Inducția ca metodă de gândire și

cercetare în știință și logică

Definiție:
Inducția este raționamentul care trece de la particular la general, de la anumite
cazuri particulare la un caz mai general. Alături de deducție, inducția este un raționament
studiat în logică și folosit în toate domeniile cunoașterii.

Inducția științifică:
 Inducţia ştiinţifică îşi propune să determine dacă aspectele
repetabile constatate au sau nu un caracter necesar. În acest scop, cercetarea ştiinţifică
recurge la OBSERVAŢII SISTEMATICE (utilizaând o aparatură din ce în ce mai
sofisticată), la EXPERIMENT (provocarea controlată a unui fenomen, în condiţii prestabilite)
şi la modelare teoretică, în măsură să confere inducţiilor ştiinţifice un grad sporit de
probabilitate.

Metodele de cercetare inductivă au în vedere RAPORTUL DE CAUZALITATE = relaţie

existentă între două fenomene A şi B, astfel încât a face să se producă existenţa lui B.
Fenomenul A se numeşte cauză iar fenomenul B se numeşte efect.

De exemplu: încălzirea metalelor determină (provoacă) dilatarea lor, deci încălzirea metalelor

este cauza dilatării lor.

Teoria ştiinţifică defineşte un concept pur de cauzalitate, în care sunt eliminaţi factorii
neesenţiali şi accidentali, fiind postulat PRINCIPIUL ECHIVALENŢEI CAUZEI CU
EFECTUL. Consecinţele acestui principiu sunt (în planul idealizării):

(a). ori de câte ori apare cauza, apare şi efectul; dispare cauza, dispare şi efectul;

(b). în orice împrejurare apare cauza, apare şi efectul (dependenţa cauzei de circumstanţe);

(c). dacă se schimbă cantitativ cauza, se schimbă cantitativ şi efectul;

(d). dacă diferă efectele, diferă şi cauzele, fiecărui efect îi corespunde o cauză unică;

(e). la efecte asemănătoare, corespund cauze asemănătoare.

În realitate, fenomenele concrete sunt produse de acţiunea conjugată a mai multor cauze.
Plecând de la exemplul dat, deşi încălzirea este cauza dilatării metalelor, totuşi fenomenul
dilatării depinde de structura atomică şi moleculară a fiecărui metal, de puritatea substanţei,
de presiune, de particularităţi ale mediului etc.

1. METODA CONCORDANŢEI se bazează pe însuşirea relaţiei cauzale ideale: dacă este

prezentă cauza, este prezent şi efectul (adveniente causa, advenit effectus).

Această metodă se conformează unui principiu pe care John Stuart Mill îl formulează astfel:

„Dacă două sau mai multe cazuri în care se produce fenomenul au o singură circumstanţă
comună, acea unică circumstanţă prin care toate cazurile concordă este cauza (sau efectul)
fenomenului dat”.

Exemplu: ori de câte ori plouă observăm şi prezenţa norilor, de unde se poate induce ideea că
norii produc ploaia. Aceasta este totuşi o concluzie plauzibilă, în parte adevărată. Concluzia
nu este certă, pentru că nu ori de câte ori sunt nori pe cer se întâmplă să şi plouă. Norii sunt în
acest caz doar o condiţie necesară, dar nu şi suficientă pentru producerea ploii.
Exemplu: dacă vrem să descoperim cauza senzaţiei de sunet : examinăm cazuri variate de
producere a sunetului de clopot, coardă, trompetă, tobă, voce, lemn lovit etc. Ceea ce este
prezent în fiecare caz în parte este vibraţia unui corp.

Cauza unui fenomen este acea situaţie care se repetă de fiecare dată când se manifestă
fenomenul (care este prezentă de fiecare dată când este prezent şi fenomenul, indiferent de
variaţia celorlalte îmrejurări).

În condiţii ideale, metoda concordanţei cere cazurilor examinate să se deosebească în toate

privinţele, în afară de una.

Pluralitatea cauzelor poate face nesigură metoda concordanţei. Acelaşi efect poate fi
declanşat de mai multe cauze.

De exemplu: durerile de cap pot fi provocate de sforţarea ochilor, indigestie, stare de

febrilitate etc.

Metoda este valoroasă mai mult negativ: ceea ce nu se repetă (nu este comun), nu poate fi
cauză, eliminându-se antecedenţii fără valoare.

