Elemente de drept penal

și procedură penală
Temă

Studentă
Dăscălescu Gabriela
Specializarea Poliție Locală
I. Care sunt condițiile în care se poate solicita extrădarea?

Pot fi extrădate din România, în condițiile prezentei legi, la cererea unui stat străin,
persoanele aflate pe teritoriul său care sunt urmărite penal sau sunt trimise în judecată pentru
săvârșirea unei infracțiuni ori sunt căutate în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri
de siguranță în statul solicitant.
Condiții pentru solicitarea extrădării | Lege 302/2004
Obligația de a solicita extrădarea
Extrădarea unei persoane împotriva căreia autoritățile judiciare române competente au
emis un mandat de arestare preventivă sau un mandat de executare a pedepsei închisorii ori
căreia i s-a aplicat o măsură de siguranță va fi solicitată statului străin pe teritoriul căreia aceasta
a fost localizată în toate cazurile în care sunt întrunite condițiile prevăzute de prezenta lege.
Cadrul juridic
(1) Dispozițiile secțiunii 1 a cap. I din prezentul titlu se aplică în mod corespunzător în cazul în
care România are calitatea de stat solicitant.
(2) În afara condiției privind gravitatea pedepsei prevăzute la art. 26, o condiție suplimentară
pentru ca România să poată solicita extrădarea unei persoane, în vederea efectuării urmăririi
penale, este ca împotriva acelei persoane să fie pusă în mișcare acțiunea penală, în condițiile
prevăzute în Codul de procedură penală.
Cetățenii români pot fi extrădați din România în baza convențiilor internaționale multilaterale la
care aceasta este parte și pe bază de reciprocitate, dacă este îndeplinită cel puțin una dintre
următoarele condiții:
a) persoana extrădabilă domiciliază pe teritoriul statului solicitant la data formulării cererii de
extrădare;
b) persoana extrădabilă are și cetățenia statului solicitant;
c) persoana extrădabilă a comis fapta pe teritoriul sau împotriva unui cetățean al unui stat
membru al Uniunii Europene, dacă statul solicitant este membru al Uniunii Europene.
În cazul prevăzut la alin. (1) lit. a) și c), atunci când extrădarea se solicită în vederea
efectuării urmăririi penale sau a judecății, o condiție suplimentară este ca statul solicitant să dea
asigurări considerate ca suficiente că, în cazul condamnării la o pedeapsă privativă de libertate
printr-o hotărâre judecătorească definitivă, persoana extrădată va fi transferată în vederea
executării pedepsei în România.
Cetățenii români pot fi extrădați în baza dispozițiilor tratatelor bilaterale și pe bază de
reciprocitate.
În scopul constatării îndeplinirii condițiilor prevăzute la alin. (1) - (3), Ministerul Justiției
poate solicita prezentarea unui act emis de autoritatea competentă a statului solicitant.
Dubla incriminare
(1) Extrădarea poate fi admisă numai dacă fapta pentru care este învinuită sau a fost condamnată
persoana a cărei extrădare se solicită este prevăzută ca infracțiune atât de legea statului solicitant,
cât și de legea română.
(2) Prin derogare de la dispozițiile alin. (1), extrădarea poate fi acordată și dacă fapta respectivă
nu este prevăzută de legea română, dacă pentru această faptă este exclusă cerința dublei
incriminări printr-o convenție internațională la care România este parte.
(3) Diferențele existente între calificarea juridică și denumirea dată aceleiași infracțiuni de legile
celor două state nu prezintă relevanță, dacă prin convenție internațională sau, în lipsa acesteia,
prin declarație de reciprocitate nu se prevede altfel.
Infracțiuni fiscale
(1) În materie de taxe și impozite, de vamă și de schimb valutar, extrădarea va fi acordată potrivit
dispozițiilor înțelegerii internaționale aplicabile, pentru fapte cărora le corespund, conform legii
statului român, infracțiuni de aceeași natură.
(2) Extrădarea nu poate fi refuzată pentru motivul că legea română nu impune același tip de taxe
sau de impozite ori nu cuprinde același tip de reglementare în materie de taxe și impozite, de
vamă sau de schimb valutar ca legislația statului solicitant.
Gravitatea pedepsei
Extrădarea este acordată de România, în vederea urmăririi penale sau a judecății, pentru fapte a
căror săvârșire atrage potrivit legislației statului solicitant și legii române o pedeapsă privativă de
libertate de cel puțin un an, iar în vederea executării unei pedepse, numai dacă aceasta este de cel
puțin 4 luni.
Pedeapsa capitală
Dacă fapta pentru care se cere extrădarea este pedepsită cu moartea de către legea statului
solicitant, extrădarea nu va putea fi acordată decât cu condiția ca statul respectiv să dea asigurări
considerate ca îndestulătoare de către statul român că pedeapsa capitală nu se va executa, urmând
să fie comutată.
Pedeapsa cu suspendarea executării
Persoana condamnată la o pedeapsă privativă de libertate cu suspendarea condiționată a
executării poate fi extrădată în caz de suspendare parțială, dacă fracțiunea de pedeapsă rămasă de
executat răspunde exigențelor de gravitate prevăzute la art. 26 și nu există alte impedimente
legale la extrădare.
Infracțiunile comise într-un stat terț

