Curs XII.

RĂSPUNDEREA PATRIMONIALĂ

Unitatea de învăţare:
1. Considerații generale
2. Răspunderea patrimonială a salariaţilor
3. Răspunderea patrimonială a angajatorului

Timp alocat: 2 h

Bibliografie:
1. Roxana Radu – Dreptul muncii – aspecte teoretice și practice, Editura Aius, Craiova, 2015.
2. Roxana Radu - Legislaţia muncii. Culegere de norme, speţe şi alte aplicaţii practice, Editura Aius,
Craiova, 2013.
3. Al. Ţiclea – Tratat de dreptul muncii, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2012.
4. I. Tr. Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, Editura Wolters Kluver, Bucureşti, 2007.
5. C. Belu, Dreptul muncii. Ediţie revăzută şi adăugită, Editura Universitaria, Craiova, 2011.
6. Al. Athanasiu, L. Dima, Dreptul muncii, Bucureşti, Editura All Beck, 2005.

Obiectivele modulului
Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:
➢ arătaţi specificul răspunderii patrimoniale în dreptul muncii;
➢ prezentaţi în ce condiții este angajată răspunderea patrimonială a angajatorului;
➢ prezentaţi în ce condiții este angajată răspunderea patrimonială a angajatului;
➢ arătați care este procedura de recuperare a prejudiciului;
➢ definiți și prezentați caracteristicile răspunderii conjunte;
➢ identificați situațiile în care intervine obligația de restituire în sarcina salariatului.

Consideraţii introductive
În pas cu dinamica vieţii sociale şi cu cerinţele dreptului internaţional al muncii, noul
Cod al muncii (Legea nr. 53/2003) a cedat o instituţie care căpătase consacrare timp de trei
decenii: răspunderea materială. Aducând reglementări favorabile salariaţilor şi, evident,
nefavorabile angajatorilor în contextul economiei de piaţă, instituţia răspunderii materiale a fost
substituită instituţiei răspunderii patrimoniale, cu toate consecinţele aşteptate şi sugerate în timp
de specialişti în domeniul dreptului, şi nu numai. Noul Cod al muncii reglementează problema
răspunderii patrimoniale sub două aspecte:
- răspunderea patrimonială a angajatorului şi,
- răspunderea patrimonială a salariaţilor.
 Răspunderea patrimonială a salariaţilor
Condiții
Potrivit prevederilor art. 254 alin.1 „Salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi
principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din
vina şi în legătură cu munca lor”. Aşadar, răspunderea patrimonială este o varietate a răspunderii
civile contractuale. Deducem că salariaţii răspund patrimonial în următoarele condiţii:
a. calitatea de salariat la angajatul păgubit. Regula este ca între angajatorul păgubit şi
persoana care a produs prejudiciul să existe un raport juridic de muncă. Prin excepţie, răspund
patrimonial şi persoanele care nu au calitatea de salariat, în următoarele situaţii:
- paguba a fost descoperită după încetarea contractului individual de muncă;
- paguba a fost produsă de persoane condamnate, care execută pedeapsa prin muncă, fără
privare de libertate, în temeiul mandatului de executare a pedepsei;
- salariaţii detaşaţi care produc pagubă angajatorului cesionar;
- ucenicii, care îşi desfăşoară activitatea pe baza contractului de ucenicie la locul de
muncă.
Nu răspund patrimonial: persoanele aflate în delegaţie, salariatul agentului de muncă
temporară faţă de utilizator, funcţionarii publici, administratorii, cenzorii şi lichidatorii
societăţilor comerciale (aceste persoane vor răspunde civil pentru prejudiciul cauzat);
b. fapta ilicită şi personală a salariatului. Caracterul ilicit al faptei se stabileşte în raport
cu sarcinile de serviciu înscrise în fişa postului.
c. legătura faptei ilicite cu munca prestată. Este o cerinţă care vizează atât exercitarea
concretă a activităţii, cât şi faptele care au legătură cu munca, cum ar fi, producerea pagubei prin
absentarea nemotivată de la programul de lucru;
d. caracterul personal al faptei. În dreptul muncii nu există răspunderea pentru altul,
astfel că, răspunderea patrimonială este numai o răspundere personală pentru fapta proprie.
Chiar şi răspunderea conjunctă - când prejudiciul a fost cauzat din vina mai multor
salariaţi - este o răspundere personală. Codul muncii stabileşte în art. 255: „când paguba a fost
produsă de mai mulţi salariaţi, cuantumul răspunderii fiecăruia se stabileşte în raport de măsura
în care a contribuit la producerea ei. Dacă măsura în care s-a contribuit la producerea pagubei nu
poate fi determinată, răspunderea fiecăruia se stabileşte proporţional cu salariul său net de la data
constatării pagubei şi, atunci când este cazul, şi în funcţie de timpul efectiv lucrat de la ultimul
său inventar”.
e. prejudiciul se exprimă fie prin diminuarea activului patrimonial (prin distrugeri,
pierderi, rebuturi, etc.), fie prin creşterea pasivului (plata unor penalităţi sau amenzi de care se
face vinovat salariatul). În comparaţie cu răspunderea materială, răspunderea patrimonială este
angajată atât pentru paguba efectivă, cât şi pentru beneficiul nerealizat. Determină răspunderea
patrimonială numai prejudiciul care întruneşte cumulativ următoarele cerinţe: să fie real şi cert,
să fie cauzat direct angajatorului, să fie material (neputând fi pretinse daune morale), să fi rămas
nereparat;
f. raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, adică paguba să fi fost produsă
doar şi numai prin acea faptă ilicită săvârşită de salariat;
g. vinovăţia (culpa) autorului faptei ilicite. Răspunderea patrimonială este angajată pentru
oricare formă a vinovăţiei salariatului, fără a funcţiona prezumţia de culpă (exceptând lipsurile
contabile în gestiune).
O trăsătură caracteristică a răspunderii patrimoniale a salariaţilor este reglementarea
acesteia prin norme legale imperative, de la care nu este permisă derogarea în defavoarea
salariatului prin clauze ale contractului de muncă sau prin convenţii ulterioare.
Faţă de terţi, salariatul prepus răspunde şi pe temei contractual ori de câte ori a contractat
personal şi în nume propriu sau dacă actele pe care le încheie nu conţin menţiunea “prin
procură”, care trebuie să existe lângă semnătura sa1.