2. METODA DIFERENŢEI – se compară două cazuri: unul în care fenomenul este prezent şi
altul în care fenomenul este absent; atunci şi cauza trebuie să apară şi să dispară.

Această metodă se opune metodei concordanţei. Acolo se cereau cazuri diferite cu o singură

circumstanţă comună, aici se cer cazuri comune cu o singură diferenţă între ele: să dispară
sau să apară un fenomen. Ceea ce este diferit apare prin contrast cu ceea ce este asemănător.

De exemplu: Cercetăm rolul glandei tiroide la adulţi (căutăm deci efectele): cazuri examinate:

aceeaşi persoană înainte şi după extirparea glandei; efectul: apare depresiunea nervoasă.

Antecedentul care, prin apariţia sau dispariţia lui, în împrejurări neschimbate, face să apară
sau să dispară fenomenul, este cauza (efectul) fenomenului.

Metoda diferenţei cere cazurilor examinate să se asemene în toate privinţele, mai puţin în una
singură – situaţie care este destul de dificil de realizat în practică. Acest lucru este posibil în
experiment: unde se poate face astfel încât să apară sau să dispară un singur factor.

Metoda diferenţei este folosită mai ales pentru aflarea efectelor, deoarece în experiemente
acţionăm asupra cauzelor: le declanşăm sau le facem să dispară, pentru a vedea astfel dacă
apare sau nu efectul.

Exemplu: în medicină, în agrotehnică se stabilesc astfel efectele unor substanţe asupra

organismelor sau a plantelor.

Metoda diferenţei are aplicaţii judiciare: dacă prezenţa la locul şi în momentul comiterii
infracţiunii este un indiciu – poate fi făptuitorul infracţiunii (METODA CONCORDANŢEI),
în schimb, absenţa de la locul infracţiunii în momentul comiterii constituie un alibi: este sigur
că nu este făptuitorul infracţiunii.
3. METODA VARIAŢIILOR CONCOMITENTE – sunt comparate cazurile în care
fenoemnul variază cantitativ, creşte sau descreşte; atunci şi cauza (efectul) lui trebuie să
varieze la fel.

Trebuie să determinăm perechi de fenomene care să crească şi să descrească împreună, ceea

ce este mai uşor decât a stabili prezenţa sau absenţa concomitentă a fenomenelor.

Exemplu: efectul încălzirii corpurilor este dilatarea. Când temperatura creşte, dimensiunile se

măresc; cân temperatura descreşte, dimensiunile se micşorează.

Metoda variaţiilor concomitente este un caz particular al metodei concordanţei: şi aici operăm
cu prezenţa fenomenelor (totuşi concluzia obţinută în acest caz are un grad de probabilitate
mult mai crescut).

Avantaj: metoda variaţiilor concomitente oferă un indiciu clar şi distinctiv pentru

recunoaşterea fenomenelor legate cauzal = CRITERIUL VARIAŢIEI, uşor observabil.

Exemple: Cu ajutorul acestei metode s-a aflat cauza mareelor = atracţia Lunii, cauza

furtunilor magnetice = activitatea solară, cu perioadă de 11 ani etc.

Metoda se aplică cu succes în domeniul fenomenelor psihice şi sociale, unde metoda

diferenţei se aplică mai greu.

4. METODA RĂMĂŞIŢELOR/A REZIDUURILOR – un caz particular al metodei

concordanţei: efectul fiind prezent şi cauza trebuie să fie prezentă.

Metoda se sprijină tot pe concordanţa fenomenelor, pe prezenţa concomitentă a cauzei cu

efectul. Dar noua cauză nu este observată, ci dedusă.

Exemplu: din perturbaţiile mişcării lui Uranus pe orbită, s-a dedus existenţa lui Neptun; la fel
existenţa lui Pluton din perturbaţiile lui Neptun.

Exemplu: din faptul că azotul extras din aer avea o densitate superioară azotului extras din
compuşii săi, s-a dedus că azotul din aer conţine un alt gaz mai greu, care este argonul.