În cazul infracțiunilor comise pe teritoriul unui alt stat decât statul solicitant, extrădarea poate fi
acordată atunci când legea română conferă competența de urmărire și judecată autorităților
judiciare române pentru infracțiuni de același fel, săvârșite în afara teritoriului statului român,
sau atunci când statul solicitant face dovada că statul terț pe teritoriul căruia s-a săvârșit
infracțiunea nu va cere extrădarea pentru fapta respectivă.
Lipsa plângerii prealabile

Extrădarea nu se acordă în cazul în care, potrivit atât legislației române, cât și legislației statului
solicitant, acțiunea penală poate fi angajată numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate,
iar această persoană se opune extrădării.
Dreptul la apărare
România nu va acorda extrădarea în cazurile în care persoana extrădabilă ar fi judecată în statul
solicitant de un tribunal care nu asigură garanțiile fundamentale de procedură și de protecție a
drepturilor la apărare sau de un tribunal național instituit anume pentru cazul respectiv, ori dacă
extrădarea este cerută în vederea executării unei pedepse pronunțate de acel tribunal.
Judecarea în lipsă

(1) În cazul în care se solicită extrădarea unei persoane în vederea executării unei pedepse
pronunțate printr-o hotărâre dată în lipsă împotriva sa, statul român poate refuza extrădarea în
acest scop, dacă apreciază că procedura de judecată a nesocotit dreptul la apărare recunoscut
oricărei persoane învinuite de săvârșirea unei infracțiuni. Totuși, extrădarea se va acorda dacă
statul solicitant dă asigurări apreciate ca suficiente pentru a garanta persoanei a cărei extrădare
este cerută dreptul la o nouă procedură de judecată care să îi salvgardeze drepturile la apărare.
Hotărârea de extrădare îndreptățește statul solicitant fie să treacă la o nouă judecată în cauză, în
prezența condamnatului, dacă acesta nu se împotrivește, fie să îl urmărească pe extrădat, în caz
contrar.
(2) Când statul român comunică persoanei a cărei extrădare este cerută hotărârea dată în lipsă
împotriva sa, statul solicitant nu va considera această comunicare ca o notificare care atrage
efecte față de procedura penală în acest stat.
Prescripția
(1) Extrădarea nu se acordă în cazul în care prescripția răspunderii penale sau prescripția
executării pedepsei este împlinită fie potrivit legislației române, fie potrivit legislației statului
solicitant.
(2) Depunerea cererii de extrădare întrerupe prescripția neîmplinită anterior.
Amnistia

Extrădarea nu se admite pentru o infracțiune pentru care a intervenit amnistia în România, dacă
statul român avea competența să urmărească această infracțiune, potrivit propriei sale legi penale.
Grațierea

Actul de grațiere adoptat de statul solicitant face inoperantă cererea de extrădare, chiar dacă
celelalte condiții ale extrădării sunt îndeplinite.

II. Ce presupune principiul aplicării legii penale mai favorabile?

Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive

Este un principiu consacrat în codul penal actual în două variante:

 aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile (art. 14 C.p.);
 b)aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile (art. 15 C.p.).

Aplicarea legii penale noi mai favorabile în cazul pedepselor definitive işi are justificarea în
principiile umanismului şi al egalităţii în faţa legii penale. În adevăr, nu s-ar justifica executarea
unui plus de sancţiune prevăzut de legea veche, de către cel care a fost condamnat după aceasta
lege, când legiuitorul stabileşte prin legea nouă că periculozitatea faptei este mai redusă şi
sancţiunea prevăzută este mai blândă, faţă de cel care a săvârşit fapta în aceeaşi perioadă cu
primul, dar care a tergiversat judecata, iar după apariţia legii noi va beneficia de legea penală mai
favorabilă.

