Konstantin v. Zorin - Daca Puterile Sunt Pe Sfarsite (Razboiul Si Pacea Omului Cu El Insusi)

Konstantin V.
Zorin
Dacă puterile
sunt pe sfârşite
Războiul şi pacea omului
cu el însuşi
KONSTANTIN V. ZORIN
Dacă puterile sunt pe sfârşite
Războiul şi pacea omului cu el însuşi
KONSTANTIN V. ZORIN
Dacă puterile
sunt pe sfârşite
R ăzboiul şi pacea omului
cu el însuşi
Traducere din limba rusă de

Adrian Tănăsescu-Vlas
iâ t
Bucureşti
Redactor: Diana-Cristina Vlad
Coperta: Mona Velciov
Traducere din limba rusă după originalul: Konstantin Zorin, Esli sili na is-
hode, ed. Russki Hronograf, Moscova, 2014.
© Editura Sophia, pentru prezenta traducere
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

ZORIN, KONSTANTIN V.
Dacă puterile sunt pe sfârşite: războiul ţi pacea omului cu el însuţi/
Konstantin V. Zorin; trad, din lb. rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas - Bucureşti:
Editura Sophia, 2015
ISBN 978-973-136-449-0
I. Tănăsescu-Vlas, Adrian (trad.)
2
„Dobândeştepace în tine însuţi,
şi vor avea pace cu tine cernişi păm ântul!”
Sfântul Isaac Şirul
Din partea autorului
Apucându-mă de alcătuirea acestei cărţi, m-am între

bat iar şi iar: „Am, oare, dreptul să dau sfaturi atunci când
eu însumi am mereu nevoie de iertarea şi de ajutorul lui
Dumnezeu? Căci iese ca în proverbul rusesc: „Necazul al
tuia îl iau cu mâna, dar cu al meu nu ştiu ce să fac.”
Totuşi, experienţa greşelilor şi eşecurilor poate fi de fo
los. Un aforism spune: „Ai neglijat ceva? Nu neglija şi lec
ţia pe care trebuie s-o înveţi din asta.” Dacă anumite maxi
me, istorii, parabole şi fapte m-au ajutat să lămuresc ceva
important şi să îmi recunosc greşelile, de ce să nu le îm
părtăşesc şi altora?
Pe deasupra, nu toţi au dorinţa şi posibilitatea de a stu
dia literatura teologică şi psihologică „de calibru greu”,
dar îşi însuşesc cu mai multă uşurinţă extrasele. Nădăj
duiesc că scurtele fragmente din scrierile Sfinţilor Părinţi
şi nevoitorilor Ortodoxiei vor stârni interesul cititorului
faţă de sursele primare.
Ţin să previn din capul locului: luaţi modestele mele
reflecţii ca pe un set de instrumente pentru cunoaşterea
7
KONSTANTIN V. ZORIN
de sine şi pentru ajutorarea aproapelui. Continui şi dez

volt aici teme pe care am început să le abordez în două
dintre cărţile mele precedente: Când te sfâşie boala: cola
cul de salvare al credinţei şi Strigătul sufletului: depăşirea
crizelor din viaţă. In centrul tuturor celor trei cărţi se află
omul care a nimerit într-o situaţie problematică, dificilă:
o durere acută, un conflict interior, un stres cronic sau o
iubire nefericită.
In scrierea acestei cărţi mi-au fost de mare ajutor pă
rinţii mei, V. Zorin şi E. Zorina, protoiereul Leonid Ţa-
revski şi maica preoteasă Liudmila Ţarevskaia, L. Bugro-
va, T. Sergienko, A. Armizonov, T. Lipatova, E. Lokşina.
Le mulţumesc din inimă lor şi multor altora pentru rugă
ciuni, pentru atenţie şi pentru observaţiile preţioase asu
pra textului. Le sunt, de asemenea, profund recunoscător
acelor cititori care mi-au trimis opiniile lor asupra cărţilor
pe care le-am publicat până acum şi care şi-au dat ostenea
la să-mi arate posibile greşeli, omisiuni, ori să-şi exprime
dorinţele privitoare la îmbunătăţirea acestor lucrări.
Reflectând asupra scrisorilor primite, mă strădui să
răspund în cărţile mele la întrebările şi la rugăminţile con
ţinute în ele. De aceea, îmi cer iertare anticipat de la citi
tori pentru faptul că nu acord nimănui consultaţii prin
corespondenţă, nu pun diagnostice la distanţă şi nu trimit
cărţile mele prin poştă.
Vă rog să-mi scrieţi la adresa: 117208, Moscova, Zorin

Konstantin Viaceslavovici, post-restant.
CAPITOLUL I
Spirala incandescenţei
între plus şi minus
In lume există diferite legi şi legităţi: fizice, chimice,

biologice, matematice, sociologice, psihologice... Acestea
sunt descoperite şi demonstrate de savanţi.
Cele mai bune minţi ale tuturor timpurilor şi popoa
relor recunoşteau că există nu numai legi ale materiei, ci şi
legi ale duhului. După părerea lui Albert Einstein, există
două moduri de viaţă: ca şi cum n-ar exista minuni şi ca şi
cum totul e o minune. Nu are sens să cercetăm şi să apre
ciem totul prin metodele ştiinţelor naturale: „Aceasta ar
fi o reprezentare prin mijloace neadecvate, ca şi cum am
înfăţişa o simfonie beethoveniană sub forma unei curbe
care exprimă presiunea atmosferică.”
„R egulile de circulaţie duhovnicească”
Din Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, din experienţa

Bisericii şi din evenimentele istorice afiăm despre legile şi
KONSTANTIN V. ZORIN
legităţile duhovniceşti. Acestea sunt suprafireşti şi, ca ata

re, nu atât de evidente ca legile naturii şi societăţii. Lumea
duhovnicească e foarte tainică, şi legile ei funcţionează în
mod variat - în dependenţă de Pronia dumnezeiască şi de
starea duhovnicească a omului, nu totdeauna evident şi
instantaneu în comparaţie cu acţiunea, să zicem, legii gra
vitaţiei universale.
Arhiepiscopul Varlaam Riaşenţev, un remarcabil ne
voitor al epocii noastre, presupunea că în calea înţelege
rii legilor duhovniceşti un obstacol serios este reprezen
tat de prejudecăţile, de îngustimea noastră de gândire şi
de raţionalismul nostru excesiv, hrănit de trufie şi necre
dinţă. Orientat exclusiv spre pământ, raţiunea noastră s-a
obişnuit să vadă doar realitatea pământească. „Nu înţele
ge sunetele cereşti şi nu pricepe legile supreme. Inchipu-
indu-şi că e atotştiutoare, acceptă numai legile pământeşti
şi crede că sunt singurele posibile şi admisibile. Grosolană
şi jalnică rătăcire!.. Astfel, treptat, dar sigur scapă din ve
derea minţii noastre o întreagă şi preadesăvârşită realitate,
care întrece nemăsurat realitatea pământească - această
vale a plângerii şi păcatului” (Arhiepiscopul Varlaam).
Falsele valori ne îngustează orizontul, ne înăbuşă con
ştiinţa şi ne orbesc inima - organul cunoaşterii de sine şi
cunoaşterii lui Dumnezeu. Adeseori, un orb sau un copil
înţelege mai bine decât adulţii care văd, fiindcă el priveş
te cu inima.
O serie de legi duhovniceşti este exprimată în poruncile
dumnezeieşti: Să nu dai mărturie mincinoasă, să nu ucizi,
să nufuri, să cinsteştip e tatăl tău şi pe mama ta, nujudecaţi,
ca să nufiţi judecaţi şi aşa mai departe... Aceste cerinţe mo
10
DACĂ PUTERILE SUNT PE SFÂRŞITE
rale sunt comparate, pe bună dreptate, cu avertismentele

despre pericole: „Atenţie: înaltă tensiune!”, „Stop! Zonă
de contaminare radioactivă”, „Otrăvitor!”, „Toxic!”
încălcarea legilor duhovniceşti atrage după sine
războiul cu Dumnezeu şi cu noi înşine (v. anexa VI).
Stareţul Paisie Aghioritul explică: „Să zicem că cineva
aruncă în sus un lucru greu. Cu cât îl aruncă mai sus, cu
atât căderea e mai puternică şi cu atât simt mai mari şan
sele ca lucrul acela să se sfărâme. Aceasta e o lege a naturii
- iar în viaţa duhovnicească cu cât se înalţă mai sus omul
în trufia sa, cu atât cade mai rău duhovniceşte. Oricine se
înalţă pe sine vafi smerit.”
Astfel, de un sfârşit mizerabil s-a „învrednicit” regele
Irod Agrippa. Acesta era furios pe locuitorii Tirului şi Si-
donului, şi aceştia căutau să se întâlnească cu el. După cum
povesteşte istoricul Josephus Flavius, cârmuitorul s-a îm
brăcat în haine de paradă împodobite cu argint şi a şezut
în mijlocul mulţimii pe im loc înalt, pregătit special, ca şi
cum ar fi fost la teatru. încântaţi de luxul regesc, păgânii
strigau linguşitor: „Acesta este glas de dumnezeu, nu de
om!” - însă îngerul Domnului l-a pedepsit pe trufaş pen
tru că n-a pus capăt strigătelor hulitoare, ci le-a ascultat cu
plăcere şi n-a dat slavă lui Dumnezeu. In cinci zile, pe Irod
l-au mâncat de viu viermii (v. Fapte 12,20-23).
Probabil că durerile abdominale crunte şi moartea ra
pidă a regelui au fost provocate de paraziţii intestinali nu
miţi helminţi (lirrjbrici). Aceştia se hrănesc cu sângele şi
sucurile tisulare ale gazdei, absorb din intestin substanţele
nutritive şi secretă toxine care otrăvesc creierul şi alte or
gane de importanţă vitală.
11
KONSTANTIN V. ZORIN
Totuşi, Sfânta Scriptură insistă doar asupra aspectului

duhovnicesc al problemei: Şi îndată îngerulDomnului l-a
lovit, pentru că nu a dat slavă lui Dumnezeu. Şi mâncân-
du-l viermii, a murit (Fapte 12,23). Prin urmare, procesul
patologic firesc a fost o manifestare a unei afecţiuni supra
fireşti. Ce uimitor de subtil sunt întrepătrunse aspectul
duhovnicesc şi cel fiziopatologic al bolii!
Pe omul îngâmfat şi îndrăgostit de sine îl aşteaptă, mai
devreme sau mai târziu, o cădere năprasnică - şi atunci
se va împlini cuvântul grăit de Domnul faraonului egip
tean: Pentru aceasta te-am ridicat: ca să arăt în tine pu
terea M ea şi ca numele M eu să se vestească în totpământul
(Rom. 9,17).
De aici avem de tras şi o lecţie morală. Nu trebuie să ne
mâniem şi să ne tulburăm când vedem că necredincioşii o
duc bine: Nu râvni celor ce viclenesc, nici nu urma pe cei ce
fa c fărădelegea, căci ca iarba curând se vor usca şi ca verdea
ţa ierbii degrab se vor trece... Sabia lor în inima lor va in
tra, şi arcurile lor se vorfrânge (Ps. 1-2,15).
Aşadar, pedeapsa de Sus există deoarece între eveni
mente şi faptele oamenilor este o legătură adâncă. împu
ţinarea binelui duce la dezorientarea şi degradarea duhov
nicească - iar întrucât duhovnicescul este legat de materi
al, catastrofa duhului atrage după sine, în mod inevitabil,
catastrofa trupului (v. anexa I).
Potrivit remarcabilului filosof rus Ivan Ilin, omul rătă
ceşte până când se loveşte cu capul de peretele din granit
al legilor duhovniceşti, pe care le respinsese, ori se sfărâ
mă în prăpastia opreliştilor duhovniceşti, de care îşi bă
tuse joc până atunci: „Omului i s-a dat libertatea de a le
12
nega şi de a le călca - dar niciodată n-a fost om sau popor

care să meargă pe această cale şi să aibă pe pământ o exis
tenţă demnă, creativă şi frumoasă. Dimpotrivă, toţi s-au
descompus sufleteşte, au căzut în dezordine, în tulburare
socială, şi au pierit în nefiinţa duhovnicească.”
Credeţi-mă, nici o situaţie, până şi cea mai grea, nu
vine întâmplător. De obicei, mai întâi ni se dau semnale
de avertisment: anumite semne, cărora trebuie să le dăm
mare atenţie. Dacă le neglijăm, urmează un semnal mai
puternic, iar când neplăcerile se repetă, şi pe deasupra cu
o constanţă de invidiat, înseamnă că noi călcăm cu îndă
rătnicie pe aceeaşi greblă (v. anexele V-VI).
Viaţa ne învaţă pe noi, nătângii! De aceea împrejurările
devin tot mai grele, ajungând până la catastrofa. Lovituri
le sorţii înseamnă că „şuturile” mai puţin dureroase nu au
avut efect. Este cu totul de înţeles: o pietricică ce se rosto
goleşte la vale poate atrage după sine o cumplită alunecare
de teren sau avalanşă - şi vinovată nu este pietricica...
Nu degeaba în rugăciunea stareţilor Optinei cerem:
„Doamne, în toate întâmplările neprevăzute nu mă lăsa să
uit că totul este trimis de Tine... Doamne, luminează-mi
mintea şi inima ca să pricep veşnicele şi neschimbatele
Tale legi, care cârmuiesc lumea, pentru ca eu, păcătosul
Tău rob, să-Ţi pot sluji Ţie aşa cum trebuie şi să pot sluji
aşa cum trebuie aproapelui!”
Nemulţumirea de o situaţie locală, de o problemă cro
nică şi chiar de soartă în întregimea ei devine adesea un
stimul pentru a începe o etapă nouă a vieţii, înţeleasă şi
plină de conţinut. Cu cât vom merge mai departe şi mai
ferm pe această cale, cu atât mai interesantă, mai roditoa-
13
KONSTANTIN V. ZORIN
re şi bucuroasă ne va fi viaţa. Principalul este să fim cu

Dumnezeu.
între doua focuri
Apostolul Pavel descrie în mod strălucit simptome-

le luptei lăuntrice, opunând „faptele trupului” „roadelor
duhului”: Căci trupul pofteşte împotriva duhului, iar du
hul împotriva trupului, căci acestea se împotrivesc unul al
tuia (Gal. 5,16-24).
In numele păcătoşilor care se pocăiesc, Sfântul Apos
tol strigă: Nufa c binele pe care îl voiesc, ci răulpe care nu-l
voiesc, p e acela îl săvârşesc... După omul cel lăuntric, mă bu
cur de legea lui Dumnezeu, dar văd în mădularele mele o
altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi facân-
du-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele
(Rom. 7,19-23).
Iată o parabolă. Un indian bătrân îşi învaţă nepotul:
„In fiecare dintre noi trăiesc doi lupi. Unul întruchipează
răul: ura, lăcomia, invidia, minciuna; altul întruchipează
binele: iubirea, mila, încrederea, dreptatea. Lupii aceştia
se află într-o vrajbă neîncetată.” „Şi care învinge?” - în
treabă nepotul. „Cel pe care-1 hrăneşti!”
înăuntrul nostru clocotesc contradicţiile. Natura ani
malică şi duhul omenesc sunt două contrarii. De dimi
neaţă până seara, chiar şi în somn, „eul” nostru se zbu
ciumă între aceste doua focuri.
Situaţia este agravată de faptul că demonii ne urmăresc
meticulos. Ei sunt întotdeauna gata de ofensivă: tulbură
14
mintea şi inima, aprind poftele trupului şi ne frământă cu

griji lumeşti. £ste periculos să sucombăm, cu voie sau iară
voie, atacurilor mintale şi să intrăm în „dialogurile” pe
care le organizează dracii. Bombardându-ne cu gândurile
lor, aceştia ne „arată” în minte scene fară perdea, imagini
desfrânate, şi evocă din subconştient amărăciuni, zbuciu
muri, frici şi alte emoţii negative de mult uitate. Aşa pă
trunde în noi atmosfera otrăvită a iadului: ispititoare pe
dinafară şi amară pe dinăuntru.
„Omul nu e o strună întinsă între Cer şi Pământ, scrie
protoiereul Andrei Tkaciov. Mai degrabă e o spirală a in
candescenţei între plus şi minus.”
întreaga lume este scindată şi, după cuvântul Aposto
lului Ioan Teologul, in cel rău zace (I In 5,19). Lupta ne
împăcată dintre întuneric şi lumină, dintre bine şi rău, se
observă peste tot: şi în natură, şi în societate, şi în inimă.
Această opoziţie este descrisă cu măiestrie de Victor
Hugo - clasic al literaturii franceze, autorul romanului
M izerabilii: „Ochiul duhului nu va afla vreodată lumină
mai puternică şi întuneric mai adânc decât în omul în
suşi; oriîncotro s-ar întoarce, nu va putea afla nimic mai
înspăimântător, mai complicat, mai tainic şi mai nemărgi
nit. Există o privelişte mai măreaţă decât marea, şi anume
cerul. Există o privelişte mai măreaţă decât cerul, şi anume
adâncul sufletului omenesc... Acolo, sub aparenţele liniş
tii, au loc dueluri între giganţi, ca la Homer, încleştări între
dragoni şi hidre; acolo sunt cete de năluci, ca la Milton, şi
cercuri fantasmagorice, ca la Dante. Cât este de întunecată
nemărginirea pe care orice om o poartă în sine şi cu care,
disperat, potriveşte capriciile minţii sale şi faptele sale!”
15
KONSTANTIN V. ZORIN
Pentru vindecarea „necurăţiilor sociale” - a oamenilor

schilodiţi moral, din „drojdia” societăţii, născuţi de „bez
nă” - sunt necesare râuri de lumină. „Nici un liliac nu su
portă razele zorilor, afirmă scriitorul. Aşadar, revărsaţi lu
mină în subsolul societăţii!”
Eroul principal al romanului e renăscut duhovniceş-
te prin dragostea şi compasiunea Episcopului Myriel, care
l-a primit nu ca pe un hoţ, ci ca pe un dezmoştenit al soar-
tei, care avea nevoie de sprijin moral. Intâlnindu-se cu mă
rinimosul episcop, nefericitul „a fost înmărmurit şi parcă
orbit de strălucirea virtuţii” (v. anexa II).
Victor Hugo redă uluitor de expresiv starea interioa
ră a eroului său. Nouăsprezece ani de ocnă îl aduseseră pe
Jean Valjean la o totală disperare. Este de neuitat cum i-a
luat moneda băieţelului, ca pe urmă să plângă, căindu-se,
pe o piatră de la marginea drumului. Cu inima împietri
tă din pricina nedreptăţii şi obişnuit să urască, pătimito-
rul „îşi dădea seama, în chip tulbure, că mila episcopului
era cel mai puternic atac, cel mai ameninţător asalt căruia
îi fusese supus vreodată; îşi dădea seama că dacă va rezista
în faţa acestei milostiviri va fi nevoit să renunţe la ura cu
care îi umpleau de atâţia ani sufletul faptele altor oameni
şi care îi dădea un sentiment de satisfacţie. De această dată
trebuia ori să învingă, ori să rămână învins - şi acum s-a
pornit o luptă, o luptă titanică şi hotărâtă între răutatea
din el şi bunătatea acelui om”.
Jean Valjean a renăscut lăuntric: „A început să trăiască
paşnic şi liniştit, plin de nădejdi, tăinuind în suflet doar
două năzuinţe: să-şi ascundă adevăratul nume şi să-şi sfin
ţească viaţa; să plece de la oameni şi să se întoarcă la Dum
16
nezeu.” Devenind fabricant şi filantrop, el continuă timp

de şapte ani lucrarea răposatului episcop. Chiar ajungând
pe baricade, nu ia parte la lupte, ci încearcă să-i apere pe
cei care se luptau - iar când primeşte ordin să-l împuşte
pe persecutorul său, poliţistul Javert, îl pune în libertate.
Valjean crede sincer că sufletele rătăcite se îndreaptă nu
mai prin bine şi prin milă.
Magnific este descrisă noaptea „furtunii sub un craniu”,
în timpul căreia eroul romanului a încărunţit - noaptea
din ajunul judecării lui Champmathieu, care fusese ares
tat pe nedrept. Valjean nu atât reflectează, cât trăieşte chi
nuitoare „convulsii ale conştiinţei”. In el „clocoteşte un vi
for, un uragan”; el îşi pune întrebări, ascultă glasuri care
ies „din cele mai întunecate tainiţe ale sufletului” şi „se
cufundă în această noapte ca într-un abis”.
Să-şi sfinţească sufletul şi să-şi ascundă adevăratul
nume: aceste două gânduri constituiau dubla regulă a vie
ţii lui Valjean. în cele din urmă, el a descoperit deosebirea
dintre ele: „Unul înseamnă lepădare de sine, iar celălalt iu
bire de sine; unul spune: aproapele, celălalt spune: eu.”
La temelia furtunii sufleteşti se află tot lupta dintre lu
mină şi întuneric. Lui Valjean i se pare că în adâncul min
ţii sale „Dumnezeirea” se luptă cu „uriaşul”. El are de ales
între doi poli. Bineînţeles, el se duce la tribunal pentru a-1
salva pe nenorocosul Champmathieu, şi se dă pe mâna le
gii. Le dovedeşte judecătorilor şi publicului prezent că el
este de fapt ocnaşul Jean Valjean şi că trebuie să se întoar
că la ocnă. Titanica luptă lăuntrică se încheie prin biruin
ţa morală a binelui şi printr-un zâmbet de triumf ameste
cat cu deznădejde - iar la bătrâneţe Jean Valjean se con
17
KONSTANTIN V. ZORIN
damna de bunăvoie la singurătate ca să nu împiedice feri

cirea fiicei sale adoptive, Cosette, deşi această autoînlătu-
rare îl ucide.
Victor Hugo laudă eroismul măreţiei duhului. Viaţa
grea a lui Jean Valjean are un sens adânc. £1 trăieşte nu
pentru sine, ci pentru oameni. Ii sunt străine egoismul, lă
comia, ambiţia... îşi foloseşte voinţa de fier, tăria de carac
ter şi muşchii de oţel pentru a-i ajuta pe cei slabi, pe dez
moşteniţii soartei, sacrificându-şi propria bunăstare. Toa
te astea nu-i vin uşor, fară chinuitoare şovăiri şi zbuciu
muri lăuntrice. Lupta lăuntrică este partea oamenilor a
căror conştiinţă este trează.
In finalul romanului, Jean Valjean moare, lăsând fiicei
şi ginerelui această ultimă povaţă: „Domnul Dumnezeu
e acolo, Sus, între luminători. El ne vede pe toţi şi ştie ce
face fiecare. Copiii mei, eu plec. Să vă iubiţi unul pe altul
întotdeauna. Nimic nu e mai presus de asta... Să fie asu
pra voastră binecuvântarea lui Dumnezeu! Nu ştiu ce e
cu mine, văd o lumină. Veniţi mai aproape. Mor fericit.
Dragilor, iubiţilor, lăsaţi-mă să-mi pun mâinile pe cape
tele voastre.”
Aşadar, când alegem între „îmi place” şi „nu e voie”, în
tre „trebuie” şi „nu vreau”, are loc lupta dintre necesităţi
şi posibilităţi, disputa între argumentele „pro” şi „contra”.
Tocmai acesta este conflictul intrapersonal. Motivele lui
sunt ascunse adânc în sânul personalităţii.
Stareţul grec Iosif Athonitul întreabă: „Ştii, oare, cum
e atunci când nu ispiteşti, dar eşti ispitit? Când nu furi,
dar de la tine se fură? Când binecuvântezi, dar eşti bles
temat? Când miluieşti, dar ţi se fac necazuri? Când lauzi,
18
dar eşti osândit ? Când oamenii vin fără pricină ca să te

ocărască, să te numească «înşelat» mereu, până la sfârşi
tul vieţii ? Şi ştii că nu e adevărat ce spun, şi vezi ispita ca-
re-i mână.”
Observaţi cum ne ieşim câteodată din fire într-o criză
de mânie. Ar trebui să fim filmaţi cu o cameră video, iar
apoi, după ce ne liniştim, să ni se arate mimica şi gesturile
de atunci! Am încremeni de uimire şi groază: „Ăsta sunt
eu?!” Iar dacă ar înregistra cineva intonaţiile tiradelor şi
replicilor noastre, pe urmă am fi ruşinaţi şi mâhniţi să le
ascultăm: „Nu se poate! Este un fals!” - se autojustifică
orgoliul rănit.
Să ştiţi, iubiţii meifraţi: orice om să fie grabnic la ascul
tare, zăbavnic la vorbire, zăbavnic la mânie, căci mânia
omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu, îndeamnă
Apostolul Iacov (Iac. 1,19-20).
„D iavolul se luptă cu Dum nezeu ”
După părerea Sfântului Nicodim Aghioritul, biru-

ieşte dorinţa spre care înclină voinţa omului: „Tocmai în
asta stă tot nevăzutul nostru război duhovnicesc.” Dacă
precumpăneşte glasul conştiinţei, facem ceea ce place lui
Dumnezeu.
Potrivit Sfântului Antonie cel Mare, sufletul temător
de Dumnezeu stă neclintit în hotărârea sa cea bună. El în
frânează ca pe un cal patimile iraţionale - mânia şi pofta
- , şi pentru că se luptă şi le îmblânzeşte este învrednicit de
petrecerea în ceruri.
19
KONSTANTIN V. ZORIN
Omul mânat de poftă şi de mânie ajunge cu uşurin

ţă chiar la starea de fiară. El vrea să obţină cu orice preţ
satisfacţiile false, vremelnice: se bucură de răul altuia, se
răzbună, se îmbată şi aşa mai departe. El face nu voia lui
Dumnezeu, ci voia neamurilor (I Pt. 4,2-3). Omul, în cin
stefiind, nu a priceput, subliniază Psalmistul, alăturatu-s-a
dobitoacelorfără minte, asem ănatu-s-a lor (Ps. 48,21).
Aşadar, personalitatea noastră literalmente se sfâ
şie din cauza continuei agitaţii şi supraîncordări. Ro
lul principal în menţinerea tensiunii conflictelor noas
tre lăuntrice este jucat de forţa iraţională (inconştien
tă) a sufletului.
Conflictele intrapersonale sunt, din păcate, o realitate
de zi cu zi. E greu să nu plăteşti pentru rău cu aceeaşi mo
nedă, să „întorci celălalt obraz”. Şi acum există oameni ca
Dmitri Karamazov, care sunt gata să-şi omoare taţii din
cauza unei gelozii nebuneşti, dar în ultima clipă se opresc
de la vărsarea de sânge; şi acum există taţi fără minte, care
îşi irosesc viaţa în desfrâu şi îşi urăsc crâncen copiii - însă
şi acum, la fel ca atunci, „diavolul se luptă cu Dumnezeu,
iar câmpul de luptă sunt inimile oamenilor”, potrivit afo
rismului dostoievskian. Aşadar atât otrava, cât şi antido
tul se află în inimile noastre.
Despre aceasta istoriseşte o parabolă. După nuntă, so
ţia s-a mutat în casa soţului, dar nu se simţea deloc bine
acolo. Nefiind în stare să suporte continuele reproşuri şi
mustrări ale soacrei sale sarcastice şi rele de gură, tânăra
s-a dus la un vraci, cunoscător al puterii ierburilor.
- Ce vânt te-aduce, frumoaso? - a întrebat acela.
- îmi iubesc soţul, dar nu pot să mai trăiesc cu mama lui.
20
- Şi de la mine ce vrei ?
- Dă-mi otravă, s-o otrăvesc.
- Pe asta vrei tu să-ţi clădeşti fericirea, fato? Bine, fie,
că mi-e milă de tine! Ţine ierburile astea. Să fierbi din
ele în fiecare dimineaţă şi să-i dai soacrei. Ierburile o vor
omorî treptat, şi nimănui n-o să-i treacă prin cap că a fost
otrăvită. Pe lângă asta, vreau să-ţi mai dau un sfat.
- Fac tot ce-mi spui, numai să scap mai repede de
năpârcă!
- In sat la noi zvonurile se răspândesc repede. Ca să nu
cadă bănuiala pe tine, schimbă-ţi purtarea faţă de soacra
ta: fii blândă,7 binevoitoare,7 zâmbeşte, > 7 J
ţine-ţi
i
în frâu mâ-
nia,' învaţă s-o cinsteşti,
» i ’
s-o asculţi
t i
şi să rabzi - şi
t
când va
muri tu o să fii în afara oricărei bănuieli. N-o să te mai chi
nui multă vreme!
Aşa a şi făcut femeia. Se scula dis-de-dimineaţă, aprin
dea cuptorul, cocea pâine, facea mâncare, fierbea ierburi
le şi îşi poftea soacra să bea din ceaiul-minune. O numea
„mamă”, o asculta - iar soţul nu mai putea de bucurie că ne
vasta şi mama lui erau atât de apropiate! Soacra nu mai pu
tea nici ea de dragul nurorii - şi uite că într-o bună zi feme
ia dă fuga la vraci şi se aruncă la picioarele lui plângând:
- Bunicule, te rog, dă-mi ceva împotriva otrăvii! Prea
mult ceai i-am făcut soacrei, şi o să moară tocmai acum,
când mi-e ca o mamă bună.
- Draga mea, linişteşte-te. Eu ţi-am dat ierburi aroma
te, din care tu ai făcut ceai gustos şi folositor. Otrava era în
inima ta, dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, ai scăpat de ea.
Fiecare om a trecut în viaţă prin „perioade negre”, când
ţi se pare că toată lumea parcă e împotriva ta. Ah, dacă
21
KONSTANTIN V. ZORIN
am intra iarăşi, cât mai repede, într-o „perioadă albă”! Dar

cum să ieşim din cea „neagră”? Şi putem, oare, s-o evităm
pe aceasta din urmă?
Dacă vom fi atenţi duhovniceşte şi smeriţi, Dum
nezeu va transforma necazul in putere, greutăţile in
oportunităţi. Prorocul David se ruga cu sârg: Doamne,
auzi-m ă şi mă miluieşte! Doamne, fii ajutorul meu! - iar
Dumnezeu a preschimbat plângerea lui în bucurie (Ps.
29, 10-11). întristarea voastră se va preface în bucurie, îşi
mângâie ucenicii Mântuitorul (In 16,20).
Să încercăm, dragă cititorule, să mergem împreună în
această direcţie.
CAPITOLUL II
Dacă totul ne merge pe dos...
Care dintre noi nu s-a ciocnit în viaţă de întâmplări ce

par absurde, de reacţii neadecvate şi de stări ciudate, care,
absolut pe neaşteptate şi imprevizibil, ne dau peste cap or
dinea obişnuită a vieţii ? La nivelul momentului dat sau la
nivel, ca să zicem aşa, global, însă oricum pe nepusă masă.
Şi puterile sunt pe sfârşite. Iar acum un minut, acum o
oră, acum o zi nimic nu prevestea necazul!
Şi atunci, cum să ne întindem aripile sufletului? Exis
tă două variante: dacă v-aţi născut iară ele, nu le împiedi
caţi să crească; dacă sunt strânse, nu le împiedicaţi să se
deschidă.
Există situaţii pe care nu le putem înţelege şi care nu
depind de noi. Dacă nu suntem în stare să le schimbăm,
să ne schimbăm măcar atitudinea faţă de ele: să renun
ţăm la pretenţiile exagerate, la planurile irealizabile, la gri
jile pe care ni le inventăm singuri... Corectarea orientări
lor psihologice greşite şi comportamentului greşit serveş
te drept profilaxie a bolilor duhovniceşti, sufleteşti şi tru
peşti. Asta nu înseamnă nicidecum să îndrăgim tot ce ne
23
KONSTANTIN V. ZORIN
încurcă. Să încercăm, pentru început, să reducem la zero

iritarea, ostilitatea, ciuda şi celelalte emoţii negative.
Cum să facem asta? Să privim lumea altfel! O vizi
une nouă asupra lucrurilor vechi ne permite câteodată să
schimbăm o situaţie disperată şi să ne oprim pe muchia
prăpastiei. Aici ne pândesc însă nişte greşeli tipice.
Viziunea noastră pământească se deosebeşte foar
te mult de perspectiva cerească. In câmpul nostru vizual
ajunge un spaţiu limitat: maximum două-trei perspecti
ve, şi de obicei nu cele mai avantajoase - pe când de sus
tabloul este mult mai complet, lucrurile se văd în ansam
blul lor.
Iată o parabolă. Nişte orbi au început să discute în
contradictoriu despre felul în care arată un elefant. Unul
zicea că elefantul este lung ca un şarpe; altul - că anima
lul seamănă cu un trunchi gros de copac, iar după părerea
unui al treilea elefantul este rotund, ca un disc gigantic.
Fiecare, se înţelege, avea în vedere o altă parte a corpului
de elefant - respectiv trompa, piciorul şi urechea. Orbii
presupuneau cu naivitate că elefantul era partea aceea pe
care puteau ei s-o pipăie.
Aşadar, prima greşeală constă în generalizare. Aceasta
este o roadă amară a orbirii noastre. Analizând problema
pe bucăţele separate, venim cu soluţii înguste, rigide şi în
ultimă instanţă greşite. Dacă o vom aborda în mod crea
tiv, vom descoperi ceea ce nu am observat înainte.
Să zicem că, vrând să deschidem o încuietoare, am stri
cat cheia. Aceasta s-a înţepenit în încuietoare, iar noi ne
străduim s-o răsucim cu orice preţ. Cei mai mulţi dintre
noi procedează în viaţă într-un mod asemănător: pretin-
24
dem ca totul să meargă cum vrem noi, dar băgăm în încu

ietoare altă cheie decât cea potrivită! O ţinem cu încăpă
ţânare pe-a noastră atunci când este vorba de sănătate, de
relaţiile interumane, de familie, de muncă şi de celelalte,
încercăm să băgăm cheia înţelegerii noastre chiar şi în în-
cuietoarea minţii altuia, şi nu reuşim să ne „facem auziţi”
de aproapele - totuşi, vrem ca cheia să se răsucească, şi în
cele din urmă o stricăm. Nu e mai simplu să căutăm cheia
potrivită? Atunci uşa se va deschide fară nervi şi fară vre
un efort!
Lumea din jurul nostru reflectă» intr-un fel, pro
priul nostru „eu”. Ea ni se pare aşa cum suntem de fapt
noi înşine. Despre asta ne vorbeşte altă parabolă.
Nu departe de drum se afla un copac bătrân şi uscat.
Odată, noaptea, se furişa pe lângă el un hoţ. Acesta s-a
speriat tare şi a fugit, fiindcă a luat silueta neclară drept
poliţist. Ziua, pe lângă copac a trecut o mamă cu copilul
său. Speriat de poveştile de groază pe care le auzise, mi
cuţul a început să plângă în hohote, deoarece i se părea
că lângă drum se ascunsese un uriaş. Seara a mers pe lân
gă copac un tânăr îndrăgostit. Acestuia i s-a părut încă de
departe că vede o siluetă feminină. Inima i-a tresăltat cu
bucurie la gândul că iubita îl aşteaptă; a zâmbit şi a grăbit
pasul. Copacul însă a rămas tot copac!
„Oamenii văd numai ceea ce vor să vadă şi aud numai
ceea ce vor să audă, scria celebra poetesă Anna Ahmatova.
Pe această însuşire omenească se bazează nouăzeci la sută
dintre zvonurile monstruoase, reputaţiile false, bârfele păs
trate cu sfinţenie. Pe cei care nu sunt de acord cu mine îi
rog să îşi aducă aminte de ceea ce au auzit despre ei înşişi.”
25
KONSTANTIN V. ZORIN
A doua greşeală constă în ideile noastre preconcepute,

în prejudecăţile noastre, în aşteptările noastre, în subiecti
vismul nostru şi în percepţia noastră deformată, întemeia
te pe patimi. Ne confirmă asta şi proverbele ruseşti: „Frica
are ochii mari”; „Ochii se sperie, iar mâinile fac”; „Ochii
poftitori - mâini care înşfacă”; „Ochii care nu se văd se
uită”; „Ochii sunt oglinda sufletului” ş.a.m.d.
Mare fericire e să gândeşti lucid şi să nu faci ca doctorii
chemaţi la patul lui Buratino. Bufniţa a declarat şoptind
tragic: „Pacientul e mai degrabă mort decât viu.” Felceri-
ţa broască a replicat cu vioiciune: „Pacientul e mai degra
bă viu decât mort.” Cei doi au apreciat una şi aceeaşi stare
cu semne diferite, minus şi plus, care exprimau dispoziţia
psihologică individuală a fiecăruia dintre ei.
Să luăm unul dintre mecanismele de apărare psiho
logică: proiecţia. Aceasta înseamnă să punem propriile
noastre simţăminte, motive şi acţiuni, pe care nu le do
rim, dar pe care nu vrem să le conştientizăm. S-a observat
că fiecare vede în celălalt mai ales însuşirile care sunt dez
voltate în el însuşi. Zgârcitul este înclinat să vadă în oa
meni lăcomia, cel agresiv - cruzimea ş.a.m.d. Pe lângă tră
săturile rele, pot fi atribuite şi unele bune, ceea ce ne face
să fim părtinitori şi ne lipseşte de obiectivitate. „Proiec
tăm” atunci când în mintea noastră „înzestrăm” pe cine
va, în mod nemeritat, cu forţă, atractivitate, inteligenţă...
Iar oamenii, câteodată, joacă cu plăcere roluri care nu le
sunt proprii, fireşti, dar pe care le aşteaptă de la ei publicul
avid şi amăgit.
26
Fiecare înţelege dupâ măsura moralităţii sale
Lipsiţi de libertate absolută, în parte ne făurim singuri

viaţa, ne alegem singuri mediul şi anturajul. Să reflectăm
la următoarele versuri:
Din temniţă şi-au aruncatprivirea doi:
Unul văzut-a stele, iar celălalt - noroi.
Fiecare îşi are propriile „iluzii optice” şi proprii „oche
lari roz” sau „ochelari fumurii”, care refractă lumina şi în
tunericul. De aici vine a treia greşeală.
Nu este un secret faptul că îndrăgostiţii îşi pierd capa
citatea de analiză critică. Cei îmbătaţi de patimă nu ştiu
nici frica, nici oboseala, nici durerea. Ei fac cu uşurinţă
gesturi neobişnuite şi provocatoare. Dacă obiectul adora
ţiei sale îl respinge, pe îndrăgostit îl cuprinde disperarea,
mergând până la sinucidere. Puţine simt deznodămintele
tragice ale iubirilor nefericite?
Creierul ignoră cu desăvârşire toate trăsăturile negati
ve ale persoanei iubite şi este concentrat numai pe cele po
zitive. îndrăgostiţii sunt orbi în ce priveşte obiectul atrac
ţiei lor şi atractivitatea altor oameni. Victima patimii nu e
capabilă să se gândească la altcineva decât aleasa sa (alesul
său). De suflet parcă se ascunde tot ce ar putea micşora va
loarea celui adorat.
Idealizându-i pe cei pe care îi iubim, fără să ne dăm
seama negăm ceea ce nu ne place la ei. In ceaţa entuzias
mului, sentimentelor şi iluziilor „înalte”, nu băgăm de sea
mă că ea e grasă, iar el e slab, că ea e vorbăreaţă, iar el parcă
ţine apă în gură, că ea e prea emoţională, capricioasă, iar
27
KONSTANTIN V. ZORIN
el este posomorât şi se îmbufnează. Nu degeaba zice pro

verbul: „Dragostea e rea: te îndrăgosteşti şi de-o purcea.”
Vinovaţi sunt „ochelarii roz”.
Bogăţie sau sărăcie? Putere sau slăbiciune? Cinste sau
ruşine ? Asta depinde în mare măsură de felul în care pri
veşti. în funcţie de cerinţele sale, săracul poate avea nu
numai pâinea cea de toate zilele, ci şi îndestulare. Impor
tant este ca, posedând bunuri materiale, forţă fizică, res
pectul societăţii, să nu fii duhovniceşte sărac, sau slab,
sau necinstit...
Odată, capul unei familii foarte bine asigurate materi
al şi-a luat băieţelul la o fermă. Micuţul trebuia să cunoas
că mai îndeaproape viaţa simplilor truditori, ca să înveţe să
preţuiască moştenirea sa şi s-o înmulţească. După ce s-au
întors acasă, tatăl a întrebat dacă fiului i-a plăcut la fermă.
- M i-a plăcut tare! - a răspuns încântat copilul.
- Acum ştii că există şi altă viaţă. Ce ai înţeles din tot
ce ai văzut ?
- Tata, la noi acasă trăieşte un singur câine, iar ei au
în curte patru dulăi. Noi avem un bazin în grădină, ei au
acolo marea, căreia nici nu i se văd marginile. La noi lumi
nează felinare, la ei - stelele. Noi avem în curtea din spate
o verandă şi un gard viu, ei au orizontul fără sfârşit. Mul
ţumesc, tăticule, că mi-ai arătat altă viaţă! Cât de bogaţi
sunt acei oameni!
„Prin gura pruncilor grăieşte adevărul.” Probabil că un
adult nu ar fi judecat aşa. Pentru un bogat nu e lucru greu
să cumpere casa unui sărac cu toate lucrurile din ea. To
tuşi, arghirofilul, care e obsedat de câştig, are alt sistem de
valori şi priorităţi. El apreciază totul în mod venal, prin
28
prisma interesului material. De aceea, uneori se simte pă

răsit şi singur în palatul său luxos, între linguşitorii care-i
zâmbesc, mobila elegantă şi mâncărurile rafinate. Sărăcia
lumii sale lăuntrice îi colorează lumea în tonuri întuneca
te, neplăcute inimii.
Nu degeaba Sfântul Isidor Pilusiotul afirma: „A nu
avea nevoie de bogăţie - iată cea mai mare bogăţie!”
Priveşte cu credinţă către cer
„E imposibil să rezolvi o problemă la nivelul la care a

apărut”, arată savanţii. „Trebuie să ajungem deasupra pro
blemei, ridicându-ne la nivelul următor.” Dacă situaţia
ne-a „înghiţit”, trebuie să ieşim dintre limitele modu
lui de gândire ce i-a dat naştere: să ne oprim, să ne sfătu
im, să înţelegem ce s-a întâmplat, să renunţăm la iluzii, la
mituri, la falsele valori şi, bineînţeles, să căutăm resurse şi
posibilităţi. Altfel nu vom scăpa de a patra greşeală.
In palatul unui demnitar oriental exista o sală minu
nată, ai cărei pereţi, uşi, podea şi tavan erau făcuţi din
oglinzi. Vizitatorul nu îşi dădea seama imediat că în faţa
lui e sticlă - atât de fidel se reflectau obiectele. Pe lângă
asta, pereţii creau ecou. Dacă întrebai: „Cine eşti ?”, vuia
răspunsul: „Cine eşti? Cine eşti? Cine eşti?”
Odată, în sală a intrat un câine şi... a încremenit de ui
mire: o haită întreagă de câini o înconjura şi de sus, şi de
jos, şi din părţi. Câinele şi-a arătat colţii: reflecţiile din
oglinzi au răspuns la fel. îngrozit, a început să latre cu dis
perare - iar ecoul facea şi mai răsunător lătratul. Câinele
29
KONSTANTIN V. ZORIN
se arunca încolo şi încoace, muşcând văzduhul, însă din

toate părţile, clănţănind din dinţi cu turbare, că doar asu
pra ei se aruncau fiinţele acelea rele ce o împresurau. Di
mineaţa, servitorii au găsit câinele mort, înconjurat de ne
numărate reflecţii ale propriului cadavru. Animalul pieri
se luptându-se cu propriile reflecţii. Nimeni nu-i făcuse
vreun rău real. Dar dacă ar fi dat prietenos din coadă şi nu
şi-ar fi arătat colţii ?
Să medităm la aforismele: „Viaţa este alcătuită în pro
porţie de zece procente din ceea ce ni se întâmplă şi în
proporţie de nouăzeci de procente din felul în care reac
ţionăm”; „Ceea ce putem întâmpina liniştiţi nu ne poate
controla”; „Neliniştea nu înlătură problemele de mâine,
dar ne răpeşte odihna de astăzi”.
Şi, în sfârşit, a cincea greşeală: adeseori ne uităm în
altă direcţie decât trebuie!
Lângă un râu creştea un arin mare. Pe o ramură a lui,
un poznaş atârnase un ulcior. Pescarii din sat au văzut ul
ciorul răsfrânt în apă şi au început să răspândească zvonul
că la fund e un ulcior cu o comoară. Mulţi s-au scufundat
în apă, dar n-au putut găsi comoara, deşi o vedeau limpe
de de pe mal. Odată, a trecut pe acolo un călător, care i-a
întrebat: „Ce căutaţi acolo?” Sătenii i-au explicat, şi omul
a izbucnit în râs: „Ulciorul atârnă deasupra capului vos
tru, iar voi îl căutaţi la fundul râului!”
Către Tine ridicat-am ochii mei, Cel ce locuieşti în cer! -
strigă Psalmistul. Iată, precum sunt ochii robilor la mâini
le stăpânilor lor, precum sunt ochii slujnicei la mâinile stă
pânei sale, aşa sunt ochii noştri către Domnul Dumnezeul
nostru, până ce Se va milostivi spre noi (Ps. 122,1-2).
30
Potrivit Sfântului Ambrozie de la Optina, trebuie să

privim toate „de dincolo” - iar privirea noastră încotro
este îndreptată? Cel mai degrabă, ca la coţofană, spre tot
ce străluceşte - însă adeseori ceea ce străluceşte nu este
deloc aur! Sensul adevărat al diferitelor perioade ale isto
riei, al diferitelor evenimente şi fapte se descoperă doar în
timp şi numai dintr-o perspectivă duhovnicească. Privind
la Domnul, apreciem situaţia pământească concretă în lu
mina veşnicelor Lui porunci, nu a schimbătorului succes
material, a şubredelor raţionamente omeneşti ori a sărăcă
cioasei experienţe personale. Aceasta este chezăşia obiec-
tivităţii noastre!
„Aşadar, face apel Sfântul Ignatie Briancianinov, pri
veşte prin credinţă în sus, la cer, la Purtarea de grijă dum
nezeiască, şi nu vei ameţi, nu vei cădea în tulburarea şi
descurajarea care se nasc atunci când priveşti în jos, adică
atunci când în loc să te rogi te cufunzi în cugetările tale şi
vrei să rezolvi orice problemă prin propria raţiune.”
„Şi-n clipe ca acestea, când pământul
De sub picioare brusc simţim căfuge,
Ca nişte orbi, noi nu vedem cum plânge
Domnul Cel răstignit de noipe Cruce...
Noi nu vedem cum ne îmbrăţişează

Cu mâinile străpunse-n ceasulgreu,
Nu auzim cum ne îmbărbătează,
Ne ţine şi mângâie mereu.
Când văd că nu maipot răbda durerea

Şi lumea parcâ-i oarbă, parcâ-i surdă,
31
KONSTANTIN V. ZORIN
La rugăciune plec genunchii iarăşi

Şi sim t că Dumnezeu m-ascultă.
Şi asta, să ştii bine, nu e cale

De oameni slabi şi nici vreo înşelare:
Când ne rugăm, vorbim cu Domnul lumii,
încearcă singur, de nu-mi dai crezare..”
(E. Kluşina-Saruhanian)
CAPITOLULUI
A găsi sensul vieţii e fericirea,

a găsi fericirea e sensul vieţii
Pentru început, să definim în mod corect sfera pre

ferinţelor, dorinţelor şi posibilităţilor noastre, scopurile
noastre imediate şi ultime. De obicei, ştim ce nu vrem -
dar înţelegem, oare, ce trebuie? Să reflectăm la aforismul:
„Oamenii fericiţi n-au tot ce e mai bun, dar ei scot tot ce-i
mai bun din ceea ce au.”
Se ştie bine: „Corabia fară cârmă şi omul fară scop
sfârşesc prin a naufragia.” Scopul este un far care ne ara
tă spre ce să ne orientăm activitatea, nu in ce să ne „în
figem”. Dacă vom lua drept scop un punct intermediar,
riscăm să rămânem „cu mâna goală”.
Nu ştim ce vrem sau vrem nu se ştie ce?
Odată am avut prilejul să citesc o parabolă interesantă,

în ea figurau două personaje: un om însetat de minune şi
un necunoscut misterios (nu vrăjitor, ci mai degrabă înţe-
33
KONSTANTIN V. ZORIN
lept-taumaturg). Acesta din urmă a propus: „Pot să-ţi îm

plinesc trei dorinţe.”
„Ştiu exact ce vreau!” - a reacţionat omul cu vioiciune.
„Vreau o maşină deosebită, decapotabilă!” A apărut maşi
na, necunoscutul a băgat mâna în sac şi a scos cheile. No
rocosul s-a suit în maşină şi a plecat după senzaţii noi.
In ziua următoare s-a întors enervat şi i-a făcut repro
şuri necunoscutului: „Toată ziua am mers cu maşina, şi
toţi se uitau la mine - dar pe urmă am observat că oraşul e
plin de maşini frumoase, iar oamenii se uită la toate... Nu
asta voiam eu.”
„O să-ţi îndeplinesc a doua dorinţă”, a zis necunoscu
tul. „Vreau bani, ca să pot cumpăra orice!” - a cerut omul,
şi a primit imediat un cec cu o sumă uriaşă. „Mă întorc
mâine, că mi-a rămas a treia dorinţă.”
La noua întâlnire omul s-a arătat din nou mâhnit şi
dezamăgit:
- Am cumpărat tot ce am vrut. Cum vedeam un lu
cru care-mi plăcea, imediat îl cumpăram - dar în curând
mi-a devenit indiferent dacă mai pot cumpăra ceva sau
nu... Aşadar, nu mi-ai dat ce-am vrut.
- Dar ce vrei?
De această dată a urmat un răspuns îndelung chibzuit:
„O fată frumoasă ca-n poveşti. Poţi?” Alături a apărut în
dată o fată fermecătoare. „Sunt gata să te urmez oriunde
vrei”, a rostit aceasta cu glas dulce. „Da!” - a strigat omul
cu bucurie.
După două săptămâni s-a întors furios şi deprimat:
- Aaaaaaahhhhhh!!! Nu-i trebuiau decât banii mei:
m-a jefuit şi m-a lăsat. Ce rău eşti! Nu-mi dai deloc ceea
ce-mi trebuie!
34
- Asta fiindcă nici măcar o dată nu ai cerut ceea ce vrei

de fapt.
- Nu-i adevărat!
- Ai cerut maşină, când de fapt vrei respect. Ai cerut
bani, când de fapt vrei libertate. Ai cerut o fată frumoasă,
când de fapt vrei dragoste!
Cum spunea poetesa Veronica Tuşnova:
„Degeaba se spune că trebuie să ai în viaţă noroc:

Trebuie doar ca inima să nu se team ă de trudă deloc
Când este vorba de fericire;
Trebuie doar să nufie leneşă, să nufie mândră,
Să mulţumească m ult
Şi pentru lucrul cel mai m ărunt...”
Celebrul actor Mihail Boiarski recunoştea sincer: „în

ţeleg cât de repede trece viaţa şi cât de prosteşte am pierdut
timpul pe lucruri de mâna a treia... Are dreptate Ecleziastul:
Toate sunt deşertăciune. Sigur, sună frumos cuvintele: «Şi-a
dedicat viaţa scenei», dar acum mă gândesc: oare a meritat
să-mi dedic toată viaţa scenei? Există sfere mai înalte pen
tru gândirea omenească şi comunicarea cu Dumnezeu. In
comparaţie cu acestea, toate celelalte par ridicole şi lipsite
de noimă. Nu degeaba oamenii ajung, în cele din urmă, la
pustnicie, la monahism, se dedică lui Dumnezeu.”
Mulţi caută fericirea, dar n-o găsesc. O greşeală seri
oasă este aceea că facem asta pe calea spre satisfacţii, aler
gând după confortul şi luxul material. Satisfacţia se creea
ză pe două căi.
Satisfacţii pozitive primim de la lucrurile nepăcătoase
şi binefăcătoare - de pildă, de la lumina soarelui, de la o
35
KONSTANTIN V. ZORIN
mâncare sănătoasă, de la un somn odihnitor, de la muzica

de calitate, de la opere de la confortul casei, de la aparate
le care ne uşurează viaţa. Acestea îmbogăţesc viaţa şi aduc
plăcere - dar şi având cele enumerate mai sus trăim adese
ori sentimentul amar al pustietăţii lăuntrice.
Satisfacţiile negative sunt zămislite de lucruri care dă
unează organismului şi ne destramă duhovniceşte (fu
matul, beţia, îmbuibarea, jocurile de noroc, lecturile de
proastă calitate, distracţiile dubioase, relaţiile intime dez
ordonate ş.a.m.d.).
După părerea Sfântului Ioan Damaschin, puterile infe
rioare ale sufletului ne împing la plăceri pierzătoare şi in
terzise de Dumnezeu. Sursa acestei înclinaţii este aşa-nu-
mita patimă a dulceţii, desfătarea cu păcatul. „Dulceaţa
cea trecătoare a păcatului” este o iluzie a fericirii, con
fundată în mod greşit cu originalul.
Potcoava aducătoare de noroc şi

jugulpăcatului
Fericirea se deosebeşte de satisfacţii şi adeseori vine la

noi ca plată pentru restriştile, durerile şi amărăciunile în
durate cu bărbăţie. Astfel, fericirea maternităţii nu există
fără durerile facerii: Femeia, când e să nascâ, se întristează,
fiindcă a sosit ceasul ei - dar după ce a născut copilul, nu-şi
mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut
om în lume (In 16,21).
Fericirea adevărată vine nu atunci când atârni din
superstiţie o potcoavă pe perete, ci când te debarasezi
36
cu hotărâre de jugul păcatului. Acest sentiment duhov

nicesc profund este o combinaţie de pace lăuntrică, bucu
rie, satisfacţie şi linişte. Un vers dintr-un cunoscut cântec
spune: „Dă-mi fericire - dă-mi, aşadar, linişte.”
Odată, la consultaţie o pacientă se tânguia: „S-ar pu
tea spune că am de toate, dar uite că în suflet n-am linişte,
şi de aceea nu pot să mă bucur de nimic! Aş da orice pen
tru liniştea sufletească!”
în mod paradoxal, nu vom înţelege fericirea dacă nu
vom avea un termen de comparaţie în ceea ce îi este con
trar. Omul care nu ştie ce este suferinţa nu va fi fericit cu
adevărat şi nu va aprecia fericirea. Din această perspecti
vă ar şi trebui să receptăm inevitabilele piedici, nereuşite
şi înfrângeri din viaţă. Da, ştiu din proprie experienţă că
este greu!
Să ascultăm o parabolă filosofică. Discipolul întreabă
de ce există greutăţi care ne împiedică să ne atingem sco
pul şi ne abat de la calea pe care ne-am ales-o.
- Ceea ce tu numeşti „greutăţi” - i-a răspuns maestrul
- reprezintă de fapt o parte a scopului tău. încetează să
rezişti. Imaginează-ţi că tragi cu arcul. Ţinta este depar
te şi nu se vede, fiindcă pe pământ s-a lăsat o ceaţă groasă.
Oare te vei lupta cu ceaţa? Nu, ci vei aştepta să sufle vân
tul şi s-o destrame. Acum ţinta se vede, dar vântul schim
bă felul în care zboară săgeata. Oare te vei lupta cu vân
tul? Nu, ci pur şi simplu vei ţine seama de direcţia şi felul
în care suflă, şi vei trage sub un alt unghi. Arcul tău este
greu şi nu ai putere să întinzi coarda. Oare te vei lupta cu
arcul? Nu, ci îţi vei antrena muşchii, şi de fiecare dată vei
avea tot mai mult succes.
37
KONSTANTIN V. ZORIN
- Dar există oameni care trag din arcuri uşoare şi fle

xibile pe vreme senină şi fără vânt - a spus supărat disci
polul. De ce doar eu am de înfruntat atâtea piedici ? Nu
cumva cineva mi se împotriveşte dinadins?
- Nu te uita niciodată la alţii - a zâmbit maestrul. Fi
ecare are arcul său, ţinta sa şi trage la vremea sa. Scopurile
sunt însă diferite: unul vrea să tragă cât mai precis, altul să
înveţe să tragă.
Maestrul, coborând glasul, s-a aplecat către ucenic:
- Şi o să-ţi mai descopăr o taină înfricoşătoare, băiatul
meu. Ceaţa nu se lasă pe pământ ca să nu te lase pe tine să
tragi, şi vântul nu suflă ca să abată săgeata ta, şi arcul nu
este greu de încordat ca să te simţi tu slab. Toate acestea
există de sine stătător. Tu eşti cel care ai decis că în con
diţiile date vei putea nimeri ţinta. Aşadar, ori încetează să
te mai plângi de greutăţi şi învaţă să tragi cu măiestrie, ori
smereşte-ţi trufia şi alege o ţintă accesibilă.
Cât de prosteşte ne irosim uneori nepreţuita ener
gie interioară, puterile şi timpul! O, dacă am folosi toate
acestea în scopuri paşnice şi demne! Pentru aceasta trebu
ie neapărat să înţelegem voia lui Dumnezeu: ce aşteaptă
de la noi Domnul şi cu ce porunceşte să ne ocupăm. Aşa
vom afla răspunsul la întrebarea: „Pentru ce să trăiesc?”
„Năzuieşte nu să ai succes, ci ca viaţa ta să aibă sens”, scria
un gânditor.
Să ne amintim de vestitul rege Solomon:
„E ljertfe a adus lui Dumnezeu,

Iar Domnul ruga lui a ascultat,
In vis S-a arătat şi-a întrebat:
Ce bun ai vrea să-ţifie dat?”
38
DACA PUTERILE SUNT PE SFÂRŞITE
Iacă de unde veneau slava răsunătoare, mintea pătrun

zătoare şi comorile fără număr ale legendarului cârmui-
tor! Dar nu e totul atât de simplu...
„O, Doamne, a venit şi rândul meu,

Şi împărat ajuns-a robul Tiu,
Atât de mare e al Tău norod,
Iar eu sunt prost, şi slab, şi rău.
Tu minte dă-mi ca să pricep

Ce este bine şi ce-i rău,
Ca înţelept să cârmuiesc
Să îmi ajute inima mereu.
Comori, averi tu n-ai cerut,

Răspuns-a Dumnezeu atunci,
Ci, ca să judeci pe norod,
înţelepciune doar ai vrut.
Ei bine, ia în dar atunci

încă un bun împărătesc:
Vei avea slavă între oameni
Şi bogăţie ca-n poveşti!”
Aşadar, principalul e să-ţi îndeplineşti misiunea pe

care o ai în viaţă. Slava şi bogăţia sunt pe deasupra! Bu
nurile pământeşti de care avem nevoie ne sunt date după
cuvântul Mântuitorului: Căutaţi mai întâi împărăţia lui
Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea se vor adăuga
vouă (Mt. 6,33).
Iată răspunsul cuvenit celor ce se închină viţelului de
aur şi profesează principiul: „Fericirea nu stă în bani, ci în
39
KONSTANTIN V. ZORIN
mulţimea lor.” Adevărata valoare nu e reprezentată de

depozitele bancare, ci de ceea ce dă viaţă sufletului.
Bernard Shaw remarca spiritual: „Cu bani poţi să cum
peri un pat, dar nu şi somnul odihnitor; cărţi, dar nu şi
înţelepciunea; mâncare, dar nu şi apetitul; haine luxoase,
dar nu şi frumuseţea; medicamente, dar nu şi sănătatea;
distracţii, dar nu şi fericirea; religie, dar nu şi mântuirea.”
Ţin să adaug: se vinde apropierea intimă, dar nu şi
dragostea! Iar fără dragoste suntem neliniştiţi, nefericiţi
şi duhovniceşte morţi!
Cu privire la aceasta există o parabolă remarcabilă.
Seară, cameră, semiîntuneric, lumânare. La masă, cu ca
pul plecat, şade un bărbat. Bătaie în uşă.
- Cine e?
- Dragostea...
- Nu acum!
- Dar mă aşteptai!
- Pleacă! Am nevoie să înţeleg viaţa, sensul ei...
- Dar poţi să mori între timp!
- Nu am de gând!
- Atunci o să mor eu.
- Prostii! Tu nu poţi să mori.
- De ce?
- Tu vii când vrei, dar să mori ?!
- Dar dacă, totuşi ?..
- Nici un fel de „dacă”! Vino mai târziu.
- Rămas bun!
Pauză apăsătoare. Iarăşi bătaie în uşă...
- Am zis: „Pleacă!”
- Hai, pregăteşte-te repede!
40
- Ce?! Cum îndrăzneşti?!