Cauzele de exonerare de răspundere

Ca şi în cazul altor categorii de răspundere juridică, şi răspunderea patrimonială a primit
reglementare expresă exonerarea de răspundere. Astfel, art. 254 alin. 2 prevede că „Salariaţii nu
răspund de pagubele provocate de forţa majoră sau de alte cauze neprevăzute şi care nu puteau fi
înlăturate şi nici de pagubele care se încadrează în riscul normal al serviciului”.
Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei2 sunt: legitima apărare; starea de necesitate;
constrângerea fizică şi constrângerea morală; cazul fortuit; forţa majoră; eroarea de fapt;
executarea ordinului de serviciu emis în mod legal; riscul normal al serviciului. Riscul normal al
serviciului reprezintă “efectele păgubitoare ale unor factori inerenţi procesului muncii, care,
atunci când se înscriu în sfera normalului, transferă riscul, adică incidenţa acestor efecte, asupra
patrimoniului unităţii”3. Pentru a fi înlăturată răspunderea, producerea riscului trebuie să îmbrace
caracterul unui fenomen normal4 în raport cu condițiile concrete ale prestării muncii, fie în
raport cu natura intrinsecă a unor anumite materiale supuse procesului muncii (materiale
perisabile, utilaje, instalații și mijloace fixe supuse uzurii, pierderi tehnologice inerente
procesului de producție) și să nu implice o culpă a salariatului.
Precizare: dacă salariatul execută un ordin de serviciu vădit ilegal, dat de un organ
competent din structura unităţii, nu poate fi exonerat de răspundere (exemple: falsificarea unui
act, sustragerea de bunuri, etc.).