Aplicarea obligatorie a legii mai favorabile în cazul pedepselor definitive

Condiţiile de aplicare a legii penale mai favorabilă infracţiunilor definitiv judecate sunt
arătate în art. 14 Cod penal şi au în vedere situaţiile când legea nouă prevede pentru aceeaşi
infracţiune o pedeapsă mai uşoară ca natură, ori maxim special decât pedeapsa aplicată.
Astfel:
a) pedeapsa detenţiunii pe viaţa se înlocuieşte cu maximul pedepsei prevăzută de legea noua;
b) când pedeapsa definitivă este închisoarea, iar legea nouă prevede numai pedeapsa amenzii, se
va înlocui pedeapsa închisorii cu amenda, care nuva putea depăşi minimul ei special, iar dacă o
parte din pedeapsa închisorii s-a executat, se poate înlătura în total sau în parte executarea
amenzii;
c) când pedepsele sunt de aceeaşi natură, în cazul pedepsei închisorii, pedeapsa aplicată după
legea veche se reduce, la maximul special prevăzut în legea nouă, iar dacă pedeapsa pronunţată
în baza legii vechieste amenda, aceasta va fi redusa la maximul special prevăzut în legea noua.
d) efectele legii penale noi se mai întind şi asupra pedepselor complimentare, măsurilor de
siguranţă şi măsurilor educative în măsura în care nu au fost executate şi constau în înlăturarea
executării lor dacă nu mai sunt prevăzute în legea nouă ori în executarea acestora, în limitele şi
conţinutul prevăzut de legea noua;
e) efectele legii penale noi mai favorabile se întind şi asupra pedepselor deja executate ori
considerate ca executate până la apariţia acestora şi constau în considerarea acestora, pentru
viitor, ca având natura şi limitele reduse conform legii noi. În funcţie de natura pedepsei, de
durata acesteia de la data când a luat sfârşit executarea ori s-a stins executarea sunt incidente
instituţii ca: reabilitarea, starea de recidivă. Aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile
reprezintă cadrul comun de rezolvare a succesiunii legilor penale în timp. Este posibil ca
legiuitorul să deroge de la aceste dispoziţii, cum a fost cazul punerii în aplicare a codului penal
actual. Derogările sunt de strictă interpretare şi aplicare.

Aplicarea facultativa a legii penale mai favorabile în cazul legii penale definitive
Este reglementată prin dispoziţiile art. 15 Cod penal, care prevăd când după rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completăa pedepsei închisorii a
intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, iar sancţiunea aplicată este mai mică decât
maximul prevăzut de legea noua, ţinându-se seama de infracţiunea săvârşită, de persoana
condamnatului, de conduita acestuia după pronunţarea hotărârii sau în timpul executări
pedepselor şi de timpul cât a executat din pedeapsă, se poate dispune fie menţinerea, fie
reducerea pedepsei. Deci pentru aplicarea facultativa a legii noi mai favorabile este necesar:
a) să existe o hotărâre de condamnare definitivă la pedeapsa închisorii – nu la orice pedeapsă
fiindcă dacă ar fi la detenţiunea pe viaţă , ar fi aplicabile dispoziţiile art. 14 Cod penal, iar
pedeapsa amenzii nu este avută în vedere de legiuitor;
b) legea nouă este mai favorabilă, aceasta reieşind din limitele mai redusede pedeapsă faţă de
legea anterioara;
c) pedeapsa aplicată şi rămasă definitivă este mai mică decât maximul prevăzut în legea nouă, ori
cel mult egala cu acest maxim (situaţie neprevăzută de lege dar unanim acceptată de doctrina şi
practica judiciara);
d) instanţa să aprecieze că este necesară reducerea pedepsei, apreciere ce va fi formată după
criteriile oferite în lege: infracţiunea săvârşită; persoana condamnatului; conduita condamnatului
după pronunţarea hotărârii sau în timpul executării pedepsei; timpul cât a executat din pedeapsă.