- îndrăznesc, că e vremea mea. Eu sunt Moartea.
- E o greşeală, sunt încă atât de tânăr!
- Fără dragoste eşti mort! - a tras linia Moartea.
Odată am reuşit să ajung la un stareţ plin de har. Aces
ta mi-a dăruit un mic îndreptar care facea de ruşine toată
părută mea cucernicie.
„Obligaţia fără dragoste îl face pe om să se enerveze cu
uşurinţă.
Responsabilitatea fără dragoste îl face grosolan.
Dreptatea fără dragoste îl face crud.
Adevărul fară dragoste îl face să caute nod în papură.
Educaţia fară dragoste îl face cu două feţe.
Inteligenţa fară dragoste îl face viclean.
Amabilitatea fără dragoste îl face ipocrit.
Competenţa fară dragoste îl face îndărătnic.
Cinstea fară dragoste îl face îngâmfat.
Puterea fară dragoste îl face tiran.
Bogăţia fară dragoste îl face lacom.
Credinţa fără dragoste îl face fanatic.
Adevărată iubire de sine sau amorpropriu?
Probabil că cea mai cunoscută poruncă evanghelică este:

Să iubeştipe aproapele tău cape tine însuţi (Mt. 22,39). Toc
mai acesta este criteriul sigur al dragostei de aproapele -
aşadar, al fericirii personale şi armoniei interioare.
Personal, îmi sunt apropiate reflecţiile publicistului şi
activistului social ortodox Vladimir Legoida. Nu putem
41
KONSTANTIN V. ZORIN
divorţa de noi înşine, spune acesta, ci suntem nevoiţi să

ne iertăm, să ne împăcăm cu noi înşine chiar şi după niş
te gesturi jalnice şi respingătoare. Fiecare om are experi
enţa acestui fapt. Te trezeşti dimineaţa şi te gândeşti: „De
ce, de ce nu pot şterge cu guma tot ce am făcut ieri? Dacă
n-aş fi spus vorbele acelea, dacă n-aş fi făcut faptele ace
lea, dacă n-aş fi băut acel pahar... Sau dacă n-aş fi pus acea
semnătură...” Dar nu poţi să mai ştergi nimic! Şi trebuie
să trăieşti în continuare. Singurul mijloc e să te ierţi fără
să-ţi justifici păcatele.
„A te iubi pe tine însuţi, continuă V. Legoida, este una
dintre formele cele mai importante ale autoconservării.
Creştinismul ne învaţă să urâm păcatul, nu pe păcătos -
însă atunci când păcătosul începe să urască nu păcatul din
el, ci pe sine însuşi, să vadă în sine un vrăjmaş, începe să
funcţioneze logica războiului: «Dacă duşmanul nu se pre
dă, este anihilat.» Aşa a ajuns să se spânzure Iuda. Orice
om care a încetat să se mai iubească pe sine însuşi se poate
spânzura sau poate cădea în patima beţiei. Şi acestea sunt
tot nişte forme de autoanihilare.”
După părerea mea, este extrem de important nu doar
să ne depăşim neajunsurile şi neputinţele, ci şi să ni le
răbdăm fară să ne descurajăm, cu nădejde in mântu
irea sufletului. Nu degeaba Sfântul Siluan Athonitul a
primit de Sus descoperirea: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu
deznădăjdui!”
Oamenii lumeşti, care sunt departe de nevoinţă, nu
trebuie să „scormonească” în propria imperfecţiune, să se
ocupe cu autocanibalismul şi să despice firul în patru ana-
lizându-şi gândurile păcătoase. Să le adunăm pe acestea în
42
DACĂ PUTERILE SUNT PE SFĂRŞITE
vasul pocăinţei şi să le aruncăm în adâncul milostivirii lui

Dumnezeu. întristarea pentru păcate, pentru nereuşite şi
greşeli este alinată de nădejdea în mila şi îndurarea Doc
torului sufletelor şi trupurilor.
Inchipuiţi-vă ce s-ar întâmpla dacă creştinii contem
porani, care sunt moleşiţi duhovniceşte, ar îndrăzni să re
pete nevoinţele ascetice extrem de înalte ale sfinţilor din
vechime; dacă invalizii ar fi tot timpul complexaţi din ca
uza defectelor şi mutilărilor lor; dacă cei dependenţi de
droguri s-ar teroriza permanent cu autoînvinuiri. Toate
acestea s-ar sfârşi tragic. A-ţi şti măsura şi a-ţi purta po
vara fară să emiţi pretenţii exagerate faţă de tine însuţi şi
de ceilalţi este un semn de smerenie, de înţelepciune şi de
putere lăuntrică, precum şi o excelentă profilaxie a prăbu
şirilor nervoase, a ideilor obsesive, a reacţiilor depresive şi
a tentativelor de sinucidere.
Voi reveni, totuşi, la articolul lui V. Legoida: „A te iubi
pe tine însuţi înseamnă a vedea în tine însuţi chipul lui
Dumnezeu. Prin urmare, a-1 iubi pe aproapele tău ca pe
tine însuţi înseamnă a vedea chipul lui Dumnezeu, însă
deja în altcineva, a înţelege - dacă nu cu inima, cel puţin
cu mintea - că şi el e, în esenţa sa, frumos, bun şi vrednic
de dragoste, oricât de rău ar fi în momentul dat.”
V. Legoida trage o concluzie profundă: „Nu este de cre
zut că omul care nu se iubeşte pe sine însuşi va deveni vre
odată fericit - dar fericit nu va deveni nici egoistul, care se
iubeşte numai pe sine însuşi şi nu-şi răspândeşte dragos
tea dincolo de propria persoană. De aceea, porunca bibli
că reprezintă, în esenţa sa, un apel către fiecare dintre noi:
«Omule, înţelege că nu poţi fi fericit de unul singur!»”
43
KONSTANTIN V. ZORIN
Din păcate, de obicei insistăm să fim iubiţi, şi întrebăm

cu zel: „Mă iubeşti ?” Uneori, nu mai terminăm cu tângu
irile şi cu plângerile, care sporesc sentimentul apăsător al
dizarmoniei şi pustietăţii lăuntrice.
O tânără şedea pe o bancă în parc şi plângea cu amar.
Un băieţel trecea pe alee cu tricicleta. I s-a făcut milă de
„tanti”:
- De ce plângi?
- Băieţelule, n-ai cum să înţelegi - a dat din mână
femeia.
Micuţului i s-a părut că ea a început să plângă şi mai tare:
- Tanti, te doare ceva? Vrei să-ţi dau jucăria mea?
- Vai, copilaşule - a gemut femeia - , nimeni n-are ne
voie de mine, nimeni nu mă iubeşte...
- Dar eşti sigură că ai întrebat pe toată lumea?
Stareţul grec Porfirie Cavsocalivitul amintea: „Nu tre
buie să pretindem dragoste de la ceilalţi. Noi înşine sun
tem datori să-i îndrăgim primii, nu să căutăm să ne facem
voia. Numai atunci o să ne răspundă cândva la fel.”
Aşadar, să ne concentrăm pe aportul pe care suntem
chemaţi să-l aducem la soarta oamenilor. Ce cunoştinţe,
ce capacităţi şi ce talente posedăm? Vom sluji, poate, cui
va prin bunătate şi înţelegere sau prin cuvântul ziditor?
îndrăgostirea de sine a narcisistului este distrugătoare, pe
când perceperea vieţii ca pe un dar nespus de preţios al lui
Dumnezeu, aşa încât ea să devină o binecuvântare pentru
noi înşine şi pentru aproapele, este ziditoare.
CAPITOLUL IV
Tichia de nebun nu strică creierii
Biblia osândeşte părtinirea şi părerile preconcepute:

Fraţii mei, nu căutând la faţa omului să aveţi credinţa în
Domnul nostru Iisus Hristos, Domnul slavei - căci dacă va
intra în adunarea voastră un om cu inele de aur în degete,
în haină strălucită, şi va intra şi un sărac, în haină murda
ră, iar voipuneţi ochiipe cel carepoartă haină strălucită şi-i
ziceţi: „Tu şezi bine aici”, pe când săracului îi ziceţi: „Tu stai
acolo, în picioare”sau: „Şezijos, la picioarele mele”, n-aţifă
cut voi, oare, îngândul vostru deosebire între unul şi altul şi
nu v-aţifăcutjudecători cu socoteli viclene? (Iac. 2,1-4).
Există următoarea parabolă: un oarecare împărat a po
runcit să fie făcute patru cufere; două dintre ele să fie auri
te, iar înăuntru să fie puse oseminte împuţite, iar alte două
să fie mânjite cu smoală şi cu funingine, dar înăuntru să
fie puse pietre preţioase. Pe urmă, împăratul i-a chemat
pe curtenii săi şi i-a întrebat: „Care cufere sunt mai bune:
cele aurite sau cele murdare?’’ Răspunsul a fost cel pe care
îl bănuiţi. Atunci, cârmuitorul a poruncit să fie deschise
cuferele şi a lămurit: „Trebuie să luaţi seama la cele lăuntri
ce şi ascunse, nu la cele dinafară, care se văd deasupra.”
45
KONSTANTIN V. ZORIN
Haină pentru suflet
Potrivit stareţului Iosif Athonitul, ne hrănim cu mân

care materială şi totodată cu mâncare duhovnicească, ne
îmbrăcăm şi ne dezbrăcăm atât exterior, cât şi lăuntric.
„Dacă omul nu se va schimba lăuntric, cele dinafară nu
au nici o însemnătate... Spală paharul pe dinăuntru, şi el
se va curăţi pe dinafară. Spală-te pe tine însuţi pe dinăun
tru, pune rânduială în gânduri, şi faptele tale dinafară vor
fi drepte.”
Poetesei Irina Samarina îi aparţine următoarea poezie:
„Fă-ţi haină pentru suflet, că-i e greu...

Mulţi oameni umblă îmbrăcaţi în rău:
Unul cu şal din nepăsare împietrită,
Altul înfrac din răutate otrăvită,
Din linguşire-şiface rochie cineva,

Iar răzbunarea e cămaşa altuia.
Tu hainăfă -ţi din simplitate şi din milă,fără teamă,
Chiar dacă nu-s la modă şi nu-s băgate-n seamă.
De ce să porţi un strai cu care-nşeliî

îmbracă-te-n nădejde în loc de îndoieli.
Găteala din minciuni - costum de bal mascat
Măştile-amăgitoare, te duc doar la păcat.
Decât cuvintegoale, mai bine s-ai conştiinţă;

M ai bine strai din dragoste, din bunătate, din credinţă
Decât ofustă mini din bani murdari cusută.
M ai bine gol decât în haină de ruşine şi urâtă!
46
Nu te grăbi să-fi îmbraci sufletul «la modă»,

Chiar dacă moda, poate, e comodă;
Haina, bineînţeles, împodobeşte,
Darfără suflet tot nufoloseşte...“
Nici pe departe nu înţelegem întotdeauna motivele as

cunse care ne mână. Intenţiile inimii sunt deseori în con
tradicţie cu faptele concrete şi cu linia de comportament
în ansamblul său. Lucrul acesta nu e neapărat evident, dar
otrăveşte negreşit lumea lăuntrică.
Odată, un fiu duhovnicesc al stareţului Porfirie Cavsoca-
livitul l-a adus la el pentru a discuta pe un bun cunoscut al
său. Data următoare nevoitorul şi-a prevenit între patru ochi
fiul duhovnicesc: „Cunoscutul tău mi-a declarat cu bucurie
că te respectă - dar ce am văzut în adâncul sufletului lui? li
este silă de tine şi te dispreţuieşte... Fii atent: sentimentul dis
preţului e în subconştientul lui, el nu îşi dă seama de asta!”
Intorcându-se acasă, fiul duhovnicesc al stareţului Por-
firie s-a supărat tare şi s-a mâhnit de o asemenea făţărni
cie. Cine l-a pus pe amic să dea din gură despre respect ? Se
gândea: „N-ar fi mai bine să rup orice contact cu el?”
După ce furtuna din suflet s-a potolit, a venit gândul
sănătos: „Omul mă aprecia mult, îmi arăta asta în fel şi
chip şi atunci când vorbea cu mine nu părea deloc să simtă
vreo stinghereală sau neplăcere. Contradicţia e ascunsă în
subconştientul lui, şi de asta nu-şi dădea seama de nimic.”
Fiul duhovnicesc al stareţului l-a luat pe respectivul aşa
cum este şi nu şi-a schimbat atitudinea faţă de el.
La o nouă întâlnire, părintele a lămurit: „Ceea ce am vă
zut în subconştientul lui este o veche traumă de la demon...
47
KONSTANTIN V. ZORIN
Sfinţenia îl schimbă pe om, vindecându-i traumele sufleteşti.

Acum, psihiatrii numesc asta « tulburare psihică ». De fapt,
la mijloc este energia demonică născută din păcat.”
Autoanaliza lucidă permite distingerea conflictu
lui dintre forma exterioară şi conţinutul lăuntric - iar
acest conflict se stinge prin smerenie şi pocăinţă.
Un rol de neinvidiat
In vara anului 2013, cunoscuta scriitoare rusă Victoria

Tokareva mi-a dăruit cartea sa Atât de rău ca astăzi. In po
vestirea „Bucătăria cehă” tema pare banală, dar autorul îi
dă o nuanţă filosofică.
Secolul al XX-lea, începutul anilor ‘80. Nataşa, în vâr
stă de 30 de ani, este îndrăgostită nebuneşte de Serghei, în
vârstă de 40. Apropierea dintre ei e ca un zbor în cosmos.
Reciprocitate enormă. Singura problemă: Serghei este că
sătorit. Soţia lui, Nadejda, e mai în vârstă decât el cu zece
ani. O aşteaptă menopauza şi ofilirea, iar pe Nataşa - o
înflorire îndelungată. In favoarea cui trece timpul? Ce va
alege Serghei ?
Printr-un concurs de împrejurări, Nataşa face cunoş
tinţă cu Nadejda, care nu bănuia cu cine are de-a face. Au
început să discute despre bucătăria cehă adusă de la maga
zin şi au trecut treptat la o temă duhovnicească.
V. Tokareva pune în lumină lumea lăuntrică a eroine
lor sale. în Nadejda a început să vorbească învăţătoarea:
- Acum nu mai e respect - faţă de tine însuţi, faţă de
ceilalţi, faţă de promisiunea făcută... Problema nu e în lun
gimea fustei, ci în faptul că nu mai sunt păzite poruncile.
48
DACA p u t e r il e s u n t p e sf â r ş it e
- Care porunci ? - a întrebat Nataşa.

- Să nu săvârşeşti adulter. Să nu-ţi faci idol. Oamenii
visează să prindă cocorul de pe cer - iar când îl prind şi se
uită la el mai îndeaproape văd că e doar o cioară vopsită.
„Ce tot spune?” - s-a neliniştit Nataşa. Nadejda a
continuat:
- Este o mare fericire să trăieşti potrivit poruncilor.
Totul devine atât de simplu, de limpede, de curat...
In sufletul Nataşei are loc o întorsătură nevăzută. Ci
tez: „Ea a văzut cu ochii săi şi a simţit cât de trainică era
căsnicia lui Serioja. Casa lui era ca o cetate, din care nu
putea fi smuls nici cu unghiile, nici cu vorbele. Ea, Nata
şa, putea să se străduiască oricât: nu avea cum să-i iasă. Era
superioară Nadejdei din multe puncte de vedere... Şi to
tuşi, Nadejda era soţia, şi soţie avea să rămână.”
Iar ea, Nataşa, nu facea decât să-i dea lui Serghei ceea
ce-i lipsea - adică să-i satisfacă poftele şi capriciile... Un
rol de neinvidiat! De fapt, ce s-a petrecut? Deoarece Na
taşa îşi dădea seama şi înainte că Serghei este om de fami
lie şi nu are de gând să-şi lase soţia.
V. Tokareva explică: „Una este să ştii, alta este să vezi.
Nataşa a văzut cu ochii ei că Nadejda e pentru totdeauna,
pe când ea e numai pentru o vreme, că timpul curge îm
potriva ei. Pasiunea are un defect: obişnuinţa. Obişnuinţa
omoară pasiunea. Aşadar, relaţia lor era sortită eşecului.
Nadejda avea ca aliat trecutul - iar trecutul este ca rădăci
nile pentru copac: îl ţin ca o ancoră.
Să-i ia Nadejdei soţul, să-şi clădească fericirea pe la
crimile ei? Tocmai aşa voia. Cineva trebuia să plângă: ori
Nadejda, ori ea. Plânge ea, iar Nadejda se bucură de noua
49
KONSTANTIN V. ZORIN
bucătărie. De ce a început relaţia dacă nu aveau nici o per

spectivă împreună? Ca un copil care s-a zămislit în pânte
ce, a crescut, însă nu poate să se nască.
«II u-răsc!», a şoptit Nataşa.
Dar pentru ce ? El nu i-a promis nimic. Mai mult decât
atât: i-a spus cinstit, din capul locului, că e al alteia. Fu
seseră însă atraşi unul de celălalt ca fierul de magnet. Să
vârşiseră păcatul adulterului - acum iată şi răsplata! Zaci
şi plângi. Urmează pocăinţa. Trebuie să te laşi de această
dragoste. Aşa cum te laşi de fumat. E greu, dar e posibil.
O să apară altul, liber, şi o să-l îndrăgească pe acela, fiind
că vrea să iubească. încă nu I-a văzut, dar îl iubeşte deja.
înainte de a se sui în alt copac trebuie să se dea însă jos de
pe acesta.”
Povestirea e cu final deschis, care îndeamnă la reflec
ţie: „Aventura s-a terminat. Serioja nu ştie încă, dar o să
afle. Maşina fericirii lor s-a abătut de pe drumul obişnuit,
fiindcă, aşa cum se spune într-un film: «La ce e bun dru
mul acesta dacă nu duce la biserică?»”
O mulţime de coliziuni şi peripeţii apar atunci când
analizăm situaţia în mod neglijent şi dăm frâu liber
pornirilor noastre lăuntrice. Atitudinea consumistă,
plăcerea egoistă şi incapacitatea de sacrificiu sunt simpto-
me ale faptului că e iubit nu celălalt, ci propriile senzaţii
plăcute legate de el.
Un maestru oriental avea un discipol foarte împătimit
de peştele afumat. Odată, acesta înfuleca lacom mâncarea
favorită. Maestrul a intrat şi l-a privit cu reproş. Discipo
lul s-a ruşinat de apetitul său nesăţios şi a început să se în
dreptăţească: „Domnule, nu am ce să fac: iubesc peştele!”
50
- şi a auzit răspunsul: „Tu nu iubeşti peştele, ci te iubeşti

pe tine însuţi! Dacă ai fi iubit peştele i-ai fi făcut un bazin
cu plante şi cu tot felul de pietricele, ca să nu-i fie urât -
dar tu iubeşti numai gustul peştelui pe limba ta!”
Să luăm ca exemplu căsătoria din calcul. Femeia a pus
ochii pe un bărbat bogat. Totuşi, „azi la bal, mâine la spi
tal”. Oare va continua să se îngrijească de un falit, puşcări
aş sau schilod? Un om de afaceri înstărit şi-a „cumpărat” o
soţie fotomodel. După o lună apare o nouă „miss”, cu for
me şi mai atrăgătoare - şi ce se întâmplă atunci?
Nu degeaba şi în Canonul de pocăinţă către Domnul
nostru Iisus Hristos citim: „Nu nădăjdui, suflete al meu, în
bogăţia cea trecătoare sau în adunarea cea nedreaptă... în
sănătatea trupească şi în frumuseţea cea degrab trecătoare,
că vezi cum şi cei puternici şi cei tineri mor, ci strigă: Milu-
ieşte-mă, Hristoase Dumnezeule, pe mine, nevrednicul!”
Ce-i înăuntru e şi în afară
Cum să găsim şi să păstrăm echilibrul între starea exte

rioară şi cea interioară? La întrebările acestea nu poate fi
dat un răspuns direct. Fiecare om constituie un caz apar
te. La modul ideal, totul este în armonie şi nimeni nu se
războieşte cu nimeni. Dar în realitate? Cine preferă cele
dinafară pierde cele lăuntrice? Cine neglijează cele di
nafară este satisfăcut cu cele lăuntrice ?
William Shakespeare a observat cu fineţe: „Tichia de
nebun nu strică creierii... Frumuseţea dinafară e şi mai
preţioasă când o acoperă pe cea lăuntrică. Cartea a cărei
51
KONSTANTIN V. ZORIN
legătură aurită acoperă un cuprins de aur se bucură de o

cinstire deosebită... Bunătatea femeii, nu privirile ispiti
toare, îmi cuceresc dragostea.”
Ce rezultă în caz contrar? Trăim în deşertăciune. Ne
place ba una, ba alta... Alegem... Greşim... Frigându-ne cu
ciorba, suflăm şi în iaurt... Aşa şi umblăm cu frământarea
noastră. Trece tinereţea, şi te temi să priveşti adevărul în
faţă, ca să nu-ţi scoată ochii. Fiindcă n-a mai rămas nici
aceea, nici cealaltă...
„Atâta timp cât oamenii nu se vor învăţa să cruţe feme
ia frumoasă, scria filosoful rus Ivan Ilin, frumuseţea va fi
mai degrabă o povară decât o fericire, mai diegrabă un chin
decât o bucurie... Fiecare om îşi primeşte chipul şi trupul
nu ca pe ceva definitiv, încheiat o dată pentru totdeauna,
ci ca pe un punct de plecare, ca pe un material preliminar,
a cărui prelucrare şi formare plastică este încredinţată, în
mânată, dată în seama sufletului său... Cum spunea Go-
ethe, «ce este înăuntru e şi în afară». Sluţenia lăuntrică
schimonoseşte până şi chipul cel mai frumos; frumuseţea
lăuntrică luminează şi înnobilează până şi cele mai nereu
şite trăsături în aşa fel încât acestea nu se mai observă. Ar
monia, bunătatea, demnitatea lăuntrică, bogăţia de idei,
tăria de caracter, inima iubitoare şi purtarea veselă: dacă
toate acestea iradiază din ochi, însufleţesc chipul, dirijea
ză mişcările, cine se va mai uita că trăsăturile sunt neregu
late, că pielea are o culoare imperfectă?”
Cu adevărat, „frumuseţea nu încălzeşte sufletul”! De
spre aceasta dă mărturie şi următoarea parabolă.
Un tânăr plugar s-a dus cu prietenii săi la o sărbătoa
re ca să-şi aleagă mireasă. Asemenea frumuseţi au ieşit la
52
horă, că tânărului îi fugeau încoace şi încolo ochii! Fetele

umblau ca nişte păunite, se unduiau, îşi arătau farmecele
- şi numai una stătea deoparte sfioasă, plecându-şi capul
şi privirea.
„Iat-o pe ursita mea - a arătat spre ea plugarul. Eu
m-am obişnuit să judec după spicele de grâu: când stau
mândre, se văd de departe, dar aproape nu încape îndoia
lă că spicul n-are boabe - pe când spicul plin se pleacă în
totdeauna, de nici nu-1 vezi din capul locului. Aşa-i şi cu
mireasa.”
Odată, la zece ani după absolvirea unei facultăţi de pre
stigiu, absolvenţii l-au vizitat pe profesorul care le predase
psihologie. S-a pornit o discuţie vie, şi gazda primitoare a
auzit plângeri cu privire la numeroasele greutăţi ale vieţii.
Atunci, le-a propus oaspeţilor să bea cafea şi le-a adus ibri
cul pe o tavă plină cu ceşti atât simple, cât şi rafinate - din
sticlă, din porţelan, din ceramică, din cristal...
După ce fiecare şi-a luat ceaşca, profesorul a zis: „Dacă
aţi observat, au fost luate toate ceştile scumpe. Din ceaş
că ieftină nimeni n-a vrut să bea. Tocmai dorinţa de a avea
doar ce-i mai bun e sursa problemelor voastre. înţelegeţi:
ceaşca nu face cafeaua mai bună şi mai aromată. Uneori,
pur şi simplu e doar mai scumpă şi ascunde ceea ce bem
de fapt. Aţi vrut cafea? Poftim, dorinţa v-a fost îndeplini
tă - dar aţi ales în mod conştient cele mai bune ceşti şi aţi
început să vă uitaţi care ce ceaşcă a luat. Acum gândiţi-vă:
viaţa este cafeaua, iar munca, banii, cariera, poziţia socială
şi celelalte lucruri pentru care vă zbuciumaţi voi sunt ceş
tile: doar instrumente pentru viaţă. Ceaşca pe care o avem
nu defineşte viaţa noastră şi nu-i modifică valoarea - dar
53
KONSTANTIN V. ZORIN
fixându-ne atenţia asupra ceştii uităm să ne delectăm de

gustul cafelei. Atâta timp cât suntem concentraţi pe cele
exterioare şi de importanţă secundară, ne scapă calităţile
şi întâietăţile conţinutului interior, care este mai impor
tant. Alergând după ambalaje frumoase, pierdem gustul
vieţii adevărate.”
CAPITOLUL V
Greu îti este să izbeşti

) y
cu piciorul în ţepuşă
Istorisirile biblice sunt foarte multilaterale şi arată cum

procedează Domnul cu oamenii. Modelele tipice de re
laţie cu Dumnezeu sunt valabile pentru mulţi dintre
noi. La fel se întâmplă şi acum: trebuie neapărat să accep
tăm anumite situaţii de viaţă şi să ne împăcăm cu ele.
Cât de adesea însă o ţinem pe-a noastră cu îndărătni
cie, continuând să mergem pe o cale primejdioasă şi chiar
pierzătoare! Ca să ne păzească, Domnul este silit să ne tri
mită necazuri. Izbăvirea de ele vine numai atunci când ne
smerim şi ne supunem voii Lui.
Ucis de săgeata, adulterului
Voi aminti în cele ce urmează câteva episoade grăitoare

din Sfânta Scriptură privitoare la războiul şi pacea omului
cu sine însuşi.
Cândva, regele David s-a lăsat ademenit de frumuseţea
Batşebei, soţia generalului său Urie. David şi-a trimis cu
55
KONSTANTIN V. ZORIN
perfidie rivalul la moarte sigură şi, eliberând locul dorit, a

convins-o pe Batşeba să se mărite cu el. Din pricina lipsei
de pocăinţă pentru omorul premeditat şi pentru adulter,
asupra regelui s-a abătut pedeapsă.
Când Prorocul Natan l-a mustrat pe David, acesta şi-a
recunoscut vina şi a auzit cumplita prezicere: „Domnula
ridicatpăcatul de deasupra ta, şi tu nu vei muri - darfiind
că tu prin aceastăfaptă ai dat vrăjmaşilor Domnului prici
nă să-L hulească, de aceea va murifiu l ce ţi se va naşte”. Iar
Domnul a lovit copilulpe care i-l născuse lui Davidfemeia
lui Urie, şi acela s-a îmbolnăvit (II Regi 12,13-15).
Regele s-a pocăit amar, n-a dormit nopţile, a adăugat la
rugăciunea fierbinte postirea aspră şi a nădăjduit in mila lui
Dumnezeu. Strigătul sufletului necăjit s-a întrupat în minu
natele stihuri de pocăinţă ale psalmului 50. Când pruncul a
murit, David a încetat să se tânguiască: Câtă vreme copilulera
viu, am postit şi am plâns, căci socoteam: „Cine ştie, poate mă
va milui Domnulşi va trăi copilul!”Dar acum el a murit; de ce
să maipostesc? II maipot eu, oare, întoarce?Eu mă voi duce la
el, iar el nu se va mai întoarce la mine (II Regi 12,22-23).
Regele a raţionat absolut logic: pe mort de la groapă
nu-1 mai întorci - şi atunci, la ce bun jalea sterilă, chinu
itoarele „scormoniri” în sine şi nesfârşitele autoflagelări ?
Dacă torni la nesfârşit sare pe rană, viaţa fizică şi cea du
hovnicească se vor dezorganiza definitiv.
Totuşi, pocăinţa lui David nu a fost zadarnică. Iubirea
dintre David şi Batşeba nu s-a încheiat pe o notă tristă.
Dumnezeu a sfinţit căsnicia lor şi le-a dăruit fiu: pe legen
darul rege Solomon. Datorită cucerniciei tatălui său, aces
ta a trăit ani mulţi şi fericiţi.
56
A doua istorisire este legată de chinurile indurate îna

inte de moarte de cei doi tâlhari răstigniţi pe Golgota de-a
dreapta şi de-a stânga lui Hristos. Cel răstignit de-a stânga
hulea şi se răzvrătea: „Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-Te
pe Tine însuţi şi pe noi!” Şi celălalt, răspunzând, îl certa, zi
când: „Nu te temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osân
dă? Şi noipe drept, căci noiprimim cele cuvenite dupăfaptele
noastre; Acesta însă n-afăcut nici un rău” (Lc. 23,39-41).
Hotărârea judecătorului roman şi autoanaliza tâlha
rului care s-a pocăit coincid. Pe conştiinţa acelui jefuitor
erau mult sânge nevinovat, multă silnicie şi multe prădă-
ciuni. Dându-I dreptate lui Dumnezeu, Care era batjoco
rit, şi mărturisindu-şi cu credinţă propriile păcate, a auzit
din gura Domnului mântuitoarea făgăduinţă: Astăzi veif i
cu Mine în Rai (Lc. 23,43).
Vedem două abordări diametral opuse - două linii di
ferite de comportament într-o situaţie tragică: imul se răz
vrăteşte, cârteşte şi încearcă cu ultimele puteri să supravie
ţuiască fizic, pe când celălalt acceptă cu smerenie inevita
bilitatea sfârşitului apropiat şi îşi încredinţează soarta, cu
supunere, milei Mântuitorului. Deznodământul e bine
cunoscut: tâlharul cel înţelept a intrat în Rai şi e cinstit ca
sfânt de către Biserică. Unde e sufletul tovarăşului său de
fărădelegi nu ştim cu siguranţă, dar putem bănui.
Sfânta Scriptură ne povesteşte despre minunata prefa
cere a lui Saul, crudul prigonitor al creştinilor, în Aposto
lul „mai întâi pe scaun şezător” Pavel. Urându-i pe uceni
cii Domnului, Saul ceruse de la arhiereu scrisoare către si
nagogile din Damasc, ca să-i poată prinde şi duce cu de-a
sila la Ierusalim pe toţi următorii lui Iisus. Pe drumul spre
57
KONSTANTINV. ZORIN
Damasc, Saul a fost luminat deodată de o lumină mare

din cer, care covârşea strălucirea soarelui. Călătorul a au
zit glasul dumnezeiesc: De ce M ă prigoneşti?.. Greu îţi este
să izbeşti cu piciorul în ţepuşă, şi de strălucirea acelei lu
mini nu a mai văzut (Fapte 9,4-5; 22,11).
Să reflectăm la acest episod biblic. Sensul expresiei bi
blice „a izbi cu piciorul în ţepuşă” este cel de a întreprinde
ceva riscant, sortit eşecului şi aducător de neplăceri.
Sensul descoperirii dumnezeieşti este următorul: „Tu
te lupţi şi te străduieşti să opreşti lucrarea unei Puteri mai
presus de zelul şi de posibilităţile tale.” Dorind să afle şi să
împlinească voia lui Dumnezeu, Saul pune singura între
bare potrivită, care i-a hotărât soarta: Doamne, ce voieşti
să fac? După cuvântul Mântuitorului, orbul a fost dus la
Damasc, unde a avut loc vindecarea lui: Şi îndată au căzut
de pe ochii lui ca nişte solzi; şi a văzut iarăşi şi, sculându-se,
afost botezat (Fapte 9,6,18).
Inima lui Saul orbise demult, căci nu ştia ce face. Când
orbirea duhovnicească a ajuns la limită, şi-a pierdut total
şi vederea trupească. Prigonitorul a trăit un adevărat şoc,
care i-a dat peste cap concepţia despre Hristos. în Acesta
a văzut sensul adevărat al vieţii sale, după care a început să
vadă şi trupeşte, şi duhovniceşte.
Odată, Prorocul Agav a venit din Iudeea în Cezare-
ea. Cu un gest expresiv, simbolic, acesta a luat cingătoa-
rea Apostolului Pavel şi, legându-şi mâinile şi picioarele, a
prezis: „Aşa îl vor lega iudeii pe Pavel în Ierusalim şi îl vor
da în mâinile păgânilor.” însoţitorii Apostolului şi creşti
nii din partea locului l-au rugat pe iubitul lor învăţător să
nu se ducă la Ierusalim.
58
Deşi mişcat de îndemnurile lor înlăcrimate, Pavel a ră

mas neînduplecat, supunându-se insuflării de Sus. £1 nu
se temea de închisoare, ci era gata să moară pentru nume
le Domnului Iisus chiar în oraşul unde înainte îi prigo
nea cu încrâncenare pe mărturisitorii Lui. Devotamentul
Apostolului faţă de voia lui Dumnezeu i-a liniştit pe creş
tini, şi aceştia, la rândul lor, au hotărât: Facă-se voia Dom
nului! (Fapte 21,14).
Să conduci râul sau barca?
Iar acum o „digresiune lirică” în domeniul psihologiei.

Fără îndoială, judecata sănătoasă ne ajută să supravieţuim
în lumea noastră deloc simplă - însă atunci când deve
nim obsedaţi de judecata sănătoasă şi de raţionalismul ex
cesiv gândirea noastră devine inertă, lipsită de flexibilitate
şi autocritică, şi ne împiedică să privim cu alţi ochi la noi
înşine şi la situaţia în care ne aflăm.
Suntem înclinaţi să considerăm confuzie, piedică sau
nereuşită supărătoare tot ce nu se înscrie în scenariul nos
tru. Raţiunea trufaşă nu îşi recunoaşte greşelile, s-a obiş
nuit să calculeze şi să planifice totul dinainte, şi în situaţi
ile neprevăzute ne îndeamnă să ne opunem în mod activ,
ca să adaptăm situaţia la calculul nostru. Rezultatul este
că adunăm singuri o mulţime de piedici în calea noastră.
Cu adevărat, „nu există dificultăţi pe care să nu ni le pu
tem crea singuri”!
Ei bine, tocmai aici trebuie să o „lăsăm mai moale”:
să acceptăm liniştiţi, ca pe un dat, evenimentul nepre
59
KONSTANTIN V. ZORIN
văzut şi neplăcut. Dacă nu putem acţiona eficace asupra

obstacolului, să nu ne zdrobim fruntea nici de aspra stihie
a naturii, nici de zidul surzeniei omeneşti, nici de podeaua
din piatră a bisericii. Să ne cruţăm fruntea!
Motivele sunt diferite. După cum spune înţelepciu
nea poporului, „Omul deştept nu ia muntele în piept, ci îl
ocoleşte”, „Ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus”, „De ursită nici
cu calul nu poţi să fugi”.
Ceea ce este raţional şi corect nu corespunde neapărat
cu aşteptările şi „programul” nostru. E o prostie să încerci
să schimbi albia şi cursul râului. Trebuie să conduci nu
râul, ci barca ta! De aceea, câteodată este util să lăsăm li
beră curgerea râului, „prinzând” şi „încălecând” valul.
Există două tipuri de încercări şi de schimbări care ne
răpesc liniştea şi sentimentul de satisfacţie. Unele nu sunt
sub stăpânirea noastră, pe altele le putem controla măcar
în parte. „Nu poţi opri păsările necazului să zboare dea
supra capului tău, spune proverbul chinezesc, însă le poţi
împiedica să-şi facă cuib în părul tău.” Dacă nu suntem în
stare să îmblânzim vântul, ne îmbrăcăm mai gros!
Din păcate, raţiunea noastră orbită de patimi încearcă
să conducă tocmai cursul vieţii, nu barca. Ni se propune
ajutor - refuzăm; ni se aduce la cunoştinţă ceva - ne con
trazicem. Ne pune piedică cineva - ne supărăm, ne ener
văm şi câteodată atacăm, străduindu-ne să dăm situaţiei în
torsătura pe care o vrem noi. Când ne uităm însă în urmă,
a meritat să ne contrazicem, să ne indignăm, să cârtim?
Fiecare dintre noi are clipe de slăbiciune, de îndoieli,
când trăieşte sentimentul apăsător că tot timpul pluteş
te împotriva curentului şi că puterile îi sunt pe sfârşite.
60
în clipe ca acestea să ne amintim următoarea parabolă

încurajatoare.
Un discipol se plângea maestrului: „Am obosit. Via
ţa este grea. Ce să fac?” Maestrul a pus pe foc trei vase cu
apă. în primul a aruncat un morcov, în al doilea - un ou
crud, în al treilea - cafea. Pe urmă a scos din apa clocotin-
dă morcovul, oul, şi a turnat în ceaşcă cafea.
- Ce s-a schimbat? - a întrebat el.
- Morcovul şi oul s-au fiert, iar cafeaua s-a dizolvat
în apă.
- Asta numai în aparenţă. Uită-te mai bine: morco
vul tare a devenit moale şi maleabil, oul lichid în interior
şi fragil a devenit tare. Pe dinafară au rămas la fel ca îna
inte, deşi apa clocotită le-a schimbat structura. La fel e şi
cu oamenii: cei care par puternici şi viteji se pot pierde cu
firea, pe când oameni ce par necăliţi şi vulnerabili pot că
păta tărie.
- Dar cafeaua? - s-a interesat discipolul.
- O, acesta este lucrul cel mai curios! Cafeaua s-a di
zolvat total în mediul ce pentru ea era nou şi ostil, prefa-
când apa obişnuită într-o băutură aromată. Există oameni
care nu se pleacă sub această lume, ci transfigurează orice
situaţie şi extrag din ea o bogată experienţă.
In Cărticica de chilie a arhimandritului Ioan Krestian-
kin este citat textul unei vechi rugăciuni:
„Doamne, Dumnezeul meu!

Invredniceşte-mă să fiu unealtă a păcii Tale!
Să aduc dragostea Ta acolo unde este ură.
Să iert dacă suntjignit.
61
KONSTANTIN V. ZORIN
Să unesc acolo unde este vrajbă.

Să spun adevărul acolo unde domneşte rătăcirea.
Să înalţ credinţa acolo unde apasă îndoiala.
Să trezesc nădejdea acolo unde chinuie deznădejdea.
Să aduc lumină în întuneric.
Să stârnesc bucurie acolo unde trăieşte amărăciunea.
Doamne, Dumnezeul m eu! învredniceşte-mă nu să fiu
mângâiat, ci să mângâi.
Nu să fiu înţeles, ci să înţeleg.
Nu să fiu iubit, ci să iubesc.
Pentru că cine dă, acela primeşte.
Celui ce iartă i se va ierta.
Cel ce moare se va trezi în viaţa veşnică.
Am in!”
Să schimbăm tactica: să încercăm să ne rugăm şi să ob

servăm mai mult decât să controlăm şi să dirijăm. Să dăm
o şansă disputei, conflictului, problemei să se rezolve fară
intervenţia noastră, şi multe se vor „resorbi” de la sine.
Câteodată este pur şi simplu indispensabil să aşteptăm ori
să câştigăm timp: „Grăbeşte-te încet!”
Domnul ne învaţă: Nu te împotrivi celui rău, iar cui te
loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi p e celălalt. Celui ce
voieşte să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi căma
şa, iar de te va sili cineva să mergi o milă, mergi cu el două
(Mt. 5,39-41).
Aceasta nu este o chemare la indiferenţă şi pasivitate,
la o atitudine nepăsătoare ori peste măsură de tolerantă.
De la noi se cer acţiuni conştiente, dictate de smerenie:
„nu te împotrivi”, „dă”, „mergi” - dar nu te încăpăţâna!
62
Stareţul Porfirie Cavsocalivitul sublinia: „Scopul nos

tru nu e să osândim, ci să îndreptăm răul... Atunci când în
familie cineva scapă o vază şi aceasta se sparge, de obicei ne
mâniem - dar dacă în acel moment critic, dând dovadă de
înţelegere şi iertare, devenim mai presus de ceea ce s-a pe
trecut, câştigăm şi propriul suHet, şi sufletul fratelui nos
tru. In asta şi constă întreaga viaţă duhovnicească: o mişca
re în sus în mijlocul încercărilor prin necazuri, o trecere de
la nemulţumirea egoismului la înţelegerea dragostei.”
A accepta situaţia şi a te împăca cu ea
Reacţia negativă, mergând până la refuz, se bazează

de obicei pe concepţiile noastre subiective, care nu coin
cid cu realitatea. Realitatea este ceea ce se petrece în mod
obiectiv aici şi acum. Adeseori, ea nu se potriveşte cu ideile
noastre despre felul în care ar trebui să se întâmple asta.
Iată un exemplu evident: mergeţi cu maşina, nimeriţi
într-un ambuteiaj şi începeţi să vă enervaţi, fiindcă întâr
ziaţi sau pur şi simplu vă pare rău să pierdeţi timpul. Iri
tarea şi stresul nu fac decât să crească. Ambuteiajul este o
verificare tipică a stăpânirii de sine şi echilibrului psihic.
Să luăm lucrurile în ordine. Care e realitatea? Staţi pe
loc în ambuteiaj sau abia vă mişcaţi. Care vă e dorinţa?
Vreţi să mergeţi neîmpiedicaţi. A vă „ambala” mintal şi a
vă opune împrejurărilor este totuna cu a fugi înaintea tre
nului sau a vă lupta cu morile de vânt. Putem - şi uneori
suntem datori - să depunem eforturi pentru a îndrepta si
tuaţia, dar nervii sunt întotdeauna o piedică. Aceasta nu
ne zideşte.
63
KONSTANTIN V. ZORIN
Ce ne rămâne de făcut atunci ? S i ne relaxăm şi să ne

rugăm aşteptând ca traficul să se deblocheze, ori să ple
căm de acasă mai devreme, ori să ocolim ambuteiajul, ori
să mergem pe jos ş.a.m.d. Eu, de exemplu, nu suport când
maşina merge ca broasca ţestoasă, aşa că prefer metroul: şi
mai rapid, şi mai liniştit, şi mai ieftin.
A accepta situaţia şi a te împăca cu ea este mult mai
eficace decât a-ţi apăra „dreptatea” cu orice preţ şi a
te autoafirma pe socoteala altuia. Neirosindu-ne forţele
(pe zbuciumuri, îndoieli, invidie etc.), ne mobilizăm şi ne
liniştim lăuntric. Cel ce dispune de libertatea sa în mod
raţional nu pune piedici Proniei lui Dumnezeu. Atunci
totul se aranjează - iar a te crampona de situaţie înseam
nă să cazi jertfă propriei trufii, slave deşarte, ambiţii, frici,
mânii, deznădejdi...
Atunci când în ţara noastră era interzisă pomenirea
lui Dumnezeu, celebrul regizor Eldar Riazanov a scris ur
mătoarea poezie al cărei sens se potriveşte foarte bine cu
creştinismul:
„Dorinţe moarte, şi restrişti, şi ani:
Pe zi ce trece e povara tot maigrea.
Tot ceţi-e hărăzit de la natură
Primeşte cu recunoştinţă de la ea.
Trecerea timpului, apusurile, zorii

Şi harul ce iubirea ultim ă-l va da,
La fe l ca data depărtării tale,
Primeşte cu recunoştinţă de la ea.
Pentru natură nu există vreme rea,

Iar anotimpurile nu potf i oprite.
64
Toamna vieţii, ca şi toam na anului,

In pace trebuie blagoslovită.”
Aşadar, a accepta situaţia înseamnă a recunoaşte că

bine face Dumnezeu îngăduind-o şi a fi de acord s-o
rabzi. A te împăca cu situaţia înseamnă a nădăjdui în
mila şi a te bizui pe voia lui Dumnezeu.
D rept eşti, Doamne, şi drepte sun tju d ecăţile Tale! Vezi
sm erenia mea şi m ă scoate... ju d ecă pricin a mea şi m ă izbă
veşte (Ps. 1 1 8 ,1 37 ,15 3-1 54 ).
Nedorind pieirea sufletului omenesc, Ziditorul ne
atinge ba cu bisturiu ascuţit, ba cu balsam parfumat.
Amărăciunile şi mângâierile slujesc deopotrivă la mântu
irea noastră. Acest adevăr ne e confirmat de relatările oa
menilor care primesc situaţia lor aşa cum este şi se împacă
cu ea - iar problemele, ca întotdeauna, sunt diferite: cu
sănătatea, cu munca, cu averea, cu şcoala, cu rudele, cu
cei iubiţi...
CAPITOLUL VI
Treacă de la Mine paharul acesta..
Cât de greu îi e Domnului cu noi, egoiştii capricioşi şi

încăpăţânaţi! Cine eşti tu, întreabă Apostolul Pavel, omu
le care răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Oarefăptura va
zice Celui ce a făcut-o: De ce m-aifăcut aşa? Sau nu are ola
rulputerepeste lutul lui, ca din aceeaşifrământătură săfacă
un vas de cinste, iar altul de necinste? (Rom. 9,20-21).
Iar noi însetăm să fim „vase alese”, nesuportând nici o
„curăţare”. Ne folosim de libertatea noastră lăuntrică pen
tru a reacţiona la situaţie acceptând-o sau respingând-o.
Se înţelege, este uşor de zis: „Alege cum să procedezi!” -
dar în practică ce facem? Cum să receptăm în pozitiv sau
măcar liniştit ceea ce ne irită, ne îngrijorează, ne supără?
Lasă boala în voia lui Dumnezeu
Potrivit stareţului Porfirie Cavsocalivitul, prin credin