Inducția logică:
LOGICA INDUCTIVĂ = studiul raţionamentelor de la particular la
general / studiul argumentelor bazate pe generalizare. Într-un argument
inductiv, concluzia spune mai mult (este mai generoasă) decât premisele
din care a fost obţinută.
CARACTERIZARE GENERALĂ
Argumentele inductive prezintă următoarele caracteristici generale:

(1). concluzia depăşeşte ca grad de generalitate (este mai generală decât) premisele din

care a fost obţinută = CARACTERUL AMPLIFICATOR AL CONCLUZIEI;

(2). se trece de la particular (în premise), la general (în concluzie);

(3). concluzia nu decurge cu necesitate, ci doar cu probabilitate din premise, astfel 

încât dacă premisele unui argument inductiv sunt adevărate, concluzia nu este cu necesitate,
ci doar cu probabilitate adevărată (există şi posibilitatea ca din premise adevărate să rezulte o
concluzie falsă) = CARACTERUL PROBABIL AL CONCLUZIEI.

Exemplul 1 de argument inductiv:

Porcul mistreţ este omnivor

            Ursul este omnivor

            Omul este omnivor

            Porcul mistreţ, ursul şi omul sunt (unele) mamifere

            Probabil că toate mamiferele sunt omnivore.

Exemplul 2 de argument inductiv: 

            X, Y, Z sunt binevoitori

            X, Y, Z sunt români

            Deci, probabil că toţi românii sunt binevoitori.

PRINCIPALELE TIPURI DE ARGUMENTE INDUCTIVE:

(1). INDUCŢIA COMPLETĂ = GENERALIZARE ÎN CADRUL UNEI CLASE

FINITE DE OBIECTE, UNDE SUNT ANALIZATE TOATE TOATE CAZURILE
POSIBILE. Este singurul argument inductiv unde concluzia este certă.

Presupunerile pe care se bazează: clasa de obiecte nu este mare şi este finită; fiecare obiect
poate fi examinat individual; fiecare obiect are o proprietate; conchidem că întreaga clasă are
respectiva proprietate.

Schema inferenţială:

            a1 este P

            a2 este P

            a3 este P

            a4 este P
            a5 este P

            a1, a2, a3, a4, şi a5  sunt toţi S

            Toţi S sunt P.

Observaţie:

Inducţia completă nu este atât de importantă pentru cunoaştere întrucât concluzia nu face
altceva decât să repete, într-o formă mai concisă, ceea ce s-a spus în premise.

 Inducţia completă este un tip de argument inductiv aflat la limita dintre argumentele

deductive şi  cele nedeductive, şi constă într-o generalizare în cadrul unei clase finite de
obiecte, unde sunt analizate toate cazurile posibile. Este singurul argument inductiv în
care concluzia este certă.

Schema generală a unei inducţii complete:

A1,  A2, A3 sunt B

            A1, A2, A3 (şi numai ele)  sunt toate elementele lui C

            Prin urmare, toţi C sunt B.

Exemplu de inducţie completă:

            Universitatea A are studenţi străini

            Universitatea B are studenţi străini

            Universitatea C are studenţi străini

            Universităţile A, B şi C (şi numai ele) sunt toate universităţile oraşului X

            Prin urmare, toate universităţile oraşului X au studenţi străini.

 (2). INDUCŢIA INCOMPLETĂ / AMPLIFICATOARE = TIP DE RAŢIONAMENT

INDUCTIV ÎN CARE GENERALIZAREA SE FACE PORNIND DOAR DE LA O
PARTE DIN OBIECTELE UNEI CLASE.

Spre deosebire de inducţia completă, unde concluzia este certă, în cazul inducţiei
incomplete, concluzia este doar probabilă, iar probabilitatea acesteia creşte o dată cu
creşterea numărului de cazuri care o confirmă; dacă apare cel puţin un caz care o infirmă,
atunci concluzia unei inducţii incomplete este falsă.

În cazul inducţiei incomplete se trece de la un număr finit de cazuri la un număr infinit de

cazuri; presupunem că numărul elementelor dintr-o clasă este atât de mare încât nu le putem
studia pe toate şi de aceea studiem numai o parte pentru a conchide ulterior că întreaga clasă
are proprietatea P.

Schema inferenţială:
(1).

            a1 este P

            a2 este P

            …

            …

            …

            an este P

            a1, a2, …  sunt unii S

            (Probabil) Toţi S sunt P.

(2).

            A1, A2, A3… au proprietatea X

            A1, A2, A3… sunt (unii) membri ai clasei C

            (Probabil) Toţi membrii clasei C au proprietatea X.

Exemplu de inducţie incompletă:

Pisica are blană

Tigrul are blană

Leul are blană

Pisica, tigrul şi leul sunt feline

Prin urmare, probabil toate felinele au blană.

