleul urban există
zonele rezidenţiale (Sişli, Beşiktaş), inclusiv cele de pe ţărmul
asiatic (Uskudar, Kadikoy), legate cu cele de pe ţărmul european
Ansambluri arhitectonice de prin podul de peste Bosfor, lung de peste 1 km, a cărui construcţie a
excepţie fost terminată în 1973. De asemenea, se disting zonele portuare şi
cele industriale localizate la Cornul de Aur şi în continuare, pe
- Sf. Sofia malul Bosforului fiind două poduri acum.
- Moscheea Albastră Pe lângă industrie, comerţ etc., concentrarea urbană Istanbul
- Palatul Topkapi şi-a dezvoltat şi o agricultură periurbană care să satisfacă cele mai
diverse necesităţi în sfera consumului alimentar.
Alte centre urbane importante din această regiune sunt Izmit
(peste 600.000 locuitori) situat la Marea Marmara, Bursa un centru
industrial şi comercial dintre cele mai vechi, cu o populaţie de peste
34.000 locuitori, Adapazari.
Anatolia Centrală. Este cuprinsă în limitele Podişului
Central al Anatoliei. Are un potenţial industrial mai restrâns în
schimb se dezvoltă producţia de cereale, plante tehnice îndeosebi
sfeclă de zahăr, precum şi întreprinderi pentru prelucrarea acestora.
Activitatea se concentrează în jurul oraşului Ankara, capitala ţării
din anul 1923. Are o populaţie de peste 2,2 milioane locuitori
(1995) şi este unul din cele mai vechi oraşe ale ţării (de aproape
4.000 ani).
Are funcţii comerciale, bancare, de transport şi industriale.
Are extins peisajul agricol periurban. În arhitectura oraşului se
îmbină stilul vechi tradiţional cu cel modern de mare rafinament.
Alte oraşe cu funcţii mai ales industriale sunt: Konya cu o
populaţie de peste 24.000 locuitori, Kayseri, Silvas, Eskişehir
(260.000 loc.)
Regiunea de la Marea Egee. Se caracterizează printr-o
veche şi vie activitate comercial-portuară având în vedere cadrul
natural propice. Treptat aici s-a conturat şi o vie activitate
industrială, de prelucrare în principal a produselor agricole
autohtone. Este o regiune tradiţională în ceea ce priveşte viticultura,
cultura măslinului, a tutunului. Pe terenurile irigate s-a extins
cultura bumbacului iar în lungul culoarelor de vale Gediz şi
Menderez cultura grâului, a sfeclei de zahăr. Foarte bine
reprezentată în această regiune este industria alimentară. De altfel
întreaga ţară se încadrează în tipul major de agricultură
mediteraneeană.
Dintre centrele mai importante ale regiunii amintim: Izmir cu
peste 600.000 locuitori cel mai mare oraş de la Marea Egee cu un
pronunţat potenţial industrial, comercial-portuar şi de transport.
Alte regiuni din limitele acestei ţări sunt: regiunea de la
Marea Mediterană cu specific portuar şi de prelucrare a
bumbacului, petrolului mai ales a celui importat, a culturilor de
citrice, a pescuitului şi prelucrării peştelui. Principalele centre sunt:
Adana cu peste 400.000 locuitori şi Mersin cu peste 450.000
locuitori.
Regiunea de la Marea Neagră cu un peisaj dezvoltat, cu
ramuri industriale care prelucrează produsele oferite de agricultură.
Mai importante sunt centrele Samsun şi Trabzon.

42
43