ţă sunt învinse până şi bolile incurabile: „Când bolnavul
îşi pune toacă nădejdea în Dumnezeu, el face Pronia Lui
să se îngrijească de vindecarea sa.”
66
DACA puterile su n t pe sfârşite
Bineînţeles, nu trebuie să-L ispitim pe Domnul cerând

sănătate cu orice preţ. In principiu, a nu recurge la asisten
ţa medicală şi a pretinde o minune e o greşeală grosolană,
care adeseori nu mai poate fi îndreptată ulterior - însă cel
ce se încredinţează cu simplitate iubirii lui Dumnezeu ac
ceptă liniştit orice hotărâre a Celui de Sus, indiferent dacă
este vorba de vindecare, de uşurarea bolii sau de agravarea
ei mergând chiar până la trecerea în lumea cealaltă. Toc
mai asta înseamnă a lăsa cu sinceritate boala în voia lui
Dumnezeu.
„Atunci când te rogi: «Dumnezeule, iartă-mi păcate
le!», mintea să nu-ţi fie prinsă pe de-a-ntregul cu boala ta
trupească, ne previne nevoitorul. Primeşte neputinţa tru
pului ca pe o epitimie care a fost pusă asupra ta ca să ţi se
ierte păcatele. Nu te nelinişti cu privire la ceea ce o să fie
în continuare. Lasă asta în seama lui Dumnezeu. El ştie
ce face.”
Bine facem atunci când hotărâm ca in caz de boală
gravă să renunţăm la orice tratament medical, lăsân-
du-ne cu totul în seama Domnului?
Stareţul Paisie Aghioritul avea o poziţie foarte mode
rată în această privinţă. Dacă nu avem îndatoriri faţă de al
ţii, suntem liberi să alegem cum vrem, dar dacă avem ase
menea îndatoriri depinde de persoanele respective dacă
trebuie să ne tratăm ori să ne lăsăm total în mâinile lui
Dumnezeu. De exemplu, însuşi stareţul, la insistenţa fiilor
duhovniceşti, care erau foarte îngrijoraţi pentru sănătatea
lui, recurgea la ajutorul medicilor.
Năzuind să dobândim vindecare cu orice preţ, ne iro
sim moştenirea cerească, pe care Dumnezeu a fagăduit-o
67
KONSTANTIN V. ZORIN
celor ce vor răbda până la sfârşit. Pe de altă parte, dacă nu

putem suporta durerile şi celelalte suferinţe legate de boa
lă, mai bine să nu ne luăm o cruce mai presus de puterea
noastră, ci să ne rugăm cu smerenie pentru însănătoşire.
Principalul este dispoziţia duhovnicească: „înainte Dum
nezeu voia să fiu în cutare stare. Probabil că acum îi va
plăcea să schimbe ceva.”
Un avocat evlavios şi-a pierdut la bătrâneţe vederea şi
cerea rugăciunile părintelui Paisie ca să poată citi măcar
puţin şi să-i poată recunoaşte pe cei dragi. Părintele a răs
puns cu înţelepciune şi compasiune: „Pe cei dragi poţi să
îi recunoşti şi după voce. Iar cât priveşte cititul... Ai citit
atâţia ani! Fă acum Rugăciunea lui Iisus. După toate pro
babilităţile, Dumnezeu vrea acum de la tine tocmai asta.”
Odată, la nevoitor a venit o femeie cu rinichii bolnavi.
De doisprezece ani făcea dializă, şi în venele ei nu mai ră
măsese loc întreg de la ace. Stareţul a mângâiat-o cu vorbe
calde, înălţându-i mintea de la cele pământeşti la cele ce
reşti: „In cealaltă viaţă, rănile şi bubele acestea de pe mâi
nile tale se vor preface în diamante mai preţioase decât di
amantele acestei lumi... Tu ai dreptul şi la «ajutor unic»,
şi la «pensie minimă».”
Suferinda i-a arătat mâna şi s-a tânguit: „Rana nu se în
chide. Se vede osul prin ea.” „Da, a confirmat stareţul, dar
prin ea se vede şi Cerul. Rabdă: îţi doresc răbdare bună,
ca Hristos să înmulţească în tine dragostea Sa şi să uiţi de
durere. Bineînţeles, îţi pot dori ca durerea să se potoleas
că, dar atunci va pieri şi plata cea multă.”
Părintele Paisie povestea că un ţăran avea familie şi
două loturi mici de pământ. Muncea cât putea, fără să se
68
îngrijoreze, încredinţând totul lui Dumnezeu: „Ce voi

reuşi, voi reuşi.” Câteodată nu reuşea să strângă fânul, şi
acesta putrezea sub ploaie, sau căpiţa era împrăştiată de
vânt. Totuşi, ostenitorul spunea mereu: „Slavă Ţie, Dum
nezeule!” - şi, una peste alta, totul îi mergea bine.
Alt ţăran avea mult pământ, vaci şi alte bunuri - dar
dacă cineva îl întreba: „Cum îţi merge?” se arăta întot
deauna nemulţumit: „Nici nu mă întreba!” Tot timpul
bombănea şi cârtea - şi ce credeţi că se întâmpla? Ba îi mu
rea vaca, ba i se întâmpla vreo altă neplăcere... Omul acela
avea de toate, însă din pricina cârtirii nu propăşea deloc!
La fel se întâmplă şi cu bolnavii puţini la suflet şi ne
răbdători. De aceea Sfântul Ignatie Briancianinov a scris
o reţetă duhovnicească vindecătoare, sfatuindu-ne să o
aplicăm de câteva ori pe zi, mai ales în clipele de grea su
ferinţă. Pentru ca mişcările trupului să nu împrăştie aten
ţia, trebuie neapărat să ne culcăm şi să ne relaxăm cât mai
mult muşchii1. „Insingurându-vă şi închizându-vă min
tea în cuvinte, rostiţi fară grabă, cu voce tare: «Slavă Ţie,
Dumnezeul meu, pentru necazul pe care mi l-ai trimis!
Cele vrednice de faptele mele primesc: pomeneşte-mă în
tru împărăţia Ta!» Trebuie să ne rugăm fară nici o pri
pă. După ce aţi spus o dată cuvintele acestea, odihniţi-vă,
' Relaxarea musculară este un mijloc accesibil de luptă cu ideile ob
sesive, cu fricile şi anxietatea. Atunci când tensiunea musculară dispare,
de obicei se diminuează afluxul de idei sâcâitoare care ne tulbură sau ne
sperie. Corpul trebuie relaxat în poziţie culcată, începând cu muşchii fe
ţei, gâtului, umerilor, torsului, braţelor, picioarelor şi încheind cu muş
chii mâinilor, labelor picioarelor şi degetelor. Câteodată, este mai bine ca
anumite grupe de muşchi să fie la început încordate de câteva ori şi abia
apoi relaxate. Fiecare om are propriul său ritm şi propria sa profunzime
a relaxării. Nu este cazul să vă îngrijoraţi din această cauză. Gândurile ve
nite dinafară trebuie „tăiate” prin rugăciuni scurte (n.a.).
69
KONSTANTIN V. ZORIN
apoi spuneţi-le din nou, şi iar odihniţi-vă. Continuaţi să

vă rugaţi aşa cinci sau zece minute, până când veţi simţi că
sufletul vă este odihnit şi mângâiat.”
Mulţumindu-I lui Dumnezeu şi slăvindu-L în greutăţi
şi în suferinţe alungăm frământările lăuntrice şi atragem
harul, „care întotdeauna tămăduieşte cele neputincioase
şi plineşte cele cu lipsă”. In acest fel, după cum spune Sfân
tul Ignatie, „e tocit ascuţişul bolii şi e adusă mângâiere
duhovnicească... inima este înnoită prin puterea credinţei
vii... mintea începe să vadă şi să laude minunata Purtare de
grijă dumnezeiască... Patul bolii devine adeseori loc al cu
noaşterii lui Dumnezeu şi al cunoaşterii de sine”.
Se înţelege că virtutea nu este algocalmin. Ea nu atât
înlătură durerea corpului, cât dă bărbăţie ca să nu ne
speriem şi să nu cădem cu duhul, ferind în acest fel
mintea şi inima de senzaţiile neplăcute.
O cunoscută a mea a fost lovită de o boală grea. Când

era compătimită, replica: „Nu! Acesta e un har. Domnul
mă curăţeşte de păcate şi mă pregăteşte pentru viaţa veşni
că.” Iată o abordare cu adevărat creştină!
Nu oricine reuşeşte să rabde povara suferinţelor. To
tuşi, unii renasc duhovniceşte tocmai în pragul pieirii. Am
avut prilejul să comunic cu lucrători ai Centrului Orto
dox de îngrijire sufletească „Sfântul Ioan din Kronstadt”
care au fost dependenţi de narcotice în trecut. După ce
s-au lăsat, le împărtăşesc experienţa lor pozitivă celor care
sunt încă sub puterea drogurilor.
Victor (să îl numim aşa) a stat la închisoare, e infectat
cu virusul hepatitei C, e narcoman cu „stagiu” îndelungat
70
de consum de morfină şi dezomorfină. Odată, s-a îmbol

năvit grav. Avea temperatură în jur de 41 grade. Nu putea
să-şi facă injecţii cu drog, a început un sindrom de absti
nenţă cumplit. A slăbit groaznic, era numai piele şi oase şi
aproape că nu mai vorbea.
De multe ori, „salvările” le refuză spitalizarea tocmai
unor astfel de pacienţi. In cele din urmă, după îndelungi
chinuri, Victor a reuşit să se interneze într-un spital de
boli infecţioase. Totuşi, în pofida analgezicelor, sindro
mul de abstinenţă era tot mai sever.
Bănuit că suferă de tuberculoză, a fost trimis la dispen
sarul de profil şi a fost internat într-un salon din care li
teralmente zilnic erau scoase cadavre în saci negri. Vic
tor zăcea şi vedea ce-1 aşteaptă... Doctorii i-au prevenit ru
dele: „Pregătiţi-vă! Luaţi-vă rămas bun!” Totuşi, ajutorul
prietenilor şi - principalul - mila lui Dumnezeu l-au în
tremat pe nefericit, l-a fost pus nu diagnosticul de tuber
culoză, ci acela de intoxicaţie cu dezomorfină şi pneumo
nie bilaterală.
După tot ce s-a întâmplat, Victor a înţeles că sănătatea
zdruncinată nu şi-o va putea reface pe deplin, că este tim
pul să se oprească, deoarece se află pe marginea prăpastiei.
A hotărât atunci să trăiască „în ciuda tuturor morţilor”.
Acceptând amara realitate ca pe o pedeapsă pentru păca
te, n-a vrut să fie un parazit: „îmi dau viaţa nepricopsită în
mâinile lui Dumnezeu, şi fie ca ea să servească cuiva drept
avertisment!”
Victor s-a lăsat de narcotice, a început să-şi caute de lu
cru, şi-a amintit de fiica pe care o părăsise. Şi-a dat acordul
să fie tratat în Centrul de reabilitare şi, după ce s-a pus pe
71
KONSTANTIN V. ZORIN
picioare, a început să îndeplinească plin de râvnă funcţia

de stagiar-consultant. El se ocupa cu „escortarea” pacien
ţilor: le explica metodele terapeutice şi profilactice, ajuta
să fie trimişi la consult şi la tratament, ajuta la reconstitu
irea actelor lor, la scrierea cererilor de eliberare condiţio
nată etc.
In acest fel, Victor şi-a şters trecutul negru şi şi-a găsit
chemarea în viaţă - iar asta deoarece a cunoscut din pro
prie experienţă ce înseamnă şi suflarea morţii, şi compasi
unea sinceră. Şi el a fost sprijinit, la rândul său, de cineva
- şi acest lanţ, de frate care-1 izbăveşte pe frate, devine tot
mai lung.
Capacitatea de a accepta situaţia şi de a ne împă
ca cu ea ne apără şi de sindromul epuizării emoţiona
le (insensibilităţii, indiferenţei, cinismului). Lucrul aces
ta este deosebit de important pentru lucrătorii medicali şi
pentru cei care îngrijesc de persoane suferinde.
Bazându-se pe bogata sa experienţă medicală, Mitro
politul Antonie al Surojului îi cheamă pe doctori să se
asemene unei coarde de insţrument muzical. Aceasta nu
scoate sunete de la sine, dar în urma atingerii degetelor în
cepe să sune: să cânte ori să plângă. „Asta trebuie să înveţe
orice om, pe asta se bazează toate relaţiile omeneşti. Dacă
medicul are o astfel de atitudine faţă de bolnav... se creea
ză o relaţie cu totul nouă.”
Totuşi, a percepe excesiv de puternic suferinţa pacien
tului este un lucru foarte periculos, deoarece vulnerabili
tatea şi „murirea” împreună cu fiecare pacient scurtează
viaţa medicului. Medicina ortodoxă ţine calea de mijloc,
„împărătească”: pe de o parte se distanţează într-o anumi
72
tă măsură de cel bolnav, pe de alta este alături de el, aju-

tându-1 să accepte tragica inevitabilitate a bolii (eventual
şi morţii). Bineînţeles, ea face în acelaşi timp tot posibilul
pentru a-1 vindeca.
Principiul general a fost formulat încă din Antichita
te de Sfinţii Părinţi: „Când vezi că cineva se îneacă în râu,
nu-i da mâna, ca să nu te tragă şi pe tine la fund, ci dă-i to
iagul tău - şi dacă-1 vei putea scăpa cu ajutorul toiagului,
bine, iar dacă nu, dă drumul toiagului, ca să nu pieri şi tu
împreună cu cel care se îneacă... Dacă vezi că te aşteaptă
vătămare sufletească, fereşte-te şi nu te amesteca în lucrul
acela, ci lasă-1 în seama lui Dumnezeu şi roagă-te ca El să-l
ajute pe aproapele tău. Domnul are putere să facă în locul
nostru ceea ce este de folos pentru acesta.”
Mulţi sunt nemulţumiţi şi cârtesc împotriva grijilor
care apar din cauza comportamentului neadecvat, ciudă
ţeniilor şi cicălelii părinţilor bătrâni. Ajungând la maturi
tate, fiii şi fiicele uită adeseori de prostiile pe care ei înşişi
le-au făcut în copilărie şi adolescenţă, de smiorcăiala, ca
priciile şi ciudăţeniile cu care îşi amărau părinţii.
„Dumnezeu îngăduie ca oamenii de acest fel să treacă
prin greutăţi legate de îngrijirea bătrânilor, ca măcar cât
de cât să „plătească” pentru greutăţile pe care le-au făcut
ei înşişi înainte. Acum a venit rândul să le dea mână de
ajutor părinţilor bătrâni şi să-i îngrijească cu recunoştinţă,
amintindu-şi de sacrificiile lor... Cine nu are simţul dato
riei va fi judecat de Dumnezeu ca om nedrept şi nerecu
noscător”, amintea stareţul Paisie Aghioritul.
O femeie era nemulţumită de soarta sa: „Părinte, mama
mea e paralizată. Cât de tare am obosit s-o tot întorc de pe
73
KONSTANTIN V. ZORIN
o parte pe alta!” „Problema se rezolvă foarte simplu, i-a în

trerupt stareţul şuvoiul plângerilor. Acum o să mă rog ca tu
să fii paralizată timp de opt ani, iar mama ta să se facă să
nătoasă şi să te îngrijească.” „Nu, nu!” - a ţipat femeia. „Şi
atunci, cum de nu ţi-e ruşine? - a dojenit-o părintele. Ce
este mai de preferat: să fii sănătos, să nu suferi, şi să îngri
jeşti de un om bolnav, având plată de la Dumnezeu, ori să
suferi, să nu-ţi poţi mişca piciorul, să te smereşti şi să ceri:
«Adu-mi, te rog, plosca, întoarce-mă pe partea cealaltă,
trage-mă mai spre perete»?” Acest duş rece al mustrării a
ruşinat-o pe femeie şi a facut-o să-şi vină întrucâtva în fire.
Vom evita situaţiile de acest fel dacă ne vom pune în
locul părinţilor îmbătrâniţi: „Şi eu o să ajung cândva bă
trân. Oare o să-mi placă dacă familia îmi va reproşa nepu
tinţa şi îmi va dori moartea?”
Fără d u rere d ragostea nu se m atu rizează
Odată, stareţul Paisie a fost întrebat de o fată ce cale să

aleagă în viaţă: căsnicia sau călugăria? In cursul discuţiei
s-a dovedit că deşi se gândea şi la mănăstire, înclina totuşi
spre căsnicie. Primind binecuvântarea dorită, s-a măritat
cu un marinar. După o vreme a venit iarăşi: „Este om bun,
slavă lui Dumnezeu, dar mă chinui groaznic. Păi cum:
şase luni trăim împreună, şase luni - despărţiţi.” „Suflete
binecuvântat! - a mângâiat-o nevoitorul. Nu-mi spuneai
tu că îţi este pe placul inimii şi viaţa de familie, şi viaţa că
lugărească? Poftim: acum o ai şi pe una, şi pe cealaltă. Şi
atunci, de ce nu Ii dai slavă lui Dumnezeu?”
74
Poate că unora judecăţile stareţului li se vor părea maxi-

maliste şi imposibil de împlinit, mai ales atunci când sunt
copii în familie. In fiecare caz este nevoie de o aborda
re individuală şi de îngăduinţă faţă de neputinţa ome
nească, dar fară compromis cu păcatul.
Câteodată, diferite împrejurări nu le îngăduie soţilor
să stingă „aprinderea trupului”. După ce a citit cartea mea
Păcatele tinereţii şi sănătatea fam iliei, un oarecare tânăr
a făcut următoarele observaţii critice: „Declaraţi pe un
ton convins că în post sunt inadmisibile plăcerile sexuale.
Dacă vi se pare că o astfel de abţinere este lucru mărunt,
încercaţi numai să luaţi în calcul toţi factorii (până şi ba
nala lipsă de timp!) care împiedică apropierea intimă din
tre soţi - iar întrucât în an sunt aproximativ două sute de
zile de post, o asemenea afirmaţie îl poate întoarce pe ne
ofit de la Dumnezeu.”
Nu m-am apucat să polemizez cu tânărul. Reflecţiile
mele nu reprezintă singura călăuză duhovnicească sigură,
aşa cum li se poate părea unor oameni aflaţi departe de Bi
serică sau slab informaţi.
Să zicem că cineva a citit o grămadă de literatură me
dicală şi se tratează singur. Medicii nu aprobă o asemenea
atitudine. La fel şi aici. In cartea mea este expusă în mod
amănunţit poziţia Sfinţilor Părinţi, care nu este echivo
că: postul include înfrânarea sexuală cu acordul ambilor
soţi. Toate acestea se discută cu duhovnicul, care trebuie
să ia în considerare circumstanţele personale (vârsta, sănă
tatea, treapta de maturitate duhovnicească ş.a.m.d.). Un
păstor iscusit se îngrijeşte de păstrarea şi întărirea familiei
şi face deosebire între cei ce pot „încăpea”, potrivit terme-
75
KONSTANTIN V. ZORIN
nului evanghelic, înaltele cerinţe ale înfrânării şi cei căro

ra lucrul acesta nu le e încă dat.
Problema e însă mai profundă. Cei cărora tonul meu li
se pare aspru vor considera la fel de nejustificate orice po
runci bisericeşti privitoare la post, pocăinţă ş.a.m.d. Nici
pentru un om îmbisericit nu e uşor să-şi îndrepte viaţa
- cu cât e mai dificil pentru cel care încă se află doar în
pragul bisericii?! în vremea noastră mulţi caută un creş
tinism „uşor”, care e creştinism doar cu numele, îngădui
tor faţă de patimile omeneşti. In primele veacuri creştinii
constituiau o minoritate de oameni curajoşi şi devotaţi lui
Dumnezeu. Acum avem o mulţime de enoriaşi „căldicei”,
molipsiţi de duhul acestei lumi. Nu suntem deloc nevoi
tori ai bunei credinţe şi ostaşi ai lui Hristos, ci mai degra
bă invalizi duhovniceşte...
E trist că dragostea este coborâtă la rangul de parteneri-
at sexual şi chiar de comerţ cu trupul. Sensul, frumuseţea şi
demnitatea căsniciei nu se reduc la contactele intime. Ca să
nu se simtă împovăraţi de înfrânarea periodică, soţii trebuie
să trăiască după Evanghelie. Dragostea nu este doar copu
laţie fizică şi apropiere emoţională, ci în primul rând uni
re duhovnicească şi acceptare reciprocă a sufletului omului
drag. Căsătoriile se săvârşesc în ceruri, nu în pat!
O temă aparte este constituită de infidelităţile con
jugale. Biblia nu ne cheamă să le răbdăm. Adulterul este
motiv legitim pentru divorţ (v. Mt. 5, 32). Totuşi, mări
nimia, nobleţea şi iertarea sunt mari virtuţi: D ragostea în
delung rabdă, este binevoitoare... nu caută ale sale, nu se
aprinde de m ânie, nu gândeşte răul... Toate le suferă, toatele
crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă (I Cor. 13,4-7).
76
DACA p u t e r il e s u n t pe sfâ r şit e
Am fost uimit de jertfelnicia, smerenia şi cr^dincioşia

unei femei despre care povestea stareţul Paisie Aghioritul.
Un tânăr care trăia lumeşte a fost atras de o fată evla
vioasă. Ca să-i câştige bunăvoinţa, se străduia să ducă şi el
o viaţă duhovnicească şi să meargă la biserică. S-au căsă
torit. Au trecut însă anii, iar soţul s-a întors la apucături
le şi poftele lumeşti. Deşi avea deja copii mari, desfrâna şi
risipea banii.
Economiile bietei soţii salvau gospodăria de la ruină.
Sfaturile ei înţelepte îi ajutau şi pe copii să rămână pe ca
lea dreaptă. Nu-1 osândea pe soţul ei, ci-1 acoperea, ca să
nu fie traumatizaţi sufleteşte copiii, să nu-şi urască tatăl şi
nici să nu fie tentaţi să-i calce pe urme.
Când venea acasă noaptea, îl îndreptăţea destul de
uşor: „Tata are mult de lucru” - dar ce să spună când soţul
suna ziua în amiaza mare, comanda diverse feluri de mân
care şi venea acasă cu o nouă amantă? Vrând să-i ferească
pe copii de gânduri rele, nefericita mamă îi primea cu seni
nătate pe musafirii nepoftiţi. Ea prezenta situaţia ca şi cum
amanta soţului îi este prietenă şi îi trimitea pe copii să-şi
facă lecţiile în altă cameră, cât mai departe de scenele ne
cuviincioase. în cele din urmă copiii au început să întrebe:
„Mama, dar câte prietene ai tu?” „Pur şi simplu ne ştim de
multă vreme!” - răspundea ea. Pe lângă toate acestea, soţul
se purta cu ea neomeneşte, mai rău decât cu o slugă.
„Cum slujea zilnic femeia asta două animale care-i aco
pereau de necinste casa, totodată insuflându-le mereu co
piilor gânduri bune! - se minuna stareţul Paisie. Doar nu
putea să se bizuie pe faptul că necazul se va termina când
va şi să se mângâie cu asta!”
77
KONSTANTIN V. ZORIN
Coşmarul a ţinut ani de zile - dar întrucât ticălosul

preacurvar i-a dat diavolului multe drepturi asupra sa, a
fost supus unei cumplite lucrări demonice: dădea vina pe
toţi şi pe toate, îşi pierdea stăpânirea de sine, se purta ca
un ieşit din minţi. Odată, beat de patima trupească, mer
gea cu viteză mare şi a căzut într-o prăpastie. Maşina s-a
făcut praf, iar şoferul s-a transformat într-un invalid.
Bineînţeles, amantele l-au părăsit imediat. Cine are
nevoie de un schilod scăpătat? Doar buna sa soţie îl îngri
jea fără să-i facă nici un reproş. Omul a fost cutremurat:
s-a pocăit sincer şi s-a spovedit. A trăit creştineşte câţiva
ani, aflându-şi pacea lăuntrică, după care şi-a dat sufletul
lui Dumnezeu. După moartea lui, fiul cel mare i-a luat lo
cul în afacere şi a întreţinut familia. Copiii lui trăiau în
mare solidaritate unii cu alţii, fiindcă moşteniseră bunele
principii ale mamei.
Părintele Paisie a făcut bilanţul: „Această mamă este o
eroină. Ca să-şi salveze familia de la destrămare, iar copiii
de la întristare cumplită, a băut singură paharele lor ama
re. Şi-a mântuit soţul şi a câştigat răsplată cerească. Dum
nezeu îi va da acestei femei cel mai bun loc din Rai!”
Când recitesc povestirea stareţului mă cuprind senti
mente ambigue. Da, neosândirea şi jertfelnicia provoacă
admiraţie. Femeia aceea era călăuzită de intenţii curate şi
sfinte: s-a sacrificat pentru copii şi pentru nemernicul ei
de soţ. Asemenea chinuri, alese în mod conştient şi de bu
năvoie, nu îi doreşti nici unui vrăjmaş. O cruce extrem de
grea, care duce în împărăţia cerurilor!
Pentru vremurile de astăzi acesta este însă un ideal
practic de neatins. Noi nu suntem în stare să purtăm nici
cruci mult mai mici. Avem de învăţat din acest exemplu!
78
DACĂ puterile sunt pe sfârşite
în spatele fiecărui deznodământ fericit se ascunde o

osteneală îndelungată şi migăloasă. Motivele depăşirii cri-
zelor conjugale sunt diferite: repulsia faţă de divorţ, re
cunoaşterea faptului că toţi suntem imperfecţi, teama de
singurătate ş.a.m.d. Acceptarea jumătăţii tale aşa cum este
nu te lasă să pui condiţii drastice: „Trebuie să te schimbi!
Aştept! Număr până la trei! Altfel, poţi să pleci!”
Bineînţeles, îndreptarea defectelor este indispensabilă,
dar e absurd să scoţi paiul din ochiul altuia cu bârna în
fiptă adânc în ochiul tău! Pentru înviorarea sentimentelor
„ofilite” este util să investim în familie - să investim emo
ţional şi duhovniceşte, fără să ne cruţăm timpul, forţele şi
mijloacele: de exemplu, să aranjăm viaţa în comun de zi
cu zi, să ne facem timp pentru a fi împreună, să lăsăm din
colo de pragul casei neplăcerile de la serviciu, să discutăm
în mod deschis şi constructiv problemele comune.
Din păcate, gândirea şi comportamentul nostru nu
sunt creştine: „Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”;
„Cum îmi faci tu mie îţi fac şi eu ţie”; „Ia de la viaţă to
tul!” Adulterul nu este febră, care se combate cu aspi
rină, ci „inflamaţie” a sufletului. Aceasta se tratează în
primul rând cu preparate duhovniceşti: cu pocăinţă, cu
smerenie, cu rugăciune, cu citirea cuvântului lui Dumne
zeu, prin sfaturile păstorului de suflete şi, bineînţeles, prin
iertare. Omul nu ajunge imediat gata lăuntric să ierte. Nu
te poţi sili să ierţi printr-un efort de voinţă. Sigur, altceva
e să fii de acord să comunici binevoitor sau cel puţin liniş
tit cu partea vinovată, să vrei mintal să faci distincţie între
păcătos şi păcatul lui.
Trecând prin durere sufletească, dragostea se maturi
zează ori se stinge. Biologii ştiu: când pomişorul creşte,
79
KONSTANTIN V. ZORIN
rămurelele trosnesc fară ca noi să auzim. Datorită acestei

transformări fireşti planta devine frumoasă şi rezistentă.
Din păcate, fară durere dragostea nu se maturizează!
Iată istoria celebrului compozitor austriac Johann
Strauss şi a soţiei lui, Poldi, care a devenit baza pentru
scenariul filmului M arele vals. Tânărul compozitor se în
drăgosteşte la nebunie de sclipitoarea cântăreaţă de operă
Caria Donner. Frumoasa, capricioasă şi răsfăţată, având o
mulţime de admiratori din rândul aristocraţiei, l-a subju
gat cu vocea sa. Intre ei a luat naştere un roman furtunos,
şi a sosit clipa alegerii.
Poldi vede şi înţelege totul, însă închide ochii: pentru
ea, soţul este pe primul loc. In cele din urmă, mâniată, se
duce la operă, dar e impresionată de muzica magnifică şi
de spectacol. Are loc întâlnirea cu amanta. Poldi spune cu
blândeţe că pentru ea fericirea lui Johann este mai impor
tantă: „Dacă o să-i fie mai bine cu dumneavoastră, nu o să
stau în calea fericirii lui!”
Cucerită de nobleţea şi abnegaţia lui Poldi, cântăreaţa
a simţit că nu are dreptul să distrugă căsnicia lui Strauss.
Plecând din Viena, Caria a dat de înţeles în mod tacit:
„întoarce-te la soţie! Nimeni nu te iubeşte cum te iubeş
te ea!” Compozitorul nu s-a despărţit de soţia legitimă, şi
aceasta l-a păstrat, împărţind cu el necazurile şi bucuriile.
Odată povesteam această istorie unui auditoriu alcătu
it din tineri. Studenţilor li se citea în ochi cât de impresio
naţi sunt. Cu adevărat, dragostea jertfelnică învinge!
80
P rofesia n u -l face om p e om
Obligaţiile noastre de serviciu nasc, de asemenea, o se

rie de probleme acute, care necesită abilitatea de a accepta
situaţia şi de a te împăca cu ea.
Voi începe de departe. „Iubeşte-ţi truda, dacă nu vrei
să te trudeşti”, spune un aforism. Mântuitorul îi învaţă şi-i
luminează pe cei care muncesc cu smerenie şi cu dragos
te: Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru
M ine ţi Eu în el, acela aduce roadă multă, căcifară M ine
nu puteţiface nimic (In 15,5).
O cunoscută a mea este o adevărată împătimită a mun
cii. Sigur, exagerează - dar oriunde s-ar afla (acasă, la bi
rou, la casa de la ţară) este fară pereche în ce priveşte hăr
nicia, solidaritatea, camaraderia. Abnegaţia, simţul auto
critic şi implicarea în ceea ce face sunt răsplătite generos.
Satisfacţia pe care o simte cel ce munceşte cu conştiincio
zitate reface forţele şi energia.
Dacă activitatea noastră nu ne aduce satisfacţie şi cu
atât mai mult dacă o detestăm, obosim triplu: duhovni-
ceşte, sufleteşte şi trupeşte. Oboseala cronică se acumu
lează cu anii şi te istoveşte în aşa hal, că nici un fel de odih
nă nu te mai scapă. Starea fizică se îmbunătăţeşte parţial,
însă epuizarea psihologică rămâne.
Sfântul Nicolae Velimirovici a primit o scrisoare de
la un maşinist de tren care se plângea de munca sa plic
ticoasă şi monotonă, de care se săturase. Alte profesii i
se păreau interesante şi creative. Maşinistul se tulbura şi
se mâhnea de faptul că nu reuşeşte să găsească un loc de
muncă mai bun. Sfântul s-a gândit mult înainte de a pune
81
KONSTANTIN V. ZORIN
mâna pe condei. Privea în gând drumul şi îşi închipuia că

se află în locul maşinistului, în zarvă şi zgomot, în sudoa
re şi în funingine.
In cele din urmă, a scris următorul răspuns uimitor:
„In spatele meu se află un stătuleţ întreg: bătrâni, copii,
părinţi, prinţi, diplomaţi, funcţionari, ţărani, muncitori...
Fiecare năzuieşte în gândul său spre staţia de destinaţie -
însă de mine depinde dacă va ajunge sau nu, iar eu depind
numai de Dumnezeu. Ei nici nu bănuiesc cât depinde de
mine, nici nu se gândesc la mine, nu mă cunosc... Când
a pornit trenul, nimeni nu a venit să mă privească şi să
facă cunoştinţă cu mine. Nimeni nu şi-a pus întrebarea:
«Omul ăsta n-o fi nebun? N-o fi orb sau beat?» Pentru
că toţi i-au încredinţat viaţa lor! El este cel mai important
în acest «oraş» care huruie, ai cărui locuitori devenim
pentru o vreme...” Mă bucură că atâţia oameni mi-au în
credinţat viaţa lor fară să stea pe gânduri - mie, celui ne
văzut, necunoscut, ascuns printre maşinile care huruie -
şi, cutremurat de bucurie, Ii dau slavă lui Dumnezeu: „O,
Doamne Mare şi Minunate! Te slăvesc şi Iţi mulţumesc că
mi-ai dat viaţă, şi raţiune, şi o muncă atât de importantă!
Mi-ai dat o muncă asemănătoare cu a Ta, Dumnezeule,
fiindcă şi Tu, Doamne al meu, neştiut, ascuns şi nevăzut,
conduci trenul vieţii noastre prin Sfântul Tău Duh. Tu
eşti Maşinistul universului. Mulţi călători nici nu se gân
desc la Tine, nu cercetează tainele fiinţării Tale, dar in
tră cu încredere în trenul Tău şi merg, merg... Şi asta, fară
doar şi poate, Te bucură - Te bucură nesfârşit de mult. Tu
ştii locul unde vei da odihnă călătorilor obosiţi, unde îi
vei hrăni, unde trebuie să coboare fiecare. Ei nu-şi închi
82
puie limpede ultima staţie a minunatului Tău tren, dar se

suie cu încredere, se aşază cu încredere fiecare la locul său,
merg cu încredere, ies cu încredere - cu încredere în Tine,
Cel neştiut, ascuns, nevăzut. De mii şi mii de ori Te laud,
şi Te slăvesc, şi mă închin Ţie, Atotvăzătorul şi Atotputer
nicul meu Făcător şi Cârmuitor. Numai în Tine nădăjdu
iesc în toate încercările mele!”
„Prietene, ce muncă mai bună vrei ? - îşi încheie scri
soarea Sfântul. Apostolul Petru prindea peşte, Pavel facea
corturi. Gândeşte-te cu cât e mai importantă şi mai presus
munca ta decât munca lor, şi închină-te Proniei, care ţi-a
încredinţat tocmai o asemenea muncă!”
Iată o mângâiere cu adevărat creştinească şi foarte iscu
sită din punct de vedere psihologic! Excepţional exemplu
pentru psihologii creştini!
Se ştie de multă vreme: „Nu locul sfinţeşte omul, ci
omul sfinţeşte locul.” îmi amintesc monologul unui autor
satiric sovietic: „Dacă directorul nu vine la muncă o lună
de zile, nimeni n-o să observe, dar dacă femeia de serviciu
e bolnavă trei zile, ne înecăm cu toţii în murdărie!”
Este important să luăm în calcul nu numai plusuri
le profesiei alese, ci şi paharele amare pe care Tatăl C e
resc le face să treacă pe lângă noi.
Visul multora este să fie cunoscuţi. Bineînţeles, pri
virile oamenilor se întorc spre muzica uşoară, spre cine
matograf, spre televiziune şi alte mijloace de informare în
masă. Am avut de-a face cu oameni care cunosc dedesub
turile show-business-ului. Doamne fereşte să nimereşti în
această cloacă, căci calea spre glorie e presărată nu cu pe
tale de trandafiri, ci cu spini! Cea mai măruntă neplăce-
83
KONSTANTIN V. ZORIN
re pe care o să ţi-o facă invidioşii şi ceilalţi „binevoitori”

este sticla pisată în pantofi - ca să dansezi şi să cânţi mai
cu „dulceaţă”!
Un cântăreţ de renume a intrat odată în pavilionul de
filmări şi a plesnit din palme: „Iarăşi văd acelaşi terariu!”
Deşi pe dinafară totul părea superb: lumini, flori, zâmbe
te, costume, cadouri, onorarii, complimente, ovaţii...
La consultaţii, pacienţii mi s-au plâns nu o dată de
„soarta amară”. De pildă, un sportiv îmi împărtăşea trista
sa observaţie: „Tragi o jumătate de viaţă ca boul în jug, ca
restul vieţii să ai ce cheltui pe medicamente! Laude, me
dalii, piedestaluri, imnul cântat în cinstea ta, recunoaşte
rea meritelor tale de către rivali - toate astea sunt plăcute,
dar dacă aş fi ştiut ce preţ va trebui să plătesc pentru ele,
nu m-aş fi ocupat cu sportul ca profesionist, până la uzura
totală, ci ca amator, pentru plăcere şi sănătate.”
Alergând după fericire, adeseori căutăm funcţii înal
te şi o carieră de prestigiu, nefiind mulţumiţi cu o poziţie
modestă. Desigur, aurul este mai preţios decât argintul.
Totuşi, nici argintul nu este rău: „Mai bună e vrabia din
mână decât cioara de pe gard.”
Neiniţiatului i se pare că o funcţie de conducere în
seamnă doar bani buni şi privilegii peste privilegii. Ea pre
supune însă şi povara răspunderii, şi grămezi de ispite, şi a
fi obiect al invidiei, şi dureri de cap, şi „vedetismul”... Vom
putea, oare, face faţă? Câţi oameni nu visează în secret să
scape de povara propriilor atribuţii, îndatoriri apăsătoare,
griji, ambiţii şi pretenţii deşarte?! Dacă împrejurările nu
ne silesc şi Dumnezeu nu ne cheamă, de ce să ne băgăm
gâtul înjug?
84
Să privim ambele feţe ale medaliei. M i-a rămas în

memorie o parabolă interesantă. Un oarecare funcţionar
privea cu alean palatul imperial: „Ce păcat că nu m-am
născut în familia domnitoare! Aş fi primit toate de-a gata,
uşor şi simplu...” Mergând spre centrul oraşului, a auzit
zgomotul ritmic al ciocanelor şi strigătele puternice ale
constructorilor. Unul dintre aceştia l-a văzut pe funcţio
nar cu mapa pentru documente şi s-a gândit: „De ce n-am
vrut să învăţ carte, cum stăruia tata?! Acum aş fi avut o
muncă uşoară, aş fi semnat documente, şi viaţa ar fi fost
mai plăcută şi mai comodă...” Iar împăratul, între timp,
s-a apropiat de fereastra sa uriaşă şi a dat ocol cu privirea
pieţei pline de oameni: „Ce bine e să munceşti fizic toa
tă ziua în aer liber sau să lucrezi la birou în cancelarie şi să
nu-ţi baţi capul nici cu politica, nici cu celelalte probleme
de stat! Ce simplă este viaţa oamenilor simpli!”
Poetul Andrei Dementiev spunea: „Unii au ajuns ge
nii, alţii - şefi... Să nu vă pară rău că n-aveţi parte de ne
cazurile lor!”
Patriarhul Pimen mărturisea că cea mai fericită etapă
din viaţa lui a fost ascultarea în Mănăstirea Peşterilor din
Pskov. Slujirea păstorească şi arhipăstorească i-a revenit în
anii puterii sovietice. Având de-a face îndeaproape cu cei
mai înalţi demnitari ai statului ateu, vlădica s-a convins,
probabil, nu o dată câtă dreptate avea celebrul scriitor Gri-
boedov când zicea: „Mai mult ca de oricare întristare să ne
păzească Domnul şi de mânia, şi de iubirea boierească!”
După cum spune stareţul Paisie Aghioritul, „profesia
nu-1 face om pe om”. Oamenii se chinuie că n-au obţinut
renume mondial şi bogăţie - dar în lumea cealaltă vom
85
KONSTANTIN V. ZORIN
aduce cu noi doar faptele „cu ajutorul cărora aici, pe pă

mânt, primim «paşaportul» corespunzător pentru călă
toria cea mare şi veşnică ce ne aşteaptă”.
Tot ce nu contribuie la aceasta se va dovedi, în ultimă
instanţă, inutil sau chiar dăunător.
Aşadar, am examinat diversele probleme legate de sta
rea sănătăţii, de relaţiile familiale şi de îndatoririle de ser
viciu - dar cum să ne dăm seama din vreme şi în mod co
rect în ce cazuri trebuie să acceptăm situaţia şi să ne îm
păcăm cu ea?
Un răspuns echivoc e practic imposibil de găsit, fiind
că mult depinde de condiţiile şi motivele concrete. Şi to
tuşi, există o formulă duhovnicească ce ne permite să
evităm greşelile: rugăciunea pe care a făcut-o Domnul
Iisus Hristos în Grădina Ghetsimani înainte de judeca
tă, de chinuri şi de răstignirea de pe Golgota. Rugăciunea
pentru schimbarea sorţii, pentru îmblânzirea loviturilor
vieţii şi salvarea din primejdia de moarte trebuie neapărat
să se încheie în acest fel: Părintele M eu, de este cu putinţă,
treacă de la M ine paharul acesta! Insă nuprecum voiescEu,
ci precum Tu voieţti (Mt. 26,39).
Este incredibil de greu să rostim cuvintele acestea cu
sinceritate. Totuşi, ele ne-au fost lăsate ca exemplu de ur
mat. Boris Pasternak l-a folosit în poezia sa Hamlet:
„Aţintesc asupră-mi bezna nopţii

M ii de lomioane. Avva Tată,
Numai dacă este cu putinţă,
Ăst pahar pe lângă mine treacă!”
C A PIT O LU L VII
Fiecăruia - ce i se cuvine?
Egoismul „din beton armat” este o boală duhovniceas

că gravă. Cu cât sunt mai dure pretenţiile, mai stricte li
mitările şi mai ridicate aşteptările pe care vrem să le impu
nem vieţii, cu atât le corespund mai puţin oamenii, lucru
rile şi întâmplările. De aici iau naştere ciuda, dezamăgirea,
condamnarea, răutatea şi răzbunarea: „De vreme ce am
dreptate întotdeauna, dar n-a ieşit aşa cum vreau eu, în
seamnă că vinovaţi sunt alţii! Aceştia merită pedepsiţi.”
Pentru a transforma o întorsătură neaşteptată a desti
nului într-o sursă a experienţei de viaţă şi creşterii duhov
niceşti, trebuie să ne debarasăm de orientările, prejudecă
ţile şi emoţiile negative. Tocmai acestea ne împiedică să
acceptăm liniştiţi ceea ce nu putem schimba şi ne înlănţu
ie duhul fară să ne aducă nimic fertil şi îmbucurător. Ele
ne fură controlul asupra propriei fiinţe.
A accepta o problemă şi a te împăca cu ea înseamnă a
recunoaşte adevărul: dificultăţile şi piedicile nu apar iară
îngăduinţa Proniei dumnezeieşti. Voi prezenta în continu
are o serie de principii şi idei care ne ajută să înţelegem asta.
87
KONSTANTIN V. ZORIN
Făgaşulpotrivit
Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce II iubesc,

a l celor care sunt chemaţi după voia Lui, scrie Apostolul
Pavel (Rom. 8,28).
Potrivit Sfântului Ambrozie de la Optina, când omul
merge pe calea dreaptă pentru el nici nu este cruce, dar
când se abate şi începe să se arunce într-o parte şi în alta
apar diferite împrejurări care-1 împing pe calea dreaptă.
Tocmai acestea alcătuiesc crucea. Ele sunt de tot felul, po
trivit nevoilor fiecăruia.
„Oare mâna omenească, ascunzându-se cumva de Pro
nia dumnezeiască, a putut face ceva cu voi? - întreabă
Sfântul Ignatie Briancianinov. Dar, din păcate, mare este
orbirea noastră! Nu vedem Pronia lui Dumnezeu şi ne în-
contrăm cu oamenii...”
Dacă nu ne curăţim inima de patimi prin mijloacele
pe care le avem la îndemână, care ţin de noi (de exemplu,
prin pocăinţă, prin post, prin rugăciune şi milostenie),
Cel Preaînalt va recurge la medicamentele puternice care
ţin de El (boli, nenorociri, ispite ş.a.m.d.).
„Aşadar, să tămăduim neputinţele inimii cu doctoriile cele
dulci cu care ne îmbie harul lui Dumnezeu, ne învaţă Arhie
piscopul Iacov Vecerkov, şi prin aceasta ne vom feri de doc
toriile cele amare pe care le dă mânia Dreptului Judecător.”
Analizând reflecţiile acestea, ajungem la concluzii im
portante. Creştinului care se străduie să împlinească po
runcile lui Dumnezeu i-a fost promisă în primul rând
mântuirea sufletului. Dacă omul se ocupă cu lucrarea la
care a fost chemat şi care i-a fost menită, una peste alta
totul se aranjează după mila lui Dumnezeu. Piedicile

din cale înseamnă că trebuie să ne corectăm cursul şi să
intrăm pe făgaşul potrivit.
Aşadar, nu e nimic întâmplător sau zadarnic. Ceea ce nu
ne place este o parte integrantă a planului Domnului, iar ceea
ce pare contradictoriu sau absurd este adeseori lucrare a în
ţelepciunii şi puterii lui Dumnezeu, care întorc spre folosul
nostru până şi împrejurările cele mai disperate şi mai tragice.
Pe Internet am găsit o povestire originală intitulată „Da
rul destinului”. Subiectul este următorul. Ecaterina termi
nase o facultate cu profil economic şi era bine văzută la lo
cul de muncă. Era vorba că va primi postul de Senior Ma
nager, ce se eliberase de curând - dar şeful, pe neaşteptate, a
zis încurcat: „Trebuie să căutăm un nou Senior Manager”...
Ecaterina a îngheţat: „Adio promovare! Ce e şi cu
soarta asta nenorocită! De ce am atâta ghinion? Pentru
prima dată părea că se aranjează cu serviciul, aveam şi eu
nişte perspective - iar acum, poftim...”
Acasă, gândurile apăsătoare au chinuit-o multă vreme,
în cele din urmă, Ecaterina a fost doborâtă de somn şi s-a
cufundat într-un uimitor vis-dialog.
„îmi pui beţe în roate, i-a reproşat un glas misterios.
Eu încerc să te fac fericită, iar tu te împotriveşti.” „Ce?! -
a înmărmurit Ecaterina. Muncesc atât de mult, învăţ, fac
planuri, dar tu o să strici fară doar şi poate totul!” „Ba nu,
a replicat interlocutorul nevăzut, tu strici totul! Primeşti
ceea ce meriţi, de vreme ce te comporţi aşa, şi n-ai motiv
să te plângi de soartă!”
Ecaterina s-a indignat: „Cu toate «loviturile sub cen
tură», mă mai şi strădui să nu deznădăjduiesc şi să mă
89
KONSTANTIN V. ZORIN
lupt pentru fericire, deşi altul în locul meu ar fi renunţat

de multă vreme să se mai lupte!” „Dar de ce te lupţi pen
tru fericire ? - nu s-a potolit glasul. Ea e alături de tine, în
cearcă să intre în viaţa ta, dar tu eşti orbită de luptă, n-o
bagi de seamă şi n-o laşi la tine.”
„Crezi că mie îmi place asta? - a început să plângă cu
suspine Ecaterina. Dar trebuie să fiu puternică. Nimeni
n-o să aibă grijă de mine.” „Prostii! Te-ai obişnuit să obţii
totul cu sudoare şi cu sânge, şi de aceea cauţi întotdeauna
cele mai dificile căi, deşi ai în faţă unele simple... Ai încre
dere în soartă! Nu grăbi evenimentele. Chiar dacă ceva
nu iese aşa cum vrei, nu deznădăjdui, fiindcă nu ştii care e
planul Cerului...”
Deşteptătorul a sunat insistent. „Ce vis ciudat! De vre
me ce mi s-a întâmplat asta tocmai acum, înseamnă că a
fost nevoie, nu?” - se gândea Ecaterina. Sufletul ei era li
niştit şi împăcat.
Ajungând la serviciu, a făcut cunoştinţă cu concurentul
ei - un tânăr foarte interesant, de perspectivă şi... burlac.
Finalul povestirii e clar şi fără explicaţii suplimentare.
Ecaterina iese din oficiul de stare civilă împreună cu so
ţul său iubit, privindu-1 cu ochi strălucitori pe omul drag,
fară care deja nu mai concepea viaţa. Ce bine că altcineva
a primit postul acela în locul ei!
E şecurile su n t n işte lecţii
„Nu lăsa necazul să pună stăpânire pe inima ta şi s-o

tulbure; ţine-1 în afara inimii şi grăbeşte-te să-l îmblân
90
zeşti şi să-l potoleşti în aşa fel încât să nu te împiedice nici

să judeci sănătos, nici să făptuieşti drept”, ne sfătuieşte
Sfântul Nicodim Aghioritul.
Tot el arată mijloace de nădejde pentru a potoli furtu
na sufletească şi a aduce pace în suflet: „Credinţa în buna
Pronie, ce rânduieşte curgerea vieţii noastre, cu toate în
tâmplările ei, spre binele fiecăruia, şi supunerea senină
faţă de voia lui Dumnezeu... Unul îşi dă seama: «A ici e
la mijloc bunătatea lui Dumnezeu, care mă duce la po
căinţă.» Altul simte: «Pentru păcatele mele mi-a trimis
asta Domnul, ca să mă curăţească.» Unui al treilea îi vine
gândul: «Domnul mă pune la încercare, ca să vadă dacă Ii
slujesc din inim ă».”
Dacă prin eforturi îndelungate şi nevoinţă duhovni
cească vom înrădăcina în inima noastră sentimentele şi
gândurile arătate mai sus, nici un necaz nu ne va tulbu
ra. Dispoziţia bună a sufletului este un mijloc preven
tiv eficace. Sentimentele negative se vor apropia atunci
de noi, însă vor da imediat înapoi, ca valurile mării lovin-
du-se de o stâncă tare.
Să reflectăm la următoarea parabolă. Unicul supravie
ţuitor al unui naufragiu a fost aruncat de valuri pe o insu
lă nelocuită. Sărmanul s-a rugat din toate puterile să fie
salvat, şi zi de zi scruta cu dorinţă aprigă orizontul. Din
păcate, nici un vas nu trecea pe acolo. In cele din urmă, is
tovit, şi-a făcut o colibă din rămăşiţele navei, ca să se apere
de stihii şi să aibă unde-şi păstra puţinele lucruri recupe
rate din naufragiu.
Odată, după ce umblase căutând mâncare, s-a întors
şi... dezastru! Coliba era cuprinsă de flăcări şi către cer se
91
KONSTANTIN V. ZORIN
înălţa fum. Toate lucrurile lui erau pierdute irecuperabil!

Deznădăjduit, a strigat: „Dumnezeule, pentru ce?! Sunt
terminat!” - şi s-a prăbuşit lipsit de puteri.
Dimineaţa a fost trezit de zgomotul unei nave care se
apropia.
- Cum v-aţi dat seama că sunt aici ? - i-a întrebat omul
pe salvatorii săi.
- Am văzut focul cu care ai semnalizat - au răspuns
aceştia.
Da, e uşor să-ţi pierzi curajul dacă vine nenorocirea şi
puterile tale sunt pe sfârşite. Totuşi, să nu cădem în apatie,
fiindcă Domnul Se îngrijeşte de noi mai ales în vremea is
pitelor, durerii şi suferinţelor. Să ţinem minte: coliba arsă
până la temelie este un semnal care cheamă în ajutor.
Spre sfârşitul exilului său din Turuhansk, Sfântul Luca
Voino-Iaseneţki a trecut printr-o încercare aspră. Atunci
când pleca ultimul vapor cu care exilaţii puteau fi trans
portaţi la Krasnoiarsk, nu erau încă gata documentele de
punere în libertate.
In autobiografia sa, vlădica povesteşte: „In dimineaţa
zilei de 20 august, citeam, după obicei, Utrenia, iar vapo
rul pornea motorul. Primul semnal, îndelung, al sirenei...
Citesc catisma a patra din Psaltire... Ultimele cuvinte ale
psalmului 31 mă izbesc ca un trăsnet... Cu toată fiinţa le
primesc ca pe glasul lui Dumnezeu, care îmi spune: In-
ţelepţi-te-voi şi te voi îndrepta pe calea aceasta, pe care vei
merge; aţinti-voi spre tine ochii M ei. Nuf i ca un cal şi ca un
catâr, la care nu este pricepere; cu zăbală şi cufrâuJalcile lor
voi strânge ca să nu se apropie de tine (Ps. 31,9-10).
Vlădica a acceptat voia lui Dumnezeu: «Voi privi cum
vei merge pe această cale, iar tu nu te năpusti pe vapor ca
92
un cal sau ca un catâr, care nu au raţiune şi care trebuie în

drumaţi cu zăbală şi cu frâu.» Deodată, sufletul tulburat
a dobândit o linişte adâncă. Vaporul a dat al treilea sem
nal şi a început încet să se desprindă de chei. Vlădica l-a
petrecut cu un zâmbet lin: «Du-te, du-te, n-am nevoie de
tine... Domnul mi-a pregătit o altă cale - nu în barja mur
dară, pe care o tragi tu, ci luminoasa cale arhierească!» ”
Şi, într-adevăr, după trei luni Episcopul Luca a plecat
la Krasnoiarsk într-o sanie acoperită, pe Eniseiul înghe
ţat. La toate opririle unde erau biserici vlădica era întâm
pinat cu sunet de clopot, slujea tedeumuri şi propovăduia
cuvântul lui Dumnezeu. Iată luminoasa cale arhierească,
prezisă de Sus!
Mulţumim tuturor celor

ce ne pun beţe în roate
„Când se abat asupra ta clevetiri, jigniri şi învinuiri, nu

lua aminte la cât sunt de nedrepţi cei care ţi le aduc, ne re
comandă Sfântul Nicodim Aghioritul. Spre binele tău în
găduie Dumnezeu asta, şi te vei lipsi de acest bine dacă îţi
vei îngădui să fii nerăbdător, întărâtat şi neliniştit... Şi nu
iscodi de ce anume a îngăduit Dumnezeu să păţeşti asta.”
Unora Dumnezeu le trimite neplăceri care nu ţin câ
tuşi de puţin de oameni. Altora le fac greutăţi oamenii,
şi asta e mai dificil de suportat. Cea mai grea situaţie este
atunci când îţi fac necazuri cu dinadinsul oameni căro
ra le-ai făcut bine. Totuşi, cruzimea, răutatea şi nerecu
noştinţa celorlalţi dezrădăcinează cu mult succes trufia
93
KONSTANTIN V. ZORIN
noastră şi fac să crească supunerea noastră faţă de voia lui

Dumnezeu - dacă, bineînţeles, suntem senini şi smeriţi.
Un împărat puternic avea un sfetnic înţelept, ce răs
pundea adeseori la întrebări cu fraza magistrală: „Orice
s-ar întâmpla, este spre bine!” Odată, cârmuitorul s-a dus
la vânătoare şi în urma unei săgeţi trase greşit a rămas fără
deget. Ca de obicei, sfetnicul s-a străduit să-l consoleze:
„Totul este spre bine!”
împăratul, uluit, s-a mâniat şi a poruncit ca obraznicul
să fie închis în temniţă. După câteva săptămâni, rana s-a vin
decat, şi cârmuitorul a plecat iarăşi la vânătoare - de această
dată în adâncul codrului, unde sălăşluiau o mulţime de fiare,
dar şi sălbatici, care l-au luat rob pe oaspetele nepoftit.
Idolatrii au hotărât să-l aducă pe împărat jertfa zeilor
lor. După ce l-au dezbrăcat şi l-au uns cu uleiuri aromate,
l-au culcat pe altar - însă în ultimul moment marele preot
a observat cu groază că victimei îi lipseşte un deget. Zeilor
nu le putea fi adus ca jertfa un trup cu hibă, aşa încât, cu
mare părere de rău, sălbaticii l-au lăsat pe împărat să plece
viu şi nevătămat.
După ce s-a întors la curte, acesta l-a chemat pe sfetnic
şi i-a povestit peripeţiile sale: „Ai avut dreptate... Asta în
ce mă priveşte. Dar în ce te priveşte? Doar ai stat la închi
soare! Ce lucru bun vezi în asta?” „Şi asta a fost spre bine,
a răspuns înţeleptul fară urmă de îndoială. Dacă nu m-ai
fi băgat la închisoare, m-ai fi luat cu tine la vânătoare, şi nu
se ştie care ar fi fost deznodământul pentru mine, pentru
că degetele mele sunt întregi...”
Ştiu un episod apropiat ca sens. Un cunoscut al meu a
fost angajat în tinereţe ca muncitor necalificat la fabrică,
94
cu toate că el visa la un post mai de prestigiu şi mai pu

ţin obositor: cel de strungar. Din oarecare motiv, postul
cu pricina a fost dat însă unui alt tânăr de aceeaşi vârstă.
Cunoscutul meu era groaznic de amărât, dar după câteva
săptămâni a avut loc un accident de muncă: strungul i-a
retezat celuilalt tânăr mâna...
Iată ce povestea un alt bărbat: „Ştiu că Dumnezeu exis
tă şi simt mereu prezenţa Lui... Am cu El o relaţie perso
nală, dar nu a fost aşa întotdeauna... I-am promis că nu o
să mai fac anumite lucruri... Pe urmă am hotărât să-L înşel
o dată... Şi L-am înşelat... Mai bine zis, am crezut că L-am
înşelat... De faptul că amăgirea «n-a mers» mi-am dat
seama după câteva ore, trezindu-mă la reanimare. Chiar
din prima clipă am început să mă gândesc la înţelepciunea
şi dreptate cu care m-a învăţat minte. După vreo patruzeci
de şuturi în cap, m-am ales cu... o uşoară comoţie cere
brală. Prieteni! Nici măcar o singură traumă! Nici măcar
o singură rană! Nu mi-au rupt nasul, deşi m-au bătut cu
picioarele! Nici măcar buza nu mi-au spart-o! Doctorul
care mă trata nu mai văzuse aşa ceva... Puterea lui Dumne
zeu e în toate, nesfârşita Lui înţelepciune, dragoste şi răb
dare - mai ales faţă de cei ca mine. Deşi mă străduiesc, nu
întotdeauna îndreptăţesc speranţele puse în mine.”
Din ceea ce cândva numeam rău iese adeseori un
bine. De pildă, un oarecare tânăr dorea cu patimă să de
vină medic militar, şi după ce a terminat liceul a vrut să
intre la Academia de medicină militară - însă calea spre
această carieră i s-a închis, fiindcă n-a trecut de comisia
medicală. Tânărul a intrat la facultatea de medicină gene
rală, evitând misiunile primejdioase în „puncte fierbinţi”,
95
KONSTANTIN V. ZORIN
şi după ani de zile le-a mulţumit celor care l-au „picat” la

comisia medicală.
Privind întâmplările neplăcute din perspectiva patris
tică, vom fi de acord cu autorul următoarelor versuri:
„Dacă ne pune cineva beţe-n roate,

Dacă ne vatămă dinadins cineva,
Dacă ne strică cineva planurile,
Dacă le place să ne-amărască,
Inima noastră să-i mulţumească.
Dacă ar putea toţi oamenii-aceştia

Să înţeleagă ce rolurijoacă
In soarta noastră, prin tot amarul
Pe care le place atât să ni-lfacă!
Dacă nu ştii ce-i pierderea dureroasă,

Dacă nu ştii ce-i crunta amărăciune,
Cum să măsorifericirea-n viaţă?
Cum să pricepi bucuria iertării?
Cum să devenim înţelepţi şi calzi

Şi cum să creştem lăuntric
Fără oamenii aceştia buni-răi?
Din piedicilepe care ni le pun ei
Apar mii şi mii de idei
Pline de bine şi de lumină...
Iar şi iar spun, de sute de ori:

«Vă mulţumescpentru toate astea,
Pentru necazuri, pentru năpaste,
Căci ce ne-amfacefără voi?» ”
96
CAPITOLUL VIII
Trei întrebări: „Pentru ce?”,

„Cum de?” şi „In ce scop?”
Dezvoltând gândul răzvrătit al lui Ivan Karamazov,

Marina Ţvetaeva scria: „E vremea, e vremea, e vremea să-i
dau înapoi biletul Făcătorului.” Altfel spus, nu doar să
părăsească lumea, ci să-I reproşeze Ziditorului cu amar:
„Toată zidirea Ta este lipsită de nădejde şi întinată, drept
care nu mai pot să rămân aici.”
Cu mii de ani în urmă reflecta asupra sensului sufe
rinţelor Dreptul Iov, numit de tâlcuitorii Bibliei „luptăto
rul cu Dumnezeu care a plăcut lui Dumnezeu”. Cartea lui
Iov a lăsat în sufletul meu o urmă de neşters. Străvechiul
text nu cuprinde formule sau reţete ale fericirii şi succesu
lui. Toate acestea se descoperă la întâlnirea personală cu
Dumnezeu - fără martori, acuzatori, avocaţi şi traducă
tori. Inspiraţiile şi revelaţiile importante ne sunt însă cu
noscute. Pentru a ni le însuşi şi a dobândi linişte sufleteas
că trebuie neapărată să încetăm să mai privim lucrurile şi
întâmplările lumeşte - urmând duhului acestei lumi.
97
KONSTANTINV. ZORIN
Logica lumească sau

raţiunea duhovnicească f
Logica lumească se bazează pe raţionalitatea gândirii

omeneşti: analiză, sinteză, deducţii... Spre deosebire de
ea, raţiunea duhovnicească este proprie inimii curăţite şi
luminate de harul dumnezeiesc. Ochii inimii curate văd
nepovestitele căi şi judecăţi ale Domnului, sensul ascuns
al lucrurilor şi întâmplărilor, iară să trebuiască mai întâi
să „punem lucrurile pe căprării” şi apoi să le „aducem la
acelaşi numitor”.
Omul aflat departe de Dumnezeu nu poate să înţe
leagă adevărurile vestite de Sfântul Duh, şi le consideră
nebunie. Potrivit Apostolului Pavel, despre aceasta se ju
decă duhovniceşte - dar omul duhovnicesc toate lejudecă,
pe el însă nu-ljudecă nimeni, căci „cine a cunoscut gândul
Domnului, ca să-L înveţepe E l?”Noi însă avem gândul lui
Hristos (I Cor. 2,14-16).
Am avut prilejul să consult oameni care gândeau ex
clusiv în categorii materiale: în categoriile conturilor din
bancă şi relaţiilor, faptelor dovedite ştiinţific etc. Până şi
simpla menţionare a celor duhovniceşti le stârnea râsul,
iritarea şi repulsia. Atâta timp cât dau dovadă de înţele
gere, convorbirea se leagă; cum le propun să privească si
tuaţia de pe alte poziţii şi să lămurească cine câtă dreptate
are, stârnesc în ei o furtună de emoţii, de la autojustificare
şi agresivitate la închidere în sine şi descurajare. Omul îşi
pierde interesul, devine distant sau bătăios.
Orice argumente duhovniceşti sunt respinse prin tăce
re sau prin replici de genul: „Astea sunt vorbe goale, hai
98
deţi să discutăm mai la obiect”; „Eu nu cred în supranatu

ral”; „Vinovaţi sunt alţii, şi prin urmare nu văd ce sens are
să discutăm în ce scop mi-a fost dat să trec prin asta”; „Nu
înţeleg despre ce e vorba”.
Dacă interlocutorul cârteşte: „Unde Se uita Dumnezeu
atunci?! De ce nu m-a apărat şi nu m-a prevenit că o să se
întâmple o nenorocire?” nu va găsi şi nu va accepta imedi
at răspunsul. Trebuie mai întâi să se liniştească. Atunci va
apărea şansa de a afla din ce cauză Domnul a găsit de cuvi
inţă să altereze atât de dur (sau brusc, dureros, ireversibil)
ordinea obişnuită a vieţii: relaţiile stabilite, starea de sănă
tate, situaţia financiară, reputaţia socială etc.
Adeseori e pusă întrebarea: „Pentru ce s-a abătut ne
cazul asupra mea?” Din păcate, asta simplifică excesiv
problema şi, în esenţă, ne abate în planul juridic, legalist.
Mult mai productiv e să reflectăm cum de şi în ce scop s-a
abătut necazul asupra noastră. întrebarea: „De ce?” pri
veşte mecanismele şi căile apariţiei lui, iar „In ce scop?” -
ţelurile şi menirile lui. Dacă răspunsurile la aceste eterne
întrebări sunt constructive, este mai uşor să ne dăm seama
de sarcina pe care ne-a dat-o Domnul. Rezultatul cel mai
remarcabil al acestei conştientizări este curăţirea, vindeca
rea şi transfigurarea duhovnicească.
Un exemplu remarcabil în acest sens citim la stareţul
Paisie Aghioritul. Alături de o mănăstire trăia o văduvă,
care de ani de zile mergea la cimitir şi se tânguia la ne
sfârşit. Soţul ei fusese omorât de fascişti, iar fiica murise
la vârsta de 19 ani din cauza unei boli de inimă. Neferici
ta rămăsese singură pe lume. Dând frâu liber durerii, ea se
lovea cu capul de lespedea de mormânt şi tulbura lumea
99
KONSTANTIN V. ZORIN
dimprejur cu strigătele ei. Oameni miloşi o duceau acasă,

dar ea se întorcea.
Aprecierea exterioară, superficială a acestor nenorociri
dă naştere mâniei şi cârtirii: „Ce nebunie! Ce nedrepta
te! De ce a îngăduit Dumnezeu aşa ceva? Ce cruzime!” Şi
femeia zdrobită de amărăciune, fiind departe de Biserică,
gândea tocmai aşa: lumeşte.
Odată, părintele Paisie s-a dus la cimitir şi a ascultat-o
pe văduva nemângâiată. Aceasta se plângea de soartă şi
dădea vina pe Dumnezeu. După ce femeia şi-a vărsat ofili,
părintele a zis: „Pe soţul tău l-am cunoscut. A fost un om
foarte bun, a murit luptându-se pentru patrie, îndepli
nind o datorie sacră. Dumnezeu nu va fi nedrept cu el.
După moartea soţului tău, Dumnezeu ţi-a lăsat fiica vre
me de câţiva ani; aceasta a trăit cu tine, şi ai avut o anumi
tă mângâiere. Pe urmă, Dumnezeu, văzând totuşi că fata
s-ar fi abătut, poate, de la calea dreaptă, a luat-o de aici în
buna aşezare sufletească în care se afla. £1 a făcut asta ca să
o mântuiască.”
Stareţul a întrebat: „La ce te gândeşti acum? Iubeşti lu
mea?” „Nu vreau să văd pe nimeni şi nimic!”, a răspuns vă
duva. „Iată, a explicat străvăzătorul, lumea a murit şi pen
tru tine. Durerea te ajută, şi nimic lumesc nu te interesea
ză. Astfel, foarte curând veţi fi cu toţii împreună în Rai.
Pe cine a mai cinstit Dumnezeu cum te-a cinstit pe tine?
înţelegi asta?”
După această convorbire, nefericita a încetat să mai ţipe
şi să se mai tânguiască la cimitir. îndată ce şi-a dat seama de
înţelesul cel mai profund al vieţii şi a priceput lucrările tai
nice ale Proniei, s-a liniştit. Necredinţa în Dumnezeu şi în
100
viaţa veşnică ne lipsesc de mângâierea şi tihna adevărată.