Observaţia 1:

Inducţia incompletă este o formă de raţionament ipotetic, pentru că deşi premisele sunt
adevărate, concluzia rămâne totuşi probabilă; inducţia incompletă respectă trei principii
logice din cele patru: nu satisface în întregime principiul raţiunii suficiente (premisele, deşi
adevărate, nu pot fi temei suficient pentru concluzie).

Observaţia 2:

Inducţia incompletă / amplificatoare are un rol important în cunoaştere întrucât orientează

demersurile cunoaşterii de la particular la general, permite totodată trecerea de la cazurile
cunoscute (limitate) la cele necunoscute (toate cazurile existente).
(3). INDUCŢIA PRIN SIMPLĂ ENUMERARE = DEDUCEREA UNEI CONCLUZII
GENERALE DESPRE O CLASĂ DE OBIECTE, PORNIND DE LA ENUMERAREA
ALEATORIE A UNOR CAZURI PARTICULARE, CEEA CE CONDUCE LA O
PROBABILITATE MAI SCĂZUTĂ A CONCLUZIEI.

Este cea mai simplă formă de inducţie, se bazează pe simpla trecere în revistă a unui număr
cât mai mare de cazuri din care niciunul nu contrazice rezultatul către care tindem.

Schema inferenţială este aceeaşi ca în cazul inducţiei incomplete. 

Toate cazurile cercetate satisfac proprietatea P şi nu se cunoaşte nici un caz care  să
contrazică această proprietate.

Deci toate cazurile din clasa dată satisfac proprietatea P.

Observaţie:

Inducţia prin simplă enumerare = „inducţie populară” se desfăşoară mai ales la nivelul
cunoaşterii comune: simpla repetare a unor constatări şi absenţa oricărui contra-exemplu;
gradul de probabilitate al concluziei este foarte redus; există situaţii în care din premise
adevărate se obţin concluzii false = EROAREA GENERALIZĂRII PRIPITE (exemplu: vezi
străzile pline de elevi la ora 10 şi conchizi că ei chiulesc de la ore) SAU TRATAREA
SIMPLEI SUCCESIUNI DREPT O RELAŢIE CAUZALĂ (prejudecăţi legate de cifra 13
sau întâlnirea cu o pisică neagră).

Exemplul 1: Toate lebedele sunt albe, pentru că toate lebedele observate (până la
descoperirea lebedelor negre în Australia) sunt albe.

Exemplul 2: Toate metalele sunt solide, pentru că toate metalele cunoscute (până la
descoperirea mercurului) sunt solide.

(4). INDUCŢIA ŞTIINŢIFICĂ = FORMĂ DE INDUCŢIE BAZATĂ PE O ANALIZĂ

ORGANIZATĂ A DATELOR OBŢINUTE PRIN OBSERVAŢIE ŞI EXPERIMENT
ŞTIINŢIFIC, CEEA CE CREŞTE GRADUL DE PROBABILITATE AL
CONCLUZIEI. Inducţia ştiinţifică este o formă de raţionament nedeductiv bazată pe reguli
stricte, pe utilizarea OBSERVAŢIEI riguros organizate, a EXPERIMENTULUI ŞTIINŢIFIC
ŞI UNOR METODE SPECIALE DE CERCETARE INDUCTIVĂ (numite şi METODE
CAUZALE). Scop: ceea ce se repetă în mai multe cazuri are un caracter necesar.

Schema inferenţială:

A posedă în mod necesar proprietatea X

A aparţine clasei de obiecte C

Prin urmare, probabil toată clasa C are proprietatea X.

Exemplu de inducţie ştiinţifică:

Acest animal este carnivor

Acest animal este lup

Prin urmare, probabil (toţi) lupii sunt carnivori.

Observaţie: exemplul de mai sus este o inducţie ştiinţifică, întrucât s-a observat ştiinţific
faptul că membrii aceleiaşi specii au, de regulă acelaşi mod de hrănire.

 OBSERVAŢIA = CONTEMPLAREA METODICĂ ŞI INTENŢIONATĂ CU UN SCOP A

UNUI OBIECT SAU PROCES. Observaţia poate fi: simplă (realizată cu ajutorul organelor
de simţ) şi complexă (realizată cu aparate ce înregistrează şi măsoară date).

EXPERIMENTUL = PROVOCAREA DELIBERATĂ A UNOR PROCESE DIRECT

LEGATE DE UN FENOMEN STUDIAT.