Obligaţia de restituire
Obligaţia de restituire reglementată de art. 256 din Codul muncii nu reprezintă o formă a
răspunderii patrimoniale a salariatului, ci pe normele dreptului civil referitoare la plata lucrului
nedatorat (obligaţia de restituire a sumelor necuvenite) şi pe îmbogăţirea fără justă cauză
(obligaţia de restituire a bunurilor necuvenite sau a contravalorii serviciilor primite în mod
necuvenit)5, deși primirea sumelor de bani și a bunurilor, respectiv prestarea serviciilor
nedatorate au legătură cu calitatea de salariat. Diferența fundamentală între cele două instituții
constă în faptul că răspunderea patrimonială se întemeiază pe o faptă săvârşită cu vinovăţie, pe
când obligaţia de restituire nu implică vinovăția salariatului.

1
C. Popa Nistorescu, Contractele de intermediere în materie civilă şi comercială, Editura Universitaria, Craiova,
2003, p. 39.
2
Conform art. 254 alin. 2 din Codul muncii, salariaţii nu răspund de pagubele provocate de forţa majoră, de alte
cauze neprevăzute şi care nu puteau fi înlăturate şi nici de pagubele care se încadrează în riscul normal al serviciului.
3
S. Ghimpu, Al. Ţiclea, Dreptul muncii, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, p. 513.
4
Riscul normal al serviciului poate fi: risc normat şi risc nenormat. A se vedea Ibidem, p. 513-514; R. Gidro,
Dreptul muncii. Curs universitar, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 286.
5
Art. 1341 și 1345 C. civ.
 Cazurile în care salariatului îi revine obligaţia de restituire sunt următoarele6:
- dacă salariatul a încasat de la angajator o sumă nedatorată, el este obligat să o restituie;
- dacă salariatul a primit bunuri care nu i se cuveneau şi care nu mai pot fi restituite în
natură, fiind obligat să restituie contravaloarea acestora;
- dacă salariatului i s-au prestat servicii la care nu era îndreptăţit, este obligat să suporte
contravaloarea lor.
Contravaloarea bunurilor şi a serviciilor în cauză se stabileşte potrivit valorii acestora de
la data plăţii.
Persoanele vinovate de plata sumelor nedatorate, de predarea fără drept a bunurilor ori de
prestarea serviciilor necuvenite vor răspunde în subsidiar pentru prejudiciul cauzat angajatorului.
Dacă beneficiarul a fost de rea-credinţă, având o vinovăţie proprie pentru primirea
sumelor, bunurilor sau serviciilor necuvenite, în sarcina sa se va reține nu numai obligaţia de
restituire, ci şi răspunderea patrimonială (fiind vorba despre o faptă ilicită).