Chinuindu-ne, nu-i vom aduce vreun folos răposatului.
După părerea stareţului Paisie, „câteodată încercările
prin care trecem sunt nişte antibiotice pe care Dumnezeu
le dă spre vindecarea sufletului”. Omul primeşte „după
ceafa”, şi inima lui se îmblânzeşte. Bineînţeles, Domnul
ştie şi fără să trimită încercări în ce stare se află fiecare -
dar întrucât noi nu ştim, îngăduie să trecem prin ele ca să
ne cunoaştem pe noi înşine, să ne descoperim patimile as
cunse şi „să nu avem pretenţii exagerate în Ziua Judecăţii”,
deoarece chiar dacă Dumnezeu ar închide ochii în ce pri
veşte patimile noastre şi ne-ar lua în Rai aşa cum suntem,
şi acolo am ridica valuri de indignare şi de nemulţumire.
De aceea, Domnul îi îngăduie diavolului să scuture din
noi prin ispite praful patimilor, şi prin necazuri sufletul
se smereşte şi se curăţeşte - „iar după aceea Dumnezeu ne
umple de harul Său”.
Toată povara ta îm i aparţine
La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, pe data

de 19 februarie 1940, după o boală scurtă, dar grea, a plecat
lin la Domnul Serioja Stark, în vârstă de 10 ani. Cine a ci
tit, fară să-l cunoască, necrologul din ziar, se gândea: „Sără
cuţul, încă atât de mic!” Cei care-1 cunoşteau personal erau
sincer nedumeriţi: „Cum? Fiul acelui preot tânăr, băiatul
vesel şi sănătos, cu ochi strălucitori? Ce păcat!”
EI îşi dădea seama că moare, şi se ducea de aici cu încre
dere copilărească în Dumnezeu, cu rugăciunea pe buze şi
101
KONSTANTIN V. ZORIN
cu crucea în mâini. Medicii din spitalul francez recunoş

teau: „Dacă acest copil ar fi ca ceilalţi, am mai putea trage
speranţe - dar vedeţi şi singuri că e un înger... Iar a-i ţine
pe îngeri pe pământ nu stă în puterile noastre!”
Serioja a fost îngropat în a patra zi după moartea sa. In
pofida cumplitei boli şi a complicaţiilor purulente, de pe
chipul său dispăruse orice urmă de suferinţă. Feţişoara lui
era luminată şi limpede.
Părintele Sofronie Saharov, ucenicul Sfântului Silu-
an Athonitul, care era pe atunci ieromonah, le-a trimis
soţilor Stark o scrisoare în care spunea următoarele: „In
puţinii ani ai vieţii sale, fericitul băieţel a «împlinit ani
mulţi». Domnul l-a răpit, ca să nu-1 biruiască răutatea lu
mii. Nu-mi vine să vă exprim condoleanţe, ci să mă bucur
împreună cu dumneavoastră... A-l jeli este un păcat înain
tea lui Dumnezeu şi o întristare pentru el... El a ajuns în
împărăţia cea luminată, pe care fie ca Dumnezeu să ne-o
dea tuturor!”
Noi nu ştim cum s-ar fi desfăşurat destinul tânărului
nevoitor dacă ar fi rămas pe pământ. Potrivit mărturiei
credincioşilor ortodocşi, rugăciunea pentru odihnirea su
fletului fericitului Serghie este foarte harică. Fără îndoia
lă, el mijloceşte înaintea Domnului Dumnezeu pentru cei
care îi cer ajutorul.
Iată nişte cuvinte uimitoare, care omului cu adevărat
credincios îi par ca ieşite din gura lui Dumnezeu:
„Copilul M eu! Când ţi-este tare greu,

Când simţi că să trăieşti nu ai putere,
Când rugăciunea pare plicticoasă,
Tu roagă-te cu râvnă, cu durere!
102
M ăcar în şoaptă roagă-te, şi Eu

O să te-aud de parcă ai trâmbiţa;
Eu toate ştiu, te văd la oricepas
Şi-o să te-ajutpe loc când vei chema.
De-unfir de păr atârnă izbăvirea

De-amare lacrimi şi de apăsare,
Şi de dezamăgiri, şi de îndoială:
Să nu-l rupi prin tăceri vătămătoare!
Eu simt cum suferinţa te sfâşie,

Cum poate biata-ţi inimă să doară...
Copilul M eu! Opreşte-te! Ajunge!
A M ea este întreaga ta povară!”
( mtor anonim)
Eu cunosc personal familia monahiei Nina Vasilcen-

ko, autoarea cărţii Treci Iordanul. După căderea comunis
mului, când oameni fără scrupule au început să scoată în
mod ilegal din ţară obiecte de artă veche, fiul ei, Mihail,
făcea excelente copii după icoane vechi. Câteodată se îm
băta şi rămânea în urmă cu lucrul. Nevrând să piardă din
câştig, clientul l-a „scăpat” de alcool... facându-1 depen
dent de heroină - dar după însufleţirea şi avântul create
în mod artificial, a început declinul. Mihail a încetat să
se mai ducă la arhimandritul Chirii Pavlov (unul dintre
cei mai cunoscuţi duhovnici ai Rusiei - n.tr.) şi aproape
că nu se mai ducea deloc la biserică. Fiii mai mari au ple
cat de acasă, iar mama i-a luat pe cei mai mici şi s-a aciuat
pe lângă Biserica Sfinţilor Cosma şi Damian din Mosco
103
KONSTANTIN V. ZORIN
va. Au trecut ani de lacrimi şi rugăciuni, de deznădejde şi

de nădejde...
Şi iată că într-o bună zi vine Mihail, posomorât şi zdro
bit: „Mama, du-mă la părintele Chirii!” După o îndelun
gă convorbire cu părintele, parcă a înviat: împreună cu so
ţia sa, a început să lucreze la o biserică aflată în renovare,
lua parte la Taine. S-au întors şi copiii. Familia a renăscut
din cenuşă.
Narcomania nu-1 lasă însă pe om atât de uşor din ghea
re. Mihail a început să tânjească, să se teamă, să slăbească...
„Mama, tare nu vreau să merg acolo, a arătat odată cu capul
spre stradă. Aici, în biserică, e linişte, pe când acolo... mi-e fri
că. Mă trage spre trecut. Mămico...” - şi a început să plângă.
După ce s-a rugat cu osârdie, plecându-şi genunchii
înaintea icoanei Mântuitorului, mama i-a citit fiului viaţa
Fericitei Matrona din Moscova. Mişcat până în adâncul
sufletului, Mihail s-a dus neîntârziat la mormântul ei.
El povestea apoi: „Pe cruce atârna fotografia Matro-
nuşkăi. Mă uitam la ea şi repetam: «Matronuşka, izbă-
veşte-mă! Matronuşka, ajută-mă, nu mă lăsa să mă întorc
la faptele din trecut!» - şi deodată am simţit că aerul s-a
oprit. A încremenit. Totul a încremenit. Am căzut în ge
nunchi şi mi-am înfundat fruntea în nisip. Plângeam şi
mă rugam: «Ajută-mă, izbăveşte-mă!» Părea că lacrimi
le trec prin nisip şi picură pe mormântul ei - şi atunci am
auzit un glas lin: «M ihail, eu o să te ajut! Numai că o să
fie tare înfricoşător.» Plângeam deja în hohote, şi săru
tam, sărutam nisipul ud de lacrimi: «N -are decât să fie,
Matronuşka! Mă învoiesc la orice, numai să nu mă întorc
la faptele din trecu t!»”
104
Asta s-a întâmplat pe 20 iulie 1994. în ziua următoa

re, Mihail a primit binecuvântare să facă cerere pentru a fi
primit ca iconar în clerul bisericii. El s-a bucurat sincer; se
arunca să ajute pe toată lumea, cerea de la toţi iertare - iar
în a treia zi inima şubrezită de droguri s-a oprit...
După ce s-a terminat prohodirea, în cimitir a început să
plouă cu găleata, şi în cer s-a întins un curcubeu splendid,
„împreună cu nepotul Dania, îşi amintea monahia Nina,
stăteam lângă sicriu în biserica cimitirului şi priveam chi
pul drag, care devenise atât de liniştit şi de frumos... Şi de
odată... Eu şi Dania ne-am uitat unul la celălalt.
- Bunico, vezi ? Tata zâmbeşte. Vezi ?
- Văd, Dania. Taci!
Şi tăcem. Şi mă gândesc:
- Fiule, tu nu ai biruit, nu... Dar ai înţeles neputinţa
omului şi ai cerut ocrotire de la Hristos. Ai făcut alege
rea, învoindu-te: «N-are decât să fie înfricoşător!» - şi
Matronuşka a primit lepădarea ta de păcatele trecute şi nu
te-a lăsat să te întorci la grozăvia narcomaniei. Dormi...
Dormi în pace, pătimitorul meu curat!
Am închis ochii, nemaiputându-mi stăpâni lacrimile...
După aceea, am ridicat capul şi, fară să deschid ochii, am
văzut departe cerul albastru, la care se ridica încet un fru
mos cocor alb...”
Domnul ia sufletul în momentul când acesta se află în
starea cea mai potrivită pentru împărăţia cerurilor. „Re
colta” e grăbită dacă la orizont sunt nenorociri cumplite,
care pot vătăma sau chiar schilodi temelia lăuntrică.
Oamenilor întristaţi pentru cei dragi le va fi foarte de
folos să citească biografii de persoane puternice, pe care
105
KONSTANTIN V. ZORIN
restriştile vieţii nu le-au frânt. Este vorba în primul rând

de sfinţi şi nevoitori. Să învăţăm de la aceştia cum să învin
gem feluritele ispite şi încercări!
Să reflectăm la cuvintele arhimandritului Ioan Kresti-
ankin: „Pentru omul cufundat în viaţa desfrânată şi egois
tă, războiul poate fi singurul mijloc de deşteptare. Tocmai
acesta este rostul pentru care Pronia dumnezeiască îngă
duie războiul: ca să-l desprindă pe om de viaţa meschină,
iubitoare de sine, de iadul pofiei şi plăcerilor, aducându-1
la fiinţarea autentică.”
Puterea întrebării
Tamara Florenskaia, psiholog ortodox cu multă expe

rienţă, reproduce dialogul pe care l-a purtat cu o fată dez
nădăjduită. Aceasta era hărţuită de un vecin bolnav psi
hic, care dorea să se mărite cu el şi îi teroriza întreaga fa
milie. Nici miliţia, nici dispensarul psihiatric nu i-au fost
de vreun ajutor: nebunul era în mod periodic spitalizat,
apoi externat. Cum să scape de primejdie?
Dând dovadă de sinceră compasiune faţă de interlo
cutoarea sa, psihologul s-a convins că situaţia externă nu
poate fi schimbată. Povestirea despre o fată cu o soartă şi
mai grea reduce întrucâtva intensitatea zbuciumului paci
entei, şi începe un dialog despre posibilitatea unei alte
atitudini faţă de încercările şi problemele vieţii.
Noi nu ştim pentru ce anume avem parte de o soartă
sau alta, spune psihologul, dar viaţa nu ne pune întâmplă
tor în situaţia în care ne pune. Viaţa fiecăruia are propria
106
DACA puterile sun t pe sfârşite
logică, propria calc (v. anexele I, IV-VI). Dacă omul dă do

vadă de bărbăţie şi de răbdare, asta îi serveşte drept şcoală
a creşterii duhovniceşti. Interlocutoarea ascultă cu atenţie
şi acceptă în mod sincer cuvintele despre creşterea duhov
nicească. Ea înţelege: situaţia dată este un „test de solidi
tate”, şi este de acord să-şi poarte crucea. Acum, glasul fe
tei sună deja liniştit şi ferm.
în jurnalele de pe Internet oamenii le împărtăşesc ade
sea celorlalţi propriile frământări şi propria experienţă
amară. Odată am citit o istorie autobiografică, plină de
învăţăminte, a unui bărbat neîmbisericit. Din consideren
te etice, aici i-am schimbat numele.
Una dintre zilele însorite de vară a devenit crucială
pentru familia lui Andrei: doctorii i-au comunicat că bă
ieţelul lui, în vârstă de 3 ani, suferă de o boală psihică gra
vă. Şoc! Lacrimi! Lipsă de înţelegere şi teamă în faţa diag
nosticului. Prognostice tulburi şi descurajare. Informaţii
fragmentare despre alţi copii invalizi. Cine va ajuta? Cum
se poate trata aşa ceva?
De-a lungul unui an şi jumătate s-au schimbat multe
lucruri. S-au pierdut mult timp, mulţi bani şi multe forţe.
Familia lui Andrei a trecut prin cuptorul ispitelor - şi iată
că el a început să-şi pună întrebări: „Ce mi-a dat puteri să
merg cu copilul pe la toţi specialiştii, ce mi-a ferit familia
de destrămare şi m-a împiedicat să mă închid în mine, să
devin alcoolic?
întrebarea principală este: „In ce scop a venit situaţia
aceasta în viaţa mea?” Ea se deosebeşte izbitor de între
barea: „De ce mi s-a întâmplat asta tocmai mie?” Andrei
şi-a pus şi această ultimă întrebare, dar numai la începutul
107
K O N ST A N T IN V. Z O RIN
căii. Ea nu-i sporea câtuşi de puţin forţele, ci, dimpotrivă,

îl apăsa şi-l băga în depresie. Intre cele două întrebări este
o adevărată prăpastie. Judecaţi şi singuri.
1. „De ce mi s-a întâmplat asta tocmai mie (fiului meu,
familiei mele)?” Variantele de răspuns: gene defectuoase;
lipsa unui mediu confortabil atunci când soţia era gravi
dă; traumă suferită de copil la naştere; greşeli în educaţie;
ajutorul specialiştilor a fost solicitat tardiv; probleme fi
nanciare; pur şi simplu ghinion!
Simţiţi cât „optimism”? Vă trage inima să mai faceţi
ceva? Andrei ar fi vrut să zacă şi să jelească pentru sine în
suşi şi pentru fiul său. Câteodată aşa se şi întâmpla.
2. „în ce scop a venit situaţia asta în viaţa mea?” Vari
antele de răspuns: ceva nu merge aşa cum trebuie în fami
lia noastră şi
5
necesită schimbat; aceasta e o lecţie,
>
şi dacă o
7T
s-o înţelegem ne va fi mai bine; aceasta ne e soarta, şi alta

nu poate fi; pentru a accepta viaţa în toată diversitatea ei;
pentru a ne compara nu pe noi înşine cu ceilalţi, ci pre
zentul nostru cu trecutul nostru; ca să încetăm să cârtim
şi să căutăm vinovaţi (Dumnezeu, statul, cei din jur etc.).
Din a doua întrebare: „In ce scop a venit situaţia asta
în viaţa mea?” luau naştere concluzii pozitive. împreună
cu soţia sa, Andrei a făcut eforturi pentru a rezolva pro
blemele existente. S-au găsit specialişti de calitate (neuro-
patologi, logopezi, psihologi, pedagogi), familia a devenit
mai unită, s-au întărit relaţiile cu părinţii ş.a.m.d. Principa
lul este însă că starea copilului a început să se amelioreze.
Mai mult decât atât, li s-a născut un al doilea copil -
sănătos. Este greu de crezut că soţii s-ar fi încumetat la un
pas atât de serios dacă ar fi devenit obsedaţi de prima în-
108
trebare: „De ce?..” - fiindcă totul mergea pe dos·: tragedia

întâiului-născut invalid, lipsa unui apartament propriu, a
ajutorului din partea bunicilor ş.a.m.d.
Aşadar, întrebările corect puse fac lumină în situa
ţiile dificile: „In ce scop a venit asta în viaţa mea? Ce îmi
dă asta în momentul de faţă? Care va fi rezultatul dacă
voi începe să acţionez? Ce se va întâmpla în consecinţă?”
Punerea corectă a întrebărilor este un stimul excelent nu
pentru a refuza să dai piept cu problemele, ci pentru a le
rezolva. După cum se ştie, „lucrul bine început e pe jumă
tate făcut”, şi „cine nu vrea caută motive, iar cine vrea ca
ută posibilităţi”.
Bolile, neprietenii, nereuşitele şi înfrângerile noastre
sunt un fel de oglindă. Privind în ea, vom înţelege cine
suntem, ce lecţii ne dă viaţa încercând să ne îndrepte, ce
situaţii se repetă şi se agravează, ce anume neglijăm.
Şi mie mi s-au întâmplat lucruri care cereau reanali-
zarea situaţiei. Eu percep procesul de creaţie ca pe o „gra
viditate”, deoarece maturizarea ideilor şi finisarea textu
lui seamănă cu purtarea în pântece a pruncului şi naşte
rea lui.
Cartea Sănătate Ja ră magie. Un medic ortodox le răs
punde cititorilor nu reuşea deloc să se „nască”. Paginarea,
coperta erau „în gestaţie”, însă Pronia lui Dumnezeu a
oprit cu autoritate „naşterea”. Aveam impresia că nu căr
ticica e vinovată, că nu ea este blocată, ci eu nu reuşesc să
„nasc odrasla”. Să „avortez”, adică să renunţ la publicare,
nu voiam absolut deloc. Eram epuizat de tot. Câte geme
te şi reproşuri n-a auzit Cerul din partea mea! Compor
tamentul meu a fost lipsit de orice smerenie - dar iată că,
109
KONSTANTIN V. ZORIN
după ce m-am plâns din nou Fericitei Matronuşka, m-am

întâlnit cu stareţul Ilie Nozdrev de la Optina. Acesta mer
gea pe stradă şi, din fericire, drumurile noastre s-au inter
sectat. M-am folosit imediat de prilej ca să-i împărtăşesc
necazul meu, şi am auzit răspunsul: „înseamnă că Dom
nul vrea să-ţi spună ceva.” Am zis repede: „Ce?” „Eu nu
sunt ghicitoare! - a răspuns stareţul. Roagă-te!”
Şi, într-adevăr, mulţumită mijlocirii sfinţilor şi rugă
ciunii noastre comune s-a descoperit pricina pentru care
Dumnezeu îngăduise aceasta. Am fost nevoit să mă po
căiesc pentru cuvinte şi gânduri de acum zece ani, pe care
nici nu le socoteam păcate. Crezusem că am dreptate! Şi
cât de îndelung a răbdat Dumnezeu ca „smochinul nero
ditor” să aducă roade de pocăinţă! Din păcate, roadele nu
s-au pârguit la timp, şi „recolta” a trebuit stimulată. De
asta s-a şi întâmplat tot buclucul.
încă un detaliu curios. înainte de publicarea cărţii Sănă
tateJară magie apăruse cartea Ghimpele din trup. Denumi
rea părţii principale a cărţii este luată din stihul psalmului
lui David: Pentru ce, Doamne, stai departe? (Ps. 9,21). Aşa
am căzut şi eu în plasă: este uşor să dai sfaturi altora! „Neca
zul altuia îl iau cu mâna, dar cu al meu nu ştiu ce să fac.”
Consultându-mi pacienţii, adeseori le spun: „Vă plân
geţi că soarta este nedreaptă. Aţi fost necăjiţi (sau nedrep
tăţiţi, dezamăgiţi, înşelaţi - fiecare cu necazul său). Acum
să încercăm să facem lumină: în ce scop v-a fost trimisă
această situaţie, ce anume vrea să vă spună Domnul?” O
asemenea întorsătură a discuţiei este deosebit de folosi
toare atunci când amărăciunea l-a orbit pe om şi acesta
nu mai ţine seama de nimic altceva. Comutându-i atenţia
110
asupra acelor straturi ale vieţii cărora de obicei nu le dăm

atenţie, trezim gândirea.
împovăraţi de sarcina acumulată ani şi ani în şir a ran-
chiunilor, neliniştilor, fricilor şi îndoielilor, oamenii s-au
obişnuit să gândească în categorii negative, programân-
du-se, parcă, pentru a păţi lucruri rele.
Iată un exemplu caracteristic de gândire neconstructi
vă. Un fiu îşi necăjeşte mama. La întrebarea: „Pentru ce să
ţineţi supărare?” auzim: „Pentru că bea, mă jigneşte şi tră
ieşte pe spinarea mea.” întrebarea e însă „pentru ce”, adică
„în ce scop”, nu „de ce”. In cele din urmă, femeia precizea
ză: „Ca fiul meu să nu mă mai necăjească.” Acum să for
mulăm la modul pozitiv: „Pentru ca fiul meu să-şi schim
be comportamentul şi să trăim în bună înţelegere.” Dar
ţinând supărare poţi, oare, atinge acest scop?
Să zicem că în ultimii patru ani v-aţi pierdut de trei ori
locul de muncă. Poate că trebuie schimbat genul de acti
vitate, să vă dedicaţi unei munci care vă trezeşte un interes
real şi vă impulsionează? Ori poate că vă chinuie singură
tatea, lipsa prietenilor devotaţi ? Nu credeţi că acesta este
un semnal, care vă spune: „Fiţi mai simpli în purtare, şi
ceilalţi vor fi atraşi de voi”?
Aşadar, ne supunem felului nostru de a gândi, deşi de
obicei nu suntem selectivi în privinţa gândurilor care ne
vin. Din gândurile bune ia naştere tot ce-i bun, din gân
durile rele - tot ce-i rău. Gândul mincinos poate arunca
în iad, fiindcă este întotdeauna ajutat de duhul întunecat
şi viclean. Gândul seamănă cu cârma unei nave: de aceas
tă mică piesă depind direcţia şi în mare măsură soarta în
tregului vas.
111
K O N ST A N T IN V. Z O RIN
Sfântul Ignatie Briancianinov rezumă: „Este nevoie

de sforţări statornice, de luptă cu noi înşine, ca să ieşim
din această cumplită prăpastie întunecată, şi de răbdare,
ca să îndurăm cu mărime de suflet toate furtunile nevăzu
te prin care trece sufletul. Nimeni nu ne pune în atâta pri
mejdie cum ne punem noi înşine.”
CAPITOLUL IX
Circuitul binelui în natură
în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cunos

cutul psiholog şi psihiatru austriac Viktor Frankl a ajuns
într-un lagăr de concentrare german. Foame, înjosiri, bă
tăi, grozăvii... Dar savantul voia să trăiască. El a descope
rit că se frângeau, deveneau trădători şi denunţători,
înnebuneau, îşi pierdeau chipul omenesc şi îşi puneau
capăt zilelor în prunul rând cei slabi cu duhul.
Cele mai mari şanse de supravieţuire le au nu cei care
se disting printr-o sănătate deosebită şi printr-o minte in
genioasă, ci cei care ştiu pentru ce trăiesc. Dacă deţinuţii
reuşeau să găsească sens în suferinţele lor, aceasta le dă
dea nădejde şi le permitea să reziste până şi în situaţiile
cele mai dezastruoase, mai întunecate. Omul care ştie în
ce scop va suporta orice cum.
Atunci când şansele sunt egale cu zero
V. Frankl afirmă: „Libertatea omenească nu este «li

bertate de», ci «libertate pentru» - pentru a accepta res
113
KONSTANTIN V. ZORIN
ponsabilitatea... In principiu, sinuciderea nu e capabilă să

rezolve nici o problemă... Aruncând piesele de pe tablă,
şahistul încalcă regulile jocului. La fel încalcă regulile vie
ţii şi omul care a încercat să se sinucidă. Regulile jocului
vieţii nu prevăd victoria cu orice preţ; totuşi, ele cer de la
noi luptă neîncetată... Riscul sinuciderii (unui om sănă
tos din punct de vedere psihic - n.a.) depinde nu de forţa
impulsurilor suicidale, ci de reacţia omului la impulsurile
acestea - iar reacţia, la rândul său, depinde de altceva, şi
anume dacă vede sau nu un sens, fie acesta şi dureros, în
păstrarea vieţii sale.”
In anul 1921, cunoscutul misionar Vladimir Marţin-
kovski a văzut pe „podul sinucigaşilor” un tânăr bine îm
brăcat, care, în mod evident, se pregătea să facă ultimul
pas. Propovăduitorul Evangheliei s-a apropiat şi a pus o
întrebare aparent extrem de nepotrivită: „Aveţi bani la
dumneavoastră ?”
S-a pornit o discuţie care a servit drept subiect cânte
cului „Pe pod” al Svedanei Kopîlova:
„Elprivea apa din înălţime,
ŞiJară voie s-a gârbovit;
Pe pod ardea toate podurile,
Când «Bună seara!» a auzit.
A tresărit, luat pe neaşteptate,

Şi s-a întors în aceeaşi clipă:
Un necunoscut îi stătea la spate
Şi ceva bani i-a cerut în pripă.
Zăpăcit, a-nceput îndată

Să caute banii prin buzunare
114
Şi, găsind portofelul, ca p e o zdreanţă

L-a dăruit, nefolositoare.
Numai că omul, cu ochii-n lacrimi,

Despre orfani vorbea cu durere
Şi-l ruga să le ducă banii,
Undeva peste stradă, în apropiere.
Şi cel ce dorea cu o clipă-n urmă

Viaţa pe veci să o părăsească
Nici nu ştia cum a fost în stare
Cu ruga blândă să se-nvoiască.
A plecat de-acolo ca într-o ceaţă

Cu mână umedă strângând banii
Şi peticul de hârtie cu-adresa
Unde trăiau orfanii, sărmanii.
Şi, cu cât mergea mai departe,

Viaţa în el revenea.
Pe podul morţii nu se va-ntoarce,
Căci are nevoie de el cineva.”
Când încercăm să ieşim dintr-o mlaştină trebuie să ne

apucăm de ceva solid, de nădejde. A ne scoate pe rând pi
cioarele din smârc este inutil. Care este sprijinul nostru?
Domnul! Ce aşteaptă El de la noi? Credinţă, milostivire,
spirit de sacrificiu!
Faptele bune sunt un punct de sprijin şi un excelent
mijloc de a umple pustietatea lăuntrică ce ne ucide. Dacă
întindem mână de ajutor aproapelui, ne ajută şi pe noi
115
KONSTANTIN V. ZORIN
Domnul. Conştientizarea
» folosului adus si » sentimentul
compasiunii alungă simptomele dureroase născute de cri
zele din viaţa noastră. Cu cât dai mai mult, cu atât pri
meşti mai mult - şi până la sfârşit nu se ştie cine se va în
covoia sub povara crucii şi cine va simţi adevărul cuvinte
lor Mântuitorului: Ju gu l M eu este bun şi sarcina Mea este
uşoara (Mt. 11,30).
In grupele de voluntari ortodocşi viaţa este interesan
tă, există valori autentice, sinceritate şi încredere. Intr-un
colectiv închegat de o idee comună este mai uşor să găseşti
sprijin de nădejde şi pentru tine. Oricum, unii preferă să
facă binele în singurătate, în taină. Aceasta rezultă din na
tura convingerilor lor şi din felul lor de a fi.
Psihologul ortodox Mihail Hasminski îi povestea au
torului acestor rânduri despre un tânăr care avea o muncă
bine plătită, dar se afla în depresie. Soţia îl părăsise pentru
prietenul lui cel mai bun. Zguduit, omul s-a înstrăinat to
tal de prieteni, s-a închis în sine şi s-a apucat de băut. Al
coolul nu l-a scăpat de stres, fiindcă el manifestă propri
etăţi antidepresive doar pentru scurtă vreme, la începu
tul consumului sistematic, iar după o jumătate de an ero
ul nostru era deja alcoolic. Deşi se ducea la serviciu zilnic,
îndeplinindu-şi conştiincios obligaţiile, încetase să mai
vadă vreun sens în activitatea sa şi în câştigarea banilor.
Totuşi, s-a întâmplat o minune. A fost rugat să ajute fi
nanciar nişte oameni bolnavi. A reacţionat pozitiv - ce-i
drept, fară prea mult chef. S-a interesat însă pe ce s-au dus
banii lui. Apreciind situaţia, a văzut subit şi sensul muncii
sale. A vrut să ajute mai departe, şi în acest scop şi-a găsit
încă un serviciu. S-a dovedit că acesta este incompatibil
116
cu alcoolismul, şi iată că în acest fel obişnuinţa de a bea a

rămas în trecut.
Totuşi, nici milostenia nu a fost suficientă pentru vinde
care. Simţind necesitatea, s-a eliberat de deprimare şi de be
ţii, s-a căsătorit şi a devenit tată al unei familii armonioase.
De veţi ieşi din casa mohorâţi...
Oftăm şi gemem: „Nimeni nu vine să mă vadă, nimeni

nu mă iubeşte, nimeni nu se interesează de mine!” Dar
ce, oamenii sunt datori să ne distreze pe noi, cei pasivi şi
indiferenţi ?
Maica Tereza convingea prin propriul exemplu: „In
loc să staţi într-un colţ, ocupându-vă cu autocanibalizarea
şi aşteptând atenţie de la ceilalţi, faceţi voi înşivă primul
pas: mergeţi la oameni... Deveniţi necesari, şi ei vor veni
la voi! Uitaţi-vă la trandafirul ce înfloreşte. El răspândeşte
parfum, şi toţi sunt atraşi de el: şi albinele, şi fluturii. Toţi
vor să respire mireasma lui - şi asta fiindcă s-a deschis. De
ce rămâneţi închişi şi nu răspândiţi mireasmă?”
Există următoarea anecdotă. Porcul s-a plâns vacii:
„Oamenii vorbesc mereu de bunătatea ta şi de ochii tăi
blânzi. Sigur, tu le dai lapte şi unt, dar eu le dau mai mult:
cârnaţi, şuncă, şniţele, şorici, păr pentru periuţe de dinţi;
îmi fierb până şi picioarele! Şi totuşi, nimeni nu mă iu
beşte. De ce?” Vaca, după ce a tăcut o vreme, i-a răspuns:
„Probabil fiindcă eu dau totul încă din timpul vieţii.”
Mi-a plăcut povestirea „Circuitul binelui în natură” a
unui autor contemporan. Unei tinere i-a înflorit cactusul.
117
KONSTANTIN V. ZORIN
De patru ani stătea pe pervaz posomorât şi „nebărbierit”

dar uite că pe neaşteptate a făcut un asemenea cadou!
Cufundată în cugetarea la cactus, femeia a călcat pe pi
cior în metrou un bărbat cu înfăţişare mohorâtă, dar nu a
reacţionat cu enervare când acesta i-a făcut observaţie (de
pildă, „dacă sunteţi atât de delicat trebuia să mergeţi cu
taxiul”), ci i-a zâmbit: „Pentru numele Domnului, nu vă
supăraţi: n-am avut de ce să mă ţin. Dacă vreţi, călcaţi-mă
şi dumneavoastră pe picior, şi o să fim chit.”
Bărbatul a înghiţit ceea ce îi stătea pe limbă, a coborât
liniştit la staţia unde trebuia să coboare şi n-a ocărât-o pe
vânzătoarea de la chioşcul de ziare, care-i dăduse greşit re
stul: „Nu-i nimic grav, mai număraţi o dată. Nici eu nu sunt
azi prea tare la socotit” - iar vânzătoarea, îmbunată vizibil,
nu s-a apucat să dea la scădere presa nevândută, ci i-a dăru
it unui bătrân două reviste şi un teanc de ziare. Acestuia îi
plăcea foarte mult să citească, dar cumpăra ziare mai iefti
ne. El a plecat acasă mulţumit, cu vraful de ziare sub braţ,
şi când a întâlnit-o pe vecina de la etajul de sus nu i-a fă
cut scandal ca de obicei („copilul dumneavoastră sare prin
casă ca un cal, de ce nu-1 educaţi cum trebuie?”), ci a excla
mat: „Ce a crescut fiica dumneavoastră! Nu-mi dau seama
cu cine seamănă mai mult: cu dumneavoastră sau cu soţul?
O să fie o frumuseţe, credeţi-mă, am ochiul format!”
Iar vecina şi-a dus copilul la grădiniţă, după care a dat
fuga la serviciu, la policlinică, unde n-a certat-o pe femeia
zăpăcită care se înscrisese pentru consult la neuropatolog
pentru ieri, dar a venit astăzi: „Lăsaţi, nu vă necăjiţi, şi eu
mai uit! Staţi puţin, că mă duc să-l întreb pe doctor dacă
vă primeşte.” Iar femeia, la rândul său, n-a început să ame
118
ninţe cu reclamaţii în toate instanţele, inclusiv tribunalul

de la Strasbourg, pretinzând să i se prescrie medicamen-
tul-minune care nu a fost încă inventat, ci şi-a cerut scuze:
„Să ştiţi că nu m-am prostit de tot, înţeleg că bătrâneţea
nu se vindecă. Să mă iertaţi, domnule doctor, că v-am fă
cut capul calendar! Vin la dumneavoastră ca la serviciu.”
Iar doctorul s-a dus seara acasă. Pe drum i s-a făcut milă
de băbuţă, s-a gândit: „Uite-aşa trece viaţa pe lângă noi”, şi
pe neaşteptate i-a cumpărat soţiei un bucheţel de flori şi
un tort. „Ce ne tot ciondănim mereu, parcă suntem copii!
- i-a zis, sărutând-o şi îmbrăţişând-o. Uite, ţi-am cumpă
rat un tort, numai că am pus din greşeală mapa pe el. Dar
nu-i nimic, asta nu influenţează calităţile gustative! Şi
flori ţi-am cumpărat - ce-i drept, şi pe ele le-am cam tur
tit cu mapa, s-au şifonat. Poate o să se învioreze.”
„O să se învioreze! - a zis cu încredere soţia. Le reani
măm noi. Imaginează-ţi: astăzi când m-am trezit, m-am
uitat - şi ce crezi? A înflorit cactusul! Vezi?”
Bună povestire! Omul bun te şi învaţă să faci binele -
şi asta fără cicăleală! îmi amintesc versurile simple ale cân
tăreţului rus Serghei Trofimov.
„Eu oamenilor sunt deprins să le zâmbesc,

Ca şi cum ne-am cunoaşte de ani mii,
Căcifericirea e ca tortul de pe masă:
Nimeni nu-lpoate singur dovedi.
Eu oamenilor sunt deprins să le zâmbesc,

Şi sunt convins că negreşit aşa vafi:
în ceasulgreu, când întristarea arde,
Şi mie cineva îmi va zâmbi”
119
KONSTANTIN V. ZORIN
Cine cade prim ul îngroapă?
Sfântul Nicolae Velimirovici povestea istoria unui bă

can pe care îl furau la nesfârşit băieţii de prăvălie. £1 îi înlo
cuia cu alţii, care aveau recomandări excelente, dar şi ace
ia se dovedeau a fi hoţi. Câteodată, îl apuca turbarea sau
deznădejdea, şi se plângea la nesfârşit prietenilor negus
tori. Nimeni nu putea să-i dea un sfat potrivit, toţi dădeau
din umeri: „Păi ce să-i faci, aşa sunt oamenii de acum!”
In cele din urmă, Domnul i-a trimis băcanului un sfă
tuitor adevărat. In oraş au venit nişte călugări ruşi ca să
strângă danii pentru mănăstirea lor. Au intrat în magazin,
şi omul nostru a început să se plângă de băieţii de prăvălie
cu nărav rău. Un călugăr bătrân l-a privit cu luare-aminte:
„Este izbăvire, şi ea se află în tine însuţi! Cu ce măsură mă-
sori cumpărătorilor tăi? Dă-le peste măsură, întotdeauna
peste măsură, şi atunci nu vei mai fi furat!”
Negustorul a fost luat pe nepusă masă: nimeni nu-i dă
duse până atunci de înţeles că e furat deoarece şi el fură. îi
înşela la cântar pe cumpărători, iar angajaţii îl furau pe el!
De atunci a început să procedeze ca negustorii din vremea
veche: dădea fiecăruia cu prisos - câteva grame în plus de
orez, de zahăr, de cafea sau de alte alimente. Şi furturile au
încetat! Acum băieţii de prăvălie lucrau cinstit, şi afacerea
a început imediat să meargă bine.
„Tu simţi, conchide sfântul, că bătrânul călugăr ţi-a
deschis ochii ca să vezi adevărul, şi s-a pogorât asupra ta
binecuvântarea lui Dumnezeu - şi acum, ca un propovă
duitor al Evangheliei, înveţi toată negustorimea.”
Sfântul Nicolae mai povesteşte despre un vecin rău care
le interzicea oamenilor să aducă apă pe cărarea care trecea
120
prin pajiştea lui. Văzând că opreliştea n-are nici un efect,

a pus gard. Oamenii săreau şi peste gard, căci le venea mai
greu să ocolească. Înfuriat, stăpânul pământului a pus o
capcană, acoperind-o cu paie, dar în capcană a picat chiar
fiica lui, rămânând invalidă pe toată viaţa. Disperat, omul
a lăsat liberă calea către izvor. Aşa e judecata lui Dumne
zeu: „A fost rău cu alţii, iar răul a căzut asupra lui.”
Mi-a rămas întipărită în memorie şi povestirea contem
porană „Fiul vândut”. E trist să-ţi critici colegii, dar în me
dicina noastră indiferenţa, venalitatea şi cinismul nu sunt
nicidecum nişte rarităţi. Iar răsplata nu se lasă aşteptată.
Un tânăr se întorcea de la serviciu cu maşina. Deoda
tă, un pieton imprudent se repede pe carosabil. O coliziu
ne puternică, şi sub roţi zace un copil. Şoferului i s-a făcut
negru în faţa ochilor. II duce repede pe băieţel la spital şi îl
imploră pe doctor să-l consulte. Doctorul nu se grăbeşte;
îl cheamă în camera medicilor şi îi scrie pe o hârtie suma
pe care o pretinde pentru serviciile sale, care potrivit legii
sunt gratuite. „Bine, vă aduc banii, dar vă implor, ajutaţi
copilul! Mă întorc cât se poate de repede. Domnule doc
tor, vă rog, moare!” - strigă omul.
Iată că se întoarce cu suma cerută, intrând în secţie ca o
vijelie. S-a dovedit că medicul nici nu se apropiase de bă
ieţel. Acesta zăcea părăsit în camera de gardă. Doar o soră
medicală miloasă încerca să păstreze în el ultimele scântei
de viaţă.
„Să mergem să vedem care-i treaba”, a mormăit leneş şi
fără chef doctorul lipsit de inimă - însă deodată i s-a zu
grăvit pe chip groaza, iar din piept i-a ţâşnit un geamăt de
deznădejde: pe targă murea propriul lui fiu, iar el pierduse
vremea, şi nimeni nu-1 mai putea ajuta pe nefericit!
121
KONSTANTIN V. ZORIN
Toată viaţa dinainte a trecut ca un film prin faţa ochilor

tatălui vinovat. Acesta a încărunţit. De câte ori nu aduse
se acasă bani câştigaţi în mod necinstit, pe care îi smulgea
de la pacienţi în schimbul speranţei de supravieţuire ?! De
câte ori nu profitase de pe urma necazului altora, strân
gând moştenire pentru fiul său?! Şi pentru ce?
Aşadar, înainte de a săpa groapa altuia în gând, şi cu
atât mai mult în mod real, să ţinem cont: primul ajunge în
groapă cel ce o sapă. Cu adevărat, cine sapa groapa altuia
cade singur în ea, şi când cineva rostogoleşte o piatră, aceas
ta se prăvăleşte totpeste el (Pilde 26,27). Precum voiţi să vă
facă vouă oamenii,faceţi-le şi voi asemenea... căci cu ce mă
sură veţi măsura, cu aceeaşi vi se va măsura (Lc. 6,31,38).
Iată nişte versuri grăitoare ale unui autor necunoscut:
„Să nufaci rău, căci ca un bumerang se va întoarce.
Să nu scuipi înfântână, căci o să bei din ea.
Să nu-ljigneşti pe cel mai mic ca tine -
Dacă va trebui cândva să-i ceri ceva?
Să nu-ţi trădezi prietenii, că-i pierzi,

Şi dacă-i pierzi pe cei iubiţi nu-i mai recapeţi.
Să nu te minţi pe tine însuţi: o să vezi
Căprin minciună singur te trădeziF
Mi-a căzut odată sub ochi o parabolă contemporană,
într-una din variantele căreia se întrevăd motive creştine
- fiindcă principalul constă nu în detalii, nu în personaje,
nu în subiect, ci în sensul moral. Alegoria nu trebuie în
ţeleasă
t literal.
Un om - să-l numim Maxim - nutrea trei vise ambiţi
oase: să aibă o muncă bine plătită, să se însoare cu o feme
ie frumoasă şi să devină celebru în toată lumea.
122
Odată, pe o iarnă geroasă, Maxim se grăbea să ajungă

la sediul unei firme importante, pentru un interviu. De
odată, chiar în faţa lui a căzut un bărbat în vârstă. Maxim
s-a gândit că cel mai probabil e vreun beţiv, şi nu l-a ajutat
să se ridice. La întâlnirea programată nu a întârziat, dar
interviul a eşuat şi funcţia pe care o dorea nu i-a revenit.
Altădată, într-o seară de vară, Maxim se plimba prin
oraş. Văzând o trupă de artişti de stradă, s-a oprit ca să se
delecteze de priveliştea veselă, pasionantă. După ce s-a ter
minat spectacolul au răsunat aplauze, şi mulţimea a înce
put să se împrăştie. Şi Maxim a dat să plece, dar cineva i-a
atins cu sfială umărul. Eroina principală a spectacolului, o
artistă bătrână, a început să-l întrebe dacă i-a plăcut spec
tacolul, dacă a fost mulţumit de jocul actorilor. Maxim n-a
vrut să discute cu ea, ci i-a întors spatele cu dezgust.
In fine, într-o seară ploioasă Maxim se grăbea acasă de
la ziua de naştere a unui prieten. Obosit, visa la o baie par
fumată, la aşternutul cald şi confortabil. Deodată, a auzit
tânguiri înăbuşite: plângea o femeie care stătea pe bancă
lângă casa lui. Fără umbrelă. Singură cu durerea ei. A ce
rut ajutor de la Maxim: nu-i trebuia decât cineva care s-o
asculte. Maxim şovăia. In gând vedea baia şi aşternutul, şi
a intrat repede, fară să spună nimic, în scara blocului.
Egoistul a dus o viaţă nefericită şi nimicnică. După
moarte a auzit glasul conştiinţei: „De la tine nu se cereau
decât mâna, ochii şi inima. îţi aduci aminte de omul care
a căzut în iarna aceea, când era polei pe drum? Era direc
torul general al firmei la care voiai să te angajezi. Te aştep
ta o carieră ameţitoare. Tot ce se cerea de la tine era mâna
ta. îţi aduci aminte de bătrâna artistă de stradă care s-a
123
KONSTANTIN V. ZORIN
legat de tine cu întrebările ei? Era de fapt o tânără actri

ţă care s-a îndrăgostit de tine la prima vedere. Vă aştepta
un viitor fericit, copii, dragoste nestinsă. Tot ce se cerea
de la tine erau ochii tăi. îţi aminteşti de femeia care plân
gea lângă scara ta în seara aceea ploioasă? Era o scriitoare
celebră, care trecea printr-o criză familială şi avea foarte
mare nevoie de sprijin. Dacă i-ai fi încălzit sufletul cu vor
be înţelepte de mângâiere, ar fi scris o carte şi ar fi povestit
despre întâmplare. Cartea ar fi devenit cunoscută în toată
lumea, şi pe primele pagini ar fi apărut numele persoanei
care a inspirat-o pe autoare. Tot ce se cerea de la tine era
inima ta, dar tu ai fost neatent şi nepăsător... Fericirea are
chipul unei enigme.”
Tristă parabolă! Câte ocazii pierdem din vina egois
mului nostru, şi cât de mare este plata pentru împietrirea
inimii! Este absurd, se înţelege, să presupunem că pe lu
mea cealaltă vor fi aprobate planurile noastre venale, do
rinţele noastre orgolioase şi ambiţiile noastre samavolni
ce. Domnul nu binecuvântează pofta trupului, pofta ochi
lor şi trufia vieţii (In 2,16). Oricum, vom afla răspunsuri
le la întrebările care ne frământă. Va deveni clar şi felul în
care ar fi decurs viaţa noastră dacă n-am fi păcătuit. Neca
zul este că uşile pocăinţei vor fi atunci închise deja, în ce
ne priveşte, pe veşnicie...
CAPITOLUL X
„Şi văd in ochi băieţi însângeraţi···”
Conştiinţa c o povară grea şi dezavantajoasă în vremea

noastră înnebunită de bunurile materiale. Cinstea şi » de-
cenţa nu sunt acum la modă. Goana după satisfacerea nă
zuinţelor pur pământeşti şi ritmul frenetic al evenimen
telor nu ne lasă să ne venim în fire şi să ne dăm seama de
ceea ce se petrece în jurul nostru şi în noi înşine - iar când
vine vremea bilanţului, inima şi raţiunea suferă o amară
dezamăgire.
Discutând cu studenţii medicinişti la seminarii tema
morţii clinice, atingem şi problema „eului” duhovnicesc
(sufletului nemuritor). Conştiinţa este glasul „eului” lă
untric şi al conştiinţei de sine morale, care ne ajută să fa
cem deosebire între bine şi rău, să simţim şi să ne asumăm
răspunderea pentru noi înşine şi pentru alţii. Ca un baro
metru, conştiinţa arată că în suflet e „vreme rea” şi că ati
tudinea noastră faţă de Dumnezeu, faţă de lumea încon
jurătoare şi faţă de noi înşine e greşită.
125
KONSTANTIN V. ZORIN
A trăifă ră m inciună
Ava Dorotei definea conştiinţa astfel: „Ceva dumne

zeiesc, ca un fel de gând ce are în sine, ca o scânteie, atât
lumină, cât şi căldură...”
In mod asemănător gândeşte şi Viktor Frankl: conşti
inţa este „Tu”-ul dumnezeiesc, „organul sensului”, instan
ţa în faţa căreia avem de dat socoteală şi prin mijlocirea
căreia comunică Dumnezeu cu noi. Dialogul cu conştiin
ţa nu este pur şi simplu o discuţie cu tine însuţi. A fi om
cu adevărat înseamnă a urma conştiinţei şi a avea simţul
răspunderii.
In continuare, le desenez studenţilor simpla schemă:
Funcţiile conştiinţei:
1) legislativă;
2) executivă;
3) judecătorească.
Funcţia legislativă: conştiinţa defineşte şi delimitează
binele şi răul. Să nu pui piedică orbului, să nu (uri, să nu
minţi: acestea sunt lucruri rele. Sprijină-1 pe cel aflat în ne
voie, îndrumă-1 pe cel rătăcit: acestea sunt lucruri bune.
Funcţia executivă: conştiinţa orientează spre faptele
bune şi ne dă imbold să le evităm pe cele rele. De exem
plu, ea cere: ajută-1 pe bătrân să treacă strada, cedează gra
videi locul pe care-1 ocupi în mijlocul de transport în co
mun, nu bârfi, nu te bucura de răul altuia.
A treia funcţie este cea judecătorească. Pentru faptele
bune, conştiinţa ne răsplăteşte cu pace şi linişte lăuntrică,
pentru cele rele ne pedepseşte cu mustrări şi cu sentimen
tul vinovăţiei.
» Toată lumea ştie
» asta.
126
După aceea, în mod intenţionat le pun studenţilor în

trebări „provocatoare”. Pentru început: „A copia la exa
men e rău sau bine?” O, ce dispută se încinge! I-am lovit
unde-i doare! In principiu, nu e bine, zic ei, dar... Şi încep
să vină cu o serie întreagă de excepţii, în funcţie de împre
jurările concrete. „Prin urmare, conchid eu, nu există în
totdeauna un criteriu universal şi lipsit de ambiguitate.”
Urmează încă o întrebare „provocatoare”: „Dar un ma
niac are conştiinţă?” Părerile se împart imediat: „Ăştia tre
buie împuşcaţi!” - „Dar dacă e bolnav?” Ajungem însă ra
pid la o concluzie unanim acceptată: conştiinţă au absolut
toţi oamenii, chiar dacă ea este bolnavă. Facem paralele între
organele anatomice şi cele duhovniceşti: şi creierul, şi con
ştiinţa pot fi afectate de boli. Viclenia, făţărnicia, îndreptăţi
rea de sine, hula sunt boli tipice ale „eului” duhovnicesc.
„Rezultă că toţi suntem bolnavi!”, se miră studenţii cu
simţ autocritic. „Da, sunt de acord eu. Oameni sănătoşi
nu există. Există cel mult bolnavi nediagnosticaţi! Iată de
ce este atât de important să ne păstrăm conştiinţa curată.
Ne spălăm mâinile cu săpun de cinci-şase ori pe zi. Curăţi
rea conştiinţei este igiena duhovnicească: căinţa noastră,
lacrimile de părere de rău, iertarea celor care ne fac neca
zuri, împăcarea după certuri... Altfel, conştiinţa se murdă
reşte şi se atrofiază treptat, glasul ei slăbeşte şi în cele din
urmă amuţeşte.”
Necredincioşilor le vine greu să înţeleagă cuvintele vi
zionare ale Sfântului Nicolae Velimirovici: „Până când
omul nu se va teme de patima sa şi nu o va urî ca pe o boa
lă trupească, nu va putea să se vindece. Fiecare să-şi închi
puie patima sa ca pe o boală trupească... De pildă, iubirea
127
KONSTANTIN V. ZORIN
de slavă ca pe o pneumonie, curvia ca pe un cancer, îndă

rătnicia ca pe o tuberculoză, invidia ca pe o holeră, be
ţia ca pe un tifos, lăcomia pântecelui ca pe un vărsat de
vânt, slava deşartă ca pe un reumatism, trufia ca pe o pa
ralizie. Atunci, omul va striga ca oarecând Prorocul Isaia:
Din creştet până în tălpile picioarelor nu-i nici un loc sănă
tos: totul e numai plăgi, vânătăi şi răni pline de puroi, ne
curăţate, nemuiate cu untdelemn şi nelegate (Is. 1,6), sau ca
Apostolul: Ticălos om sunt eu! Cine mă va izbăvi de trupul
morţii acesteia? (Rom. 7,24).
Va izbăvi, şi va vindeca, şi va milui doar Cel ce a luat
asupra Sa neputinţele noastre şi a purtat bolile noastre.
Priveşte şi tu la El ca într-o oglindă, ca să îţi vezi rănile;
atinge-te de El, ca să te vindece; închină-te Lui, Dumne
zeului, ca să-ţi descopere tainele Sale veşnice.”
Să revin însă la seminarul cu studenţii. Pun o nouă în
trebare „provocatoare”: „Ridicaţi mâna: cine n-are, to
tuşi, conştiinţă?” Câteodată văd două-trei mâini ridica
te. De regulă, oamenii de genul acesta vor să trăiască fără
eforturi. Ei sunt gata să dea vina pe alţii şi simt convinşi că
n-au de ce să se căiască. Câteodată, rareori, spun că sunt
credincioşi. Atunci este cazul să întrebăm: „Pe pământ nu
mai doi oameni nu au avut păcate personale: Iisus Hristos
şi Fecioara Maria. Dumneavoastră sunteţi al treilea?”
„Păi, dacă e să o luăm aşa...” - o lasă mai moale studen
ţii. „Dar cu cine vreţi atunci să vă comparaţi ? - precizez
eu. Cu escrocii, cu ucigaşii, cu trădătorii ? Sigur, pe lângă
aceştia dumneavoastră sunteţi un mieluşel.”
Eroul puşkinian Boris Godunov rosteşte un celebru

monolog care se încheie prin mărturisirea:
128
„ Vai mie! Simt: nimic n-are putere

In grijile lumeşti să ne dea tihnă;
Nimic, nimic... afară de conştiinţă.
Când este sănătoasă, ea triumfă
Asupra răutăţii, clevetirii negre;
Dar dacă segăseşte-n ea o pată,
Numai o pată, e nenorocire!
Sufletu-ipârjolit ca de o boală
Şi inima se umple de otravă,
Iar în urechi mustrarea îmi răsună
Ca un ciocan; şi greaţa mă apucă,
Şi lumea-n ju ru l meu se-nvârte roată,
Şi văd în ochi băieţi însângeraţi...
Aş vrea să fug, dar nu am încotro...
Ce grozăvie! Ce cumplită caznă!
Jalnic e omul cu conştiinţa necurată.”
Imaginea şocantă a „băieţilor însângeraţi” nu trebuie

luată drept fantoma ţareviciului Dimitrie, care îl bântu
ia pe autorul moral al morţii sale. Privirea împăienjeni
tă, zgomotul din urechi, greaţa şi ameţeala erau simpto-
me ale bolii fizice a autocratului. Acestuia îi era rău şi avea
halucinaţii. Totuşi, adjectivul „însângeraţi” simbolizează
şi conştiinţa bolnavă a lui Godunov, reprezentând o alu
zie lipsită de echivoc la ţareviciul ucis fără vină. Acum, ex
presia puşkiniană este folosită pe scară largă în materialele
cronicii criminale.
Sfântul Nicolae Velimirovici scrie: „Toţi cei ucişi de
tine au două sălaşuri: unul pe lumea cealaltă, celălalt în
conştiinţa ta. Oriunde l-ai îngropa pe cel ucis, în miez de
129
KONSTANTIN V. ZORIN
noapte el se va deştepta în sufletul tău şi va începe să-ţi

pună întrebări la care conştiinţa ta va răspunde până în
zori de zi, scăldându-te în sudori reci.”
Imunodejicitul de conştiinţă
Psihiatrii şi psihoterapeuţii observă cu enormă îngri

jorare cum creşte mereu în oameni sentimentul pustietă
ţii lăuntrice, cum se înmulţesc crizele de depresie, de frică
(fobiile), reacţiile isterice şi maniacale. Potrivit estimărilor
Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, în ziua de astăzi mini
mum 120-160 milioane de oameni suferă de depresie.
Viktor Frankl distinge o grupă aparte de nevroze:
nevrozele noogene. Acestea provin din probleme du
hovniceşti nerezolvate ori incorect rezolvate, atunci când
oamenii îşi siluiesc conştiinţa. Aceste nevroze noogene se
deosebesc de nevrozele conflictogene, care apar pe fon
dul complexelor şi conflictelor în sensul obişnuit al cu
vântului, şi de cele somatogene, ale căror cauze sunt boli
le fizice. In nevrozele noogene se observă alte simptome.
Potrivit studiilor de peste hotare, aproximativ 20% din
tre toate nevrozele sunt noogene. Conştiinţa îi aminteşte
omului de arzătoarele probleme lăuntrice mai ales noap
tea, dând naştere insomniei noogene.
Boala nu cruţă pe nimeni: pe simplii muritori, pe ge
nii, pe tineri, pe bătrâni, pe săraci, pe bogaţi... Insomnia
pe fondul mustrărilor de conştiinţă şi al pierderii sensu
lui vieţii e ca o lupoaică: ziua doarme în bârlogul său, iar
seara iese să sfâşie inima. Sufletul e cufundat în mâhnire
130
pe marginea abisului şi încearcă să uite (sau, şi mai bine,

să şteargă) trecutul nedorit. Supărarea şi durerea acope
ră într-o clipă tot ce este plăcut şi bun. Omul încearcă cu
disperare, dar fară succes, să fugă de trăirea chinuitoare a
propriilor greşeli şi a pustietăţii sale sufleteşti. Astfel, înă
buşind tulburarea şi singurătatea lăuntrică, el cade în cap
cana diverselor dependenţe (alcoolismului, narcomaniei,
ludomaniei, computeromaniei, sexomaniei etc.).
în articolul: „De ce folosesc oamenii narcoticele ?”, Lev
Tolstoi sublinia cândva: „Nu în plăcerea, nu în distracţia,
nu în veselia pe care o aduc constă pricina răspândirii uni
versale a haşişului, opiului, alcoolului, tutunului, ci doar
în necesitatea oamenilor de a ascunde de ei înşişi ceea ce
le arată conştiinţa... Omului treaz îi e ruşine de cele pen
tru care omul beat nu se ruşinează. Prin cuvintele acestea
am arătat pricina de temelie pentru care oamenii se folo
sesc de narcotice: ca să nu le fle ruşine după ce au făcut
ceva împotriva conştiinţei lor sau ca să ajungă într-o sta
re în care să poată face un lucru care e potrivnic conşti
inţei, dar la care îl trage pe om firea lui animalică... Toţi
ştiu exemple de persoane care au căzut în patima beţiei în
urma unor crime care le chinuiau conştiinţa. Cei care duc
o viaţă imorală sunt mai înclinaţi decât ceilalţi spre con
sumul de narcotice. Bandele de tâlhari, de hoţi, prostitua
tele nu pot trăi fară alcool.”
Tolstoi continuă: „Consumul de substanţe narcotice
în cantităţi mari sau mici, în mod periodic sau regulat, în-
tr-un mediu mai elevat sau mai puţin elevat, este provo
cat de una şi aceeaşi cauză: necesitatea de a înăbuşi glasul
conştiinţei, pentru a nu vedea cerinţele ei şi neorânduia
131
KONSTANTIN V. ZORIN
la din propria viaţă... Eliberarea oamenilor de consumul

substanţelor narcotice le va deschide ochii asupra cerin
ţelor conştiinţei lor, şi vor începe să-şi pună viaţa în acord
cu aceasta.”
Ştiinţa contemporană nu neagă că principalele cauze
ale refugierii în împărăţia iluziilor sunt ideologia con-
sumismului, cultul succesului material, ştergerea reperelor
morale, pierderea sensului vieţii şi, prin urmare, pustieta
tea duhovnicească. Bineînţeles, majoritatea bolilor au ca
uze numeroase şi variate. Sursele dependenţei îşi au rădă
cinile şi în ereditatea defavorabilă, în educaţia greşită, în
obişnuinţa de a înlătura disconfortul prin mijloace stupe
fiante sau prin activităţi care modifică starea psihică etc.
La o lecţie cu studenţii, un tânăr insista că el n-are con
ştiinţă. După seminar m-a abordat zicându-mi:
- Iertaţi-mă, n-am vrut să vă supăr! Acum câţiva ani am
intrat într-o istorie neplăcută. Aş fi putut să tac, însă con
ştiinţa m-a silit să mărturisesc, şi am „încasat-o” numărul
unu. Până acum trag ponoasele. Mai bine aş fi tăcut din
gură. îmi pare cumplit de rău că am ascultat de conştiinţă.
- Dar greşeala chiar a fost serioasă? - am întrebat eu.
- Da, şi în locul meu ar fi suferit un om nevinovat.
- Şi atunci de ce vă pare rău?
- Am hotărât să nu mai ascult niciodată de conştiinţă,
fiindcă asta aduce suferinţă.
- Aţi plătit pentru ceea ce aţi făcut! Păcatul pentru
care omul nu s-a căit îi aduce şi mai multă suferinţă. Şi
dacă nu veţi asculta de conştiinţă cum veţi putea trăi ?
- O s-o înăbuş!
- Cum?
132
D A C Ă P U T E R IL E S U N T PE SFÂ R ŞIT E
- Cu vodcă, cu fete şi cu jocuri pe calculator.