În cazul în care instanţa reduce pedeapsa, aceasta nu poate fi coborâta sub limita ce ar
rezulta din reducerea acestei pedepse proporţional cu micşorarea special prevăzută pentru
infracţiunea săvârşită.
De legea nouă mai favorabilă urmează să beneficieze şi cei care au executat pedeapsa, ori
executarea acesteia s-a stins printr-un mod pre văzut de lege. In orice caz, pedeapsa prevăzută în
hotărârea de condamnare se reduce cu o treime. Această reducere este obligatorie.
În funcţie de pedeapsa astfel redusă, vor fi incidente unele instituţii de drept penal ca reabilitarea,
stabilirea stării de recidiva ş.a.m.
III. Elaborați un eseu în care să evidențiați excepțiile de la principiul
teritorialității.

Excepţiile de la principiul teritorialităţii sunt restrângeri ale acestui principiu şi privesc

infracţiunile săvârșite de persoanele care se bucura de imunitate de jurisdicţie penală, precum şi
infracţiunile săvârşite de militarii unei armate străine aflate în trecere ori staţionate pe teritoriul
ţării. Aceste excepţii nu ştirbesc suveranitatea statului român, ele derivă din convenţiile
internaţionale pe care le-a semnat statul român tocmai pentru că este suveran.