Recuperarea prejudiciului
a. Căi de recuperare a prejudiciului. Principalele modalităţi de stabilire şi recuperare a
prejudiciului suferit de angajatorul - atât în cazul răspunderii patrimoniale, cât şi a obligaţiei de
restituire – constau în:
a) învoiala părţilor;
b) acţiunea în justiţie.
Chiar dacă angajamentul de plată nu mai este reglementat de actualul Cod al muncii,
nimic nu împiedică salariatul să îşi recunoască vinovăţia şi prejudiciul produs şi să consimtă de
bunăvoie la recuperarea eventualelor daune cauzate angajatorului, fără să se aştepte pronunţarea
unei hotărâri judecătoreşti7. Deoarece angajamentul de plată nu mai constituie titlu executoriu, în
ipoteza în care salariatul nu mai înţelege să achite de bună-voie prejudiciul, angajatorul va trebui
să promoveze o acţiune în realizare pentru repararea prejudiciului, angajamentul prezentând
utilitate doar sub aspect probatoriu8.
Recuperarea prejudiciului pe cale amiabilă este reglementată de art. 254 alin. 3 şi 4 din
Codul muncii. Astfel, în situaţia în care angajatorul constată că salariatul său a provocat o
pagubă din vina şi în legătură cu munca sa, va putea solicita salariatului, printr-o notă de
constatare şi evaluare a pagubei, recuperarea contravalorii acesteia, prin acordul părţilor, într-un
termen care nu va putea fi mai mic de 30 de zile de la data comunicării. Contravaloarea pagubei
recuperate prin acordul părţilor nu poate fi mai mare decât echivalentul a 5 salarii minime brute
pe economie. Prin acordul părţilor se poate stabili şi obligaţia salariatului de a plăti de bună-voie,
prin reţineri lunare din salariu, sumele necesare pentru recuperarea pagubei produse
angajatorului9.
Dacă recuperarea prejudiciului pe cale amiabilă sau prin actul unilateral al salariatului nu
este posibilă, angajatorul nu are altă alternativă decât să se adreseze instanţei de judecată pentru
6
Art. 256 alin. 1 şi 2 din Codul muncii.
7
A se vedea M. M. Moceanu, Noul Cod al Muncii. Răspunderea juridică, în Raporturi de muncă nr. 4/2003, p. 40.
8
Curtea de Apel Iaşi, Secţia Conflicte de muncă, nr. 100/2006, www.portal.just.ro; Curtea de Apel Bucureşti, Secţia
a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr.4274/R/3.11.2008,
www.portal.just.ro.
9
Al. Ţiclea, Răspunderea patrimonială a salariaţilor, în Revista de drept comercial nr. 7-8/2003, p. 70-71.
orice prejudiciu, indiferent de dimensiunea acestuia10 pentru a obţine o hotărâre judecătorească
definitivă.
b. Procedura de recuperare a prejudiciului. Suma stabilită pentru acoperirea daunelor
se reţine în rate lunare din drepturile salariale care se cuvin persoanei în cauză din partea
angajatorului la care este încadrată în muncă. Reţinerile din salariu nu se pot legal efectua decât
dacă există un titlu executoriu. Ratele nu pot fi mai mari de o treime din salariul lunar net, fără a
putea depăşi, împreună cu celelalte reţineri pe care le-ar avea cel în cauză, jumătate din salariul
respectiv.
În cazul în care acoperirea prejudiciului prin reţineri lunare din salariu nu se poate face
într-un termen de maximum 3 ani de la data la care s-a efectuat prima rată de reţineri, angajatorul
se poate adresa executorului judecătoresc, în condiţiile Codului de procedură civilă. Recurgerea
la urmărirea silită prin intermediul executorului judecătoresc poate avea loc numai după
împlinirea termenului de 3 ani, nu de la început, indiferent de valoarea pagubei11, şi doar dacă la
momentul respectiv prejudiciul în cauză nu a fost acoperit integral.
Dacă contractul individual de muncă încetează înainte ca salariatul să îl fi despăgubit pe
angajator şi cel în cauză se încadrează la un alt angajator ori devine funcţionar public, reţinerile
din salariu se fac de către noul angajator sau noua instituţie ori autoritate publică, după caz, pe
baza titlului executoriu transmis în acest scop de către angajatorul păgubit. Dacă persoana în
cauză nu s-a încadrat în muncă la un alt angajator, în temeiul unui contract individual de muncă
ori ca funcţionar public, acoperirea daunei se va face prin urmărirea bunurilor sale, în condiţiile
Codului de procedură civilă.
De asemenea, dacă pe timpul delegării va aduce un prejudiciu unităţii la care a fost
delegat, printr-o faptă care are legătură cu munca, unitatea păgubită va recurge la o acţiune în
daune împotriva unităţii care a dispus delegarea (fie în temeiul unei clauze contractuale12, fie în
temeiul răspunderii civile delictuale). La rândul său, unitatea emitentă a dispoziţiei de delegare
va recupera sumele plătite de la salariatul în cauză, fiind angajată răspunderea patrimonială a
acestuia potrivit art. 254 și urm. din Codul muncii. Dacă fapta în urma căreia s-a produs
prejudiciul nu are legătură cu executarea atribuţiilor de serviciu, unitatea păgubită poate pretinde
despăgubiri direct de la salariatul delegat, în temeiul dispoziţiilor Codului civil în materia
răspunderii delictuale13.