- Dragul meu, acum, sigur, aţi suferit o traumă psihică -
am încercat eu să-l liniştesc - , dar asta este şi o lecţie. Dacă
7 ' T i
nu am face greşeli, conştiinţa nu ne-ar mustra. Aşadar, pro

blema primară constă, totuşi, în acţiunile noastre greşite.
- Sunt de acord, dar de acum înainte n-o să mai ascult
de conştiinţă,
T > 7
ca să nu sufăr!
- Aceasta este o cale primejdioasă!
Studentul si-a
>
luat rămas-bun de la mine şi T
a ieşit.
»
De
ce? Şi-a spus cuvântul orgoliul rănit? L-a paralizat frica?
îmi pare rău de cei care nu simt că au nevoie de conştiinţă şi
ar vrea s-o îndepărteze ca pe o măsea stricată (v. anexa III).
Imunodefîcitul de conştiinţă
y » este o boală duhovni-
ceaşcă greu de vindecat. Unii visează să cumpere o con
ştiinţă
> » 7„conciliantă”
7 - dar este mult mai bine să trăieşti I în
armonie cu conştiinţa dată de Dumnezeu!
P âine şi sp ectacole
Rămânând singuri cu noi înşine, ne trezim pe neaştep

tate în compania... „eului” lăuntric. După ce ne scoatem
măştile şi ne eliberăm de agitaţia deşartă, suntem în stare
să ne auzim. Din păcate, mulţi se tem de asta şi n-o supor
tă. Din această cauză, pe an ce trece creşte prăpastia între
noi şi „eul” nostru duhovnicesc: neînţelegerea propriului
suflet, iritarea pe care o provoacă aparenta lipsă de sens
a existenţei, sentimentul insatisfacţiei, insuportabilei me
lancolii şi pustietăţi. „Eul” se aseamănă unui „orfan cu pă
rinţi în viaţă” şi ne observă faptele resemnat, ca o rudă să-
133
KONSTANTIN V. ZORIN
racă, fără drept de vot. De aici provin conflictele, bolile şi

crizele lăuntrice acute şi cronice.
La fel ca un prunc, „eul” nostru duhovnicesc este ima
tur şi nu a învăţat graiul omenesc. Ferindu-ne cu silinţă de
singurătate, evităm de fapt contactul cu noi înşine. Dacă
nu avem ce să discutăm cu noi înşine, înseamnă că pur
şi simplu nu avem cu cine să discutăm! Pustietatea lăun
trică e însă lacomă, devorează tot. Acest vacuum existen
ţial cere jertfe: pâine şi spectacole.
lată de ce ne cufundăm în ziare şi în reviste, stăm până
uităm de noi pe Internet şi în faţa televizorului, flecărim
întruna la telefon, bem alcool. Să zicem că ne uităm la un
film de acţiune, în care abundă violenţa, scenele erotice şi
expresiile vulgare. Viaţa altora nu devine a noastră, şi nu
răspundem pentru faptele eroilor de cinema. Totuşi, in
trând psihologic în „pielea” personajelor de pe ecran, ne
însuşim felul lor de a gândi, de a simţi şi de a acţiona, ne
încărcăm cu energia patimilor păcătoase. Solicitându-ne
până la refuz auzul, văzul şi creierul, în mod inconştient
ne umplem ceas de ceas cu tot felul de gunoaie duhul flă
mând, şi se împlineşte prorocia Psalmistului: Iar păcăto
sului i-a zis Dumnezeu: „Pentru ce tu istoriseşti dreptăţile
M ele şi iei legământul Meu în gura tal Tu ai urât învăţătu
ra şi ai lepădat cuvintele M ele înapoia ta. De vedeaifurul,
alergai cu el şi cu cel desfrânat partea ta puneai. Gura ta a
înmulţit răutate şi limba ta a împletit vicleşug. Şezând îm
potriva fratelui tău cleveteai şi împotrivafiului maicii tale
ai pus sminteală. Acestea aifăcut şi am tăcut; ai cugetatfă
rădelegea, că voif i asemenea ţie. Mustra-te-voi şi voi pune
înainteafeţei tale păcatele tale” (Ps. 49,17-22).
134
Odată, cărturarii şi fariseii au adus la Domnul Iisus

Hristos o păcătoasă, spunându-I cu trufie triumfătoare:
Invăţătorule, aceastăfemeie afost prinsă asuprafaptului de
adulter, iar Moise ne-a poruncit în Lege ca pe unele ca aces
tea să. le ucidem cu pietre. Dar Tu ce zici? (In 8,4-5).
Ce scria Dreptul Judecător ? Potrivit Sfântului Nico-
lae Velimirovici, era vorba de lucruri prea murdare şi dez
gustătoare ca să intre în Cartea vieţii. Potrivit predaniei,
El înşira fărădelegile ascunse ale mai-marilor poporului
evreiesc, pe care aceştia credeau că le pot ascunde de ochii
Celui Preaînalt: Meşulam fura din comorile Templului,
Aşer preacurvea cu soţia fratelui său, Şalum era călcător
de jurământ, Eled îşi lovise tatăl, Amarnah îşi însuşise ave
re străină, Merari era sodomit, Ioil se închina Ia idoli.
Potrivit Legii, trebuia ca asemenea păcătoşi nepocă
iţi, vinovaţi de păcate de moarte, să fie bătuţi pe loc cu
pietre. Cei care judecau nedreptatea altuia, însetaţi de ră
fuială sângeroasă, au tăcut deodată şi s-au cutremurat de
frică, necutezând să-şi ridice ochii. Trufaşii cutezători au
preferat să-şi ia tălpăşiţa în loc să cadă în genunchi: Iar ei,
auzind aceasta şi mustraţifiind de cuget, ieşeau unul câte
unul, începând de la cei mai bătrâni şi până la cel din urmă
(In 8,9).
Piaţa din faţa Templului lui Solomon s-a golit repede.
N-a rămas nimeni, afară de păcătoasă şi de Cel fără de pă
cat - şi atunci, El a zis: Femeie, unde suntpârâşii tăi? Nu
te-a osândit nici unul? Nu te osândesc nici Eu. Mergi; de
acum să nu maipăcătuieşti! (In 10-11).
Probabil că fiinţa căzută a simţit pentru prima dată ce
înseamnă bucuria adevărată, nu plăcerea pătimaşă. Dacă
135
KONSTANTIN V. ZORIN
lupii şi-au lăsat victima în pace, cu atât mai mult nu dorea

pierzarea ei Păstorul.
Aşadar, Domnul a nimerit de trei ori drept la ţintă:
a dejucat uneltirea mai-marilor iudei, le-a deşteptat con
ştiinţa împietrită şi a salvat-o pe păcătoasă de la o moar
te sigură. Trebuie să ţinem minte: conştiinţa sugrumată
prinde viaţă înaintea feţei lui Dumnezeu; liniştea şi în
singurarea sunt condiţii indispensabile pentru renaş
terea duhovnicească.
CAPITOLUL X
Impacă-te cu tine însuţi
Apostolul Pavel ne cheamă să ne arătăm dorinţele lui

Dumnezeu - nu ca să primim neapărat ceea ce cerem, ci
ca harul să umple toată fiinţa noastră. Pacea lui Dumnezeu,
care covârşeşte toată mintea, se pogoară de Sus şi păzeşte ini
mile şi gândurile noastre în Iisus Hristos (v. Filip. 4,6-7).
Momentul-cheie este deşteptarea duhovnicească (v.
anexele I-IV). Pentru omul care trăieşte după voia patimi
lor, lucrul acesta este cu neputinţă fără durere şi suferinţe.
Când II chemăm mai des pe Dumnezeu: la nunţi sau la în
mormântări? Nu degeaba proverbul rusesc spune: „Până
când nu tună, ţăranul nu-şi face cruce.”
Poteca alunecoasă
Viaţa sfinţilor nu a urmat întotdeauna o linie dreap

tă. De pildă, în tinereţe, fiind neînfrânat şi aprins din fire,
înclinat spre tot felul de îndeletniciri dubioase, Sfântul
Efrem Şirul tăgăduia Pronia dumnezeiască. „în anii tine
137
KONSTANTIN V. ZORIN
reţii mele, se biciuieşte el fară cruţare în Mărturisirea sa,

eram rău de limbă, îi încăieram pe alţii, mă sfadeam cu
vecinii, pizmuiam, cu prietenii eram crud, cu cei săraci -
grosolan... mă dedam gândurilor rele şi gândurilor desfrâ
nate, chiar şi atunci când nu eram stârnit trupeşte.”
Curiozitatea minţii imature, uşurătatea, orbirea du
hovnicească şi convingerea că totul este întâmplător
aproape că l-au dus la pierzare pe viitorul sfânt - dar
Domnul i-a arătat într-un chip foarte neobişnuit lucra
rea Proniei Sale.
Odată, Efrem a plecat într-o călătorie - mai bine zis,
s-a apucat să vagabondeze. înnoptând pe câmp, la un păs
tor primitor, s-a îmbătat împreună cu acesta şi a adormit.
Noaptea, asupra turmei au năvălit lupii şi au răpit nişte oi,
iar dimineaţa stăpânii l-au învinuit pe veneticul hoinar că a
furat oile şi l-au târât la judecător. Cu toate lămuririle cin
stite pe care le-a dat, Efrem a fost aruncat la închisoare.
Pe urmă, la judecată a fost adus un om învinuit de adul
ter. Şi acesta a fost băgat la puşcărie. Tot acolo s-a trezit şi
un sătean osândit pentru omor. De fapt, nici unul dintre
cei trei nu era vinovat.
In a opta zi, cineva s-a arătat lui Efrem în vis şi i-a po
runcit: „Să fii binecredincios şi să înţelegi Pronia dumne
zeiască! Chibzuieşte la ceea ce ai gândit şi ai făcut în via
ţa ta. Atunci, din propria ta pildă te vei încredinţa că cei
închişi împreună cu tine suferă acum pe drept, chiar dacă
sunt nevinovaţi de fărădelegile pentru care au fost pârâţi.
Nu vor scăpa însă de pedeapsă nici cei vinovaţi, să ştii!”
Când s-a trezit, Efrem a cugetat la vedenia sa şi şi-a
amintit un păcat mare din trecut: într-o noapte mânase
138
din staul în câmp, cu gând rău, vaca unui sărac. Vietatea,

istovită şi îngheţată, a fost sfâşiată de fiarele sălbatice.
Zguduit de adevărul descoperit, Efrem le-a povestit
fără întârziere tovarăşilor de închisoare despre visul cel
minunat şi despre vina uitată. Istorisirea lui i-a impresio
nat puternic pe aceştia, şi fiecare a început să-şi aminteas
că propriile păcate: ţăranul văzuse un om care se îneca în
râu şi nu l-a ajutat, deşi putea, iar orăşeanul îi sprijinise
la tribunal pe pârâşii unei văduve învinuite de preacurvie,
care şi-a pierdut astfel moştenirea, şi primise ca plată pen
tru mărturia mincinoasă o parte din averea ei.
Efrem descrie simţămintele pe care le-au trezit în el
mărturisirile tovarăşilor de nenorocire: „A început să mi
se frângă sufletul, fiindcă vedeam limpede în suferinţele
mele o răsplată de la Dumnezeu pentru răutăţile săvârşite
- şi dacă aş fi fost singur, aş fi zis că am păţit toate acestea
din întâmplare, dar pe toţi trei ne ajunsese aceeaşi soartă...
Adormind iarăşi, acelaşi mi-a grăit: «Mâine îi veţi vedea
pe cei din pricina cărora suferiţi năpastă şi slobozirea de
clevetirea pornită asupra voastră».”
Din Purtarea de grijă dumnezeiască, la tribunal au ve
nit, ca din întâmplare şi mânaţi de alte împrejurări, ade
văraţii vinovaţi ai fărădelegilor pentru care se chinuiau în
închisoare ţăranul şi orăşeanul. Judecătorul a făcut lumi
nă şi a arătat cine e vinovat - iar în ajunul judecării prici
nii lui Efrem a fost numit, la fel de „întâmplător”, un nou
judecător, din părţile unde vagabondase tânărul uşuratic.
Acel judecător s-a dovedit a fi, tot „întâmplător”, un bun
cunoscut al părinţilor lui Efrem, care venise în casa lor şi îl
ştia de când era copil...
139
KONSTANTIN V. ZORIN
E limpede cum s-a încheiat istoria? După aproape şap

tezeci de zile petrecute în închisoare, Efrem a crezut cu tă
rie în Dumnezeu şi a recunoscut că nimic nu-i întâmplător
şi că în cele din urmă omul plăteşte pentru fiecare păcat.
Aşa a început viaţa de nevoinţă a Sfântului Efrem Şirul.
Există şi o altă versiune a Vieţii Sfântului, potrivit că
reia în tinereţe acesta păcătuise mult, dar scăpase de pe
deapsă întotdeauna - şi iată că odată, când hoţii au furat
oaia vecinului, a fost învinuit Efrem, care n-avea nici o le
gătură cu furtul. Mâhnit de nedreptatea omenească, în în
chisoare a început să plângă şi să se jeluiască lui Dumne
zeu. De asemenea, i-a întrebat pe ceilalţi întemniţaţi din
ce pricină ajunseseră acolo. In păcatele lor Efrem a recu
noscut propriile păcate, pentru care nu fusese judecat şi
pedepsit până atunci.
In cele din urmă, tânărul a înţeles că a ajuns la închi
soare nu pentru oaia furată, ci pentru mulţimea păcatelor
nepocăite. El s-a rugat cu lacrimi să fie iertat şi totodată a
mulţumit cu lacrimi lui Dumnezeu pentru învăţătura de
minte. Nu după multă vreme, Efrem a fost achitat şi pus
în libertate. In sufletul lui s-a petrecut o răsturnare. închi
soarea a primit un păcătos înrăit, dar a dat drumul unui
rugător pornit pe calea sfinţeniei.
Cu toate diferenţele de detaliu, esenţa este aceeaşi:
omul a meritat o pedeapsă grea nu pentru fărădelegea de
care a fost învinuit, ci pentru suma fărădelegilor dinainte.
Pronia Atoatevăzătorului Judecător l-a ocrotit pe păcătos
de judecata omenească, neîngăduind ca el să moară. Prin
pocăinţă, Efrem şi-a răscumpărat păcatele, şi nu mai avea
rost să fie ţinut în temniţă...
140
Primesc adeseori scrisori de la cititori. Bărbaţii scriu

mai rar, şi mai ales din instituţii penitenciare. închişi pe
termen lung, ei îşi împărtăşesc amarul, se pocăiesc sincer
şi cugetă la buna Purtare de grijă dumnezeiască.
Iată o mărturie pătrunzătoare: „Eu sunt condamnat pe
viaţă. In închisoare m-a adus o iubire tragică, şi închisoa
rea, la rândul său, a sporit tragedia... Soţia mea ştia că sunt
dat în urmărire şi că pot fi arestat. De două ori am fugit.
Condamnarea la moarte a fost comutată în închisoare pe
viaţă. Acum nici nu mai am puteri şi dorinţă să plec de
aici. Sunt foarte bolnav şi slăbit.
Vreau însă să-mi hrănesc sufletul cu literatură duhov
nicească. Din biblioteca de aici mi-au fost aduse cărţile
dumneavoastră: In căutareafericirii conjugale şi Ce li se as
cunde tinerilor. Ispitele şi bolile acestui veac.
Da, sunt de acord cu ceea ce scrie în aceste cărţi. Dom
nul aranjează totul ca să mă vindece de patimi. Poate că toc
mai de aceea m-a «pus în lanţ», ca să nu fac lucruri şi mai
rele! Nu m-am folosit de libertate aşa cum trebuia: credeam
în Dumnezeu, dar II neglijam. Uneori zăceam după o doză
de heroină şi mă gândeam: «Ce bine e de necredincioşi!
Căci este groaznic să te gândeşti că o să mori şi o să ajungi la
Judecată! Bine ar fi dacă n-ar exista Dumnezeu!»
Dumnezeu a rămas însă credincios şi când eu mă lepă
dăm de El. De câte ori nu mi-a arătat drumul spre împără
ţia Sa! Mă uit în jur şi văd: pretutindeni sunt numai sem
ne indicatoare, pe care înainte le-am ignorat.
Aveţi dreptate: Dumnezeu ajută la mântuirea fiecărui
om şi-l pune în condiţiile în care se tratează cel mai bine
patimile - şi cu cât acestea sunt mai puternice, cu atât e
141
KONSTANTIN V. ZORIN
mai dureros tratamentul. Asta este spre mântuirea sufle

tului în veşnicie: nu atât pedeapsă, cât măsură de îndrep
tare. Dacă priveşti aşa lucrurile, e mai uşor. Cel puţin ştii
pentru ce ţi s-a dat asta.
Am citit că pentru Domnul nu există cuvintele «prea
târziu» şi «imposibil». El poate îndrepta sau şterge totul -
dacă nu în această lume, cel puţin în cealaltă. Unii sfinţi se
sihăstreau ori se zăvorau de bunăvoie ca să se mântuiască -
iar «zăvorârea» mea e de nevoie. Vreau să mă folosesc însă
de asta spre binele meu”, îşi încheie epistola condamnatul.
Aşadar, împlinind poruncile biblice ne vindecăm de
păcat şi ne aflăm în Dumnezeu. Temeiul stabilităţii du
hovniceşti, statorniciei sufleteşti şi echilibrului psihic este
smerenia. Atunci când apreciem totul în mod lucid şi
obiectiv, vedem propria neputinţă şi strigăm cu sincerita
te către Dumnezeu, atotputernicul har săvârşeşte ceea ce
noi nu ştim şi nu putem.
Inima încuiată
Stareţul sârb Tadei de la Vitovniţa povestea: „Visam că

am murit. Doi tineri m-au dus într-o cameră şi m-au pus
pe un loc înalt. In dreapta mea erau judecători. In stânga, la
margine, cineva mă învinuia: «Cu nimeni nu poate să tră
iască în bună înţelegere!» - iar un tânăr care era în dreapta
mi-a zis: «Nu te teme! Nu e adevărat că nu poţi să trăieşti
în bună înţelegere cu nimeni. Tu nu poţi să trăieşti în bună
înţelegere cu tine însuţi!»” De atunci, nevoitorul le-a repe
tat adesea fiilor duhovniceşti povaţa Sfântului Isaac Şirul:
„Impacă-te cu tine însuţi, şi or să se împace cu tine Cerul şi
142
pământul!” Cum spunea şi Sfântul Serafim din Sarov, „do

bândeşte duh de pace, şi mii se vor mântui în jurul tău”.
Iată câteva versuri mişcătoare ale publicistei şi poetei
Olga Sevastianova:
„Iar aduni mereu ranchiuni,

Cauţi cine-i vinovat,
Nu auzi chemarea blândă,
Inima ţi-ai încuiat.
Şi în veşnica-ţi cârtire,
Strigi întruna: «Pentru ce?»
Viaţa trece cu-ntrebarea:
« Vina oare a cui e?»
Nu zici: «Doamne îndurate,

Vinovată sunt chiar eu,
Dă-mi gândire sănătoasă,
Miluieşte-mâ mereu...»
Nu ştii că Domnul te iubeşte
Şi că necazurile-s dar,
Şi-aşa aluneci în prăpastie,
Te-ndrepţi spre iadul cel amar.
Cinefuge de necazuri,
Crucea nu vrea să şi-o poarte,
Nu vrea calea pocăinţei,
De Dumnezeu e departe.
Dacă-aştepţi tot mângâiere

Atunci nu pricepi nicicum
Că nu ai deloc smerenie
Şi spre Dumnezeu n-ai drum.”
143
KONSTANTIN V. ZORIN
Cum să învăţăm să trăim în armonie

cu „eu ln nostru duhovnicesc?
Stareţul athonit Iosif ne împărtăşeşte o minunată ex

perienţă. Seară de seară, el făcea bilanţul zilei trăite: se
cerceta pe sine rugându-se, ca să vadă cu ce a greşit, ce pa
timă are încă putere şi căror lucruri trebuie să le dea aten
ţie: „Aha, nepăsarea! Aha, nu-mi înfrânez limba, şi ime
diat sunt «gata de război» - iar în ziua următoare văd ce a
ieşit din asta. După cum termometrul arată temperatura,
şi conştiinţa arată cum ne petrecem viaţa.”
Fiind atent şi ascultând de conştiinţa sa, stareţul a scă
pat treptat de patimi şi a dobândit harul lui Dumnezeu.
Tradiţia ortodoxă de curăţire a conştiinţei se deosebeş
te izbitor de practicile mistice şi oculte orientale. Noi nu
ne cufundăm într-o stare de conştiinţă modificată (tran
să) şi nu intrăm în dialog cu nu ştiu ce Raţiune cosmică
sau cu propriul subconştient. Meditaţiile, hipnoza, auto
sugestia, mişcările corporale, poziţiile şi exerciţiile respi
ratorii speciale de tip yoghin prezintă pericolul contactu
lui cu puterile întunecate ale lumii nevăzute.
Psihologul ortodox Tamara Florenskaia a elaborat sis
temul consultului dialogic. Acesta transformă dialogul
într-un proces de creaţie: căutarea în comun a soluţiei
unei probleme de viaţă, cu nădejdea în făgăduinţă Mân
tuitorului: Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu,
acolo sunt ţi Eu, în mijlocul lor (Mt. 18, 20). Răspunsul
corect este dat de Domnul, iar psihoterapeutul sfătuieşte
nu după capul său, ci îl ajută pe interlocutor să audă dic
tatul conştiinţei.
144
Principiile dialogului orientat duhovniceşte au deve

nit cuvântul nou pe care de multă vreme îl aşteptau psi
hoterapia rusă şi cea mondială. Astfel, în anul 1995 psi
hologii americani i-au conferit autoarei acestei metode ti
tlul de membru honoris causa al Academiei de ştiinţe din
New-York.
Prin lucrările Tamarei Florenskaia, în psihologia şti
inţifică a revenit învăţătura patristică despre alcătuirea
omului: duh, suflet, trup. O remarcabilă descoperire a
fost noua concepţie despre mecanismul de apărare psiho
logică al refulării: în subconştient sunt refulate nu atrac
ţiile sexuale interzise, aşa cum presupune psihanaliza, ci
cerinţele conştiinţei. Asta duce Ia afectarea sănătăţii nu
numai psihice, ci şi somatice. Rădăcina multor boli con
stă în împotrivirea faţă de glasul conştiinţei, faţă de „eul”
duhovnicesc. De aici reiese că sarcina psihoterapeutu-
lui este să sprijine glasul conştiinţei şi prin aceasta să-l
ajute pe interlocutor să dobândească integritatea şi ar
monia lăuntrică.
Dialogul este o condiţie a creşterii personale şi o me
todă de influenţare a celuilalt. In cazul monologului (ma
nipulării), pacientul este un obiect al acţiunii din exteri
or, ca un material neînsufleţit, ce are nevoie de prelucrare
şi de „spălare a creierului”. In cazul dialogului, pedagogul
sau psihologul nu se pune pe sine mai presus de interlocu
tor, ci îi comută mintea la discuţia cu el însuşi. Poziţia este
următoarea: „Eu nu pot să te îndrept ori să-ţi rezolv pro
blemele. Aşadar, hai să încercăm împreună să auzim răs
punsul care există deja înăuntrul tău!”
145
KONSTANTINV. ZORIN
Răspunsul din adânc şi răspunsul de Sus
O elevă a Tamarei Florenskaia explică esenţa meto

dei psihoterapiei ortodoxe prin următorul exemplu. In
tr-o grupă de copii de vârstă preşcolară se citeşte povestea
„Căsuţa iepuraşului”: „Căsuţa iepuraşului era din lemn,
iar căsuţa vulpii era din gheaţă...” Pe urmă se discută cu
una dintre fetiţe: „Vulpea face rău sau bine?” „Rău, vul
pea e vicleană, l-a înşelat pe iepuraş” - copilul repetă ceea
ce ştie că vor de obicei adulţii să audă. La nivel mintal, ea
înţelege că nu trebuie să fii viclean şi să înşeli.
Treptat, copilul prinde încredere şi discuţia devine mai
sinceră.
- Dar care dintre animale îţi place cel mai mult?
- Păi, vulpea.
-D e ce?
- E vicleană, pricepută, frumoasă.
- Dar e bine să fii viclean?
- Păi, câteodată e bine.
- Dar ţie viclenia ţi-a ajutat vreodată?
- Da, nu demult am mâncat bomboane fară să cer
voie, iar când tata şi-a dat seama am zis că le-a mâncat fra
tele meu, care are 3 ani, şi aşa am scăpat de pedeapsă.
Vedem că în subconştientul său fetiţa o aproba pe vul
pe şi dădea o înaltă preţuire vicleniei ca însuşire sufleteas
că. La nivel subconştient, copilului îi plăcea să fie viclean
şi să înşele.
Convorbirea continuă:
- Dar cum a fost pedepsit fratele tău?
- A fost pus la colţ şi nu i-au dat voie să se uite la
televizor.
146
- Dar tu ce ai făcut?
- Eu m-am uitat la televizor, pe urmă m-am jucat.
- Ce era la televizor?
- Nu mai ţin minte.
- Dar erai veselă?
- Ba nu, eram tristă şi nici nu aveam chef să mă joc cu
jucăriile.
- Dar de ce?
- Mi-era milă de fratele meu.
Conştiinţa a tulburat-o pe fetiţă. De fapt, ea n-a scăpat
de pedeapsă. Viclenia şi înşelăciunea i-au adus alte sufe
rinţe: ruşinea şi mustrările de conştiinţă.
Aşadar, este important să-l învăţăm pe copil să-şi as
culte inima - nu să „tocească” reguli morale, ci să asculte
de credinciosul sfetnic lăuntric, care este conştiinţa. Toc
mai răspunsul dinăuntrul „eului” nostru este răspun
sul de Sus - căci, după cuvântul Domnului, împărăţia lui
Dumnezeu înăuntrul nostru este (v. Lc. 17,21).
în romanul-poveste Habamam în Oraşul Soarelui, cu
noscutul scriitor pentru copii Nikolai Nosov reflectea
ză: ce este conştiinţa şi de ce trebuie să răspundem pen
tru faptele noastre? Habarnam n-a încălcat legile Oraşu
lui Soarelui, dar a încălcat normele morale: s-a înfuriat pe
un băiat şi l-a preschimbat în măgar. Plecând, băiatul şi-a
întors capul urecheat şi i-a aruncat cu reproş o privire din
ochii săi blânzi şi trişti.
Acum, pe Habarnam îl mustra conştiinţa şi nu putea
să adoarmă, se frământa, suspina trist şi stătea de vorbă în
gând cu sine însuşi - dar i se părea că aude un glas lăun
tric. Nu mă voi apuca acum să repovestesc minunata ope
ră literară, ci voi reda doar un fragment destul de lung.
147
KONSTANTIN V. ZORIN
El e de vină, se îndreptăţea Habarnam. - Doar m-a

împins! Ce, trebuia să tac ?
- Vai de mine, ce persoană importantă! Cum să îm
pingi aşa un mare domn! - a răspuns glasul. - Dacă te-a
împins, puteai să-l împingi şi tu!
- Da, sigur, să-l împing! - a bombănit Habarnam. -
Ce, ar fi trebuit să mă bat? Nu-i bine să te baţi!
- Auzi la el! Nu-i bine să te baţi! - l-a maimuţărit gla
sul. - Dar ce-ai făcut tu e bine? Dar dacă cineva te-ar pre
schimba în măgar pe tine?
- Dar de ce m-a împins? - s-a încăpăţânat Habarnam.
- Ce-o tot ţii întruna: «M-a împins, m-a împins»? Ştii
bine că n-a vrut.
- Nu stiu
9 nimic.
- Ştii, ştii! De mine, frăţioare, nu poţi să te ascunzi!
- Dar cine eşti tu, de nu se poate ascunde nimic de
tine? - s-a încordat Habarnam.
- Cine? - a întrebat în zeflemea glasul. - Parcă n-ai
sti!
» Sunt conştiinţa
t i ta.
- A! - a strigat Habarnam. - Carevasăzică, tu erai?!
Păi atunci stai cuminte şi taci din gură, pentru că nimeni
nu a văzut nimic şi nimeni n-o să-mi zică nimic.
- Te temi să nu te ocărască cineva pentru purtarea ta
mizerabilă? Dar de mine nu te temi chiar deloc? Rău faci!
O să-ncep să te chinui în aşa hal că o să te saturi de viaţă.
O să vezi tu că ţi-ar fi mai uşor dacă cineva ar afla de fapta
ta şi te-ar pedepsi pentru ea.
- Ia ascultă! - a zis Habarnam. - Dar înainte unde ai
fost? De ce ai tăcut? Alţii >
au conştiinţă
T I
ca toate conştiin-
T
ţele, pe când a mea e ca o năpârcă! S-a ascuns undeva, stă
148
cuminte şi tace, aşteaptă să fac o greşeală, şi atunci începe

să mă chinuie.
- Nu sunt atât de vinovată cum ţi se pare ţie - a început
să se justifice conştiinţa. - Problema e că sunt încă mică,
n-am prins puteri, şi glasul meu este foarte slab. Pe deasu
pra, deseori în jur e multă gălăgie. Mai ales ziua. Fac gălă
gie maşinile, autobuzele, peste tot se aud discuţii sau cân
tă muzica. De aceea, îmi place să vorbesc cu tine noaptea,
când în jur este linişte şi nimeni nu-mi înăbuşă glasul.
- A, iată de ce te temi! - s-a bucurat Habarnam. -
Lasă că te înăbuş eu acum!
A apăsat un buton de pe dulăpior şi a început să ascul
te o poveste. Conştiinţa a amuţit pentru un minut, dar nu
după multă vreme Habarnam i-a auzit iarăşi glasul.
- Uite că tu stai culcat în patul moale, sub plapumă,
ţi-e cald, ţi-e bine, te simţi confortabil. Dar ştii ce face bă
ieţelul care s-a preschimbat în măgar? Probabil că stă cul
cat pe jos în grajd, fiindcă măgarii nu dorm în paturi. Ba
poate că zace undeva pe pământul rece, sub cerul liber...
Că doar n-are stăpân, şi n-are cine să se îngrijească de el”.
Habarnam a ţipat de ciudă şi s-a învârtit neliniştit în
pat.
- Şi poate că e flămând - a continuat glasul. - Că doar
nu poate cere de mâncare, fiindcă nu poate să vorbească.
Ia gândeşte-te: ce-ar fi dacă ţi-ar trebui să ceri ceva, dar
n-ai putea rosti nici un cuvânt?
- Ce poveste idioată! - a mormăit nemulţumit Ha
barnam. - Nimic nu poate să înăbuşe.
S-a apucat să apese pe alte butoane şi să asculte alte po
veşti, după care a descoperit pe peretele dulăpiorului un
149
KONSTANTIN V. ZORIN
şir de butoane muzicale, şi a început să asculte tot felul de

marşuri, polci şi valsuri. Totuşi, glasul nu tăcea nici măcar
o clipă, ci o ţinea pe-a sa. Atunci, Habarnam a apăsat pe
butonul lângă care era scris: «Gimnastica de dimineaţă»
- şi iată că în miez de noapte a răsunat strigătul: «Pregă-
tiţi-vă pentru gimnastica de dimineaţă! Deschideţi gea
mul, aerisiţi camera. începem gimnastica mergând. Inspi
raţi adânc. Şi-i... Un, doi, trei, patru!»
Habarnam a început să mărşăluiască desculţ prin ca
meră, pe urmă a trecut la sărituri pe loc: desfacem picioa
rele, strângem picioarele, desfacem picioarele, strângem
picioarele. S-a apucat apoi de aplecări şi de genuflexiuni.
Muzica răsuna, comenzile erau precise. Habarnam făcea
cu sârguinţă toate exerciţiile, însă conştiinţa nu se poto
lea, ci continua să-i zumzăie drept în urechi...”
Remarcabil pasaj, nu-i aşa?! Accesibil, simplu, şi toto
dată profund! Citeşti şi te gândeşti: cum e corect să proce
dăm dacă conştiinţa doarme? Ce o înăbuşă? Când se tre
zeşte? Ce eforturi să depunem ca ea să nu rămână „mică”?
Să discutăm cu ea, să ne sfătuim, să o „trezim” mereu, ca
să nu ne pară pe urmă rău?
Cu pătrundere descrie dialogul cu conştiinţa şi Olga
Sevastianova. Odată, ea a început să reflecteze asupra mo
tivaţiilor profunde ale comportamentului său, şi conşti
inţa a desfăşurat în faţa privirii lăuntrice momente din
educaţia copiilor. Şi-a amintit cum odată, când i s-a făcut
observaţie pentru a nu ştiu câta oară, fiul ei, care se făcu
se deja mare, a spus deodată înfuriat: „Nu mai taci odată
din gură?” „Să nu tragi nădejde! - a replicat cu mândrie
mama. Doar nu mă duc să fac observaţie vecinilor, ci răs-
150
DACĂ PUTERILE SU N T PE SFÂRŞITE
pund pentru voi în faţa lui Dumnezeu, şi întotdeauna o

să vă spun adevărul despre defectele voastre, spre folosul
vostru!”
Au trecut anii. Olga a rămas cu convingerea că pro
cedează corect - atâta doar că se nedumerea de ce copiii
se înstrăinează de ea. Câteodată, se înfuria de nerecunoş-
tinţa lor şi îi povăţuia „la calea adevărată” pe toţi cei pes
te care dădea: fiul, fiica, nepoţii, sora, prietenele... S-a în
dreptat vreunul dintre ei? Nici unul!
Sevastianova scrie: „Am trăit o viaţă de om, am fost
nepoată, fiică, soră, soţie, mamă, bunică... Şi care este
bilanţul?
J
- Am fost o fiică bună? - mă pun în gând înaintea pă

rinţilor deja răposaţi.
Iar conştiinţa răspunde:
- Mă îndoiesc... Iţi aminteşti cum ai necăjit-o pe mama?
Plângea, iar tu nici nu măcar nu ţi-ai cerut iertare. Dimpo
trivă, considerai că ai dreptate, tot tu te supărai pe ea...
- Da, într-adevăr, e îngrozitor. Acum mă chinuie gân
dul că le-am pricinuit atâta amărăciune părinţilor... Dar
sunt, totuşi, o soţie bună. Chiar îl putem întreba pe soţul
meu...
Iar conştiinţa
* i zice:
- Sigur, el o să spună că eşti bună - dar asta îl caracteri
zează pe el, nu pe tine. Nu ţi se pare că uneori îi vine să-şi
ia lumea în cap de „educaţia” continuă pe care i-o faci?
Să-l întrebăm?..
- Nu-nu, nu trebuie... Totuşi, nu sunt de acord că sunt
o mamă rea... Tot ce am făcut a fost, doar, pentru copii...
La care conştiinţa răspunde imediat:
151
KONSTANTIN V. ZORIN
- Şi atunci, de ce te superi pe ei că nu sunt destul de

atenţi ? Că doar tu i-ai educat... Şi ia întreabă-i cum supor
tă „învăţăturile de bine” cu care îi saturezi...
- Nu, mai bine să nu întrebăm... Dar măcar la vârsta
asta mi-a venit mintea la cap, nu-i aşa?
- Oare? Dar cu sora ta cum te porţi? E mai tânără de
cât tine doar cu doi ani,1 dar tu îi faci educaţieJ
în loc să-tit
fie milă de ea. A păţit o nenorocire, iar tu te bagi cu mora
la ta... „Cuvinte adevărate”, spre folosul ei, o să zici?
- Da, adevărate. Spre folosul ei.
- Dar cum spui tu cuvintele astea? Cu blândeţe? Eşti
la fel de departe de blândeţe ca de luna de pe cer... Unde
este dragostea ta, despre care te baţi atâta cu pumnul în
piept? Vrei să-ţi „îndrepţi” şi să-ţi faci „fericită” sora, dar o
faci şi mai nefericită! întrebări mai ai?
- Nu mai am nici o întrebare... - a tăcut Sevastianova.
In acest autoportret mulţi dintre noi se vor recunoaş
te pe ei înşişi. Fiecare poartă propriul dialog cu conştiin
ţa sa, însă diagnosticul este acelaşi pentru toţi. Cum scria
Apostolul Pavel, de aş grăi în limbile oamenilor şi ale în
gerilor, iar dragoste nu am, facutu-m-am aramă sunătoare
şi chimval răsunător; şi de aş avea darulprorociei şi tainele
toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta cre
dinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu
sunt; şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul
meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mifoloseşte
(I Cor. 13,1-3).
„Adevărul spus cu duritate, chiar cu cruzime, este
minciună, aminteşte protoiereul Valerian Krecetov. Co
rect, dar fară dragoste.”
152
Este uşor să „spui adevărul de la obraz”, împărţind în

stânga şi în dreapta sfaturi teoretice, dar încearcă să-ţi pui
în practică propriile sfaturi! Cum zice proverbul, „aproa
pe este cotul, dar să-l muşti nu poţi”. Imediat cum te de
ranjează ceva sau te ciondăneşti cu cineva, egoismul ridi
că imediat capul: „Eu nu sunt vinovat! Dacă ar fi discutat
calm, nu m-aş fi indignat...” Autojustificările sunt nenu
mărate. Totuşi, „nu e oglinda vinovată că-i mutra strâm
bă”. Să recunoaştem: dacă n-ar fi orgoliul, nu am cădea
atât de uşor în ispite. Iată care-i problema!
Domnul aşteaptă de la noi pocăinţă. Dialogul cu con
ştiinţa
> > scoate în evidenţă > "„cariul” lăuntric şi
» ne îndeamnă
la rugăciune, la mustrarea de sine, la iertare, la împăcarea
cu noi înşine şi cu Dumnezeu.
Postfaţă
Iar acum, dragă cititorule, să revenim la începutul căr

ţii: „A găsi sensul vieţii este fericirea, a găsi fericirea e sen
sul vieţii.” Dar unde se ascunde fericirea?
Să ascultăm o parabolă. O pisică bătrână se încălzea
la soare. Un pisoi vioi s-a rostogolit pe lângă el, a sărit cu
agerime şi a început să fugă în cerc.
- Ce faci acolo, măi ? - s-a interesat leneş pisica.
- încerc să-mi prind coada! - a răspuns gâfâind pisoiul.
- De ce ?
- Mi s-a spus că fericirea mea este coada, şi e a treia zi
de când fug după ea, dar tot timpul îmi scapă.
Bătrâna pisică a zâmbit, amintindu-şi de tinereţe:
- Şi mie mi s-a spus că în coada mea stă fericirea mea.
Multe zile la rând am încercat s-o prind: n-am mâncat,
n-am băut, doar fugeam tot timpul; cădeam frântă de
oboseală, mă sculam şi iarăşi mă străduiam s-o prind. In
tr-o bună zi, am disperat şi am plecat unde vedeam cu
ochii - şi ştii ce am observat la un moment dat? Oriunde
mă duceam, coada mergea cu mine.
154
Aşadar, nu fugi după fericire. Află calea dreaptă, şi

fericirea va merge împreună cu tine. In acest scop, avem
neapărată nevoie cel puţin de liniştea conştiinţei şi de
echilibrul între dorinţe şi posibilităţi.
Filosoful grec Pitagora spunea: „Nu fugi după fericire:
ea se află întotdeauna în tine însuţi.” „Cea mai scurtă cale
spre fericire, spunea doctorul fară de arginţi şi umanistul
Feodor Haaz, nu constă în dorinţa de a fi fericit, ci în cea
de a-i face fericiţi pe ceilalţi.”
Soljeniţîn era convins: „Nu nivelul bunăstării mate
riale face fericirea oamenilor, nicidecum, ci relaţiile din
tre inimi şi punctul nostru de vedere asupra vieţii noastre.
Atât una, cât şi cealaltă sunt totdeauna în puterea noastră:
aşadar, omul e totdeauna fericit dacă vrea, şi nimeni nu îl
poate împiedica.”
O, dacă am preţui cu adevărat nenumăratele daruri
dumnezeieşti, pe care, nu se ştie de ce, le primim ca pe
ceva ce ni se cuvine! Vedem cu ochii proprii, auzim cu
urechile proprii, ne întoarcem de pe o parte pe alta fară să
ne doară nimic şi ne deservim singuri. Ne ocolesc multe
pahare amare de care au parte cei din lagăre şi închisori:
foame, frig, batjocuri, torturi...
Apostolul Pavel aminteşte: In lupta voastră cu păcatul
nu v-aţi împotrivit încăpână la sânge, şi aţi uitat îndemnul
care văgrăieşte ca unorfii: „Fiul meu, nu dispreţui certarea
Domnului, nici nu te descuraja când eşti mustrat de El, căci
pe cine iubeşte Domnul, ceartă, şi bate pe totfiul pe care îl
primeşte (Evr. 12,4-6).
Preocupaţi fară măsură de noi înşine, nu ne imaginăm
cât de adânci pot fi nenorocirile: „Pielea e mai aproape
155
KONSTANTIN V. ZORIN
decât căm aşa” Propriul neg ne îngrijorează mai mult de

cât tsunami-ul catastrofal din Japonia. De fapt, dureros
este atunci când un copil sortit morţii desenează viaţa,
deşi n-o vede... Cumplit este atunci când copilul îşi aş
teaptă mama, dar ea nu mai e în această lume...
Dacă am avut o zi grea la muncă, să ne gândim la şo
merii aflaţi la limita sărăciei... Dacă avem probleme în re
laţia cu omul drag, să ne comparăm cu cei singuri şi pă
răsiţi...
» Dacă ne întristăm că week-end-ul trece atât de re-
pede, să ne fie milă de femeile singure care muncesc pe
rupte, douăsprezece ore pe zi, ca să-şi hrănească pruncii...
Dacă ni s-a stricat maşina, iar atelierul cel mai apropiat
este departe, să ne amintim de oamenii paralizaţi, pen
tru care este o fericire să facă câţiva paşi pe propriile pi
cioare... Dacă vedem că avem o şuviţă de păr cărunt, să
ne rugăm pentru bolnavii de cancer cărora le cade părul
după chimioterapie sau radioterapie... Dacă am fost în
şelaţi sau înjosiţi cu cruzime, să înţelegem că totul ar fi
putut să fie cu mult mai rău dacă am fi înşelat sau înjosit
noi înşine!
>
La consultaţie, o femeie mi-a replicat: „Dacă altuia îi
e şi mai rău, asta nu face să-mi fie mie mai uşor!” „Da, am
fost de acord eu, dar să punem frâu cerinţelor şi pretenţi
ilor noastre. Există un proverb bengalez: «M ă plângeam
de încălţări până când am întâlnit pe cineva fară picioa
re.» Iată şi un vers dintr-un cântec: «Dacă te-a părăsit lo
godnica pentru altul, încă nu se ştie cine a avut mai mult
noroc.» Este păcat să ne plângem!”
„Nu există nici un fel de chei ale fericirii, este convinsă
maica Tereza. Usa 7
este deschisă întotdeauna.”
156
De către cine şi în ce scop? Patriarhul Chirii ne expli

că: „închipuiţi-vă că cineva a luat asupra sa crimele tu
turor criminalilor şi, fiind nevinovat, a suferit o pedeap
să groaznică, iar prin această pedeapsă toţi criminalii au
primit eliberarea. Hristos a făcut ceva asemănător - dar
El n-a deschis la perete uşile celulelor pentru noi toţi, cei
care am greşit înaintea Iui Dumnezeu, ci doar a înlăturat
zăvoarele. A deschide uşa şi a ieşi la libertate sau a rămâne
în celulă ţine de libera noastră alegere.”
Prejudecăţile, stereotipurile, falsele valori ne abat de la
libertate. înaintând pe o cale ce duce într-o fundătură sau
la pierzare, omul înţelege în cele din urmă că este ostati
cul împrejurărilor, şi iarăşi se izbeşte cu fruntea de perete.
Dacă i-au rămas puteri, caută o ieşire, ori se resemnează cu
situaţia de rob, ori se sinucide.
Ieşind însă în întâmpinarea lui Hristos, deschidem uşi
le închisorii: facem bine, ne înfrânăm de la rău şi nu aş-
ternem cu păcate calea vieţii. Dobândim capacitatea de a
iubi, de a rămâne credincioşi şi de a păstra dreptatea. Toc
mai aceasta este viaţa în Hristos - viaţa în libertate.
Potrivit excepţionalului gânditor englez C.S. Lewis,
„pentru a birui răul în lume trebuie să-l biruim mai întâi
în noi înşine”.
Fără să ne pocăim, ci doar cerând cu încrâncenare ca
rudele, vecinii, colegii sau şefii să fie drepţi, ne băgăm sin
guri în capcană, fiindcă oamenii se schimbă cu adevărat
doar când îşi dau seama că valorile, căile şi obiceiurile lor
au nevoie de îndreptare. Tocmai atunci are Ioc întoarcerea
nu silită sau prefăcută, ci autentică, la Dumnezeu şi la Bi
serică (v. anexele I-IV).
157
KONSTANTIN V. ZORIN
Dacă totul e altfel decât am vrea şi simţim că pu

terile noastre sunt pe sfârşite, trebuie să tragem la
două vâsle: efortul şi rugăciunea. In ce-1 priveşte pe pri
mul, de obicei nu există obiecţii, dar cea de-a doua îi stâr
neşte omului lumesc nedumerirea: „De ce să pierd vre
mea?” Păi, încercaţi să vâsliţi cu o singură vâslă. Barca o să
se învârtă pe loc!
Avem neapărată nevoie şi de discernământ - de capa
citatea de a păstra măsura, de a ne aprecia lucid pe noi în
şine, pe cei din jur şi situaţia creată.
Un exemplu avem în următoarea parabolă. Un măgar
a căzut într-un puţ. Văzând aceasta, stăpânul a hotărât:
„Măgarul e bătrân şi nu mai are mult de trăit. Oricum
aveam de gând să cumpăr unul nou, iar puţul aproape că
s-a uscat. De multă vreme voiam să-l astup şi să sap unul
nou. De ce să nu fac asta acum? O să-l îngrop şi pe măgar
în acelaşi timp.”
Fermierul şi ai săi au pus mâna pe lopeţi. Dându-şi sea
ma ce-1 aşteaptă, măgarul a început să ragă din răsputeri,
după care, spre uimirea tuturor, a amuţit. El scutura fieca
re bulgăre de pământ care-i cădea în spinare şi îl bătătorea
cu picioarele. In scurtă vreme, isteţul animal a ajuns sus şi
a sărit din puţ.
în viaţă se întâlnesc tot felul de murdării. Când cade
peste noi un nou „bulgăre”, să-l scuturăm de pe noi şi să
călcăm pe el. în felul acesta vom ajunge la adăpost. Dacă
nu te dai bătut, cu ajutorul lui Dumnezeu vei ieşi chiar şi
din prăpastia cea mai adâncă.
Cunoscutul misionar protestant Nick Vujicic s-a năs
cut infirm: fără mâini şi fără picioare. Prin experienţa sa
158
personală, el a demonstrat: chiar şi atunci când ţi-ai lămu

rit care e sensul vieţii şi te-ai umplut de nădejde, de cre
dinţă, de o atitudine pozitivă şi de capacitatea de a supra
vieţui, n-ai voie să rămâi pasiv. Câteodată se dovedeşte
că bolovanul care a căzut şi ţi-a tăiat calea este o treap
tă pe care e mai uşor să te ridici. Să prindem curaj şi să
pornim la urcuş. „O nouă zi - o nouă posibilitate!” - iată
o deviză care merită adoptată!
N. Vujicic scrie: „Excesul de frică este dăunător. Prea
frecvent frica de eşec, de dezamăgire sau de refuz ne sea
că de puteri. Ne lăsăm la mila ei şi ne limităm singuri. Nu
lăsaţi frica să vă frâneze... Priviţi-o ca pe un detector de
incendiu. Uitaţi-vă în jur ca să vedeţi dacă într-adevăr vă
ameninţă un pericol sau dacă pur şi simplu «a pornit alar
ma din greşeală». Dacă nu există un pericol real, uitaţi de
asta şi trăiţi-vă viaţa.”
Oameni înţelepţi ne sfătuiesc să ne ghidăm după
următoarele cinci reguli:
1. Curăţeşte-ţi viaţa de ură: învaţă să ierţi.
2. Eliberează-ţi inima de tulburări: cele mai multe sunt
deşarte.
3. Du o viaţă mai simplă şi preţuieşte ceea ce ai.
4. Dă mai mult decât iei.
5. Aşteaptă mai puţin şi vei primi mai presus de aşteptări.
lată acum esenţa unei alte parabole interesante: ca să
trăieşti în armonie cu tine însuţi, trebuie să ai cinci
calităţi.
Prima: vei face fapte mari dacă II vei lăsa pe Dumnezeu
să te ţină în mâna Sa. Ai încredere în Pronia Lui şi simte
mâna Lui.
159
KONSTANTIN V. ZORIN
A doua: din când în când te vor „strunji” în mod du

reros diferite probleme şi ispite. Rabdă durerea, dacă ea te
înnobilează şi îţi transfigurează duhul.
A treia: a te îndrepta este adesea singurul mijloc de a
rămâne pe calea dreaptă. Recunoscând şi înlăturând greşe
lile pe care le-ai făcut, vei creşte ca profesionist şi ca om.
A patra: cea mai importantă parte a ta, la fel ca grafi
tul de la creion, se află în interior. Observă întotdeauna cu
atenţie intenţiile şi trăirile sufletului.
A cincea: roadele sufletului sunt faptele tale, care lasă
urme pe pământ. Chibzuieşte fiecare pas pe care-1 faci.
Din păcate, nu ne pricepem să fim fericiţi! Deosebit de
greu e să accepţi durerea ca pe un medicament împotriva
patimilor. De aceea ne şi rugăm să fim izbăviţi de tot ne
cazul, mânia şi nevoia, pentru sfârşit creştinesc, fară dure
re, în pace. Cerem de la Domnul să ne dea nu după drep
tate şi după meritele noastre, ci după mila şi îngăduinţa
Lui faţă de neputinţa omenească, fiindcă E l este bun cu cei
nemulţumitori ţi răi (Lc. 6, 35). In această smerenie este
nădejdea în mântuire.
Atunci când dragostea de Dumnezeu şi de aproape
le ne vindecă de orgoliul nostru rănit, războiul cu noi
înşine se va încheia prin biruinţa păcii şi armoniei lă
untrice. Cine a dobândit această comoară nepreţuită nu
se va lăsa amăgit de tentaţiile rafinate ale lumii.
Sfântul Nicolae Velimirovici ne previne: „Papagalul
turuie repede tot ce a învăţat pe dinafară: şi lumea ara
tă îndată toate «desfătările» sale, după care «ciuguleşte»
şi bate fară milă. Nu vreţi să mai trăiţi încă o dată «papa-
galâcul» amăgitoarei vieţi lumeşti ? Nu vreţi să păşiţi din
160
nou pe corabia pestriţă, care la început momeşte prin cu

lorile sale vii, dar ajunge grabnic într-o furtună îngrozi
toare ? E bine dacă, după ce aţi suferit naufragiu, vreţi să
mergeţi pe altă cale... Prin pocăinţă şi rugăciune omul îşi
poate schimba în bine destinul.”
Voi încheia prin versurile poetului Iuri Mogutin, in
spirate de o minunată rugăciune a Sfântului Filaret al
Moscovei:
„Eu, Doamne, nu ştiu ce să cer
De la-ndurarea Ta; Tu singur ştii
Ce mi-e de trebuinţă. Ploaia cade
Fiindcă nu vrei să îndurăm arşiţă.
Tu mă iubeşti mai mult decât

Ştiu eu să Te iubesc. Deci, Doamne, dă-m i
In scurtul timp al vieţii pământeşti
Să-nvăţ să Te iubesc la rândul meu,
Căci vremea deocamdată-mi irosesc

In chinuri, rătăciri, vorbe murdare,
Sminteli mârşave-mi curg mereu prin sânge
Şi nu mai contenesc să mă mânjească.
Dă-mi orice soartă vei voi, Stăpâne,

Şi cu smerenie cruce îmi voiface
Şi-o voiprim i: viaţă, libertate
Sau moarte şi amară închisoare.
Om vătămat şi zdruncinat de patim i!