Imunitatea şi inviolabilitatea diplomatice

Imunitatea de jurisdicţie penală este unanim admisă în legislaţiile penale moderne şi
presupune că infracţiunile săvârşite de reprezentanţii diplomatici străini nu vor fi judecate după
legea penala a statului unde sunt acreditaţi. Astfel legea penală română nu se va aplica
infracţiunilor comise de reprezentanţii diplomatici străini, nici pentru infracţiunile comise pe
teritoriul României, nici pentru alte infracţiuni unde legea penala română ar fi incidentă conform
principiilor realităţii ori universalităţii. S-a recunoscut pentru personalul diplomatic imunitatea de
jurisdicţie penală a statului unde este acreditat, pentru a-i oferi acestuia condiţii depline în
îndeplinirea misiunilor încredinţate.
Convenţia de la Viena din 1961 cu privire la relaţiile diplomatice prevede că persoana
agentului diplomatic este inviolabila (art.29), iar în art. 31 se prevede că agentul diplomatic se
bucură de imunitatea de jurisdicţie penală a statului acreditat. Aceasta imunitate de jurisdicţie
este consacrată de art.8 C. pen., potrivit căruia―legea penală nu se aplica infracţiunilor săvârşite
de către reprezentanţii diplomatici ai statelor străine sau de alte persoane care, în conformitate cu
convenţiile internaţionale nu sunt supuse jurisdicţiei penale a statului român.
Consacrarea în legea penală română a imunităţii de jurisdicţie penală a reprezentanţilor
diplomatici este o reflectare atât a Convenţiei de la Viena, cât şi a altor convenţii şi tratate
încheiate de ţara noastră cu alte state. Potrivit Convenţiei de la Viena sunt consideraţi
reprezentanţi diplomatici conform normelor internaţionale ambasadorul, ministrul plenipotenţiar,
consilierul de ambasadă sau delegaţie, secretarul de ambasada sau delegaţie, ataşatul de
ambasadă ori delegaţie, ataşatul militar, precum şi membrii familieia cestora, daca nu sunt
resortisanţi ai statului acreditat. Imunităţile diplomatice au fost extinse apoi şi asupra
reprezentanţilor misiunilor consulare, iar potrivit unor convenţii şi acte de înfiinţare a unor
organisme internaţionale s-a acordat imunitate diplomatică reprezentanţilor acestora (de
exemplu: O.N.U., B.E.R.D., P.U.N.D.). De aceasta imunitate de jurisdicţie se bucura şefii
statelor străine atunci când se găsesc în tara sau sunt în trecere pe teritoriul ţării, precum şi
membrii delegaţiilor diplomatice străine aflate în misiuni oficiale.
Imunitatea de jurisdicţie are ca efect înlăturarea incidentei legii penale române, persoana
în cauza neputând fi urmărita şi judecată de instanţele statului nostru. Statul acreditat are însă
dreptul sa ceara statului acreditant judecarea şi sancţionarea acestuia, îl poate declara persona
non- grata şi poate cere acestuia să părăsească teritoriul său. Imunitatea de jurisdicţie penală nu
se identifică cu imunitatea penală, în dreptul penal român ea fiind privită ca o excepţie de ordin
procedural privind punerea în mişcare a acţiunii penale şi exercitarea acesteia, fără a înlătura
caracterul penal al faptei, aceasta rămânând infracţiune şi putând atrage răspunderea penală a
infractorului, potrivit legii sale naţionale.
Infracţiunile comise pe teritoriul misiunilor diplomatice de către alte persoane decât cele
care se bucura de imunitate diplomatică, cad sub incidenţa legii naţionale a statului român, însa
actele de urmărire nu pot fi efectuate decât cu aprobarea şefului misiunii.
Regimul forţelor armate străine – excepţie de la principiul teritorialităţii
Trebuie făcută distincţie, după cum prezenţa armatelor străine pe teritoriul naţional este
consecinţa unei stări de beligeranţă, armata străină fiind o armată de ocupaţie sau, dimpotrivă,
prezenţa armatelor străine este urmarea înţelegerilor dintre stat în cadrul unor acorduri bi- sau
multilaterale, ori a cooperării în cadrul unor misiuni internaţionale. Regulile de drept
internaţional privitoare la purtarea războiului, Convenţia de la Haga din 1907 prevăd obligaţia
statului ocupant de a respecta sistemul de drept şi organizarea jurisdicţională a statului ocupat, în
măsura în care acest fapt nu contravine intereselor sale militare (art.43 din Convenţie). Aceasta ar
impune ca doar infracţiunile săvârşite de militarii armatei de ocupaţie ori împotriva acestora să
cadă sub jurisdicţia armatei de ocupaţie, celelalte infracţiuni urmând a fi judecate de instanţele
statului ocupat potrivit dreptului naţional. De prea multe ori şi cu consecinţe dintre cele mai
grave aceste reguli au fost încălcate, iar forţa dreptului a fost înlocuită cu dreptul forţei
(interarmae silent justitia).
Prezenţa trupelor străine sau tranzitarea teritoriului în condiţii de pace este determinată
prin convenţiile şi înţelegerile dintre state, prin care se derogă de la principiul teritorialităţii legii
penale naţionale în favoarea legii penale naţionale a statului căruia aparţin forţele armate.
Potrivit Constituţiei (art. 118 alin. 5), pe teritoriul României pot intra, staţiona, desfăşura
operaţiuni sau trece trupe străine numai în condiţiile legii sau ale tratatelor internaţionale la care
România este parte, ceea ce implică aprobarea prin lege a fiecărui caz în parte, neputând fi
concepută o lege care să reglementeze în general toate cazurile în care pot staţiona sau tranzita
teritoriul ţării, trupe străine. Constituirea unui nou sistem de securitate pentru România, cu
obiectiv strategic integrarea în cadrul N.A.T.O. a determinat desfăşurarea unor programe comune
de genul Parteneriatul pentru pace, care implică, printre altele, exerciţii şi manevre militare cu
prezenţa unor trupe străine pe teritoriul naţional.
S-a instituit o competenţă alternativă, facultativă, cu prioritate pentru legea ţării de
origine, dacă infracţiunea aduce atingere siguranţei sau proprietăţii acestui stat, militarilor sau
bunurilor acestora, precum şi în cazul infracţiunilor de serviciu, chiar daca victima este un
resortisant al statului ―gazda în toate celelalte cazuri, prioritate având legea şi jurisdicţia statului
pe teritoriul căruia se găsesc trupele.

Regimul navelor şi aeronavelor – excepţie de la principiul teritorialităţii

Problema se rezolvă diferit după cum navele şi aeronavele sunt militare ori sunt folosite
în scopuri comerciale. Navele şi aeronavele militare ori folosite în scopuri guvernamentale se
află pe teritoriul ţării cu acordul statului român şi reprezintă statul cărora le aparţin. Infracţiunile
săvârşite la bordul lor nu cad sub incidenţa legii penale române. Infracţiunile ce ar fi săvârşite de
persoanele care fac parte din echipajul acestor nave sau aeronave, pe timpul cât nava sau
aeronava s-ar afla în porturi sau aeroporturi româneşti, ori când nava s-ar afla în apele maritime
interioare ori marea teritorială, se judecă tot după legea statului căruia aparţine nava ori potrivit
convenţiilor internaţionale.
Navele şi aeronavele folosite în scopuri comerciale nu se bucură de acelaşi regim.
Infracţiunile săvârşite la bordul lor, atâta timp cât se află în porturi sau aeroporturi româneşti se
judeca după legea româna. Legea penală româna se aplica şi cu privire la orice infracţiune
săvârşită pe teritoriul român de către persoanele îmbarcate la bordul navelor străine folosite în
scopuri comerciale, precum şi cu privire la orice infracţiune săvârşită la bordul unor asemenea
nave, pe timpul când acestea se afla în porturile româneşti sau în apele maritime interioare (art.17
alin.1 din Legea nr.17/1990). Situaţia este diferită în cazul infracţiunilor săvârşite la bordul
navelor comerciale aflate în trecere prin marea teritorială a României.
În principiu, nu se aplică legea penală romana, deci este o excepţie de la principiul
teritorialităţii.
Excepţii de la principiul teritorialităţii decurgând din dreptul intern
Desfăşurarea vieţii politice în condiţiile pluralismului democratic şi a libertăţilor politice
şi de exprimare pe care le implică democraţia reală specifică statului de drept impun anumite
garanţii pentru ca persoanele care desfăşoară o asemenea activitate sa nu fie persecutate pentru
actele exercitate în timpul mandatului ce le-a fost încredinţat pentru vot.