10
Această prevedere a noului Cod al muncii, deşi i s-au adus critici de neconstituţionalitate, are menirea să elimine
arbitrariul din reglementarea anterioară, când conducerea unităţii stabilea existenţa pagubei, întinderea acesteia,
luând totodată măsuri de recuperare prin dispoziţie de imputare, procedând de îndată la reţinerea din drepturile
salariale, urmând ca ulterior salariatul să se adreseze organelor de jurisdicţie pentru apărarea intereselor sale
legitime. A se vedea Decizia Curţii Costituţionale nr. 24 din 22 ianuarie 2003, publicată în M. Of. al României,
Partea I, nr. 72 din 5 feb. 2003.
11
Chiar dacă la început nu apare ca posibilă recuperarea integrală a creanţei în interiorul termenului de 3 ani,
luându-se în calcul cuantumul debitului şi salariul lunar net al salariatului-debitor, nu se poate exclude ipoteza în
care, în decursul celor 3 ani, salariul acestuia să crească, făcând posibilă recuperarea integrală a prejudiciului.
12
Dacă între cele două unităţi există un contract civil sau comercial pentru executarea căruia s-a dispus delegarea
salariatului respectiv.
13
I. Tr. Ştefănescu, Probleme actuale legate de modificarea art. 253 alin. (1) din Codul muncii, în Revista Română
de Dreptul Muncii nr. 4/2007, p. 308.
 Răspunderea conjunctă
Răspunderea conjunctă intervine în cazul în care unul și același prejudiciu este cauzat din
vina mai multor salariaţi, printr-o faptă comună. Avînd în vedere că, în dreptul muncii,
răspunderea este personală, răspunderea conjunctă reprezintă “o multitudine de răspunderi
individuale ale unor persoane cu vinovăţii concurente în producerea prejudiciului unic”14.
Cuantumul răspunderii fiecărui salariat se stabileşte în raport cu măsura în care a
contribuit la producerea ei. În practică contribuţia făptuitorilor la producerea prejudiciului nu
este întotdeauna egală, ea apreciindu-se atât în raport de fapta ilicită în sine, cât şi de gradul
vinovăţiei15.
Dacă măsura în care s-a contribuit la producerea pagubei nu poate fi determinată,
răspunderea fiecăruia se stabileşte proporţional cu salariul său net de la data constatării pagubei
şi, atunci când este cazul, şi în funcţie de timpul efectiv lucrat de la ultimul său inventar.

Răspunderea patrimonială a angajatorului

Potrivit prevederilor art. 253, angajatorul are obligaţia, ca în situaţia în care salariatul
suferă un prejudiciu material sau moral în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în
legătură cu serviciul, să-l despăgubească, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile
contractuale. Operează, desigur, condiţia ca prejudiciul să se fi produs din culpa angajatorului.
În cazul în care angajatorul refuză acordarea despăgubirii, salariatul se poate adresa cu
plângere instanţelor judecătoreşti competente. În urma plătirii despăgubirii, angajatorul îşi poate
recupera suma aferentă de la salariatul vinovat - dacă este cazul - de producerea pagubei.
Pentru a se putea reține răspunderea angajatorului pentru prejudiciile cauzate salariaţilor
săi, se cer întrunite cumulativ următoarele condiţii:
a. existența faptei ilicite a angajatorului, constând în executarea defectuoasă sau cu
întârziere ori neexecutarea obligaţiilor sale decurgând din contractul individual de muncă prin
fapte ca neplata totală sau parțială a salariului, împiedicarea salariatului să muncească,
concedierea ilegală, neplata orelor suplimentare, neacordarea timpului de odihnă în oricare dintre
formele sale, producerea unui accident de muncă etc. Fapta ilicită poate fi săvârșită fie de
angajatorul persoană fizică, fie de organele de conducere sau de oricare alt salariat al
angajatorului persoană juridică;
b. existența unui prejudiciu suferit de salariat în timpul îndeplinirii de către acesta a
obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul. Prejudiciul poate fi material sau moral,
angajatorul fiind obligat să repare atât paguba efectivă produsă, cât şi beneficiul nerealizat;
c. raportul de cauzalitate între fapta ilicită a angajatorului şi prejudiciul suferit de
salariat;
d. culpa angajatorului. Atâta timp cât salariatul a suferit un prejudiciu în timpul
îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul, culpa angajatorului este
prezumată. Prezumţia de vinovăţie este, însă, relativă, angajatorul putând proba că împrejurările