De ce te lupţi cu Dumnezeu, cufirea?
Lasă să-ţi curgă de sub pleoape sarea
Cristalizându-se încet în rugăciune.”
161
ANEXAI
Dreapta Domnului
Alexandre Dumas
Contele de Monte-Cristo este unul dintre romanele cele mai

populare ale cunoscutului scriitorfrancez Alexandre Dumas. Su
biectul afost luat din arhivele poliţiei pariziene. Istoria adevăra
tă a cizmarului François Picot, care a devenit prototipul mari
narului Edmond Dantès, s-a transformat într-o cartefascinan
tă despre întemniţatul din castelul I f care a reuşit să scape şi să
se răfuiască cu duşmanii săi. Filmele artistice inspirate de aceas
tă carte creează o perspectivă simplistă asupra ei. Spectatorului îi
scapă încercarea autorului de a arăta buna Purtare de grijă dum
nezeiască şi de a scoate totodată în evidenţă patimilejosnice, ca-
rc-l împingpe om la crime şi vicii: trădare, răzbunare, răutate,
lăcomie, venalitate... Pentru noi, romanul este interesant tocmai
din acestpunct de vedere. Să citim unfragment din el: discuţia pe
care ocnaşulfugar Caderousse o poartă înainte de moarte cu con
tele de Monte- Cristo, pe care muribundul îl luase drept abate.
- Dumnezeule - spuse Monte-Cristo - , uneori răz

bunarea Ta întârzie, dar atunci se pogoară din cer şi mai
cumplită...
- Dreapta judecată dumnezeiască! Să nu-mi vorbiţi de
ea, domnule abate. Ştiţi mai bine decât oricine că, dacă ar
exista, anumiţi oameni ar fi pedepsiţi.
163
KONSTANTIN V. ZORIN
- Răbdare - zise „abatele” cu un ton care-1 făcu să tre

sară pe muribund răbdare!
Uimit, Caderousse îl privi pe conte.
- Pe deasupra - zise „abatele” Domnul e milostiv
faţă de toţi, a fost milostiv şi faţă de tine. El e în primul
rând Părinte, şi abia pe urmăJudecător.
- Aşadar, credeţi în Dumnezeu? - întrebă Caderousse.
- Dacă aş fi avut nefericirea să nu cred în El până acum
- zise Monte-Cristo - , aş fi crezut în El acum, privindu-te.
Caderousse îşi ridică spre cer pumnii strânşi.
- Ascultă - zise „abatele” întinzându-şi mâna asupra
rănitului ca şi cum i-ar fi poruncit să creadă - , iată ce-a
făcut pentru tine Dumnezeu, pe Care tu II tăgăduieşti în
ceasul morţii. El ţi-a dat sănătate, puteri, un loc de muncă
asigurat, până şi prieteni: pe scurt, o viaţă care ar fi putut
să mulţumească orice om cu conştiinţă împăcată şi dorin
ţe fireşti. Ce ai făcut tu în loc să te foloseşti de aceste da
ruri, pe care Dumnezeu le trimite atât de rar cu asemenea
dărnicie? Te-ai cufundat în lenevie şi în băutură şi, la be
ţie, l-ai trădat pe unul dintre prietenii cei mai buni.
- Ajutaţi-mă! - strigă Caderousse - . Nu am nevoie de
preot, ci de doctor. Poate că rănile mele nu sunt mortale,
poate că n-o să mor, poate că există încă salvare!
- Eşti rănit de moarte... Ascultă!
- Ciudat preot mai sunteţi! - şopti Caderousse -. In loc
să-i consolaţi pe muribunzi, îi lipsiţi şi de ultima nădejde!
- Ascultă - continuă „abatele” - , când ţi-ai trădat prie
tenul, Dumnezeu, nepedepsindu-te încă, te-a avertizat. Ai
sărăcit, ai aflat ce-i foamea. Jumătate din viaţa pe care ai fi
putut-o folosi pentru a dobândi bunuri pământeşti te-ai
164
DACĂ p u t e r il e s u n t p e s f â r ş it e
lăsat pradă invidiei. încă de atunci te gândeai la crimă, fo

loseai nevoia ca să te îndreptăţeşti în propriii ochi. Dom
nul ţi-a arătat o minune: prin mâinile mele ţi-a dăruit în
sărăcia ta o bogăţie uriaşă pentru un nevoiaş ca tine - însă
această bogăţie neaşteptată, nesperată, nemaiauzită, ţi s-a
părut neîndestulătoare îndată ce ai avut-o în mână. Ai vrut
să o dublezi. Cum? Prin omor. Ai dublat-o, şi Domnul ţi-a
luat-o şi te-a pus înaintea judecăţii oamenilor.
- Nu eu - zise Caderousse - , nu eu am vrut să îl omor,
ci soţia mea!
- Da - zise Monte-Cristo - , şi Domnul, în nemărgi
nita Sa milostivire, nu te-a pedepsit cu moartea, aşa cum
meritai, ci a îngăduit ca vorbele tale să-i mişte pe judecă
tori şi aceştia să-ţi cruţe viaţa.
- Da, şi m-au trimis la ocnă pe viaţă. Grozavă milă!
- Totuşi, nefericitule, ai socotit că este milă atunci
când ţi-a fost arătată. Inima ta mârşavă, înfiorată de aştep
tarea morţii, a tresăltat de bucurie auzind de veşnica ta ru
şine - fiindcă tu, la fel ca toţi ocnaşii, ţi-ai zis: „Din ocnă
mai poţi ieşi, dar din mormânt nu.” Şi ai avut dreptate.
Porţile închisorii ţi s-au deschis pe neaşteptate. In Toulon
a venit un englez, care promisese că va scăpa doi oameni
de dezonoare. Alegerea lui a căzut asupra ta şi a tovară
şului tău. Asupra ta a căzut din cer o nouă fericire. Aveai
şi bani, şi tihnă, puteai să duci iarăşi o viaţă omenească -
tu, care erai osândit la viaţa de ocnaş. Atunci,7 nefericitu-
' > T
le, L-ai ispitit pe Dumnezeu a treia oară. „Nu-mi ajunge”,

ai zis,* cu toate că aveai mai mult decât avusesesi » vreodată
în viaţa ta - şi ai săvârşit o a treia crimă, pe care nimic n-o
provocase şi nimic n-o poate îndreptăţi. Răbdarea Dom
nului s-a sfârşit. Domnul te-a pedepsit.
165
KONSTANTIN V. ZORIN
Caderousse îşi pierdea puterile văzând cu ochii.

- De băut - zise el daţi-mi de băut... ard tot!
Monte-Cristo i-a dat un pahar cu apă.
- Ticălosul de Benedetto - zise Caderousse, dând îna
poi paharul el o să scape sigur basma curată.
- Nimeni nu o să scape basma curată, îţi zic... Benedet
to va fi pedepsit!
- Atunci şi dumneavoastră veţi fi pedepsit - zise Ca
derousse - , fiindcă nu v-aţi îndeplinit datoria de preot...
Trebuia să-l împiedicaţi pe Benedetto să mă ucidă.
- Eu?! - zise contele cu un zâmbet care făcu să-i în
gheţe sângele în vine muribundului - . Eu trebuia să-l îm
piedic pe Benedetto să te ucidă, după ce tu ţi-ai frânt cu
ţitul în zalele de pe pieptul meu?! Da, dacă aş fi văzut la
tine smerenie şi căinţă, l-aş fi împiedicat pe Benedetto să
te ucidă, însă ai fost obraznic şi viclean, şi am lăsat să se să
vârşească voia lui Dumnezeu.
- Nu cred în Dumnezeu! - strigă Caderousse - . Nici
tu nu crezi în El... minţi... minţi!..
- Taci din gură! - zise „abatele” - . îţi pierzi ultimele
picături de sânge care ţi-au mai rămas în trup... Nu crezi
în Dumnezeu, dar mori lovit de mâna Lui! Nu crezi în
Dumnezeu, dar Dumnezeu aşteaptă numai o rugăciune, o
vorbă, o lacrimă, ca să ierte... Dumnezeu, Care ar fi putut
îndrepta pumnalul ucigaşului în aşa fel încât să mori pe
loc, Dumnezeu ţi-a dat minutele acestea ca să te căieşti...
Priveşte în sufletul tău şi căieşte-te!
- Nu - zise Caderousse - , nu, nu mă căiesc de nimic!
Nu există Dumnezeu, nu există Pronie, există doar întâm
plarea oarbă!
166
- Pronia există şi Dumnezeu există - zise Monte-Cris-

to Iată, tu mori, tăgăduindu-L pe Dumnezeu în deznă
dejdea ta, iar eu stau înaintea ta bogat, fericit, în floarea
puterilor, şi înalţ rugăciuni Acelui Dumnezeu în Care tu
încerci să nu crezi, şi totuşi crezi în adâncul sufletului.
- Dar cine sunteţi? - zise Caderousse, îndreptându-şi
spre conte privirea stinsă.
- Priveşte cu luare-aminte - zise Monte-Cristo, luând
lumânarea şi apropiind-o de faţa sa.
- Sunteţi abatele... abatele Busoni...
Monte-Cristo îşi scutură pletele lungi şi negre, care îi
încadrau atât de frumos chipul palid.
- Dumnezeule! - zise cu groază Caderousse - , dacă
n-ar fi pletele negre, aş zice că sunteţi englezul acela, lor
dul Wilmore.
- Nu sunt abatele Busoni şi nu sunt nici lordul Wil
more - răspunse Monte-Cristo. - Priveşte mai atent, pri
veşte în trecut, în amintirile tale cele mai vechi!
In aceste cuvinte ale contelui era asemenea putere, că
simţămintele tot mai slabe ale nefericitului au înviat pen
tru cea de pe urmă dată.
- Intr-adevăr - zise el - , parcă v-am mai văzut undeva,
parcă v-aş cunoaşte.
- Da, Caderousse, m-ai văzut şi mă ştii.
- Dar cine sunteţi, până la urma urmei? Şi, dacă sun
tem cunoscuţi, de ce mă lăsaţi să mor?
- Fiindcă nimeni nu te poate salva, Caderousse, răni
le tale sunt mortale. Dacă ai fi putut fi salvat, aş fi văzut în
asta un ultim semn al milostivirii Domnului şi aş fi încer
cat să te readuc la viaţă şi la căinţă...
167
KONSTANTIN V. ZORIN
- Dar cine eşti?..

Contele nu înceta să urmărească agonia, şi a înţeles că
aceasta e ultima scânteie. S-a aplecat asupra muribundu
lui, aţintindu-şi asupra lui privirea liniştită şi tristă.
- Eu sunt... - răspunse el - , eu sunt...
Şi de pe buzele lui abia întredeschise îşi luă zborul un
nume rostit atât de încet de parcă se temea el însuşi să îl
audă.
Caderousse se ridică în genunchi, întinse mâinile, se
dădu brusc îndărăt, apoi îşi împreună mâinile şi cu o ulti
mă sforţare le înălţă spre cer:
- O, Dumnezeul meu, Dumnezeul meu - zise el
iartă-mă că Te-am tăgăduit! Tu exişti, Tu eşti cu adevărat
Tatăl Ceresc şi Judecătorul pământului! Doamne, Dum
nezeul meu, multă vreme nu am crezut în Tine! Doamne,
primeşte sufletul meu!
Şi Caderousse, închizându-şi ochii, se prăbuşi cu un
ultim strigăt şi cu un ultim suspin. Sângele încetă îndată
să-i mai curgă din răni. Murise.
ANEXA II
Din romanul Mizerabilii

Victor Hugo
Romanul-epopee Mizerabilii, ce aparţine celebrului scriitor

francez Victor Hugo, este una dintre capodoperele literaturii uni
versale. E l este pătruns de ideea iubirii dătătoare de viaţă, mi
lostivirii şi triumfului luminii asupra întunericului. Autorul vede
sarcina sa în renaşterea idealurilor morale, pe care societatea le-a
pierdut: „Cartea aflată înfaţa ochilor cititorului reprezintă, de la
începutpână la sfârşit, în ansamblulşi în detaliile sale, o cale de la
rău la bine, de la nedreptate la dreptate, de la minciună la adevăr,
de la noapte la zi... Punctul de plecare este materia, punctulfinal
- sufletul. La început este un monstru, la sfârşit - un înger, Toate
acesteafac ca romanul să fie nu atât acuzator, cât misionar.
în el este prezentă o figură impresionantă: un episcop cato
lic, în vârstă de 75 de ani, pe nume Myriel. Săracii locului nu îl
numeau altfel decât „monseniorulBienvenu (Binevenit)”. Victor
Hugo scrie: „Rugăciunea, slujbele, milostenia, mângâierea celor
necăjiţi, lucrarea unuipetec de pământ, înfrânarea, ospitalitatea,
lepădarea de sine, nădăjduirea în Dumnezeu, ştiinţa şi munca
umpleau toate zilele vieţii sale - şi dinadins zic «le umpleau»,fi
indcă ziua episcopului era plină cu prisosinţă de gânduri bune, de
vorbe bune şifapte bune.”
Rândurile acestea nefa c să reflectăm la lucrurile care ne mo
tivează pe noi, care ne umplu nouă viaţa.
169
KONSTANTIN V. ZORIN
Aşadar, este începutulsecolului alXIX-lea. Franţa este înpragul

revoluţiei. Printre cei cefacparte din „drojdia societăţii”se aflăJean
Valjean, condamnat la nouăsprezece ani de ocnă deoarece aJurat o
pâine pentrufamilia sa care n-avea ce să mănânce... Fostul ocnaş,
înverşunat împotriva întregii omeniri, a nimerit la EpiscopulMyri-
el. Arbipăstorul l-a tratat cu respectşi compasiune, iar când Valjean
i-aJurat argintăria l-a iertat şi nu l-a datpe mânajandarmilor.
Aceastăfaptă cu adevărat creştinească a produs asupra neferici
tului o impresie extrem de puternică şi i-a rămas în inimăpentru
totdeauna. Cu legăturile dragosteişi milostivirii, episcopula „legat”
sufletulpăcătosului şi l-a răpit de la satana. Valjean şi-a schimbat
radical viaţa: a întemeiat ofabrică, datorită căreia a crescut bunăs
tarea întregului oraş, al căruiprimara devenit apoi...
Este vrednic de luare-amintefaptul că în îndrumarul său de
spovedanie un vestit duhovnic, arhimandritulIoan Krestiankin,
dă un exemplu din romanul Mizerabilii: „Marea simplitate, ex
trema neagonisire şi sfânta încredere în om de care a dat dovadă
preotul au schimbat într-o clipă inima ocnaşului înrăit, au fă
cut din el un creştin, care din acea clipă harică a trăit doar pen
trufapte de binefacere. Noi, cei care ne numim creştini, nu avem
dreptul să avem o atitudine indiferentă sau iritată şi duşmănoa
să faţă de nefericiţii care pier în păcate. Nu prin reproşuri duş
mănoase se dezrădăcineazăpăcatele, ciprin mare milă, răbdare,
uneoripur şi simplu prin tăcere.”
Să deprindem, aşadar, milostivirea...
Jean Valjean nu era din fire om rău. Când a ajuns la

ocnă era încă bun. Acolo a ajuns să condamne societatea şi
să simtă că devine rău; acolo a condamnat Pronia şi a sim
ţit că devine necredincios.
Nu avem cum să nu ne oprim aici pentru a reflecta o
clipă.
Este, oare, în stare firea omenească să se schimbe radi
cal, până în temelii? Poate oare omul, pe care Dumnezeu
170
DACA puterile sunt pe SFÂRŞITE
l-a făcut bun, să devină rău din vina altui om? Poate oare
sufletul, sub înrâurirea destinului, să se schimbe cu totul şi
să devină rău, dacă destinul s-a dovedit a fi rău? Poate oare
inima, sub povara unei dureri de nesuferit, să devină rea şi
hâdă, îmbolnăvindu-se de o boală nevindecabilă, aşa cum
şira spinării se încovoaie sub un tavan prea jos? Nu este
oare în sufletul fiecărui om - şi nu era, în particular, în su
fletul lui Jean Valjean - acea scânteie primordială, acea te
melie dumnezeiască ce nu-i supusă stricăciunii în această
lume şi pe care binele poate să o dezvolte, să o aprindă, să
o înflăcăreze şi s-o prefacă într-o lumină strălucitoare, iar
răul n-o poate stinge niciodată până la capăt ?
Aceste întrebări sunt importante şi insuficient studia
te, şi după toate probabilităţile la ultima dintre ele oricare
fiziolog ar răspunde fără şovăială „nu”... Observatorul-fi-
ziolog ar vedea aici o boală incurabilă. Poate că i-ar fi milă
de acest bolnav, schilodit din „mila” legii, dar nu ar face
nici cea mai mică încercare să-l vindece. Şi-ar abate privi
rea de la hăurile căscate în sufletul lui şi, ca Dante de pe
porţile iadului, ar şterge din această existenţă cuvântul pe
care degetul lui Dumnezeu l-a înscris pe fruntea fiecărui
om - cuvântul „nădejde”.
înţelegea oare Jean Valjean starea sa sufletească?.. De
osebea oare, cu toată limpezimea, elementele din care era
alcătuită boala lui morală, pe măsura apariţiei şi formării
lor? Putea oare acest om necioplit şi incult să îşi dea sea
ma cu exactitate de acea succesiune a gândurilor prin care,
pas cu pas, se ridica şi se cobora până la întunecatele con
cepţii despre viaţă care au alcătuit timp de atâţia ani ori
zontul lui mintal ? îşi dădea oare seama de tot ce s-a petre
171
KONSTANTIN V. ZORIN
cut în sufletul lui şi de tot ce mişca în el? Nu cutezăm să

afirmăm asta; mai mult decât atât, nu credem asta. Jean
Valjean era prea ignorant şi, chiar după ce a îndurat atâta
amărăciune, multe lucruri din el i-au rămas tulburi. Câte
odată îi era greu să înţeleagă ce simte. Jean Valjean trăia în
întuneric, suferea în întuneric, ura în întuneric; se poate
spune că îi ura dinainte pe toţi şi toate - şi bâjbâia în întu
neric, găsind drumul pe pipăite, ca un orb sau ca un visă
tor. Totuşi, din când în când, dintr-o pricină lăuntrică sau
exterioară, punea stăpânire pe el o pornire de mânie, un
acces de suferinţă insuportabilă. O străfulgerare îi lumi
na subit sufletul şi, în răsfrângerea lugubră a acelei lumini
cadaverice, apăreau, înconjurându-1 din toate părţile, pră
păstii cumplite şi privelişti întunecate ale viitorului.
Fulgerul s-a stins însă şi iarăşi a împărăţit întunericul.
Ce s-a întâmplat? Nu-şi mai amintea.
Particularitatea pedepselor de acest fel, în care precum
păneşte neîndurarea, adică ceva ce tâmpeşte raţiunea, este
faptul că ele îl schimbă pe om, prefacându-1 puţin câte pu
ţin, pe calea unei transformări absurde, într-o fiară sălba
tică, iar câteodată şi sângeroasă. încercările de evadare ale
lui Jean Valjean, consecvente şi îndărătnice, dau şi singure
mărturie destul de limpede despre ciudata înrâurire a legii
asupra sufletului omenesc. Jean Valjean era gata să reînno
iască aceste încercări atât de nechibzuite şi inutile ori de
câte ori i s-ar fi ivit prilejul, fără să se gândească nici o cli
pă la turnările lor sau la experienţa celor dinainte. £1 fugea
cum fuge lupul care bagă de seamă deodată că i-a rămas
deschisă cuşca. Instinctul îi spunea: „Fugi!” Raţiunea i-ar
fi zis: „Rămâi!” Dar în faţa unei ispite atât de puternice ra
172
ţiunea dispărea şi rămânea doar instinctul. Acţiona doar

fiara. Noile cruzimi cărora le era supus după ce era prins
nu fiiceau decât ca el să se sălbăticească şi mai mult...
Făcând bilanţul şi trăgând concluziile din toate cele spu
se mai sus (dacă se poate trage din asta vreo concluzie cla
ră), stabilim că în nouăsprezece ani de zile Jean Valjean,
inofensivul tunzător de pomi din Faverolles, Jean Valjean,
primejdiosul ocnaş din Toulon, a devenit capabil - căci aşa
l-a educat închisoarea - de două feluri de fapte rele: în pri
mul rând, de fapte rele subite, necugetate, pur instinctive,
care sunt săvârşite într-o stare de inconştienţă şi reprezintă
un fel de răzbunare pentru toate câte a pătimit; în al doilea
rând, de fapte rele serioase şi semnificative, premeditate şi
întemeiate pe falsele concepţii născute de nefericirea lui.
Gândurile ce premergeau faptelor lui treceau prin trei
faze consecutive, ceea ce se întâmplă numai la oamenii de
o anumită factură: prin raţiune, prin voinţă, prin încăpă
ţânare. Era mânat de un continuu protest, de amărăciu
nea sufletească, de profunda ranchiună provocată de ne
dreptăţile îndurate, de indignarea chiar şi împotriva oa
menilor buni, nevinovaţi şi drepţi, dacă ar fi cunoscut vre
unii. Punctul iniţial şi final al gândurilor lui era ura faţă
de legile omeneşti - acea mă care, nefiind oprită în faţă
de vreo întâmplare salvatoare, se preface pe măsură ce tre
ce timpul în ură faţă de societate, apoi în mă faţă de nea
mul omenesc, apoi în ură faţă de tot ce există, şi se expri
mă printr-o tulbure, necontenită şi animalică năzuinţă de
a dăuna indiferent cui - oricărei fiinţe vii. După cum ve
dem, nu degeaba actul de identitate îl caracteriza pe Jean
Valjean ca pe un om foarte primejdios.
173
KONSTANTINV. ZORIN
Sufletul lui se împietrea pe an ce trecea - încet, dar ne

contenit, Inimă împietrită - ochi uscaţi. Atunci când Jean
Valjean a ieşit din ocnă s-au împlinit nouăsprezece ani de
când a vărsat ultima lacrimă...
£liberarea nu înseamnă încă libertate. A ieşi din tem
niţă nu înseamnă încă a scăpa de osândă...
Aşadar, atunci când orologiul din clopotniţa catedra
lei a bătut orele două din noapte, Jean Valjean s-a trezit în
casa episcopului...
Jean Valjean se afla în acea stare de spirit în care toa
te gândurile şi concepţiile sunt tulburi. în capul lui dom
nea haosul. Amintirile despre trecut şi despre lucrurile
trăite nu demult goneau în neorânduială prin creierul lui
şi, ciocnindu-se una de alta, îşi pierdeau forma, creşteau
la nesfârşit şi piereau deodată ca într-o apă tulbure. în el
apăreau şi dispăreau o mulţime de gânduri, dar unul din
tre ele revenea cu îndărătnicie, înlăturându-le pe toate ce
lelalte. Vom arăta acum acest gând: el observase şase ta
câmuri din argint şi un polonic din acelaşi metal, cu care
servitoarea pusese masa la cină.
Aceste şase tacâmuri nu-i dădeau pace. Erau acolo... La
numai câţiva paşi de el... Când a trecut prin camera ve
cină, îndreptându-se prin cea unde se afla acum, bătrâna
servitoare le-a pus în dulăpiorul de la capul patului... Pe
partea dreaptă cum ieşi din sufragerie... Erau grele şi, pe
deasupra, din argint vechi... împreună cu polonicul, i-ar fi
adus cel puţin două sute de franci - de două ori mai mult
decât câştigase în nouăsprezece ani... Ce-i drept, ar fi câş
tigat mai mult dacă nu l-ar fi furat conducerea...
Un ceas întreg a petrecut în şovăieli şi îndoieli, în lup
tă lăuntrică...
174
A luat sfeşnicul în mâna dreaptă şi, ţinându-şi răsu

flarea, s-a îndreptat fără zgomot spre uşa camerei vecine,
care, precum se ştie, îi servea episcopului drept dormitor.
Apropiindu-se de uşă, a găsit-o întredeschisă. Episcopul
nici măcar n-o zăvorâse cum trebuie...
Deodată, Jean Valjean s-a oprit. Era deja lângă pat.
Ajunsese lângă el mai repede decât se aştepta.
Câteodată, prin fenomenele sale, natura se amestecă în
faptele noastre cu un fel de artă întunecată şi înţeleaptă,
dorind, parcă, să ne pună pe gânduri. Trecuse deja cam o
jumătate de oră de când un nor mare acoperise cerul, in cli
pa când Jean Valjean a ajuns lângă pat, norul s-a destrămat
parcă într-adins, şi o rază de lună, pătrunzând prin fereastra
înaltă, a luminat deodată chipul palid al episcopului. Aces
ta dormea în pace. Nopţile din Alpii Inferiori sunt reci, şi el
se culcase aproape îmbrăcat; mânecile dulamei brune din
lână îi acopereau mâinile până la încheieturi. Capul îi odih
nea pe pernă, întreaga poziţie arăta o odihnă deplină şi ne
tulburată; mâna cu inelul episcopal pe deget, care făcuse
atâtea fapte bune şi atâtea milostenii, îi atârna de pe pat.
Chipul îi era luminat de o expresie blândă de mulţumire,
nădejde şi linişte. Nu zâmbea - strălucea. Minunata răs
frângere a unei lumini nevăzute licărea pe fruntea arhiere
ului. Sufletele drepţilor visează cerul plin de taine.
Oglindirea acestui cer era pe chipul episcopului, şi el
lumina totodată dinăuntru, fiindcă cerul era în el însuşi:
era conştiinţa lui.
Când raza de lună s-a atins de el şi s-a contopit cu această
strălucire lăuntrică, în jurul capului său parcă a sclipit o cu
nună. Totuşi, întregul tablou era îndulcit şi parcă învelit în-
175
KONSTANTIN V. ZORIN
tr-o lumină delicată, de nedescris. Luna pe cer, natura ador

mită, grădina nemişcată, casa plină de pace, vremea de noap
te, acea clipă, acea linişte - toate împreună confereau o ne
spusă solemnitate sfinţitei odihne a episcopului şi înconju
ra cu un nimb de măreţie şi tihnă cărunteţea lui şi pleoapele
lui închise, capul lui de bătrân şi somnul lui de prunc.
Ceva aproape dumnezeiesc se simţea în acel om, care
era atât de măreţ, deşi nu-şi dădea seama.
Jean Valjean stătea nemişcat în umbră, ţinând în mână
sfeşnicul din fier, şi privea zguduit la bătrânul acela plin
de lumină. Niciodată în viaţă nu mai văzuse ceva asemă
nător. Atâta încredere în oameni îl îngrozea. Lumea mo
rală nu cunoaşte privelişte mai înaltă decât o conştiinţă
necurată care se tulbură fiind aflată în pragul unei fapte
criminale şi contemplând somnul unui drept. El cuprin
dea ceva înalt, şi Jean Valjean simţea asta tulbure, dar cu o
putere nestăvilită.
Nimeni n-ar fi putut să spună ce se petrecea în sufletul
lui, afară de el însuşi. Ca să înţelegem ce simţea trebuie să
ne închipuim tot ce este mai crud în faţa a tot ce este mai
blând. Şi în ochii lui era greu de citit ceva limpede. O mi
rare posomorâtă, şi atât. Privea - şi gata. Dar la ce se gân
dea? Cine ar putea ghici... In chip vădit, era emoţionat şi
zguduit. Dar ce însemna această emoţie a lui ?
Privirea lui nu se desprindea de bătrân. Singurul lucru
despre care vorbeau clar atitudinea şi expresia de pe faţa
lui era o ciudată nehotărâre. Avea o înfăţişare de parcă se
clătina între două abisuri: cel în care oamenii pier şi cel în
care se mântuiesc. S-ar fi părut că e gata să zdrobească acel
cap ori să sărute acea mână.
176
Au trecut câteva secunde. Mâna lui stângă s-a ridicat

încet şi şi-a scos şapca. Pe urmă, la fel de încet, mâna i s-a
lăsat în jos, şi Jean Valjean s-a cufundat iarăşi în contem
plaţie, ţinând în mâna dreaptă şapca, iar în dreapta buca
ta de fier. Perii tunşi scurt erau ca o perie deasupra fhrnţii
lui încruntate.
Sub această privire cumplită episcopul dormea acelaşi
somn adânc şi împăcat.
Crucifixul luminat de lună care se desluşea deasupra
şemineului parcă le deschidea braţele sale, binecuvântân-
du-1 pe imul şi dăruindu-i iertare celuilalt.
Brusc, Jean Valjean şi-a ridicat şapca, pe urmă - repe
de, fară să se uite la episcop - a trecut de-a lungul patului
spre dulăpiorul ce se vedea la căpătâi. A ridicat sfeşnicul,
gata pesemne să sfărâme zăvorul, dar cheia era în broasca.
A deschis uşiţa: primul lucru pe care l-a văzut a fost coşul
cu argintăria. L-a luat, a străbătut cu paşi mari întreaga ca
meră, fară nici un fel de precauţie şi fără să dea atenţie la
zgomotul pe care îl făcea, a ajuns la uşă, a intrat în camera
de rugăciune, a deschis fereastra, â înhăţat toiagul, a încă
lecat pervazul, a pus argintul în raniţă, a aruncat coşul la
pământ, a fugit prin grădină şi, după ce a sărit gardul cu
agilitatea unui tigru, a dispărut.
în dimineaţa următoare, când soarele abia se ridica, mon
seniorul Bienvenu se plimba prin grădină. Deodată, de el s-a
apropiat în fugă, foarte îngrijorai, slujnica Magloire.
- Preasfinţia Voastră, Preasfinţia Voastră! - striga ea -.
Nu ştiţi unde e coşul în care ţin argintăria?
- Ştiu! - a răspuns episcopul.
- Slavă Domnului! - s-a bucurat femeia - . Nu puteam
să mă dumiresc unde a dispărut.
177
KONSTANTIN V. ZORIN
Episcopul tocmai ridica dintr-un strat de flori coşul.

L-a dat lui Magloire.
- Iată-l! - a zis el.
- Cum aşa? - s-a mirat femeia. Gol? Dar argintăria?
- A, pentru argintărie vă faceţi griji? - a zis episcopul.
Nu ştiu unde este.
- Doamne, miluieşte! A fost furată! Oaspetele dum
neavoastră de ieri - el este hoţul!
Intr-o clipă, cu toată vioiciunea de care era în stare
această bătrânică sprintenă, Magloire a dat fuga în came
ra de rugăciuni, s-a uitat în alcov, după care s-a întors la
episcop. Acesta stătea aplecat şi, oftând, privea mlădiţa pe
care coşul o strivise căzând în stratul cu flori. Auzind stri
gătul lui Magloire, episcopul s-a îndreptat de spate.
- Preasfinţia Voastră! - ţipa e a -. A plecat! Argintăria
a fost furată!
In timp ce slujnica rostea aceste cuvinte, privirea lui a
căzut asupra colţului îndepărtat al grădinii, unde se ză
reau urmele fugii: scândura de deasupra a gardului era
smulsă.
- Uitaţi-vă! Iată pe unde a trecut: a sărit drept în stra
dă! Cum nu i-a fost ruşine? Ne-a furat argintăria!
Episcopul a tăcut o vreme, apoi şi-a ridicat spre Magloi
re privirea plină de seriozitate şi a întrebat-o cu blândeţe:
- Dar unde scrie că argintăria este a noastră?
Magloire a încremenit de uimire. S-a lăsat iar tăcerea,
după care episcopul a continuat:
- Doamnă Magloire! Am greşit folosindu-mă de aceas
tă argintărie, şi încă vreme atât de îndelungată. Ea aparţi
nea săracilor. Şi cine este acel om? Fără îndoială, un sărac.
178
- Doamne Iisuse! Dar pentru mine şi domnişoara nu

e nici o problemă - întoarse vorba Magloire. Nouă ne e
totuna. Problema e pentru Preasfinţia Voastră. Din ce o
să mâncaţi acum?
Episcopul a privit-o cu uimire.
- A, asta era! Dar ce, nu există vase din cositor?
Magloire a dat din umeri.
- Cositorul miroase neplăcut.
- Dar vasele din fier?
Magloire a făcut o grimasă expresivă.
- Vasele din fier dau gust rău.
- Atunci - a zis episcopul - o să facem rost de vase din
lemn.
După câteva minute dejuna la aceeaşi masă la care şe
zuse în ajun Jean Valjean. Mâncând, le dovedea vesel su
rorii sale, care-1 servea în tăcere, şi slujnicei, ce bombănea
cu glas scăzut, că nu e nici cea mai mică nevoie de linguri,
sau de furculiţe, fie ele şi din lemn, pentru a muia o bucată
de pâine într-o cană cu lapte.
- Păi cum, se putea! - mormăia Magloire foindu-se. -
Să primeşti asemenea om! Şi să-l laşi să înnopteze alături
de tine! Noroc că a furat, şi atât! Doamne, miluieşte! Te
iau fiorii când te gândeşti!..
Fratele şi sora se pregăteau deja să se ridice de la masă,
când deodată a bătut cineva în uşă.
- Intraţi! - a rostit episcopul.
Uşa s-a deschis. în prag a apărut un grup neobişnuit de
oameni agitaţi. Trei oameni îl ţineau de guler pe un al pa
trulea. Cei trei erau jandarmi, al patrulea era Jean Valjean.
Un subofiţer, care părea a fi şefiil jandarmilor, s-a oprit la
179
KONSTANTIN V. ZORIN
uşă, pe urmă a intrat în cameră şi, apropiindu-se de epi

scop, l-a salutat milităreşte.
- Preasfinţia Voastră... - a început el.
La aceste cuvinte Jean Valjean, care stătea cu o figură
posomorâtă şi deprimată, şi-a ridicat capul cu uimire.
- Preasfinţia Voastră! - a şoptit el Aşadar, nu e un
simplu preot...
- Gura! - a zis jandarmul. Pentru tine este monsenio
rul episcop.
Intre timp, monseniorul Bienvenu i-a ieşit în întâmpinare
cu toată repeziciunea pe care i-o îngăduia vârsta înaintată.
- A, dumneavoastră sunteţi! - a exclamat el, adresân-
du-se lui Jean Valjean - . Mă bucur tare mult să vă văd -
dar, auziţi, eu v-am dat şi sfeşnicele. Şi ele sunt de argint, la
fel ca tot restul, şi fără îndoială că puteţi primi pe ele două
sute de franci. De ce nu le-aţi luat odată cu tacâmurile ?
Jean Valjean a holbat ochii şi l-a privit pe venerabilul
episcop cu o expresie pe care limba omenească este inca
pabilă s-o redea.
- Preasfinţia Voastră - a zis subofiţerul de jandarmi
aşadar omul avea dreptate ?.. Am dat peste el când fugea ca şi
cum încerca să scape de nişte urmăritori. Pentru orice even
tualitate, l-am reţinut. Am găsit la el această argintărie.
- Şi el v-a zis - l-a întrerupt zâmbind episcopul -
că aceasta i-a fost dăruită de bătrânul preot la care a în
noptat? înţeleg, înţeleg. Şi l-aţi adus aici? E vorba de o
neînţelegere.
- In acest caz, îl putem pune în libertate? - a întrebat
subofiţerul.
- Se înţelege! - a răspuns episcopul.
180
Jandarmii i-au dat drumul lui Jean Valjean. Acesta s-a

dat înapoi fară să vrea.
- E adevărat că mă eliberează? - a rostit aproape ne
desluşit, ca în vis.
- Da. Ce, n-auzi ? - a răspuns imul dintre jandarmi.
- Prietene! - a zis episcopul - . Nu uita să iei înainte de
a pleca şi sfeşnicele, lată-le!
S-a apropiat de şemineu, a luat sfeşnicele şi le-a întins
lui Jean Valjean. Amândouă femeile priveau fară să scoa
tă vreo vorbă, fară să facă vreo mişcare, fară să arunce vreo
privire ce l-ar fi putut încurca pe episcop.
Jean Valjean tremura cu tot trupul. Maşinal, cu o înfă
ţişare buimacă, a luat cele două sfeşnice.
- Iar acum - a zis episcopul - mergeţi în pace! Apro-t
po: prietene, când veţi veni la mine data viitoare n-aveţi
de ce s-o luaţi prin grădină. întotdeauna puteţi intra şi ieşi
pe uşa principală.
Pe urmă s-a întors către jandarmi:
- Domnilor, puteţi pleca!
Jandarmii au ieşit.
Părea că Jean Valjean o să-şi piardă dintr-un moment
în altul cunoştinţa.
Episcopul s-a apropiat de el şi i-a spus cu voce scăzută:
- Să nu uitaţi, niciodată să nu uitaţi, că mi-aţi promis
să folosiţi acest argint pentru a deveni om cinstit.
Jean Valjean, care nu-şi amintea să fi promis ceva, s-a
zăpăcit. Episcopul a rostit cuvintele acestea accentuân-
du-le într-un mod aparte, după care a continuat solemn:
- Jean Valjean, fratele meu! De acum nu mai aparţi
neţi răului, aparţineţi binelui. Vă cumpăr sufletul. II iau
181
KONSTANTIN V. ZORIN
de la gândurile negre şi de la duhul întunericului şi-l dau

lui Dumnezeu...
Jean Valjean a ieşit din oraş grăbit, parcă fugea de cine
va. A trecut printre oameni cu pas iute, apucând-o pe pri
mele cărări şi poteci de care a dat şi nebăgând de seamă că
se învârte pe loc. A rătăcit aşa o dimineaţă întreagă, fără să
fi mâncat, dar fără să simtă foame. £ra stăpânit de o mul
ţime de sentimente pe care nu le mai trăise până atunci.
Simţea cum se ridică în el o furie surdă. împotriva cui?
Asta nu ştia. Nu putea să spună dacă era mişcat sau înjo
sit. Câteodată îl apuca o stranie înduioşare. Se lupta cu
ea, aruncând împotrivă-i înverşunarea ultimilor douăzeci
de ani din viaţa sa. Starea aceasta îl apăsa. Băga de seamă
cu îngrijorare cum se surpă cumplita linişte lăuntrică ce îi
fusese dată de faptul că nu îşi meritase nefericirea. Se în
treba: „Ce-o va înlocui acum?” Erau momente când ar fi
preferat, probabil, să ajungă la închisoare, între jandarmi,
numai să nu se fi întâmplat ce s-a întâmplat: atunci ar fi
fost mai puţin tulburat...
In acest fel, de-a lungul întregii zile s-au adunat în el
gânduri greu de exprimat prin cuvinte...
Cufundat în cugetări întunecate, care în ochii trecă
torilor dădeau o aparenţă şi mai înfricoşătoare înfăţişării
lui zdrenţăroase, Jean Valjean a auzit deodată un cântec
vesel.
S-a răsucit şi a văzut pe cărare un băieţel de 10 ani.
Acesta, cântând, se apropia de el cu o mică flaşnetă agăţată
de umăr şi cu o marmotă într-o cutie atârnată la spate. Era
unul dintre acei puşti prietenoşi şi veseli ce hoinăresc prin
lume în pantaloni rupţi, prin care se văd genunchii goi.
182
Fără să se întrerupă din cântat, băiatul se oprea din

când în când şi, parcă jucându-se, tot arunca în sus nişte
bani mărunţi - probabil, întregul lui capital. Printre bă
nuţii din aramă era şi o monedă de 40 de scuzi.
Băiatul s-a oprit lângă un tufiş şi, fără să-l observe pe Jean
Valjean, a aruncat în sus pumnul de monede, pe care până
atunci reuşise să-l prindă în întregime pe dosul palmei.
Totuşi, de această dată moneda de 40 de scuzi i-a scă
pat şi s-a rostogolit în tufiş, spre Jean Valjean.
Acesta a pus piciorul pe ea.
Băiatul, care urmărea moneda cu privirea, a băgat de
seamă.
Fără să se mire câtuşi de puţin, s-a dus drept la Jean
Valjean.
Locul era pustiu. Cât vedeai cu ochii, nici pe şes, nici
pe cărare nu era ţipenie de om. Doar strigătele abia deslu
şite ale păsărilor călătoare se auzeau de undeva, de la mare
înălţime. Băiatul stătea cu spatele la soare, care împletea
în părul lui fire aurii şi scălda într-o lumină sângerie chi
pul sălbatic al lui Jean Valjean.
- Domnule! - a zis copilul cu acea încredere copilă
rească alcătuită din neştiinţă şi nevinovăţie. Dar cu mo
neda mea cum rămâne ?
- Cum te cheamă? - a întrebat Jean Valjean.
- Micul Gervais, domnule.
- Cară-te! - a zis Jean Valjean.
- Domnule! - a repetat copilul. Daţi-mi moneda înapoi.
Jean Valjean şi-a plecat capul şi n-a răspuns nimic.
- Moneda mea, domnule! - a repetat iar copilul.
Jean Valjean continua să privească în pământ.
183
KONSTANTIN V. ZORIN
- Moneda mea! - a ţipat copilul Moneda mea scli

pitoare! Banii mei!
Jean Valjean părea că nu aude. Băiatul l-a înhăţat de
gulerul bluzei şi a început să-l zgâlţâie. Totodată, se sforţa
să mişte din loc bocancul gros, ferecat în fier, care călcase
pe comoara lui.
- Vreau moneda mea! Moneda mea de 40 de scuzi!
Băiatul plângea. Jean Valjean şi-a ridicat capul. Tot mai
şedea fară să se mişte din loc. Ochii îi erau tulburi. L-a pri
vit pe băiat cu ceva ce părea a fi mirare, pe urmă şi-a întins
mâna către toiag şi a strigat cu glas fioros:
- Cine e?
- Eu, domnule - a răspuns copilul - , Micul Gervais!
Eu simt! Eu sunt! Daţi-mi înapoi, vă rog, cei 40 de scuzi!
Daţi la o parte piciorul, domnule, vă rog, daţi-1 la o parte!
Şi deodată, înfuriindu-se brusc, acel copil, acel băietan
a rostit cu voce aproape ameninţătoare:
- Uite ce e! Daţi odată piciorul la o parte! Daţi picio
rul la o parte, vă zic!
- A, tot aici eşti? - a strigat Jean Valjean şi, sărind deo
dată în picioare, s-a ridicat cât era de lung. Fără să-şi mişte
piciorul de pe moneda din argint, a adăugat:
- Du-te de aici cât îţi spun cu binele!
Puştiul l-a privit cu spaimă şi s-a cutremurat cu tot tru
pul. Câteva secunde a rămas încremenit, pe urmă a luat-o
la fugă cât îl ţineau picioarele, fară a îndrăzni să privească
înapoi ori să strige.
Totuşi, ajungând la o anumită depărtare, a început să
respire atât de greu, încât a fost silit să se oprească, şi Jean
Valjean, cufundat în gânduri, îl auzea cum plânge.
184
După câteva clipe, copilul a dispărut.

Soarele a apus.
In jurul lui Jean Valjean se lăsa tot mai mult întuneri
cul. Nu mâncase nimic toată ziua; poate că avea febră.
A continuat să stea în acelaşi loc, fară să-şi schimbe po
ziţia, din clipa în care băiatul a fugit. Respiraţia întretăiată
îi umfla pieptul. Privirea, aţintită la zece-doisprezece paşi
înainte, părea că studiază cu profundă atenţie conturul
unui ciob din faianţă albastră ce zăcea în iarbă. Deodată,
s-a înfiorat: numai atunci simţise răcoarea serii.
Şi-a îndesat mai adânc şapca pe cap, şi-a strâns pe el
bluza şi a încheiat-o, a făcut un pas înainte şi s-a aplecat
să-şi ridice de jos toiagul.
Atunci a văzut moneda de 40 de scuzi, pe care picio
rul lui o înfundase pe jumătate în pământ şi care strălucea
între pietre.
S-a cutremurat ca străbătut de un curent electric. „Ce-i
asta?” - a mormăit printre dinţi. A dat înapoi trei paşi, pe
urmă s-a oprit, nefiind în stare să-şi desprindă privirea de
micul disc sclipitor pe care piciorul lui călca cu o clipă în
urmă şi care acum strălucea în amurg ca un ochi deschis,
aţintit spre el.
Au trecut aşa câteva minute. Deodată, s-a aruncat asu
pra monedei din argint, a înhăţat-o, s-a ridicat, a cuprins
cu privirea şesul şi, tremurând tot, a început să se uite în-
tr-o parte şi în alta ca o fiară sălbatică speriată, care caută
adăpost.
Nu a văzut nimic. Se lăsa noaptea. Şesul emana frig;
conturul lui se topea în ceaţa deasă, violetă, care se ridica
din penumbra amurgului.
185
KONSTANTIN V. ZORIN
A suspinat adânc şi a pornit cu repeziciune în direcţia

unde dispăruse copilul. După ce a făcut treizeci de paşi s-a
oprit, a privit împrejur şi din nou n-a văzut nimic.
Atunci a strigat din răsputeri:
- Micule Gervais! Micule Gervais!
Pe urmă a tăcut şi a ascultat cu încordare.
Nici un răspuns...
Iarăşi a început să meargă, pe urmă a luat-o la fugă.
Din când în când se oprea şi striga în pustietatea aceea cu
glas răsunător şi totodată jalnic:
- Micule Gervais! Micule Gervais!
Chiar dacă băiatul l-ar fi auzit, bineînţeles că s-ar fi
speriat şi ar fi evitat să apară în faţa lui - dar, după toate
probabilităţile, era deja departe.
Pe drum, Jean Valjean a întâlnit un preot care mergea
călare. S-a apropiat de el şi l-a întrebat:
- Domnule părinte! N-aţi văzut un băiat?
- Nu! - a răspuns preotul.
- Un băiat pe nume Gervais...
- Nu am văzut pe nimeni.
Jean Valjean a scos din sacul său două monede de cinci
franci şi le-a întins preotului.
- Domnule părinte! Poftim, pentru săraci. Domnule
părinte! Este un puşti de vreo zece ani. Cred că avea o flaş
netă şi o marmotă. A trecut pe aici...
- Nu l-am văzut.
- Pe micul Gervais? Dar nu este dintr-un sat de pe
aici? Nu ştiţi? Nu puteţi să-mi spuneţi?
- Prietene, dacă este aşa cum l-aţi descris, probabil că
e străin. Câteodată ajung prin părţile noastre, dar nimeni
nu-i cunoaşte.
186
Jean Valjean a scos grăbit încă două monede de cinci

franci şi le-a dat preotului.
- Pentru săracii dumneavoastră! - a zis el.
Şi, cuprins brusc de un fel de frenezie, a adăugat:
- Domnule abate, daţi ordin să fiu arestat. Simt un hoţ.
Preotul s-a speriat; a mânat calul şi s-a depărtat în galop.
Jean Valjean a fugit în aceeaşi direcţie... A privit încă o
dată în depărtare şi a strigat pentru o ultimă dată:
- Micule Gervais! Micule Gervais! Micule Gervais!
Strigătul lui s-a stins fară să stârnească măcar un ecou.
A îngăimat încă o dată: „Micule Gervais!”, dar cu glas deja
slab şi aproape nedesluşit. Aceasta a fost ultima lui sforţare;
picioarele i s-au tăiat deodată, ca şi cum o putere nevăzută
l-ar fi apăsat brusc cu toată puterea conştiinţei lui necurate.
Istovit de tot, s-a lăsat pe o piatră mare şi, înfigându-şi mâi
nile în păr, ascunzându-şi faţa între genunchi, a strigat:
- Sunt un ticălos!
Inima lui nu a mai suportat, şi Jean Valjean a izbucnit
în plâns. Plângea pentru prima dată în nouăsprezece ani.
Când Jean Valjean a ieşit de la episcop, a renunţat -
precum am văzut - la tot ce îi ocupa până atunci gânduri
le. Nu-şi putea da seama limpede ce se întâmpla în sufletul
lui. Lăuntric, se împotrivea gestului creştinesc şi cuvinte
lor blânde ale bătrânului: „Mi-aţi promis că veţi deveni
om cinstit. Vă cumpăr sufletul. II iau de la duhul întune
ricului şi-l dau lui Dumnezeu.” Cuvintele acestea îl urmă
reau cu stăruinţă. El opunea acestei blândeţi îngereşti tru
fia care trăieşte în noi ca un bastion al răului. îşi dădea sea
ma tulbure că mila episcopului era cel mai puternic asalt,
cea mai mare presiune căreia îi fusese supus vreodată.
187
KONSTANTIN V. ZORIN
Dacă va rezista în faţa acestei milostiviri, sufletul lui se va

împietri pentru totdeauna, iar dacă va ceda, va fi nevoit să
renunţe la ura cu care de-a lungul atâtor ani îi umpluseră
sufletul faptele altor oameni şi care îi dădea un sentiment
de satisfacţie. De această dată trebuia ori să biruie, ori să
rămână biruit, şi în el s-a pornit o luptă - o luptă titanică
şi hotărâtoare între răutatea lui şi bunătatea acelui om.
Privind în genele de lumină duhovniceşti care i se des
coperiseră, mergea ca beat... Auzise oare tainicele sunete ce
ne previn sau ne urmăresc în anumite clipe ale vieţii noas
tre? îi şoptise oare la ureche un glas că tocmai a trăit ceasul
solemn care i-a hotărât destinul; că de acum pentru el nu
mai poate fi cale de mijloc şi că dacă nu va deveni cel mai
bun dintre oameni va deveni cel mai rău dintre ei; că acum
este dator, într-un anumit sens, ori să se ridice mai presus
de episcop, ori să cadă mai jos decât ocnaşul; că dacă vrea
să devină bun trebuie să devină înger cu duhul său, iar dacă
vrea să rămână rău trebuie să se prefacă într-un monstru?..
Dacă toate aceste gânduri i-au trecut într-adevăr prin
cap, nu s-a oprit asupra lor. Ele apăreau doar pentru o cli
pă în creierul lui, aruncându-1 într-un zbucium inexplica
bil, aproape dureros. Când a ieşit din dezgustătoarea groa
pă neagră ce poartă numele de ocnă, în calea lui a apărut
episcopul şi a provocat sufletului său o durere ca cea pe
care o provoacă lumina puternică ochilor omului ieşit din
beznă. Viaţa viitoare, acea viaţă a cărei posibilitate se des
chidea acum în faţa lui, luminoasă şi curată, stârnea în el
nelinişte şi fior. încetase să înţeleagă ce se întâmplă cu el.
La fel ca bufniţa prinsă de răsăritul soarelui, ocnaşul era
zguduit şi, ca să zicem aşa, orbit de strălucirea virtuţii.
188
Un singur lucru era limpede, de un singur lucru nu se