Imunitatea prezidenţială
Potrivit art. 96 din Constituţie (fost art.84), Preşedintele României se bucură de imunitate
și prevederile art. 72 care instituie imunitatea parlamentară, se aplică în mod corespunzător.
Conform art. 96 din Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţa comună, pot hotărî
punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare, cu votul a cel puţin două
treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie în condiţiile legii. Preşedintele este demis de drept de la data rămânerii
definitive a hotărârii de condamnare. Printr-o interpretare literală restrictivă şi în vădită
contradicţie cu prevederile art.16 din Constituţie s-a tras concluzia că Preşedintele ar răspunde
numai pentru ―înalta trădare (infracţiune care însa nu există în legea penala română,―înalta
trădare neputând fi asimilată cu infracţiunea de trădare prevăzută de art.155 C. pen., trădare prin
ajutarea inamicului prevăzute de art.156 şi trădare prin transmitere de secrete prevăzută de
art.157C. pen.).
In realitate, imunitatea Preşedintelui este recunoscută în condiţiile art.72 din Constituţie,
pentru opiniile politice exprimate în exerciţiul mandatului său şi prin excepţie de la aceasta, el
poate fi pus sub acuzare pentru acele acte politice care pot fi asimilate cu înalta trădare. Pentru
celelalte infracţiuni, într-o viziune care corespunde exigenţelor art.16 din Constituţie şi a ceea ce
vrea a fi statul de drept, răspunderea sa este ca a oricărui cetăţean, excepţiile fiind de strictă
interpretare.

Imunitatea parlamentară
Potrivit art.72 din Constituţie deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică,
deci inclusiv penală, pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea
mandatului. Deşi unii autori adoptă pentru aceasta situaţie denumirea de ―iresponsabilitate
juridica, denumirea nu este dintre cele mai fericite, senatorul sau deputatul neputând fi în acelaşi
timp responsabil şi iresponsabil,
Constituţia arată în mod expres că pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu
opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, senatorii şi pot fi urmăriţi şi trimişi în
judecată. Se instituie însă o procedură, caretrebuie respectată. Astfel, senatorii şi deputaţii, chiar
în condiţiile săvârşirii unei infracţiuni care nu are legătură cu exerciţiul mandatului, nu pot fi
percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea
lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se poate face numai de către Parchetul de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie competenţa de judecata aparţinând Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie. In cazul excepţional al unei infracţiuni flagrante, deputaţii şi senatorii pot fi reţinuţi şi
supuşi percheziţiei. In acest caz, ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele
Camerei asupra reţinerii şi percheziţiei. In cazul în care Camera sesizată constată că nu există
temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei masuri.

Imunitatea ministerială
Propriu zis aceasta nu este o imunitate, legiuitorul instituind o condiţie de procedibilitate
în legătură cu urmărirea membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.
Potrivit art. 109 alin. 2 din Constituţie, numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele
României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite
în exerciţiul funcţiei lor.
 Legea nr.1 15/1995 privind responsabilitatea ministerială instituie o procedură specială
pentru antrenarea răspunderii penale pentru faptele săvârşitede membrii Guvernului în exerciţiul
funcţiei lor. Pentru săvârşirea altor infracţiuni, în afara exerciţiului funcţiei ministeriale
răspunderea acestora este antrenată în condiţiile dreptului comun.