14
A se vedea S. Ghimpu, Al. Ţiclea, op. cit., p. 502.
15
Al. Ţiclea, Tratat de dreptul muncii, ediția a IV-a, Editura Universul Juridic, București, 2010, p. 905.
care l-au împiedicat să își îndeplinească obligaţiile izvorâte din contractul de muncă nu îi sunt
imputabile.

Recuperarea prejudiciului
Răspunderea angajatorului are un caracter subsidiar şi complementar, deoarece se poate
angaja numai dacă paguba suferită de salariat nu a fost acoperită de alte persoane sau instituții
(spre exemplu, de asigurător). Salariatul prejudiciat prin producerea unui accident de muncă sau
a unei boli profesionale, deoarece suportă o incapacitate temporară de muncă sau o invaliditate,
se poate îndrepta şi cu o acţiune în daune împotriva unităţii în culpă, numai după stabilirea
drepturilor de asigurări sociale, în vederea acoperirii integrale a prejudiciului cauzat (pentru
diferenţa dintre cuantumul indemnizaţiei şi valoarea prejudiciului integral16).
Mai mult, angajatorul trebuie să suporte şi daune morale pentru prejudiciul suferit de
salariat, în cazul în care salariatul şi-a pierdut sau şi-a diminuat, în mod ireversibil, capacitatea de
muncă în urma unui accident de muncă sau a unei boli profesionale17.
În cazul persoanelor aflate în delegare, dacă se accidentează ori contractează o boală
profesională, se pot îndrepta cu acţiune numai împotriva unităţii angajatoare; aceasta la rândul
său, dacă se constată că unitatea la care s-a făcut delegarea nu a luat măsurile prevăzute de
dispoziţiile legale referitoare la sănătatea şi securitatea în muncă18, va putea intenta o acţiune în
regres împotriva unităţii vinovate în temeiul răspunderii civile delictuale.
În cazul în care angajatorul refuză să îl despăgubească pe salariat, acesta se poate adresa
cu plângere instanţelor judecătoreşti competente.
Dreptul la acţiune aparţine salariatului prejudiciat ori celor care sunt îndreptăţiţi la
întreţinerea ori la pensia de urmaş sau care în fapt se aflau în întreţinerea salariatului decedat.
Despăgubirea trebuie să acopere atât daunele materiale, cât şi pe cel morale suferite de victimă
sau de moștenitorii acesteia.
Angajatorul care a plătit despăgubirea îşi va recupera suma aferentă de la salariatul
vinovat de producerea pagubei, în condiţiile art. 254 şi urm. din Codul muncii.

Concluzii:
Răspunderea patrimonială în dreptul muncii constituie o formă a răspunderii civile
contractuale, cu particularităţi determinate de specificul raporturilor juridice de muncă.
Răspunderea patrimonială a salariaţilor, cât şi a angajatorilor, este condiţionată de
existenţa raportului juridic de muncă dintre cele două părţi – salariat şi angajator, raport juridic
care poate avea la bază un contract individual de muncă sau poate fi un raport de serviciu.
Răspunderea patrimonială se angajează ca urmare a încălcării unei obligaţii concrete, stabilită
prin contractul individual de muncă încheiat între cele două subiecte ale răspunderii - cel care şi-
a încălcat obligaţiile şi cel care a suferit un prejudiciu.

16
S. Ghimpu, Al. Ţiclea, op. cit., p. 456.
17
Art. 44 din Legea nr. 319/2006 privind sănătatea şi securitatea în muncă.
18
Legea nr. 319/2006 privind sănătatea și securitatea în muncă.