îndoia: devenise alt om, totul se schimbase în el şi nu mai
stătea în puterea lui să nimicească spusele episcopului, ce
răsunau în el şi-i atinseseră inima.
Aceasta era starea lui sufletească atunci când l-a întâlnit
pe micul Gervais şi i-a furat cei 40 de scuzi. Pentru ce? Pro
babil că nici el n-ar fi putut să dea o explicaţie. N-a fost aceas
ta, oare, urmarea finală şi, s-ar putea spune, ultima sforţare
extraordinară a gândurilor rele pe care le adusese cu el din
ocnă, rămăşiţa atracţiei spre rău, rezultatul a ceea ce în fizi
că se cheamă „forţa inerţiei”? Da, aşa este, şi totodată poate
că nu chiar aşa. Vom formula mai simplu: furase nu el, nu
omul - furase fiara; ascultând de obişnuinţă, instinctiv, fără
noimă, călcase pe monedă, în vreme ce raţiunea lui se zbu
ciuma cuprinsă de atâtea idei noi şi neobişnuite. Când raţi
unii i s-au deschis ochii şi a văzut fapta fiarei, Jean Valjean
s-a dat înapoi cu groază, scoţând un strigăt de deznădejde.
Un fenomen ciudat, posibil doar în condiţiile în care
se afla el! Furându-i băiatului acei bani, a săvârşit o faptă
de care nu mai era deja în stare.
Intr-un fel sau altul, această ultimă fărădelege a avut
asupra lui o înrâurire hotărâtoare: ea a străpuns pe neaş
teptate haosul ce-i domnea în suflet, l-a destrămat şi, lă
sând într-o parte toate cele nelămurite şi tulburi, iar în
alta lumina, a acţionat asupra sufletului său aşa cum anu
miţi reactivi chimici acţionează asupra unui amestec tul
bure, precipitând un element şi purificându-1 pe celălalt.
Mai întâi de toate, chiar neapucând încă să priceapă şi
să chibzuiască ceea ce se întâmplase, zăpăcit, parcă încer
când să scape de nişte urmăritori, s-a năpustit să-l găsească
189
KONSTANTINV. ZORIN
pe băiat ca să-i dea banii înapoi. Pe urmă, convingându-se

că lucrul acesta e inutil şi imposibil, s-a oprit deznădăjdu
it. în clipa când a strigat: „Sunt un ticălos!” s-a văzut deo
dată aşa cum era de fapt - dar se lepădase deja de sine în
suşi într-o măsură atât de mare, încât i se părea că el nu-i
decât o nălucă, iar înaintea lui, în carne şi oase, cu toiagul
în*mână şi cu raniţa plină cu bunuri furate în spate, cu
chip posomorât şi hotărât şi cu o mulţime de gânduri res
pingătoare în suflet, stă dezgustătorul ocnaş Jean Valjean.
Am spus deja că suferinţa prisositoare îl făcuse, într-o
anumită măsură, clarvăzător, şi această imagine era un fel
de vedenie. Intr-adevăr, îl vedea înaintea sa pe Jean Val
jean, vedea chipul lui înfricoşător. Era gata să se întrebe
cine e acel om, şi acel om îi insufla silă.
Creierul lui se afla în starea aceea încordată şi totodată
groaznic de limpede când reflecţiile devin atât de profunde,
încât ascund de om realitatea. Acesta încetează să mai vadă
obiectele lumii exterioare, în schimb priveşte toate odrasle
le imaginaţiei sale ca pe ceva real, care există în afara lui.
Aşadar, Jean Valjean stătea faţă în faţă cu sine însuşi,
privindu-se cu luare-aminte, şi totodată prin acel chip cre
at de halucinaţie vedea în taina acelui adânc licărirea unei
luminiţe pe care a luat-o la început drept făclie. Totuşi,
privind mai atent, Jean Valjean a băgat de seamă că lumi
niţa aprinsă în adâncul minţii lui are înfăţişare omenească
şi că este de fapt episcopul.
El îi privea pe rând pe cei doi oameni care stăteau în
faţa minţii lui: pe episcop şi pe Jean Valjean. în afara celui
dintâi, nimeni n-ar fi putut îmblânzi sufletul celui dc-al
doilea. Ca urmare a straniei particularităţi care e proprie
190
stărilor de acest fel, pe măsură ce halucinaţia continua epi

scopul creştea tot mai mult şi devenea tot mai luminos în
ochii lui, iar Jean Valjean devenea tot mai mic şi mai nebă
gat de seamă. La un moment dat, s-a prefăcut într-o um
bră. A rămas doar episcopul, şi a umplut tot sufletul nefe
ricitului cu lumina sa minunată.
Jean Valjean a plâns îndelung. A plâns cu lacrimi ama
re, a plâns în hohote, slab ca o femeie, speriat ca un copil.
In vreme ce plângea, mintea i se limpezea tot mai mult,
şi în cele din urmă a fost luminată de o strălucire neobiş
nuită, minunată şi în acelaşi timp ameninţătoare. Viaţa
lui dinainte, prima greşeală, îndelunga răscumpărare, săl
băticirea exterioară şi împietrirea lăuntrică, clipa eliberă
rii, care pentru el fusese şi mai îmbucurătoare datorită nu
meroaselor planuri de răzbunare, ceea ce se petrecuse la
episcop şi ultimul lucru pe care îl făcuse - furtul mone
dei de 40 de scuzi de la copil, furt cu atât mai josnic cu
cât avusese loc după ce episcopul îl iertase: toate acestea îi
rămăseseră în amintire şi acum i se înfăţişau cu toată lim
pezimea, dar într-o lumină cu totul nouă. Şi-a cercetat cu
luare-aminte viaţa, şi i s-a părut hâdă; şi-a cercetat cu lua-
re-aminte sufletul, şi i s-a părut monstruos. Şi totuşi, o lu
mină blândă strălucea asupra acestei vieţi şi acestui suflet.
Câte ore a plâns? Ce a făcut după ce a încetat să plân
gă? Unde s-a dus? Lucrurile acestea ne rămân necunoscu
te. Putem fi siguri numai de faptul că în aceeaşi noapte vi
zitiul diligenţei de Grenoble, care ajungea la Digne pe la
trei dimineaţa, a văzut, trecând prin piaţa catedralei, un
om care stătea în genunchi drept pe caldarâm şi se ruga în
întuneric la uşa Monseniorului Bienvenu...
191
ANEXA III
A pierit conştiinţa
M.E. Saltîkov-Şcedrin
A pierit conştiinţa. La fel ca înainte se îmbulzeau oa

menii pe străzi şi în teatre; la fel ca înainte ba se ajungeau
din urmă, ba se întreceau unul pe altul; la fel ca înainte se
agitau şi prindeau din zbor ciozvârte. Şi nimeni nu îşi dă
dea seama că a început să lipsească brusc ceva şi că în or
chestra generală a vieţii a încetat să cânte un instrument.
Mulţi au început chiar să se simtă mai vioi şi mai liberi.
A devenit mai uşor mersul omului: a început să pună cu
mai multă îndemânare piedică aproapelui, i-a devenit mai
uşor să linguşească, să se gudure, să umble cu bârfa şi să
clevetească. Deodată, parcă a fost luată cu mâna orice bo-
leşniţă. Oamenii nu mai mergeau, ci parcă zburau. Nimic
nu-i amăra, nimic nu-i punea pe gânduri. Şi prezentul, şi
viitorul - totul părea că le cade în mâini lor, fericiţilor, ce
nu băgaseră de seamă dispariţia conştiinţei.
Conştiinţa a pierit deodată... aproape instantaneu!
Mai ieri, această parazită sâcâitoare tot mişuna prin faţa
ochilor, tot se năzărea imaginaţiei înfierbântate. Şi deoda
tă... nimic! Au dispărut nălucile supărătoare, iar odată cu
192
daca pu terile su n t pe sfâ rşite
ele s-a potolit şi tulburarea morală pe care o aducea după

sine conştiinţa acuzatoare. Rămânea doar să priveşti la lu
mea lui Dumnezeu şi să te bucuri: înţelepţii lumii au pri
ceput că au scăpat, în sfârşit, de ultimul jug care le îngre
una mişcarea - şi, se înţelege, s-au grăbit să se folosească
de roadele acestei libertăţi. Oamenii s-au sălbăticit: s-au
pornit jafurile şi tâlhăriile, a început, îndeobşte, o adevă
rată devastare.
Iar sărmana conştiinţă zăcea între timp pe drum, chi
nuită, scuipată, călcată în picioare de trecători. Toţi o
zvârleau cât mai departe de ei, ca pe o zdreanţă netrebni
că. Toţi se mirau cum de într-un oraş unde domneşte or
dinea şi în locul cel mai animat se poate tăvăli o asemenea
necuviinţă strigătoare la cer. Şi Dumnezeu ştie dacă mult
ar mai fi zăcut aşa sărmana surghiunită de nu ar fi ridi
cat-o un nenorocit de beţiv, care de cherchelit ce era a jin
duit până şi cârpa aceea netrebnică, în nădejdea că va că
păta pe ea un păhărel.
Deodată a simţit că parcă l-a străbătut un curent elec
tric. Cu ochi tulburi, a început să privească împrejur, şi a
simţit absolut limpede cum capul i se eliberează de aburii
vinului şi că revine la el treptat amara conştiinţă a realită
ţii, pentru izbăvirea de care îşi cheltuise cele mai alese pu
teri ale fiinţei sale. La început a simţit doar frică - o frică
tâmpă, care-1 aruncă pe om în nelinişte în virtutea presim
ţirii unei primejdii ameninţătoare. După aceea a început
să mişte aducerea-aminte, a prins grai închipuirea. Adu-
cerea-aminte scotea fără cruţare din întuneric toate amă
nuntele silniciilor, trădărilor, nevolniciei inimii şi nedrep
tăţilor lui. După aceea, judecata s-a trezit de la sine...
193
KONSTANTIN V. ZORIN
Jalnicului beţiv tot trecutul lui i se pare o fărădelege

hâdă, de la un cap la altul. El nu analizează, nu întreabă,
nu chibzuieşte. Este atât de copleşit de priveliştea căde
rii sale morale, care i-a apărut înaintea ochilor, încât pro
cesul autocondamnării, căruia i se supune de bunăvoie, îl
bate incomparabil mai dureros şi aspru decât cea mai as
pră dintre judecăţile omeneşti. El nu vrea nici măcar să
ţină seama de faptul că cea mai mare parte a trecutului
pentru care se blestemă atât de tare nu-i aparţine deloc lui,
săracului şi jalnicului beţiv, ci unei puteri tainice, mon
struoase, care îl sucea şi îl învârtea cum suceşte şi învârte
vijelia în stepă un fir de iarbă neînsemnat.
Ce este trecutul lui? De ce a trăit aşa şi nu altfel? Ce
este el însuşi? - toate acestea sunt întrebări la care poate
răspunde doar prin mirare şi printr-o deplină neştiinţă.
Jugul îi determina viaţa: sub jug s-a născut, sub jug se va şi
coborî în mormânt. Acum a venit, poate, înţelegerea. Dar
ce să facă cu ea? A venit, oare, ca să-i pună fară milă între
bări şi să răspundă la ele prin tăcere? A venit, oare, pentru
ca viaţa pierdută să se reverse iar în sălaşul stricat, ce nu
mai poate face faţă năvalei sale?
Vai! înţelegerea trezită nu-i aduce cu sine nici împăca
re, nici nădejde, iar conştiinţa deşteptată îi arată o singură
ieşire: ieşirea învinuirii de sine sterpe. Şi înainte era împre
jur beznă, dar şi acum a rămas aceeaşi beznă, atâta doar că
ea este populată cu năluciri chinuitoare. Şi înainte răsunau
la mâini lanţuri grele, dar şi acum sunt aceleaşi lanţuri, nu-
mai că greutatea lor este de două ori mai mare, deoarece
şi-a dat seama că sunt lanţuri. Se varsă ca un râu lacrimile
fară folos ale beţivului; se opresc înaintea lui oamenii de
bine şi spun cu toată convingerea că plânge în el vinul.
194
- Mama mea! Nu mai pot... e de neîndurat! - ţipă ca

din gură de şarpe bietul beţiv, iar gloata râde şi-l ia în bat
jocură. Ea nu înţelege că beţivul nu a fost niciodată aşa li
ber de aburii vinului ca în această clipă, când pur şi simplu
a găsit lucrul acela nenorocit, care îi face ferfeniţă sărma
na inimă. Dacă gloata ar fi fost cea care l-a găsit, ar fi pri
ceput, bineînţeles, că există pe lumea asta o amărăciune
mai cumplită decât toate amărăciunile: amărăciunea con
ştiinţei dobândite subit. Ar fi înţeles că şi ea este la fel de
subjugată şi schilodită cu duhul pe cât este de subjugat şi
schilodit moral beţivul care se tânguie în faţa ei.
„Nu se poate, trebuie să scap cumva de ea! Altfel o să
pier ca un câine!” - se gândeşte jalnicul beţiv şi vrea deja
să arunce în drum lucrul găsit, dar îl opreşte un poliţai ce
se afla în apropiere.
- Mi se pare, frăţioare. că ţi-a venit în cap să te ocupi
cu aruncatul de pamflete subversive! - îi spune acesta,
ameninţându-1 cu degetul - . Să ştii că pentru asta nu mai
e mult şi te bag la zdup!
Beţivul a ascuns cu îndemânare în buzunar lucrul găsit
şi a plecat cu el. Privind în jur şi furişându-se, se apropie
de o cârciumă, unde facea negoţ un vechi cunoscut de-al
lui - Prohorîci. La început priveşte într-ascuns pe feres
truică şi, văzând că în cârciumă nu e nimeni, ci Prohorîci
moţăie singur-singurel în spatele tejghelei, cât ai clipi des
chide uşa, dă fuga înăuntru, şi înainte ca Prohorîci să apu
ce să-şi vină în fire, ţine deja în mână cumplitul chilipir.
Prohorîci a stat o vreme cu ochii holbaţi, pe urmă l-au
trecut toate sudorile. I s-a năzărit, nu se ştie de ce, că face
comerţ fără licenţă - dar, uitându-se bine, s-a convins că
195
KONSTANTIN V. ZORIN
are toate licenţele: şi pe cele albastre, şi pe cele verzi, şi pe

cele galbene. S-a uitat la cârpa pe care o ţinea în mână, şi i
s-a părut cunoscută.
„Ehe! - şi-a amintit el - asta e, pare-se, chiar cârpa de
care abia am reuşit să scap înainte de a cumpăra licenţa!
Da! Chiar ea e!”
Convingându-se de asta, îndată s-a gândit, nu se ştie
de ce, că acum va fi nevoit să dea faliment.
- Când omul e prins cu treaba şi se lipeşte de el aseme
nea pacoste, poţi să pui cruce! N-o să iasă nimic, Şi nici
nu are cum! - cugeta el aproape maşinal şi deodată s-a cu
tremurat tot şi a albit la faţă de parcă l-ar fi privi în ochi o
spaimă neştiută până atunci.
- Dar nu e spurcat lucru să îmbeţi bietul norod? - şop
tea conştiinţa deşteptată.
- Nevastă! Arina Ivanovna! - a strigat el înnebunit de
groază.
Arina Ivanovna a dat fuga, dar cum a văzut cu ce se
procopsise Prohorîci a strigat cu voce nefirească: „Ajutor!
Vai de mine! Hoţii!”
„Şi de ce trebuie să rămân eu lipsit de toate din pricina
ticălosului ăstuia?” - se gândea Prohorîci - vorbind, bi
neînţeles, de beţivul care-i băgase pe gât prin înşelăciune
lucrul găsit de el. Iar pe frunte îi apăreau broboane mari
de sudoare.
Intre timp, cârciuma se umplea, puţin câte puţin, de
oameni - însă Prohorîci, în loc să le dea de băut clienţilor
cu obişnuita sa amabilitate, spre desăvârşita uimire a aces
tora nu numai că a refuzat să le toarne vin, ci chiar a înce
put să le dovedească în chip foarte mişcător că vinul este
izvorul a toată nefericirea pentru sărmanul om.
196
daca pu terile su n t pe sfâ rşite
- Dacă ai bea doar un păhărel, n-ar fi rău! Ar fi chiar

folositor! - spunea el printre lacrimi. Dar ai nărav să bagi
în tine o vadră întreagă! Şi pe urmă? O să te târască la sec
ţia de poliţie; la secţie o să-ţi dea pe cocoaşă, şi o să ieşi de
acolo de parcă ai fi primit vreo decoraţie! Aşa că să te gân
deşti, drăguţule, dacă merită să te străduieşti pentru asta,
iar pe deasupra să plăteşti nătărăului de mine banii pe care
i-ai câştigat cu sudoarea frunţii!
- Ce-i cu tine, Prohorîci? Ai înnebunit, fară îndoială!
- îi spuneau uluiţi clienţii.
- Păi cum să nu înnebuneşti, frăţioare, când ţi se în
tâmplă asemenea dandana! - răspundea Prohorîci - . Mai
bine uită-te ce licenţă mi-am scos acum!
Prohorîci arăta conştiinţa care-i fusese strecurată mi
şeleşte şi întreba dacă nu vrea vreunul dintre clienţi să se
folosească de ea - însă aceştia, aflând care este treaba, nu
numai că nu se învoiau, ci chiar se fereau cu teamă şi se
trăgeau cât mai departe.
- Ce mai licenţă, nu? - adăuga nu fară încrâncenare
Prohorîci.
- Şi ce-o să te faci acum? - îl întrebau clienţii.
- Una îmi mai rămâne de făcut: să mor! Fiindcă acum
nu mai pot să înşel, şi să îmbăt cu vodcă bieţii oameni nu
mă învoiesc. Şi atunci, ce altceva să fac decât să mor?
- Ai dreptate! - râdeau de el clienţii.
- Chiar gândesc ■*·· continua Prohorîci - să sparg toa
te vasele şi să vărs vinul în şanţ! Căci dacă are cineva în el
această virtute chiar şi mirosul de băutură îi poate întoar
ce maţele pe dos!
- Numai să îndrăzneşti! - s-a băgat în vorbă, în sfârşit,
Arina Ivanovna, a cărei inimă, după toate aparenţele, nu
197
KONSTANTIN V. ZORIN
fusese atinsă de harul ce-1 adumbrise subit pe Prohorîci

Ia uite ce mai virtute s-a găsit!
Dar Prohorîci era deja greu de impresionat. Scăldat în
lacrimi amare, vorbea întruna.
- Pentru că - zicea el dacă s-a întâmplat cu cineva
nefericirea asta, aşa şi trebuie să fie acela: nefericit. Şi nici
un fel de părere despre sine, cum că e negustor, nu va cu
teza să-şi facă. Căci aceasta îi va fi lui doar tulburare zadar
nică. El trebuie să cugete despre sine astfel: „Nefericit om
sunt eu în această lume - şi atât.”
Aşa a trecut o zi întreagă în exerciţii filosofice - şi cu
toate că Arina Ivanovna se împotrivea cu hotărâre inten
ţiei soţului său de a sparge vasele şi de a vărsa vinul în şanţ,
în ziua aceea n-au vândut, totuşi, nici măcar o singură pi
cătură. Spre seară, Prohorîci chiar s-a înveselit şi, pregă-
tindu-se de culcare, i-a zis Armei Ivanovna, care plângea:
- Uite ce e, sufleţelul meu şi soaţa mea preaiubită! Deşi
azi nu am agonisit nimic, ce uşor îi e, în schimb, omului
cu conştiinţă!
Şi, într-adevăr, cum s-a culcat, a şi adormit - şi nu se zbu
ciuma în somn, nici măcar nu sforăia, aşa cum i se întâmpla
înainte vreme, când agonisea, dar nu avea conştiinţă.
Arina Ivanovna avea însă idei întrucâtva diferite despre
asta. Ea înţelegea foarte bine că în afacerea cârciumăreas-
că conştiinţa nu este deloc o achiziţie grozavă, de la care
poţi aştepta profit, şi prin urmare s-a hotărât să se desco
torosească cu orice preţ de musafira cea nepoftită. Călcân-
du-şi pe inimă, a aşteptat să treacă noaptea, dar cum a mi
jit de ziuă în geamurile prăfuite ale cârciumii, i-a furat so
ţului adormit conştiinţa şi s-a năpustit cu ea în stradă.
198
d a c a p u te r ile s u n t pe s f â r ş it e
Ca un făcut, era zi de iarmaroc: din satele vecine ve

neau deja unul după altul ţăranii în care, şi supraveghe
torul de cvartal1Vânătoru se ducea personal la piaţă ca să
vegheze asupra ordinii. Cum l-a văzut Arina Ivanovna pe
Vânătoru cel grăbit, îndată i-a sclipit în cap o idee fericită.
A dat fuga după el cât o ţineau picioarele şi, cum a ajuns
în dreptul lui, cu o uimitoare îndemânare i-a vârât pe furiş
conştiinţa în buzunarul de la palton.
Vânătoru nu era chiar cu totul neruşinat, dar nu-i plă
cea să trăiască strâmtorat şi băga laba cu destulă uşurinţă
în buzunarele altora. înfăţişarea lui era nu chiar obrazni
că, dar pe-aproape. M âinile lui erau nu peste măsură de
zburdalnice, dar agăţau cu bucurie tot ce le pica în cale. Pe
scurt, şperţar în toată regula.
Şi deodată, acest om a început să se simtă mizerabil. A
ajuns în piaţă, şi i se pare că tot ce era pus la vânzare şi în
care, şi pe tarabe - toate acestea nu-s ale lui, ci ale altora.
Niciodată nu mai păţise aşa ceva! Şi-a frecat ochii neruşi
naţi şi se gândeşte: „Nu cumva am luat-o razna, nu cumva
mi se năzăresc toate astea?” S -a apropiat de un car, a vrut
să pună laba, dar laba nu se ridică. S -a apropiat de alt car,
a vrut să-l zgâlţâie pe ţăran de barbă - o, grozăvie! Mâinile
nu se întind! S -a înspăimântat.
„Ce s-a întâmplat cu mine acum? - se gândeşte Vâ
nătoru. In felul ăsta o să-mi stric toate daraverile! N-ar fi
lucru mai chibzuit să mă întorc acasă cu binele?” Totuşi, T 7
trăgea nădejde că poate o să-i treacă. A început să se plim

be prin iarmaroc. Se uită: stau tot felul de orătănii, sunt
1Supraveghetorul de cvartal era un funcţionar de poliţie în Rusia ţa
ristă, ce răspundea pentru ordinea dintr-un anumit cvartal. Un cvartal
cuprindea între 50 şi 100 de curţi (n.tr.).
199
KONSTANTIN V. ZORIN
întinse tot felul de ţesături, şi toate astea parcă-i spun:

„Aproape-i cotul, dar uite că nu poţi să-l muşti!”
Iar ţăranii prinseseră între timp curaj: văzând că omul
a luat-o razna, că se uită la bunurile sale ca viţelul la poarta
nouă, au început să facă glume, au început să-l numească
pe Vânătoru „Fofan Fofanîci”.
- Nu se poate, a dat vreo boală peste mine! - a hotă
rât Vânătoru, şi aşa, fară pachete, cu mâinile goale, s-a dus
acasă. Se întoarce acasă, iar Vânătoreasa-nevastă îl aşteap
tă deja, se gândeşte: „Câte pachete o să-mi aducă acum so
ţul meu iubit?” Şi, pe nepusă masă, nici unul. I-a clocotit
inima şi s-a năpustit asupra lui Vânătoru.
- Ce-ai făcut cu pachetele? - întreabă ea.
- Martoră îmi este conştiinţa mea... - a dat să spună
Vânătoru.
- Unde sunt pachetele, te întreb ?
- M artoră îmi este conştiinţa mea... - a repetat Vâ
nătoru.
- Foarte bine. Atunci n-ai decât să-ţi mănânci la prânz
conştiinţa până la iarmarocul următor, că eu nu am nici
un prânz pentru tine! - a hotărât Vânătoreasa.
Vânătoru a pus capul în pământ, deoarece ştia că vorba
Vânătoresei e vorbă. Şi-a scos paltonul - şi deodată parcă
s-a schimbat pe de-a-ntregul! întrucât conştiinţa rămăse
se agăţată odată cu paltonul pe perete, s-a simţit iarăşi şi
uşurat, şi liber, şi a început iarăşi să i se pară că pe lume
nu e nimic străin, ci că totul este al lui. Şi a simţit iarăşi că
poate să înghită şi să înhaţe.
- Lasă că acum nu-mi mai scăpaţi voi, drăguţilor! -
a zis Vânătoru frecându-şi palmele, şi a început în grabă
200
să-şi tragă pe el paltonul ca să o pornească spre iarmaroc

cu toate pânzele sus.
Dar - o, minune! - cum a îmbrăcat paltonul, cum a
început iarăşi să se chinuie. Pur şi simplu parcă erau în
el doi oameni: unul fară palton, neruşinat, apucător şi cu
labe mari; altul în palton, sfios şi temător. Deşi vede că s-a
astâmpărat înainte de a apuca să iasă pe uşă, tot nu a re
nunţat la hotărârea sa de a merge la iarmaroc. „Cine ştie,
se gândeşte Vânătoru, poate o să ies biruitor!”
Dar cu cât se apropia mai mult de iarmaroc, cu atât îi
bătea mai tare inima, cu atât mai stăruitor îşi spunea cu
vântul în el trebuinţa de a se împăca cu tot acest norod
mijlociu şi mărunt, care pentru un bănuţ se căzneşte ziua
întreagă prin ploaie şi prin noroi. Nu-i mai arde deloc să
pună ochii pe pachetele altora. Propriul portofel, pe care
îl avea în buzunar, îi devenise o povară, de parcă ar fi aflat
deodată, din surse vrednice de crezare, că în el se află nu
banii lui, ci banii altcuiva.
- Ţine, prietene, 15 copeici! - spune el, apropiindu-se
de un ţăran şi dându-i o monedă.
- Dar pentru ce, Fofan Fofanîci ?
- Pentru necazul pe care ţi l-am făcut înainte, priete
ne! Pentru Hristos, iartă-mă!
- Păi, să te ierte Dumnezeu!
In felul acesta, a înconjurat tot iarmarocul şi a împărţit
toţi banii pe care îi avea. Totuşi, după ce a făcut asta, deşi a
simţit că i s-a uşurat inima, a căzut pe gânduri adânc.
- Nu se poate, astăzi precis m-am îmbolnăvit - şi-a zis
iarăşi în sinea sa - . Mai bine mă duc acasă - şi, că tot veni
vorba, o să iau pe drum cât mai mulţi săraci şi o să-i hră
nesc cu ce mi-a trimis Dumnezeu!
201
KONSTANTIN V. ZORIN
Zis şi făcut: a adunat săraci cu nemiluita şi i-a adus la

sine în curte. Vânătoreasa doar şi-a desfăcut mâinile a ne
putinţă şi aşteaptă ce năzdrăvănie o să mai facă - iar el a
trecut tiptil pe lângă ea şi i-a grăit cu gingăşie:
- Uite, Fedosiuşka, sunt chiar străinii pe care m-ai ru
gat să îi aduc: hrăneşte-i, pentru Hristos!
Dar cum şi-a pus paltonul în cui, iarăşi s-a simţit uşu
rat şi liber. Se uită pe fereastră şi vede că în curtea lui s-a
strâns sărăcimea din tot oraşul! Vede şi nu pricepe: „De
ce? Nu cumva o să am de snopit toată puzderia asta?”
- Ce e cu ăştia? - a dat fuga în curte ca turbat.
- Cum adică ce e cu ăştia? Simt doar străinii pe care ai
poruncit tu să-i hrănesc! - s-a răţoit Vânătoreasa.
- Afară cu ei! Afară! Uite-aşa! - a răcnit cu glas nefi
resc şi s-a năpustit înapoi în casă ca un ieşit din minţi.
îndelung a umblat încolo şi încoace prin odăi, şi se tot
gândea ce s-a întâmplat cu el. Fusese întotdeauna un om
corect, iar în ce priveşte îndeplinirea datoriei de serviciu
era pur şi simplu leu - iar acum devenise deodată o cârpă!
- Fedosia Petrovna! Măicuţă! Pentru Dumnezeu, lea-
gă-mă! Simt că astăzi o să fac asemenea prostii că după ace
ea o să am de îndreptat la ele un an întreg! - s-a rugat el.
Vede şi Vânătoreasa că Vânătorul ei a dat de belea. L-a
dezbrăcat, l-a culcat în pat şi i-a dat să bea ceai fierbinte.
Numai după un sfert de oră s-a dus în antreu şi se gândeş
te: „Ia să mă uit la el în palton. Poate că o să găsesc în bu
zunar ceva bănişori...” A scotocit într-un buzunar - a găsit
portofelul gol; a scotocit în celălalt - a găsit o hârtie mur
dară şi unsuroasă. Cum a desfacut-o, a scos un strigăt!
- Iată, deci, ce şmecherii face acum! - şi-a zis ea - şi-a
înfiripat conştiinţă în buzunar!
202
Şi a început să chibzuiască cui să-i strecoare conştiinţa

aceea, ca să nu-1 împovăreze de tot pe respectivul, ci doar
să-l tulbure puţintel - şi a hotărât că locul cel mai bun
pentru ea va fi la un fost arendaş de dări, acum finanţist
şi inventator în domeniul căilor ferate: evreul Şmul Davî-
dovici Brjoţki.
- Ăsta cel puţin are şoricul gros! - a hotărât ea Poa
te că o să se zbată olecuţă, dar o să reziste!
Luând această hotărâre, a băgat cu grijă conştiinţa în-
tr-un plic timbrat, a scris pe ea adresa lui Brjoţki şi a pus-o
la cutia poştală.
- Ei, acum, prietene, poţi să mergi cu curaj la iarma
roc! - i-a zis ea soţului după ce s-a întors acasă.
Samuil Davîdovici Brjoţki prânzea înconjurat de toa
tă familia sa. Lângă el era aşezat fiul lui în vârstă de 9 ani,
Ruvim Samuilovici, şi făcea în cap operaţii bancare.
- Tăticusule, dar dacă galbenul ăsta pe care mi l-ai dă
ruit o să-l dau împrumut cu dobândă de douăzeci de pro-
sente pe lună, câsi bani o să am la sfârşitul anului? - în
treba el.
- Dar ce fel de procent, simplu sau complex? - a între
bat, la rândul său, Samuil Davîdîci.
- Complex, tăticusule, se înselege!
- Dacă e complex si cu rotunzirea fracsiilor, o să ai 45
de ruble şi 79 de copeici!
- Păi atunci, tăticusule, o să-l dau!
- Dă-1, prietene, dar ai griză să iei garansie sigură!
De cealaltă parte şedea Iosel Samuilovici, un băieţel
de 7 ani. Şi acesta rezolva în gând o problemă: zbura un
cârd de gâşte... Mai încolo era Solomon Samuilovici, după
203
KONSTANTIN V. ZORIN
acesta Davîd Samuilovici, şi se gândeau ce dobândă îi este

dator cel din urmă celui dintâi pentru acadelele luate îm
prumut. La celălalt capăt al mesei şedea frumoasa soţie a
lui Samuil Davîdîci, Lia Solomonovna, şi o ţinea în braţe
pe mititica Rifocika. Aceasta, instinctiv, tindea spre brăţă-
rile din aur care împodobeau mâinile mamei.
Pe scurt, Samuil Davîdîci era fericit. Se pregătea deja
să guste un sos neobişnuit, care numai cu pene de struţ şi
cu dantele de Bruxelles nu era ornat, când lacheul i-a în
mânat pe o tavă de argint o scrisoare. Cum a luat Samuil
Davîdîci scrisoarea în mână, cum a început să se zbată ca
ţiparul pe jăratic.
- Şi ce este asta? Şi ce să fac eu cu lucrul ăsta? - a urlat
el, tremurând cu tot trupul.
Deşi nimeni din cei de faţă nu pricepea nimic din
aceste strigăte, tuturor le-a devenit limpede: continuarea
prânzului este imposibilă.
Nu voi începe să descriu aici chinurile pe care le-a în
durat Samuil Davîdîci în acea zi memorabilă pentru el.
Voi spune un singur lucru: omul acela, firav şi slab la înfă
ţişare, a răbdat eroic cele mai cumplite dintre torturi, dar
nu s-a învoit să dea înapoi nici măcar un bănuţ.
- Ce-i asta? Nu-i nimic! Tu doar sine-mă cât mai
strâns, Lia! —îşi convingea el soţia în vremea paroxisme
lor celor mai cumplite - . Şi dacă o să cer caseta cu bani să
nu mi-o dai în nici un caz! Mai bine mor!
Dar întrucât nu e pe lume situaţie grea din care să nu
se poată ieşi, ieşirea a fost găsită şi în acest caz. Samuil Da
vîdîci şi-a amintit că promisese cândva, demult, că va face
o donaţie unei societăţi de binefacere conduse de un ge
204
neral, cunoscut de-al lui - dar, nu se ştie de ce, donaţia era

lăsată de pe o zi pe alta. Iată însă că prilejul de acum ară-
ta în modul cel mai direct mijlocul de a îndeplini această
veche intenţie.
Gândit şi făcut. Samuil Davîdîci a desfăcut cu grijă pli
cul trimis prin poştă, a scos din el conţinutul cu un cleş-
tişor, l-a mutat în alt plic, a dosit acolo şi o bancnotă de o
sută, a lipit plicul şi s-a dus la cunoscutul general.
- Doresc, excelensa voastră, să fac o donasie! - a zis, pu
nând plicul pe masă în faţa generalului, care s-a bucurat.
- A, ce gest lăudabil! - a răspuns acesta - . Dintotdea-
una am ştiut că dumneavoastră... ca evreu... şi după legea
lui David... Dănţuia - juca... aşa era, parcă?
Generalul s-a încurcat, fiindcă nu ştia cu siguranţă
dacă chiar David dăduse legile sau un altul.
- Chiar aşa; numai că ce fel de evrei suntem noi, exce
lensa noastră? - s-a grăbit să spună Samuil Davîdîci, deja
uşurat cu totul Numai la înfasişare suntem evrei, dar în
suflet ruşi-ruşi!
- Vă mulţumesc! - a zis generalul - . De un singur lu
cru îmi pare rău... ca creştin... n-aţi vrea şi dumneavoas
tră... a?..
- Excelensa voastră... doar la înfasişare... pe cuvânt de
cinste, doar la înfasişare!
- Şi totuşi ?
- Excelensa voastră!
- Bine, bine, bine! Mergeţi cu Dumnezeu!
Samuil Davîdîci a plecat acasă simţind că are aripi.
Până seara a uitat deja de pătimirile îndurate şi a inventat
o operaţie atât de neobişnuită, spre mirarea generală, în
cât a doua zi tuturor li s-a tăiat răsuflarea când au auzit.
205
KONSTANTIN V. ZORIN
Şi îndelung a rătăcit aşa prin lume biata conştiinţă iz

gonită, şi a trecut pe la multe mii de oameni, dar nimeni
nu a vrut să-i dea adăpost, ci, dimpotrivă, fiecare se gân
dea doar cum să scape de ea, fie şi prin înşelăciune.
In cele din urmă, i s-a urât şi ei de faptul că nu avea,
sărmana, unde să-şi plece capul şi că trebuie să-şi facă vea
cul pe la străini, fară un sălaş al său - şi uite că s-a rugat
de ultimul său întreţinător, un oarecare burtă-verde, care
vindea praf la târg şi nu putea deloc să se căpătuiască de pe
urma acestui negoţ.
- De ce mă tot tiranizaţi - se plângea biata conştiinţă
- , de ce vă bateţi joc de mine ca şi cum aş fi o cârpă?
- Păi ce să fac cu tine, coană conştiinţă, de vreme ce ni
mănui nu faci trebuinţă? - a întrebat, la rândul său, bur-
tă-verdele.
- Ştii ce? - a răspuns conştiinţa - . Găseşte-mi un copi
laş, deschide înaintea mea inima lui curată şi îngroapă-mă
acolo! Poate că el, pruncul nevinovat, mă va adăposti şi
mă va îngriji, poate o să mă ajute să cresc odată cu el şi pe
urmă o să iasă cu mine în lume, nu o să-i fie silă.
După acest cuvânt al ei s-au şi făcut toate. Burtă-verde-
le a găsit un copilaş, i-a deschis inima curată şi a îngropat
în ea conştiinţa.
9 9
Creşte copilaşul, iar odată cu el creşte în el şi conştiin

ţa. Şi se va face copilaşul om mare, şi va fi în el o conştiinţă
mare. Şi vor pieri atunci toate nedreptăţile, vicleşugurile
si silniciile, căci conştiinţa nu va fi sfioasă şi va voi să con-
» ' 9 9 9
ducă singură în toate.

AN EXA IV
Să nu vă daţi
T
bătuti!
>
Autor anonim
Acea zi însorită de mai, acum opt ani, a devenit pentru

mine o catastrofa. A devenit limpede că omul meu drag,
iubit, a plecat pentru totdeauna din oraşul meu, fară să
lase în urmă nici un fel de date de contact şi fară să-şi ia
rămas bun. Când ne-am văzut ultima dată a venit la mine
acasă, s-a înţeles cu mine şi cu părinţii mei că va veni a
doua zi să îmi ceară mâna. A promis, şi a plecat pentru
totdeauna...
Dacă spun că s-a prăbuşit atunci cerul pe mine, încă
n-am spus nimic. Totul s-a oprit atunci în mine. S-a oprit
şi a murit. Trei zile am zăcut pe canapea fară să mă mişc,
cu faţa la perete. Nu am mâncat nimic. N-aveam putere
nici să mă ridic. Nu mai voiam nimic. Nimic!
Omul meu iubit luase parte la războiul din Cece-
nia. Pierduse prieteni în acest război şi fusese la un pas
de moarte. Era şofer-mecanic al unui transportor blindat
pentru paraşutişti. Coloana a fost atacată de partizani.
Maşina lui a fost lovită. Abia a reuşit să se târască afară, în
pragul pierderii cunoştinţei. Ceilalţi băieţi din echipaj au
207
KONSTANTIN V. ZORIN
ars de vii. în spital, medicii i-au salvat viaţa practic prin-

tr-o minime,9 iar când s-a însănătoşit
7
şi s-a întors la unita-
7
tea sa prietena l-a părăsit. Atunci ne-am şi cunoscut.

Ştiam de multe fapte nu chiar frumoase ale „tovarăşu
lui”, dar un singur lucru nu îmi puteam închipui nici în vi
sul cel mai urât: şi anume că omul acesta, care înfruntase
gloanţele, care îşi vărsase sângele în război, eroul decorat
din trupele de paraşutişti, om între oameni, cum s-ar spu
ne, a fost în stare s-o părăsească pe fata care l-a sprijinit la
greu. Toate concepţiile mele despre viaţă, bine, dreptate,
dragoste s-au năruit într-o clipă.
Şi doar „tovarăşul” nu era cine ştie ce mare ticălos. Nu,
era un „om bun rău” cât se poate de obişnuit, cum sunt cu
sutele de mii în Rusia. Nu cel mai rău dintre oameni. Şi
din cauza asta mă durea şi mai tare.
Am comis o greşeală enormă: înecându-mă în lacrimi
şi în autocompătimire, practic m-am predat fară luptă dis
perării, şi aceasta a pus stăpânire total pe sufletul meu. Nu
aveam nici o îndoială că viaţa 7
mea s-a terminat 7şi că nu se
va mai face lumină în ea vreodată.
Sesiunea de vară am luat-o foarte greu, cu note de 5 şi
6, care mi-au fost puse în parte fiindcă aveam reputaţia
de studentă conştiincioasă, în parte fiindcă profesorii nu
aveau chef de reexaminări. M-am mutat la fară frecven
ţă,
J 7
dar nu eram în stare să învăţ.
7
M-am lăsat de facultate,7
mi-am găsit de muncă la fabrică.
M i se părea în mod serios că sunt pentru totdeauna
marginalizată de viaţă, care este atât de frumoasă pentru
alţii, şi că soarta nu-mi mai rezervă altceva decât amin-
» 7 7
tiri despre trecut. In loc să alung amintirile, le depănam
208
zilnic de multe, multe ori, şi bineînţeles că deznădejdea

creştea ca aluatul de cozonac. îmi puneam la nesfârşit în
trebările: „Pentru ce?” „Cum a putut?” care mă împin
geau iarăşi şi iarăşi la deznădejde.
Şi ce durere îmi provocau sărbătorile, când mulţimi de
oameni fericiţi, printre care se aflau numeroşi îndrăgos
tiţi, umpleau străzile! Mai ales sărbătorile militare, care în
oraşul meu erau celebrate public, cu mare pompă. Şi cât
mă durea când de la înălţimea tribunelor se spunea în dis
cursuri că soldaţii noştri au nevoie de dragoste, de devota
ment, de fidelitate!
încă era vie nădejdea că o să-şi vină în fire, că o să se în
toarcă, că doar nu-i cu totul neruşinat. Această nădejde
mă lega de mâini şi de picioare, nelăsându-mă să înţeleg ce
s-a petrecut, să-mi examinez viaţa, să schimb ceva în ea.
Mă rugam pentru el. Ba mă rugam să-l uit, ba mă ru
gam să se întoarcă, dar întotdeauna - ca Domnul să-l ier
te şi să-i mântuiască sufletul. Inima mea se sfâşia de durere
şi pentru mine, şi pentru el în acelaşi timp... Parcă o par
te din durerea lui mi se transmitea. In faţa mea erau ochii
lui, în care se răsfrângea tot ce i se întâmplase. Ochii în
care încremenise durerea. „Ochi cumpliţi - suferinţă îm
pietrită.” Şi dacă să-l compătimesc era atât de greu, ce se
întâmpla oare chiar în sufletul lui ?
Mergeam periodic pe la sfintele locuri. Pregătindu-mă
de călătorie, voiam să cer ajutor ca să-l uit pentru totdeau
na, dar după ce ajungeam sufletul meu parcă se înviora pen
tru scurtă vreme, şi de fiecare dată, în mod neaşteptat pen
tru mine însămi, începeam să mă rog pentru mântuirea lui,
iar pe urmă ajungeam acasă şi o luam de la început.
209
KONSTANTIN V. ZORIN
Au trecut aşa cam cinci ani. Este greu de recunoscut,

dar lunga noapte a deznădejdii, care a ţinut cinci ani,
mi-am provocat-o cu mâna mea. Acesta este preţul când
nu tai deznădejdea la timp. Şi asta cu toate că nu avusese
răm relaţii intime, adică în principiu ar fi trebuit să suport
mai uşor despărţirea, dacă nu aş fi rumegat la nesfârşit „un
milion de frământări”.
După cinci ani de viaţă ca asta am ajuns la o totală ne
simţire. Sufletul mi se împietrise. Eram total convinsă că
nu voi mai putea iubi niciodată pe nimeni - şi deodată, ab
solut pe neaşteptate, am prins drag de viaţă. Era o dorinţă
mai degrabă instinctivă. Probabil că sufletul meu ajunse
se deja la limita unde deznădejdea începea să dea înapoi...
Dar, în loc să caut înţelesul celor întâmplate, să-mi anali
zez greşelile şi doar atunci să merg mai departe, am hotă
rât să mă debarasez pur şi simplu de povara trecutului şi
să-l şterg cu buretele.
Şi atunci, pe scenă a apărut „soldatul eliberator”. Aces
ta m-a găsit pe un site ortodox de anunţuri matrimoniale.
Era un tânăr serios, corect, ortodox, cu ochi limpezi. îmi
vorbea cu „dumneavoastră”, ca înainte de comunism.
Am corespondat pe Internet, apoi prin sms. Sigur, mă
neliniştea faptul că nu există comunicare faţă către faţă.
întrebam în mod periodic dacă nu poate veni la mine. El
se scuza că este foarte ocupat, studiind la Academia mili
tară, că pe lângă faptul că stă de strajă Patriei mai are şi de
câştigat bani. Mă consolam cu toate exemplele de care ci
tisem şi auzisem vreodată, care arătau că înainte de căsă
torie mulţi ofiţeri îşi văzuseră viitoarele soţii numai o dată
sau de două ori.
210
DACA pu terile su n t pe sfârşite
In epistolele sale, „tovarăşul” scria o mulţime de lucruri

corecte. De la el am aflat nu puţine lucruri despre Orto
doxie. De dragul lui am început să ţin post (şi ce greu mi-a
fost, că niciodată nu ţinusem nici un post!) şi să merg la
biserică. Ce grele mi s-au părut toate astea la început şi
cum mai voiam să le las baltă! Dar m-am silit, şi Domnul
mi-a arătat sprijinul Său.
Deodată, am simţit limpede că sunt vie. Era atât de ciu
dat şi neobişnuit să simt asta după ce câţiva ani la rând mi
s-a părut că nu mai exist, că sufletul mi-a murit şi că altci
neva trăieşte în învelişul meu trupesc! Ce minime: sunt vie
şi vreau să trăiesc... Pe măsură ce mă îmbisericeam, înce
peam să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc, mă întorceam
tot mai mult la viaţă. Ce minune mi se păreau acum viaţa
şi faptul că îmi recapăt reacţiile omeneşti normale! Viaţa
îşi redobândise mirosurile, sunetele, culorile!.. Am intrat
iarăşi la facultate şi m-am apucat cu elan de învăţat...
După aceea, „tovarăşul” a preferat altă fată. Nu am pu
tut să cred ce s-a întâmplat.
Pentru prima dată - pentru prima dată în viaţă! -
m-am umilit în faţa lui. I-am scris un sms în care îl rugam
să se gândească la mine, să-i fie milă de mine, deşi un glas
lăuntric îmi spunea, şi pe bună dreptate, că asta n-o să mă
ajute cu nimic şi că umilindu-te n-o să păstrezi niciodată
pe nimeni lângă tine.
„Tovarăşul” cel serios şi cu ochi limpezi mi-a scris că are
duhovnic, după ale cărui sfaturi se călăuzeşte în viaţă. Că
dacă suntem cunoscuţi asta nu înseamnă că suntem obligaţi
să avem o relaţie serioasă. Şi încă o serie întreagă de lucruri
absolut corecte, pe care citindu-le plângeam în hohote.
211
KONSTANTIN V. ZORIN
Era corect, avea idei corecte despre viaţă şi ştia cu preci

zie că va fi corect să întemeieze o familie ortodoxă corectă
împreună cu o fată îmbisericită din faşă. în nici un caz cu
una care îşi croia drum către Dumnezeu printr-o grămadă
de greşeli proprii... Ce pretenţii puteam avea? Eram cara
ghioasă, la drept vorbind... Insă acel „tovarăş” mi se părea
atunci ultima nădejde de fericire, ultimul fir de pai.
Mi se părea că de data asta viaţa chiar s-a sfârşit o dată
pentru totdeauna. Mă durea să respir, să trăiesc. Şi pentru
ce, pentru ce ?.. Doamne, doar am mers la biserică, am cre
zut, m-am rugat, am postit, m-am străduit atât de mult să
fiu bună... Pentru ce?..
M-am înfuriat imediat pe mine însămi. In sensul bun
al cuvântului. Am gustat viaţa, mi-a plăcut să fiu vie, şi ia
răşi mă cufund în acelaşi întuneric al deznădejdii? In nici
un caz! Am călcat clipă de clipă pe tânguirile că viaţa s-a
terminat. Am luat sesiunea cu note excelente, nu m-am
lăsat de postit (era atunci Postul Sfinţilor Apostoli), am
continuat să merg la biserică...
Ca să vă spun cinstit, mi-a fost foarte greu. Stăteam la
slujbe, îmi curgeau lacrimile şiroaie, iar vrăjmaşul, care nu
doarme, îmi strecura gânduri: „Şi de ce stai aici, neroado?
Nimeni n-are nevoie de tine aici, pentru toată lumea eşti
o străină, un om de mâna a doua...” Dar stăteam. Deşi mă
durea atât de tare, fiindcă Biserica suntem noi toţi, oame
nii credincioşi, adică şi el, şi eu, şi fata aceea...
Am început să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc mai
des. Tare nu voiam să-i iert pe „tovarăş” şi pe fata lui, dar
raţional îmi dădeam seama că aşa nu se poate, şi îmi căl
cam pe inimă ca să mă rog pentru ei, pentru dezrădăcina
rea a toată ura şi înmulţirea dragostei.
212
Şi toate acestea n-au fost în zadar! In viaţa mea a avut

loc cea mai importantă întâlnire: cea cu Domnul Iisus
Hristos. Această întâlnire, ca o rază de lumină, mi-a arătat
greşelile pe care le-am făcut, şi mai ales faptul că înainte
„tovarăşul” ocupa un loc necuvenit, în centrul vieţii mele,
deşi acolo trebuie să se afle Domnul. înainte nu înţele
geam că unde este Dumnezeu, acolo e şi fericire, şi pace în
suflet. Nu puteam nici măcar să-mi închipui acest lucru.
Acum ştiu limpede: asemenea fericire cum dă Dumnezeu
nu poate da nici un om. Şi Domnul nu te trădează nicio
dată, niciodată! Principalul e să înveţi să-I fii credincios,
să te străduieşti să te îndrepţi, iar asta nu e deloc simplu.
Acum nu există nici un „tovarăş” în viaţa mea, dar asta
nu mă amărăşte absolut deloc. Omul care este cu Dum
nezeu va fi fericit întotdeauna, şi eu sunt foarte fericită.
A apărut un sentiment, necunoscut înainte, de libertate
lăuntrică, pace şi bucurie sufletească. Chiar şi de respirat
respir uşor ca niciodată!..
Principalul e să nu deznădăjduieşti niciodată. Chiar
dacă ţi-este foarte rău şi ţi se pare că lumea se prăbuşeş
te în jurul tău, nu te lăsa pradă disperării, ci ţine piept din
toate puterile şi cheamă-L în ajutor pe Domnul. Şi Dom
nul va veni neapărat.
ANEXA V
întâlnirea cu Hristos este

o întâlnire cu tine însuţi
Preot Serghie Kruglov
Praznicul întâmpinării Domnului este o întâlnire. O

întâlnire între vechi şi nou, între ceea ce s-a copt şi ceea
ce dă în floare, între iarnă şi primăvară, între omul vechi şi
cel nou, între om şi Hristos.
In această zi îmi amintesc câteodată de ea - o femeie
de vârstă înaintată, care a venit la spovedanie cu mulţi ani
în urmă...
„Enoriaşă” n-o pot numi. In orăşelul nostru siberian se
afla în trecere, la slujbă venise de două sau trei ori, iar de spo
vedit s-a spovedit tocmai în ziua întâmpinării Domnului.
Spovedania a avut loc, mă tem, într-un mod necuve
nit. Se ştie că la spovedanie trebuie să te căieşti pentru pă
cate cât se poate de scurt şi cuprinzător, iar discuţiile cor
diale trebuie lăsate pe altă dată. Pe atunci eram însă tânăr,
ascultam cu răbdare totul, dădeam răspunsuri născute din
sentimentul că în spatele meu se află o întreagă „coadă”
răbdătoare, care aşteaptă posibilitatea să se apropie de sca
unul spovedaniei...
214
Nu, să nu credeţi că voi începe să povestesc păcate străi

ne! De altfel, nici nu mi le amintesc. în pofida ideilor pe care
şi le fac unii, în păcate nu e nimic interesant, nimic picant,
nimic extraordinar. De mii de ani, păcatele noastre sunt ace
leaşi. Ele sunt plicticoase şi neplăcute, la fel ca guturaiul sau
ca hemoroizii. Ce să despici firul în patru? Te-ai pocăit, cu
ajutorul lui Dumnezeu te-ai vindecat şi ai uitat. Sănătatea
este mai importantă şi mai interesantă decât boleşniţele.
îmi amintesc însă până în ziua de astăzi ce mi-a spus fe
meia aceea după rugăciunea de dezlegare. N-a fost nimic
nemaipomenit, doar lucruri obişnuite, dar uite că, nu ştiu
de ce, mi le amintesc.
„Cum să vă zic, nu mi-am iubit niciodată fiica... Si
gur, am făcut totul pentru ea şi, în general, am iubit-o,
dar probabil că nu din toate puterile, nu aşa cum trebu
ie să iubească o mamă. Când era mică mă înduioşam de
ea, fireşte, aşa cum te înduioşezi de obicei de copiii mici...
Iar când a crescut - e singurul meu copil, şi am crescut-o
singură, soţul meu era beţiv şi am divorţat nu după mul
tă vreme - am început să văd în ea trăsăturile negative: că
e capricioasă, că e nemiloasă, că are tot felul de defecte...
Abia acum înţeleg că orice adolescent trece prin stadiul
acesta, aşa e vârsta: păşeşte pe calea crucii vieţii adulte, iar
imunitate împotriva răului n-are încă. Şi uite că e bolnav
ba de un «virus», ba de altul. Atunci însă tremuram de
frustrare: «C u cine o fi semănând?! Sigur nu cu mine!
Am sacrificat atât ca s-o cresc, şi n-are nici un pic de recu
noştinţă! Genele lui taică-su, fără îndoială!»
Pe urmă, adolescenta a devenit tânără. Nu am scăpat
nici eu de complexele multor mame nefericite: în compa-
215
KONSTANTIN V. ZORIN
raţie cu fiica tânără, toată lumea vede că mama îmbătrâneş-

~ ' y
te, şansele de a aranja viaţa personală se micşorează. Dese

ori ne certam din nimica toată. Trăiam rău împreună. In
cele din urmă, s-a mutat cu o prietenă în alt oraş. Şi-a gă
sit de muncă, avea viaţa ei. Ne sunam câteodată, dar câţiva
ani de zile nu ne-am văzut. Eu încercam să-mi aranjez viaţa
mea personală, ea încerca să şi-o aranjeze pe a ei...
Pe urmămi-au găsit un cancer. Asta e din familie: mulţi
au murit de cancer. Stadiul era avansat, ştiam că simt in
curabilă. îmi amintesc că seara a sunat fiica mea: «M ama,
ce mai faci?» Am ţipat: «M am a moare, are cancer, iar
ţie nici că-ţi pasă! întotdeauna ai fost ca o străină, aşa ai
şi rămas...» Aud cum plânge la celălalt capăt al firului, pe
urmă zice: « V in !» Şi în ziua următoare a venit...
Asta s-a întâmplat tot de întâmpinarea Domnului,
anul trecut. De aceea, pentru mine aceasta este o zi deose
bită. Deschid uşa: în prag stă fiica mea risipitoare... Şi am
simţit ca o lovitură în inimă: parcă stăteam eu însămi, par
că din prag mă privea, ca dintr-o oglindă, toată viaţa mea.
Ceva se schimbase în ea: slăbise mult, iar faţa, ochii revăr
sau o lumină limpede dinăuntru. Pe urmă am aflat de ce:
avusese multe de îndurat în anii care trecuseră, nu-mi spu
sese nimic, ca să nu mă amărască şi mai tare, căci mă iubise
cu disperare toată viaţa, iar pentru neiubirea mea faţă de
ea se învinovăţea pe sine însăşi...
M i-a povestit totul, şi eu i-am povestit totul despre
mine. Am plâns amândouă pe săturate în seara aceea şi
am recuperat pentru toţi anii în care nu comunicaserăm.
M i-a povestit că s-a botezat, că a devenit credincioasă,
că L-a întâlnit pe Hristos şi L-a primit cu toată inima, şi
216
asta a răsturnat totul în ea. Şi parcă ne-am întâlnit pentru

prima dată cu adevărat în acea zi de întâmpinarea Dom
nului... Ii zic: «C e târziu, copila mea... Am cancer...» La
care ea: «Mama, şi eu am cancer. Doctorii zic că mi-a ră
mas cel mult jumătate de an...» In neamul nostru e boala,
aşa ni-i soarta.
Dimineaţa m-a dus la biserică. Pentru prima dată m-am
spovedit şi m-am împărtăşit. A trăit la mine patru luni, şi
viaţa mea s-a transformat radical: ea îmi citea Evanghe
lia, cărţi ortodoxe bune, ne rugam împreună, duminici
le mergeam la slujbă, cu atât mai mult cu cât biserica nu-i
departe, stăteam de vorbă despre toate - aşa, simplu, dar
bine şi cu înţelepciune, aşa cum îi place lui Dumnezeu,
din inimă împăcată. Despre toate chibzuia. Mie, proastei,
mi-a deschis ochii asupra multor lucruri de viaţă şi de su
flet: parcă ea îmi devenise mamă, iar eu ei fiică. Parcă nu
pe ea, ci pe mine însămi mă întâlnisem pentru întâia oară.
In lumina lui Hristos, toate ranchiunele mele, toată auto-
compătimirea mea, toate punctele dureroase ale sufletu
lui s-au văzut altfel. îmi aminteam cum vedeam în fetiţa
mea toate felurile de murdării, şi înţelegeam: nu murdăria
ei am văzut-o toţi acei ani, ci propria mea murdărie, dar
nu eram în stare să recunosc asta faţă de mine însămi.
Pe urmă a murit. A fost prohodită în aceeaşi biserică...
Să-şi îngroape o mamă copilul... Câteodată mă gândesc:
şi Dumnezeu ne este Tată. Când ne distrugem singuri -
unii cu băutura, alţii cu neiubirea şi cu mândria - şi ne
aruncăm singuri în întuneric, ce simte El îngropându-Şi
copiii iubiţi şi supravieţuindu-le... Un singur lucru nădăj
duiesc: nici eu nu mai am mult de trăit, nu pot despărţirea
217
KONSTANTIN V. ZORIN
şi pieirea să continue veşnic. Dacă avem măcar o picătură

de credinţă, tot o să ne întâlnim din nou. Şi cu fiica mea o
să mă întâlnesc, şi toţi o să ne întâlnim cu Hristos. Doar
asta aştept: noua noastră întâmpinare...”
Dreptul bătrân Simeon Primitorul de Dumnezeu a
avut de aşteptat foarte mult timp ca să-L primească în bra
ţe pe Pruncul Iisus în Templul din Ierusalim: L ui i se ves
tise de către D uhul Sfânt că nu va vedea moartea pân ă ce
nu va vedea p e H ristosul Domnului (Lc. 2,26). După cum
arată Viaţa lui, scrisă de Sfântul Dimitrie al Rostovului, el
a murit la scurtă vreme după întâlnirea cu Hristos, în vâr
stă de 360 de ani...
Hristos nu este numai Domnul şi Mântuitorul nostru.
El este Atotom, adică om desăvârşit. De aceea tinde spre
El inima noastră: în El este acel lucru ascuns, important,
dumnezeiesc, care reprezintă temeiul nostru şi pe care îl
pierdem câteodată în torentul vieţii de zi cu zi, care este
supus în noi coroziunii păcatului şi jalnicei iluzii îngâm
fate ce se numeşte „experienţa de viaţă”, dar care este încă
viu, veşnic viu, şi nu ne lasă să „adormim întru moarte”.
Aşa ardea inima bătrânului Simeon când îl ţinea pe
Prunc în braţe - dar împlinirea „făgăduinţei după Scrip
tură” pentru întregul Israel a întâmpinat el atunci în Tem
plu? Nu a fost aceea o întâlnire cu el însuşi, transfigurat şi
autentic ? Chinuitul rob al lui Dumnezeu a putut acum să
se odihnească înaintea noii întâlniri cu Dumnezeu în el
însuşi, a putut să se liniştească şi să iasă în noaptea care-1
îmbrăţişa. Ştia acum că această noapte nu va fi veşnică,
ştia că ea se va încheia printr-o nouă dimineaţă, care va fi
începutul unei vieţi noi, neînserate.
218
ANEXAVI
Noi am trecut prin foc şi prin apă..

Stareţ Paisie Aghioritul
Omul care nu trece prin încercări şi nu vrea să-l doa

re, nu vrea să rabde necaz, nu vrea să fie indispus ori să i se
facă observaţie, ci năzuieşte să trăiască în huzur, se află în
afara realităţii. Trecut-am prin fo c şi prin apă, şi ne-ai scos
pe noi la odihnă, spune Psalmistul (Ps. 65,11).
Uită-te: şi Stăpânei noastre, de Dumnezeu Născătoa
rei, i-a fost greu, şi Sfinţii Bisericii noastre au trecut prin
dureri. Aşadar, trebuie ca şi noi să trecem prin dureri, pen
tru că mergem pe aceeaşi cale ca ei, cu singura diferenţă că
trăind în această viaţă o mică suferinţă sau un mic necaz
lichidăm conturile păcatelor noastre şi agonisim mântu
irea. Şi Hristos a venit pe pământ cu durere. S-a pogorât
din cer, S-a întrupat, a suferit, a răbdat răstignire. Şi fieca
re creştin ştie că tocmai durerea este semnul că îl cercetea
ză Hristos. Când ne doare, atunci ne cercetează Hristos.
In schimb, când omul n-are nici un necaz, este proba
bil că Dumnezeu l-a părăsit. Un asemenea om nici nu plă
teşte pentru păcate, nici nu strânge vreun fel de „econo
mii” duhovniceşti. Bineînţeles, vorbesc despre cel ce nu
219
KONSTANTIN V. ZORIN
vrea să sufere pentru dragostea lui Hristos. „Sunt sănătos,

zice el, am o poftă de mâncare grozavă, mănânc pe sătu
rate, trăiesc în huzur şi în linişte.” Şi nu zice: „Slavă Ţie,
Dumnezeule!”
Dacă ar primi, cel puţin, cu recunoştinţă toate binecu
vântările acestea pe care i le dă Dumnezeu, ar mai merge
cumva. „Sunt nevrednic de asta, ar trebui să zică, dar, în
trucât sunt slab, Dumnezeu e îngăduitor cu mine.”
In Viaţa Sfântului Ambrozie se povesteşte cum Sfântul
şi însoţitorii săi au fost primiţi odată să înnopteze în casa
unui om bogat. Văzând acolo averi fără număr, Sfântul
Ambrozie l-a întrebat pe acesta dacă a avut măcar o dată
necazuri în viaţă. „Nu, niciodată! - a răspuns bogătaşul.
Bogăţiile mele sporesc mereu, pământurile mele aduc re
coltă bogată, nu mă doare nimic şi nici nu ştiu ce e aceea
boală.” Atunci, Sfântul Ambrozie a început să plângă şi le-a
spus însoţitorilor săi: „Pregătiţi carele şi să plecăm de aici
cât mai repede, fiindcă pe acest om nu l-a cercetat niciodată
Dumnezeu!” - şi cum au plecat de acolo, casa bogatului s-a
surpat! Viaţa fară grijă, fară necazuri, pe care o ducea omul
acela era de fapt părăsire de către Dumnezeu...
Dacă legile duhovniceşti nu lucrează în privinţa cuiva,

e primejdie. Asta arată că omul acela e un copil care s-a
depărtat de Dumnezeu-Tatăl, că nu trăieşte în casa Lui.
Există oameni care se poartă întotdeauna cu trufie, şi nu
păţesc nimic. Asta înseamnă că trufia lor e atât de mare,
încât a încetat să mai fie omenească. Ea a ajuns la treapta
cea mai înaltă, de trufie satanică, de îngâmfare satanică.
Unul ca acesta cade şi el, dar deja de cealaltă parte a cul-
220
mii. Cade drept în iad. Cade cu căderea lui Lucifer. Cei

ce se află de această parte a culmii nu văd însă căderea lui.
Adică oamenii despre care este vorba nu cad sub lucrarea
legii duhovniceşti în această viaţă, dar în privinţa lor are
putere cuvântul apostolesc: Iar oamenii răi şi amăgitori
vor merge spre tot mai rău, rătăcind p e alţii şi rătăciţifiind
ei înşişi (II Tim. 3,13).
Sfânta Scriptură spune: Pe cine iubeşte Domnul, ceartă

(Pilde 3,12). De pildă, un tată are opt copii. Cinci trăiesc
acasă, cu el, iar trei pleacă de acasă şi uită de tatăl lor. Dacă
copiii care trăiesc cu el se fac vinovaţi cu ceva îi poate tra
ge de urechi sau le poate da una după ceafa, iar dacă se
poartă bine îi poate mângâia sau le poate da o ciocolată -
dar uite că cei ce trăiesc departe de stăpânirea Tatălui n-au
parte nici de mângâiere, nici de palma după ceafa.
Aşa face şi Dumnezeu. Pe oamenii care trăiesc cu El şi
pe cei ce au dispoziţie duhovnicească bună, dacă fac vreo
greşeală îi pedepseşte cu »una după ceafa”, şi aşa plătesc pen
tru păcatul lor sau, dacă le dă mai multe „după ceafa”, adună
răsplată cerească. Pe de altă parte, celor care trăiesc departe
de El le dă ani mulţi de viaţă, ca să se pocăiască. De aceea
vedem că oamenii lumeşti fac păcate serioase, şi totuşi au
din belşug bunuri materiale şi trăiesc ani lungi fară să trea
că prin necazuri. Asta se întâmplă din Purtarea de grijă a lui
Dumnezeu, ca oamenii să se pocăiască. Dacă nu se vor po
căi, în viaţa cealaltă nu vor avea cu ce să se îndreptăţească...
Durerea lui Dumnezeu pentru oamenii ce se chinu-

ie din pricina bolilor, a dracilor, a barbarilor, are în sine
221
KONSTANTIN V. ZORIN
şi bucurie pentru răsplata cerească pe care le-a pregătit-o.

Adică Dumnezeu Se uită la răsplata pe care o va primi în
cer omul ce suferă ispită. El ştie ce-1 aşteaptă pe acesta în
viaţa cealaltă, şi asta îi dă lui Dumnezeu, ca să zic aşa, pu
terea de a răbda această durere. El i-a îngăduit lui Irod să
facă atâtea fărădelegi! Irod a omorât paisprezece mii de
primei şi o mulţime de părinţi care-i împiedicau pe os
taşi să le omoare copiii! Barbarii de ostaşi, vrând să le facă
pe plac mai-marilor, îi căsăpeau pe prunci, şi cu cât mai
mari erau chinurile pruncilor, cu atât îl durea mai mult pe
Dumnezeu, dar şi mai mult Se bucura de uriaşa slavă pe
care aveau s-o primească în cer. El Se bucura pentru acei
îngeraşi, care aveau să alcătuiască îngerescul cin al muce
nicilor. îngeri din mucenici!..
Dacă omul va ajunge cu amărăciunea durerii sale la

Preadulcele Iisus, toate amărăciunile şi pătimirile lui se
vor preface în miere. Pătrunzând tainele vieţii duhovni
ceşti, omul încetează să se mai mâhnească pentru ceea ce i
se întâmplă. El primeşte cu bucurie medicamentele ama
re pe care Dumnezeu i le dă ca să-i facă sufletul sănătos.
El crede că tot ce se întâmplă este rezultat al rugăciunilor
sale, fiindcă se roagă mereu lui Dumnezeu să-i albească
sufletul. Având o atitudine lumească faţă de încercări, oa
menii se chinuie: ei vor ca totul să le meargă în viaţă după
voia lor. Totuşi, lucrurile merg altfel, şi de aceea sufletul
lor nu-şi găseşte liniştea...
Cine nu are dispoziţie duhovnicească bună începe

să-L hulească pe Dumnezeu când vin încercările. „De ce
222
mi s-a întâmplat asta? - cârtesc aceşti oameni. Uite, cuta

re o duce bine! Ce fel de Dumnezeu e ăsta, care îngăduie
toate astea?” Ei nu zic: „Am păcătuit!”, ci se chinuie. Cei
cucernici însă mulţumesc: „Slavă Domnului! Această în
cercare m-a adus la El, Dumnezeu a îngăduit asta spre bi
nele meu!” Înainte, poate că nu mergeau deloc la biserică,
dar după încercări încep să meargă la biserică, să se mărtu
risească şi să se împărtăşească. Pe lângă asta, adeseori prin
încercări Dumnezeu îi aduce la un moment dat pe oame
nii foarte împietriţi într-o stare de filotimie. Ei se întorc
la o sută optzeci de grade şi se spulberă de durere pentru
ceea ce au făcut...
Omul nerecunoscător nu este mulţumit de nimic, ni
mic nu-i aduce bucurie, cârteşte cu orice prilej. Toate şi
toţi sunt vinovaţi înaintea lui...
Trebuie ca cel puţin, recunoscându-ne nerecunoştinţa,
să-I mulţumim zi şi noapte lui Dumnezeu pentru binecu
vântările pe care ni le dă. Atunci îl vom călca pe diavolul
cel laş, care, adunându-şi toate slugile, va pieri ca un fum
negru. Recunoscându-ne nerecunoştinţa şi mulţumin-
du-I lui Dumnezeu pentru binecuvântările Sale, îl vom
lovi pe diavol unde-1 doare.
ANEXAV
Interviu cu K. Zorin
Cuprivire lapsihologia şi medicina de orientare creştinăpoartă

dispute şi teologii, şi savanţii, şi publiciştii. Poziţiile suntpolariza
te: unii afirmă că nupoatefi vorba de nici o orientare confesiona
lă în ştiinţă, alţii apără valoarea tradiţiei de două mii de ani şi ne
cheamăsăfolosim experienţa acumulată. Despreproblema relaţiei
şigradului de compatibilitate între învăţătura de credinţă ortodo
xă, psihologia ştiinţifică şi medicina tradiţională reflectează Kon-
stantin Zorin, reUgiologşi docental catedrei depedagoge şipsiho
logie a Universităţii medico-stomatologce de stat din Moscova.
- Faptul că unii oameni lumeşti neagă aspectele duhov

niceşti ale psihologiei şi medicinei nu este de mirare. Aces
ta este un tribut plătit materialismului şi ateismului. De
ce însă o serie de credincioşi ortodocşi au faţă de psiholo
gia creştină o atitudine bănuitoare, neîncrezătoare şi chiar
indiferentă?
- Aceşti preoţi, monahi şi mireni se îndărătnicesc în a
nu recunoaşte psihologia creştină ca orientare în ştiinţă şi

în teologie. Ei consideră că psihologul creştin se substitu
ie preotului.
224
- Şi nu-i aşa?
- întrebarea dumneavoastră necesită un răspuns pe
larg. Profesia de psiholog a devenit populară la noi pe la
mijlocul anilor ‘80 ai secolului al XX-lea. în ziua de as
tăzi, psihologul este un specialist lă fel de recunoscut ca
învăţătorul, asistentul social sau medicul. Bineînţeles, în
tre ei există diferenţe esenţiale, legate de particularităţile
fiecărui gen de activitate.
Astfel, nefiind pedagog, psihologul nu învaţă şi nu
educă, ci e chemat să-l ajute pe om să facă lumină în su
fletul său, să găsească şi să înlăture cauzele disconfortului
psihic, stării de rău lăuntric etc.
Dacă psihiatrul şi psihoterapeutul îi tratează pe cei
bolnavi sufleteşte, psihologul corectează starea lăuntrică
şi rezolvă acele probleme ale vieţii sufleteşti cu care oame
nii nu se descurcă singuri.
Spre deosebire de asistentul social, psihologul nu se
ocupă cu circumstanţele exterioare (domestice, civile, ju
ridice ş.a.m.d.), dar tocmai pe fondul acestora apar devia
ţiile psihologice. Aici este importantă concentrarea pe re
sursele interioare ale personalităţii şi orientarea forţelor
acesteia spre depăşirea dificultăţilor, încercărilor şi ispite
lor. In acest scop sunt utile metodele psihologice de co
municare, asistenţă, luptă cu deprimarea eţc.
în funcţie de specializare, psihologii au sarcini dife
rite: de pildă, lupta cu situaţiile de excepţie, recuperarea
persoanelor cu handicap, profilaxia şi rezolvarea crizelor
familiale, de vârstă, profesionale.
Acum sunt evidente asemănările şi deosebirile dintre
misiunea psihologului şi slujirea pastorală. Preotul săvâr-
225
KONSTANTINV. ZORIN
şeşte slujbele, îndrumă duhovniceşte turma, propovădu-

ieşte, călăuzeşte la pocăinţă, învaţă... Duhovnicii cu expe
rienţă sunt atât de solicitaţi, cănu pot să-şi facă timp pen
tru toţi cei care au nevoie - iar un psiholog ortodox, care
primeşte la consult cu binecuvântarea unui păstor, poate
deseori să înlăture o serie de probleme şi să ajute la formu
larea mai exactă acelor rămase. Psihologul nu îl înlocuieş
te pe duhovnic, dar este pe deplin capabil să-i explice celui
rătăcit cât de dăunătoare sunt patimile păcătoase şi cum să
iasă dintr-o situaţie de criză.
- Pe ce se bazează, în primul şi în primul rând, psiholo
gu l ortodox?
- Din punctul de vedere al colegilor mei, cea mai im
portantă resursă a ortodoxului este constituită din cre
dinţă, din smerenie, din a fi gata să te bizui pe voia lui
Dumnezeu, din a da prioritate valorilor duhovniceşti, din
neacceptarea avortului, eutanasiei, sinuciderii ca variante
de rezolvare a problemelor etc.
Fără să impună nimănui nimic, psihologul ortodox
nu-L trece sub tăcere pe Dumnezeu şi neapărat îi va reco
manda suferindului să meargă la biserică să se spovedeas
că. De aceea, un specialist care posedă profesionalism şi
conştiinciozitate îl poate ajuta atât pe omul îmbisericit,
cât şi pe cel aflat departe de religie - dar, din păcate, în
mediul bisericesc există concepţia persistentă că nu este
nevoie de psihologul ortodox.
- Oponenţii dumneavoastră arată căpsihologia ca ştiin
ţă a luatnaştere din cauza depărtării deporuncile lui Dum
nezeu, a desacralizării şi secularizării societăţii europene. Şi
226
atunci, ce lucru nou şi vrednic de crezarepoate adăuga ştiin

ţa în ce priveşte pătrunderea tainelor sufletului? Căci doar
tot ce se putea spune în aceastăprivinţă s-a spus deja!
- în primul rând, psihologia nu a apărut în urma desa-
cralizării societăţii europene. Psihologia - rog să nu fiu în
ţeles greşit - este mai veche decât Noul Testament. Luaţi,
de exemplu, scrierile lui Aristotel, lui Pitagora, lui Platon
şi altor gânditori ai Eladei, care au trăit înaintea Naşterii
lui Hristos.
în al doilea rând, ţin să precizez: devalorizarea ideilor
religioase şi concepţiile materialiste nu au născut, ci au in
fluenţat zămislirea şi dezvoltarea psihologiei ştiinţifice.
în al treilea rând, psihologia nu înseamnă doar Sig-
mund Freud, faţă de ale cărui teorii teologii sunt, pe bună
dreptate, ostili. Să nu uităm de savanţii credincioşi, cum
ar fi William James, Gheorghe Celpanov şi Vasile Zen-
kovski, discipolul acestuia din urmă, care ulterior a deve
nit protoiereu. Karl Jung era neopăgân şi mistic. Viktor
Frankl în mod sigur nu era nici materialist, nici ateu. Aşa
că haideţi să nu facem generalizări.
Pe deasupra, nu sunt de acord cu afirmaţia: „Tot ce se
putea spune s-a spus deja.” Aşa fac sectanţii când se re
voltă: „La ce bun scrierile Sfinţilor Părinţi, dacă avem Bi
blia?” Haideţi să raţionăm cu mai multă acurateţe.
Da, toate lucrurile indispensabile pentru mântui
re ne-au fost descoperite de Dumnezeu în Vechiul şi în
Noul Testament. Asta înseamnă că teologia nu este nece
sară? Şi unde sunt limitele în ce priveşte studierea sufletu
lui omenesc, care este nesfârşit de bogat? în firea noastră
este sădită năzuinţa spre cunoaşterea de sine. Fără ea nu
227
KONSTANTIN V. ZORIN
ne putem controla emoţiile negative, nu ne putem lupta

cu păcatul şi nu putem dezvolta talanţii pe care ni i-a dat
Dumnezeu.
- Presupuneţi că psihologia trebuie să ocupe o „nişă de
cercetare” în Ortodoxie?
- O nişă interioară ocupă diversionistul-spion. Sarci
na noastră este cea de a corela moştenirea patristică cu da
tele psihologiei ştiinţifice. Subliniez: nu ale psihologiei
ocult-mistice, ci ale celei întemeiate pe ştiinţa tradiţiona
lă. In ziua de azi apar ca ciupercile după ploaie teorii false,
broşuri periculoase şi metode de training de genul „Cum
să devii regele junglei”.
Lumea este sărăcită duhovniceşte şi plină de tentaţii.
Ritmul frenetic al vieţii contemporane nu ajută la auto-
analizarea serioasă şi la studierea scrierilor patristice. De
aceea, trebuie neapărat aruncate punţi între societatea
contemporană şi biserică. Altfel, oamenii, ca nişte fii risi
pitori ai Tatălui Ceresc, pleacă în ţară depărtată şi caută
revelaţii, inspiraţii şi mângâieri în afara Bisericii.
Psihologul ortodox Olga Lîsova-Brodina oferă un
exemplu convingător. O fată de 20 de ani a intrat, din
propria vină, într-un necaz. Chinuită de întristare şi fri
că, s-a dus la preot şi i-a povestit amarul său. Părintele, cu
compasiune, i-a zis laconic: „Trebuie să te rogi!” Dar ce e
rugăciunea nu îţi dai seama aşa, din prima! A încercat să
se roage, dar situaţia nu s-a clarificat.
Fata a ieşit din curtea bisericii şi se gândea: „Unde să
mă duc acum? Ce să citesc?” La chioşcul cel mai apropiat
a cumpărat o carte de filosofie pragmatică amestecată cu
228
daca puterile su n t pe sfârşite
esoterism şi ocultism, a citit-o pe nerăsuflate, după care

mult timp nu s-a mai dus la slujbe. De ce? Fiindcă aceste
cărţi contează tocmai pe trufia, ignoranţa duhovnicească
şi raţionalismul omului, care nu primeşte nimic cu cre
dinţă, ci însetează să i se explice totul. Pe deasupra, la tot
felul de experimente şi aventuri îl împing setea duhovni
cească şi atracţia exercitată de tot ce este tainic şi misteri
os. Pe deasupra, instinctul de conservare pretinde reţete
urgente, cu acţiune rapidă, avantajoase şi atrăgătoare din
punct de vedere intelectual, pentru însănătoşirea duhu
lui, sufletului şi trupului.
Din perspectiva mea, este mai bine ca oamenii să mear
gă la psihologul ortodox decât la descântătoare, la magi, la
şamani sau la „specialişti în percepţia extrasenzorială”. Nu
sunteţi de acord?
- In comparaţie cu personajele pe care le-aţi enumerat,
sigur, pare mai bine aşa. M ai bine să te înscrii la secţia de
box decât să-ţi descarci energia comiţând acte de huliga
nism pe stradă.
- Acolo este vorba de sublimare, adică de transforma
rea unui impuls animalic într-unul elevat.
- Dar psihologia creştină îndeplineştefuncţia de subli
mare?
- Parţial, da. Sublimarea este un mecanism de apărare
al psihicului, înlăturarea tensiunii interioare prin redistri
buirea energiei spre scopuri acceptabile social: de exem
plu, activitatea de creaţie, filantropia şi mişcarea de volun
tariat. Este vorba de un mecanism pozitiv, matur, de apă
rare psihologică.
229
KONSTANTINV. ZORIN
- Care este domeniulde activitate alpsihologului ortodox?

- împreună cu preotul, el îi orientează pe oameni şi
le sugerează cum să utilizeze cunoştinţele duhovniceşti în
condiţiile lumii contemporane.
La consultaţii, oamenii pun adesea întrebări despre
poruncile evanghelice: cum să „întoarcă şi celălalt obraz”
într-o situaţie concretă, cum să elimine resentimentele şi
să ierte dacă inima nu vrea să facă asta, cum să-i explice fi
ului sau fiicei pericolul îndrăgostirii nebuneşti? Prin ce se
deosebeşte smerenia de pasivitate şi indiferenţă, blânde
ţea - de moliciune, calităţile de lider - de iubirea de stă
pânire, sentimentul propriei demnităţi - de narcisism, ca
pacitatea de a se apăra - de trufie, siguranţa de sine - de
înfumurare ? Acestea simt întrebări foarte delicate.
Să zicem că omul crede sincer, se roagă, se spovedeşte
şi se împărtăşeşte în mod regulat, studiază cu zel literatu
ra duhovnicească, dar problemele psihologice nu dispar,
în pofida tuturor eforturilor, omul e istovit de depresii, de
frici, de oboseală, de astenie, de suspiciuni, de invidie, sau
de urmările unor traume psihologice, sau de diferite îm-
pătimiri, de conflicte acute şi cronice din familie, cu prie
tenii, la locul de muncă etc. Ce este de făcut ?
Dar înmulţirea la copii şi adolescenţi, după modelul
„bulgărelui de zăpadă”, a problemelor de tipul anxietă
ţii, bâlbâielii, enurezisului, hiperexcitabilităţii, deterioră
rii memoriei şi capacităţii de concentrare, neascultării şi
comportamentului neadecvat? Psihoneurologii şi psihia
trii prescriu tratament - dar cum să-l ajuţi pe copil să se
controleze, să nu se închidă şi să nu se refugieze în sine sau
să nu-şi verse, dimpotrivă, pe alţii ciuda şi furia?
230
daca puterile sunt pe sfârşite
- Dar există>oare, psihologi ortodocşi şi psihologi neor-

todocşi?Există, de exemplu, internişti, pompieri,jurnalişti,
poliţişti ortodocşi şi neortodocşi?
- Sintagma „specialist ortodox” este adecvată în do
meniile aflate la intersecţia dintre duhovnicesc, sufletesc
şi trupesc, unde apar deosebit de multe probleme etice.
Este vorba de psihiatrie, narcologie, psihoterapie, psiho
logia medicală, bioetică, parţial reanimatologia, trans-
plantologia, ginecologia şi medicina reproductivă.
Da, există medici, psihologi şi pedagogi ortodocşi, dar
e absurd să vorbim de cardiologie, urologie sau dermato
logie ortodoxă. Sintagma „alergolog ortodox” sună cel
puţin ciudat. S-ar putea crede că alergologul ortodox stu
diază alţi alergeni decât colegii lui neortodocşi... O idee
mai corectă este cea de psihologie şi medicină de orienta
re ortodoxă.
Orice specialist ortodox se bazează pe învăţătura de
credinţă ortodoxă şi pe concepţiile patristice despre viaţă,
moarte, conştiinţă, valori, virtuţi, păcate ş.a.m.d. La asta
aş adăuga cerinţa: „Să fie om bun.”
- Acestea sunt reflecţiile dumneavoastră personale, dar
care e poziţia ştiinţei oficiale?
- Eu cred că această poziţie a fost exprimată de profe
sorul doctor Boris Karvasarski, conducătorul Centrului
ştiinţiflco-metodologic federal de psihoterapie şi psiholo
gie medicală, psihoterapeut principal al Ministerului Să
nătăţii, preşedintele Asociaţiei psihoterapeuţilor din Fe
deraţia Rusă, conducătorul secţiei de psihoterapie a In
stitutului de ştiinţă şi cercetare psihoneurologică „V.M.
231
KONSTANTINV. ZORIN
Behterev” din Sankt-Petersburg. Este o autoritate sufici

ent de mare, ce credeţi ?
- Fără îndoială!
- Ei bine, Karvasarski este redactorul principal al En
ciclopediei psihoterapeutice, care descrie diferitele şcoli,
curente şi metode din psihoterapia rusă şi cea de peste
hotare. Acolo există articolul „Psihoterapia ortodoxă”. In
ediţiile mai noi există deja patru articole despre religie şi
psihoterapie.
Poftim recunoaşterea şi definiţia oficială: „Psihotera
pia ortodoxă este ansamblul formelor şi abordărilor trata
mentului sufletesc ce au ca bază credinţa ortodoxă, expe
rienţa duhovnicească, ascetică şi liturgică a Bisericii Ce
lei Una, Soborniceşti şi Apostoleşti (definită confesional
drept Ortodoxie).”
Psihoterapia ortodoxă este distinsă ca orientare de sine
stătătoare: „La baza ei se află cunoştinţele experimentale
şi teoretice al antropologiei ortodoxe, învăţătura ascetică
şi patristică despre viaţa duhovnicească, despre patimi ca
sursă a bolilor, despre asceză ca luptă duhovnicească, pre
cum şi experienţa multiseculară a Bisericii în domeniul
îngrijirii sufletului şi înţelegerea datoriei morale creştine
în duhul Sfintei Evanghelii.”
In continuare, în enciclopedie se Subliniază că o parte
integrantă a asceticii este constituită de psihologia patris
tică: „împărţirea sumei cunoştinţelor despre om în subdi
viziuni speciale .este o urmare a dialogului cu ştiinţa con
temporană... Conţinutul asceticii este penetrat integral
de psihologie.” Ca lucrări clasice în acest sens sunt arăta-
232
DACA puterile sunt pe sfârşite
ce scrierile Sfântului Teofan Zăvorâtul şi ale Episcopului

Vamava Beliaev, unde se pune începutul corelării psiholo
giei profane cu cea patristică.
Foarte interesant este şi paragraful care încheie artico
lul: „Sfinţii Părinţi nu cunoşteau psihoterapia ortodoxă
ca atare, dar ea dăinuia în viaţa Bisericii şi în propovădu-
irea ei în calitate de fapt, şi acum este evidenţiată ca răs
puns la cerinţele vremii.”
■ - M -afi convinşi. Dar ce este medicul ortodox?
- Acestei întrebări îi sunt dedicate cărţile mele Scoa-
lă-te şi umblă: paşi spre însănătoşire·, Despre lucrurifoarte
personale, cu un medic ortodox; De ce eu? Bolile pe care le
atragem asupra noastră; Sănătatefără magie: un medic or
todox răspunde cititorilor ş.a.m.d.
Dacă e să formulez pe scurt, medicul ortodox nu are
autoritatea şi puterea preotului, nu iartă păcatele şi nu
face slujbe pentru sănătate, dar discutând despre sănătate
şi boală cu pacienţii el ascultă, totuşi, mărturisiri, mângâ
ie şi îmbărbătează. O discuţie bazată pe încredere face ca
suferindul să îşi dea seama de rădăcinile duhovniceşti ale
bolii sale, să se pocăiască şi să se întoarcă la Domnul. în
aceasta constă esenţa terapiei duhovniceşti şi slujirii misi
onare a medicului creştin.
Un model magnific de combinare a datoriei medicale
cu cea preoţească e Sfântul Luca Voino-Iaseneţki. Strălu
cit savant şi chirurg, autor al celebrelor Eseuri de chirurgie
septică, în anii grei ai prigoanelor comuniste a fost arhie
piscop, scriitor şi propovăduitor. Acum, numele lui este
purtat de Universitatea medicală de stat din Krasnoiarsk.
233
KONSTANTINV. ZORIN
- De ce înainte se săvârşeau multe tămăduiri, iar acum

nu? Unde au dispărut minunile?
- N-au dispărut deloc. Şi acum se întâmplă vindecări
neaşteptate ale unor bolnavi aparent incurabili. Şi docto
rii fac ce pot, şi Domnul arată mila Sa.
Piu: şi simplu nu este atât de clar contrastul între nive
lul crescând de dezvoltare a medicinei şi nevăzuta inter
venţie dumnezeiască în cursul natural al evenimentelor.
Domnul face minuni prin mâinile medicilor, asistentelor
medicale, infirmierelor, ajutând la diagnosticarea, tratarea
şi îngrijirea pacienţilor, la profilaxia bolilor. Unele opera
ţii şi tehnologii sunt aproape de domeniul fantasticului,
minuni în sine!
Totuşi, ca să spun drept, acum sunt mai puţine minuni
decât în vechime. Aceasta e tendinţa generală. Credinţa
noastră este slabă şi nu mai sunt rugători fierbinţi ca Ma
rele Mucenic Pantelimon şi Cuviosul Agapit.
Pe lângă asta, pentru mântuirea sufletului în veşnicie e
câteodată de folos să fii bolnav, după cuvântul Apostolului
Petru: Cine suferă cu trupula isprăvit cupăcatul (I Pt. 4,1).
Suferinţa poate ajuta la curăţirea, renaşterea şi transfigura
rea duhovnicească. Şi aceasta e o minune, însă nu una fizi
că. Tema este tratată în cartea mea Ghimpele din trup.
- E trist că nu avem sfinţijucători de minuni.
- Pur şi simplu nu îi vedem, totuşi ei sunt cu noi. Bise
rica triumfătoare din ceruri nu părăseşte niciodată Biseri
ca pământească. Arhiepiscopul Luca a fost şi rămâne me
dic ortodox. Sunt cunoscute numeroase cazuri de vinde
cări făcute prin mijlocirea lui.
234
Cu adevărat, nepătrunse sunt căile Domnului, şi până

in ziua de astăzi se săvârşesc taine ce nu se încadrează în
legile lumii materiale pe care le cunoaştem. Nu degeaba
Sfântul Luca afirma că minunile Evangheliei nu sunt nefi
reşti, ci mai presus de fire. In ele lucrează o putere mai pre
sus de experienţa şi de cunoaşterea noastră: „Ce e minu
ne pe pământ, în cer e lucru firesc... Legile naturii nu sunt
nişte lanţuri cu care Dumnezeu a legat libertatea Sa şi pe
cea a omului: El porunceşte forţelor naturii.”
- Căror autori le aparţin acele studii din domeniulpsi
hologiei ţi medicinei de orientare creştină pe care le găsiţi
deosebit de interesante?
- E vorba de contemporani ai noştri ?
-D a .
- Au fost publicate lucrări solide ale unor savanţi din
diverse ţări. Iată doar câteva nume: Mitropolitul grec
Hierotheos Vlahos, teologul francez Jean-Claude Lar-
chet, psihologul şi psihoterapeutul sârb Vladeta Jerotic;
dintre reprezentanţii Diasporei ruse, cercetătorii antro
pologiei şi asceticii ortodoxe Avraam Pozov şi Vladimir
Losski, protoiereul Vasile Zenkovski, ieromonahul Se
rafim Rose, arhimandritul Ciprian Kern şi Mitropolitul
Antonie al Surojului, neurofiziologul australian John Ec-
cles, psihologii şi psihoterapeuţii protestanţi Harry Col-
lins, Len Macmillan, James Dobson.
Ţin să-i disting şi pe următorii autori ruşi: igumenii
Anatolie Berestov şi Valeric Laricev, protoiereii Serghie
Filimonov şi Alexie Baburin, internistul principal al Mi
nisterului Sănătăţii, academicianul Alexandru Ciucea-
235
KONSTANTINV. ZORIN
lin, cardiologul Alexandru Nedostup, pediatrul Nicolae

Pustograev, profesoara de filosofie şi bioetică Irina Siluia-
nova, psihiatrii Dimitrie Melehov, Dmitri Avdeev, Boris
Hersonski, Vasile Kaleda şi Vladimir Neviarovici.
In mod deosebit trebuie remarcată şi o întreagă ple
iadă de psihologi: protoiereii Boris Niciporov şi Andrei
Lorgus, Boris Bratus, Victor Slobodcikov, Larisa Şehov-
ţova, Iurie Zenko, Mihail Hasminski, Marina Kolpako-
va, Serghei Belorusov, Vera Abramenkova, Denis Novi
kov, Irina Rahimova şi alţii. De o meritată autoritate se
bucură psihologii şi dramaturgii Irina Medvedeva şi Ta
tiana Şişova.
Dacă n-am menţionat pe cineva, n-am făcut asta din
răutate, şi îi rog pe respectivii să nu se supere pe mine.
- Chiar nu vă criticaţi colegii ?
- Vreţi să mă folosesc de moment? Mai bine voi cita
din Evanghelie: Nu judecaţi, ca să nufiţi judecaţi, căci cu
judecata cu care judecaţi, veţif i judecaţi, şi cu măsura cu
care măsuraţi, vi se va măsura. De ce vezi paiul din ochiul
fratelui tău, şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau
cum vei zicefratelui tău: „Lasă să scotpaiul din ochiul tău
şi iată bârna este în ochiul tău”? Făţarnice, scoate întâi bâr
na din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţipaiul din ochiul
fratelui tău (Mt. 7,1-5).
- în Occident, aspectele religioase ale terapiei medicale,
deontologiei şi bioeticii suntfoarte la modă.
- Există chiar aşa-numita neuroteologie, ce studiază
bazele experienţei religioase şi fenomenelor duhovniceşti.
Astfel, în anul 2008 un grup de savanţi de la Universitatea
236
din Oxford, condus de Toby Collins, a realizat un experi

ment care evidenţiază legătura dintre sentimentele noas
tre religioase şi perceperea durerii. Anatomişti, farmaco-
logi, neurologi, filosofi şi teologi au încercat să afle baza
ştiinţifică a credinţei religioase şi să răspundă la o întreba
re în jurul căreia se poartă dispute aprinse: reprezintă reli
gia ceva mai înalt decât un mijloc de autoliniştire?
- Interesulfaţă de aceste teme creşte. Relaţia dintre du-
hovnicie şi sănătate, dintre normele morale şi tulburările
psihice, îifrământă nu numaipe savanţi şi p e clerici, ci şi pe
pacienţi, şi pe medici.
- Fără îndoială! De exemplu, în anul 2009 au avut loc
conferinţe internaţionale pe tema problemelor religiei şi
medicinei în Universitatea Johns Hopkins (Maryland,
S.U.A.), Institutul pentru religie şi sănătate (Berna, El
veţia). La Viena a avut loc o conferinţă dedicată proble
melor sănătăţii psihice şi rolului religiei în consolidarea
acesteia, iar în Pasadena (S.U.A.) o conferinţă privitoare
la problemele calităţii asistenţei religioase în sfera îngriji
rii paleative (uşurarea suferinţelor bolnavului în cazul bo;
Iilor incurabile).
Potrivit informaţiilor din presă, pe lângă multe insti
tuţii de învăţământ din străinătate au fost deschise centre
şi secţii speciale: Centrul de sănătate spirituală al Univer
sităţii din Minnesota, Centrul pentru studierea sănătăţii,
religiei şi spiritualităţii al Universităţii din Indiana, Cen
trul de sănătate spirituală al Universităţii din Carolina de
Sud, Centrul pentru religie şi sănătate de pe lângă Cen
trul Medical din Houston (Texas), Institutul pentru spi-
237
KONSTANTINV. ZORIN
ritualitatc şi sănătate „George Washington” din Washin

gton, Institutul European de ştiinţă şi cercetare in dome
niul sănătăţii spirituale (Langenthal, Elveţia), Secţia de
psihiatrie, psihoterapie şi spiritualitate a Colegiului Re
gal din Londra, Centrul pentru spiritualitate, sănătate şi
geriatrie al Universităţii din Aberdeen (Scoţia), Centrul
Internaţional de nursing Saint Louis (Paris).
- Nu e rău, mai ales în comparaţie cu situaţia de la noi!
Aşadar, Occidentul ne-a depăşit?
- Nu în toate privinţele, dar în practica occidentală de
acordare a asistenţei oncologice, de nursing, geriatrice şi
paleative spiritualitatea este de multă vreme o direcţie au
tonomă. în multe centre şi hospice-uri oncologice preoţii,
capelanii şi surorile de caritate sunt o parte a personalului
de bază (nu auxiliar!).
în Recomandările Uniunii Europene privitoare la
organizarea asistenţei paleative (White Paper on S t a n
dards and norms for hospice and palliative care in Euro
pe, 2009), în cadrul personalului de bază pentru îngrijirea
persoanelor grav bolnave simt introduse posturile de pre
ot şi de coordonator al îngrijirii spirituale. în centrele on
cologice şi recuperatorii importante din Statele Unite şi
Europa clericii fac, de asemenea, parte dintre angajaţii de
bază şi lucrează cu pacienţii în toate etapele de diagnostic
şi tratament.
- De cepeste hotare se poate asta, iar la noi nu?
- Colegii noştri din Occident consideră spiritualitatea
baza păstrării sănătăţii indivizilor şi omenirii în general,
în această privinţă, stimulul este reprezentat de procese
238
DACA PUTERILE SUNT PE SFÂRŞITE
reale care au loc în societate: dezvoltarea impetuoasă a bi-

otehnologiilor, a manipulărilor structurii ADN şi celule
lor stern, a donării de organe şi de ţesuturi, a nanotehno-
logiilor (în particular a dispozitivelor de control ce pot fi
implantate în diverse organe) şi tehnologiilor informaţi
onale. Voi mai adăuga deteriorarea situaţiei ecologice, în
mulţirea cazurilor de dependenţă (de nicotină, de alcool,
de droguri, de computer, de jocuri) ş.a.m.d.
Călcarea veşnicelor legi morale, care apără viaţa omu
lui pe pământ, se exprimă prin pierderea reperelor şi va
lorilor morale, ce simt determinate de duhovnicie. Ade
văratele repere şi valori sunt substituite de surogate vre
melnice, superficiale, adeseori de conjunctură şi lipsite de
sens suprem, de înţelepciune şi armonie. Prin ele oamenii
îşi justifică înclinaţiile vicioase, puse în libertate ca djin-
nul din lampa lui Aladin. Puţin câte puţin, devenim osta
tici ai egoismului şi imoralităţii, pe care unele mijloace de
informare în masă le sădesc şi le impun cu multă stăruinţă
printr-o reclamă agresivă, prin propaganda făcută viciu
lui, prin cultul consumului ş.a.m.d.
La toate aceste provocări ameninţătoare ale vremu
rilor noastre trebuie să reacţionăm în mod adecvat. Iată
de ce oamenii cu capul pe umeri îşi îndreaptă privirile că
tre Cer. Duhovnicia autentică rămâne chezăşia respectă
rii eternelor porunci morale: „să nu ucizi”, „să nu pofteşti
bunuri străine”, „să nu furi”, „să nu dai mărturie mincinoa
să”... Duhovnicia este garantul sănătăţii psihice şi fizice a
societăţii şi a fiecărui individ în parte. Tocmai duhovnicia
este baza sentimentului raţional al măsurii şi dreptăţii, că
rora li se împotriveşte egoismul nostru.
239
KONSTANTIN V. ZORIN
£ binecunoscut faptul că omul cu adevărat sănătos

este, în primul rând, sănătos din punct de vedere moral.
Acesta nu e sfâşiat lăuntric de stresuri, conflicte şi comple
xe. Totuşi, starea de bucurie şi armonie lăuntrică este atin
să nu numai prin metode psihologice şi psihoterapeutice,
ci în primul rând prin împlinirea poruncilor.
- Pentru ortodocşi, acesta e un lucru evident.
- Iar pentru profani de multe ori nu e deloc evident.
Tocmai de aceea sunt necesare dovezi.
- Ele existai Sunt convingătoarei
- Din punctul meu de vedere, da. De pildă, studii cli
nice serioase au demonstrat influenţa suprasolicitărilor
psihoemoţionale asupra apariţiei şi evoluţiei multor boli,
în particular a hipertensiunii arteriale.
Astfel, de-a lungul a douăzeci de ani savanţii au ţinut
sub observaţie starea de sănătate a 144 călugăriţe italie
ne, care trăiau într-o mănăstire catolică. Hrana obişnui
tă a acestora (inclusiv consumul crescut de sare de bucă
tărie) nu era diferită de dieta celor 138 femei din grupul
martor, care trăiau undeva în apropiere. La început, între
cele două grupuri nu s-a observat nici o diferenţă în ce
priveşte valorile tensiunii arteriale sistolice, respectiv di-
astolice. Odată cu trecerea anilor, la femeile din grupul
martor, spre deosebire de călugăriţe, a apărut o creştere
semnificativă atât a tensiunii sistolice, cât şi a celei dias-
tolice. Aceasta se explică prin mai buna ocrotire socială şi
psihoemoţională a călugăriţelor, care a împiedicat dezvol
tarea hipertensiunii arteriale.
240
- Ce concluzii putem trage din asta?

- Hipertensiunea pe fond nervos apare în mod frec
vent din cauza dorinţei trufaşe de a purta o povară peste
puteri şi de a munci fară odihnă, justificând cu orice preţ
aşteptările celor din jur şi căutând respectul lor. Totodată,
sentimentele şi necesităţile personale profunde sunt refu
late şi înăbuşite. Omul nu atât îşi trăieşte propria viaţă, cât
joacă în societate un rol dat. Uneori „scrie” singur scena
riul bolii sale. Din punct de vedere duhovnicesc, hiperten
siunea este preţul pe care îl plătim alergând după părerea
altora ori străduindu-ne să adaptăm lumea la noi înşine.
- Progresul! M edicina m erge înainte!

- Mai degrabă se întoarce la izvoare. Se confirmă câtă
dreptate are cartea Ecleziastului: Ceea ce a m aifo st, ace
ea va maifi, fi ceea ce s-a întâm plat se va m ai petrece, căci
nu este nimic nou sub soare. D acă este vreun lucru despre
care să se spună: „Iată ceva nou!”, aceasta a fo st în vremurile
străvechi, de dinaintea noastră (Ecl. 1,9-10).
- D upă părerea dumneavoastră, progresul este o întoar

cere la izvoare?
- Intr-un anumit sens, da - o întoarcere la concepţii
le creştine despre om şi despre locul lui în lume. Medici
na contemporană devine holistică şi priveşte persoana ca
pe un tot unitar. înainte domnea o viziune pur fiziologi
că asupra pacientului, ca asupra unui obiect al manipula-
ţiilor medicale. Acum, omul e conceput ca sistem unitar
(duh, suflet, trup), care nu este limitat numai la sănătatea
trupească sau la cea psihică. Categoria duhului omenesc,
241
KONSTANTINV. ZORIN
prin urmare şi cea a sănătăţii duhovniceşti, devine foarte

importantă.
- Dar practicienii noştri şijuncţionarii din Ministerul
Sănătăţii nu înţeleg asta?
- Sigur că înţeleg! îl vbi cka pe preşedintele Camerei
medicale naţionale ,a Rusiei, fondatorul şi directorul In
stitutului pentru ştiinţă şi cercetare în domeniul chirur
giei şi traumatologiei pediatrice de urgenţă, Leonid Ro-
şal: „Pe teritoriul institutului nostru am refăcut biserica
cu hramul icoanei Maicii Domnului de la Iviron. Când
părinţii îşi internează copiii, până şi ateii învederaţi de
vin credincioşi. Sunt gata să facă orice - şi să II roage pe
Dumnezeu! - , numai să li se facă sănătos copilul. Biseri
ca aceasta a fost construită ca omul să poată intra şi pune
o lumânare, să se liniştească, să creadă că totul va fi bine.
De moralul copilaşilor şi al părinţilor lor depinde adese
ori însănătoşirea.”
Mă bucur să menţionez că în iunie 2011 în Universita
tea medicală de stat a Nordului s-a deschis facultatea de să
nătate mintală „Sfântul Luca Voino-Iaseneţki”. In compo
nenţa acesteia intră secţiile: educaţie duhovnicească; me
dicină ortodoxă; politică demografică, ocrotirea familiei şi
a valorilor familiale; psihologie şi psihoterapie ortodoxă.
Personalul facultăţii participă la crearea şi la activita
tea multor hospice-uri, aziluri, centre de recuperare pen
tru adolescenţii dezadaptaţi, pentru cei ce suferă de al
coolism, narcomanie, internetomanie, ludomanie şi alte
forme de dependenţă, pregătesc conferenţiari şi volun
tari, ţin tineretului cursuri de formare a comportamentu
lui matern şi patern, de profilaxie a avorturilor ş.a.m.d.
242
daca puterile sunt pe sfârşite
- Dar ce ne împiedică să preluăm mai activ experienţa

pozitivă a Occidentului?
- Ca să folosesc o expresie la modă, lipsa voinţei politi
ce. In douăzeci de ani de zile nu am putut obţine nici mă
car interzicerea reclamei la avorturi. Nu interzicerea avor
turilor, ci doar a reclamei!
Şi doar e o problemă foarte importantă, cu atât mai
mult cu cât ţara se află intr-o criză demografică acută! Po
trivit datelor O.N.U., în ziua de astăzi Rusia ocupă primul
loc în lume ca număr de avorturi. Conform statisticii ofici
ale, în anul 2010 au fost înregistrate 1186 000 avorturi, iar
numărul real este undeva între 5 şi 12 milioane. La o nata
litate de 1 790 000 copii pe an, numărul de avorturi între
ce de cel puţin trei ori numărul nou-născuţilor! Numărul
avorturilor făcute oficial într-un an în Rusia depăşeşte ci
fra populaţiei din regiunea Kaluga (1049,9 mii locuitori)
sau Ivanovo (1148,9 mii locuitori) şi se apropie de cea din
regiunea Vologda (1270,0 mii locuitori) şi Riazan (1228,0
locuitori). De ce suportăm aşa ceva în statul nostru?!
- O propagandă activă împotriva avorturilor este fă
cută la noi de Centrul medico-catehetic „ Viaţa”, defilialele
acestuia, de centrele pentru fam ilie de pe lângă diverse mă
năstiri şi biserici, de alte organizaţii ale Bisericii Ortodoxe
Ruse. Tot acestea le ajută pefem ei în timpul sarcinii şi după
avort...
- Dar asta e ca o picătură în mare! Eu colaborez cu
Centrul „Viaţa”.
Iniţiativele antiavort nu găsesc sprijinul cuvenit nici
în mijloacele de informare în masă, nici la puterea legis
243
KONSTANTIN V. ZORIN
lativă, nici la cea executivă. Unele ziare şi reviste lumeşti

nu primeau spre publicare articolele mele antiavort, deşi
tipăreau cu plăcere alte materiale. Unul dintre redactori
chiar mi-a declarat: „Păi şi ce, acum să nu mai facem avor
turi? Faceţi propagandă unor sperietori, unor concepţii
clericale medievale!” Să fi spus pe şleau: „Obscurantism!”
In esenţă, la fel a reacţionat redacţia unui important canal
de televiziune.
Pentru omul aflat departe de Dumnezeu, perspectiva
interzicerii avorturilor este ceva cumplit, ca şi cum şi-ar
pierde libertatea lor preţioasă. Se înţelege, nu este vorba
de cazurile când medicii sunt nevoiţi să aleagă între păs
trarea produsului de concepţie şi viaţa mamei (de pildă,
sarcina extrauterină).
- Avortul provocat este, desigur, un exemplu grăitor
al deosebirii dintre poziţia medicului şi psihologului orto
dox, pe de oparte, şi punctul de vedere al multor tovarăşi de
breaslă necredincioşi, pe de alta.
- Da, de asta vreau să discutăm mai amănunţit acest
moment. In documentele oficiale ale Ministerului Sănă
tăţii, întreruperea de avort nu este numită omor şi e ad
misă la diferite termene, în funcţie de indicaţiile medicale
şi sociale.
Potrivit învăţăturii de credinţă ortodoxă, avortul este
însă pruncucidere, pentru că Viaţa omului începe din mo
mentul concepţiei. Este inadmisibil să omori un prunc în
pântece pentru că e bolnav sau nedorit, pentru că n-a apă
rut pe lume „la timp”. Am explicat asta în cărţile mele Ce
li se ascunde celor tineri. Ispitele şi bolile acestui veac şi De
ce suferă copiii.
244
DACA puterile sunt pe SFÂRŞITE
- în cepriveşte embrionulşi fătul, Biserica Ortodoxă îm

părtăşeşte totalpoziţia Bisericii Romano-Catolice şi a confe
siunilorprotestante tradiţionale. în pofida acestuifapt, şi în
Occident sunt legalizate avorturile.
- Nu contest. Totuşi, există excepţii îmbucurătoare.
Potrivit Constituţiei Ungariei, adoptate în anul 2011,
viaţa omului începe din momentul concepţiei. Avortul
este, practic, declarat omor. Bravo ungurilor: au restabilit
dreptatea, în pofida presiunii dure a Uniunii Europene!
- în vremurile noastre are loc peste tot o adevărată pră
buşire a moralităţii creştine. Tocmai asta determină atitu
dinea îngăduitoarefaţă de omorârea pruncului în pântece.
- Asta nu înseamnă însă că trebuie să stăm cu mâini
le în sân. Uitaţi-vă la americani. Pe data de 22 ianuarie
1973, Tribunalul Suprem al S.U.A. a hotărât că interzice
rea avortului este o imixtiune în viaţa personală a feme
ii. La început s-a făcut întrerupere de sarcină până la trei
luni, pe urmă termenul a fost mărit.
Totuşi, iată că de patruzeci de ani (!) mulţi activişti so
ciali şi politicieni ai Statelor Unite insistă că legalizarea
avorturilor trebuie revocată, organizează marşuri de pro
test şi apără „dreptul la viaţă” (mişcareapro-life).
De pildă, dreptul femeii la cunoaştere şi la informare
reprezintă esenţa legii despre acordul informat, care a in
trat în vigoare pe data de 1 iulie 2003 în statul Minnesota.
Femeilor le sunt prezentate diverse materiale despre avor
turi în limbile engleză şi spaniolă, texte pentru persoanele
oarbe şi cu vedere slabă (pentru care este folosit alfabetul
Braille) şi înregistrări audio realizate de Ministerul Sănă-
245
KONSTANTINV. ZORIN
taţii statului respectiv. Acestea cuprind date legate de po

sibilele complicaţii şi alternative, informaţii despre com
paniile şi agenţiile care oferă asistenţă într-o graviditate cu
probleme. Dacă în urma consultaţiei specialiştilor femeia
insistă să avorteze, i se dau douăzeci şi patru de ore ca să
se mai gândească.
Măsurile,acestea sunt eficace. în opt ani de când a fost
adoptată legea, 15696 femei au renunţat la ideea de a-şi
omorî copiii. Este evident că dreptul femeii la informa
ţie este un factor important, care micşorează numărul de
avorturi.
în toate statele americane mişcarea pro-life face efor
turi pentru a obţine adoptarea unei legi care să le dea fe
meilor înainte de a avorta posibilitatea să vadă şi să asculte
cum bate inima copilului lor în pântece. Vizionarea eco-
grâmei copilului nenăscut înainte ca mama să fie de acord
cu avortul arată în mod convingător că în a 22-a zi după
concepţie apare deja un punct care pulsează.
- Ceputem împrumuta, în mod concret, din experienţa
pozitivă a americanilor în lupta cu avortul?
- Trebuie să colaborăm cu ei în domeniul legislaţiei. în
martie 2013, în statul Arkansas a fost adoptată o lege care
pentru S.U.A. e foarte strictă. Depăşind veto-ul guverna
torului democrat, senatul, controlat de republicani, a ho
tărât că avortul efectuat după a 12-a săptămână de sarci
nă atrage după sine răspundere penală. Deşi legea statului
se află defacto în contradicţie cu legea federală, are prio
ritate juridică şi e obligatorie pe teritoriul respectiv. Do
cumentul cu pricina se numeşte Arkansas Human Heart-
246
DACA pu terile su n t pe sfâ rşite
beat Protection Act. Legislatorii americani au introdus cu

abilitate în circuitul juridic conceptul de „copil nenăscut”
în locul termenilor impersonali de genul „embrion”, „ovu
lul fertilizat” şi „biomateriale”.
întrucât bătaia inimii copilului nenăscut poate ii înre
gistrată cu ajutorul instrumentelor, viaţa lui începe să fie
ocrotită de lege, şi prin urmare avortul e interzis. De vre
me ce încetarea bătăilor inimii este recunoscută în mod
oficial drept încetare a vieţii, de ce începutul bătăilor ini
mii să nu fie recunoscute drept dovadă a începerii vieţii?
Aproximativ din a 12-a săptămână inima copilului nenăs-
cut începe să bată, fapt evident, ce poate fi înregistrat şi
dovedit cu uşurinţă prin cardiogramă.
In luna martie a aceluiaşi an 2013, senatul statului
american Dakota de Nord a aprobat o lege care interzice
avortul dacă se detectează că inima copilului a început să
bată la un termen mai puţin înaintat al sarcinii (6 săptă
mâni). Logica e aceeaşi: „Explorarea imagistică şi bătaia
inimii fătului în uterul mamei oferă dovezi incontestabile
ale existenţei unei potenţiale vieţi - iar potrivit hotărârii
Tribunalului Suprem al Statelor Unite suntem datori să
ocrotim orice viaţă potenţială.”
Excepţii sunt admise numai în cazul când există peri
colul morţii sau deteriorării ireversibile a sănătăţii gravi
dei. A fost, de asemenea, adoptat un proiect de lege care
interzice efectuarea de avorturi pe motiv de selecţie sexua
lă (lipsa dorinţei de a da naştere unui băiat, respectiv unei
fete).
Legislatorii statului Dakota de Nord au pregătit încă
o serie de proiecte de lege, printre care un amendament la
247
KONSTANTIN V. ZORIN
Constituţie în care se afirmă că viaţa începe din momen

tul concepţiei.
Potrivit studiilor Institutului Guttmacher, în S.U.A.
parlamentarii au aprobat 92 legi de interzicere a avortu
rilor în 2011 şi încă 43 în 2012. Aceasta este o tendinţă
foarte caracteristică în liberala Americă. De ce să nu luăm
de la ei ceea ce este bun?
La noi nu există nici măcar o perioadă obligatorie de
aşteptare înaintea avortului, ca femeia să chibzuiască în li
nişte şi să-şi revizuiască decizia. Nu se cere acordul soţului
sau tatălui Viitorului copil, unor organe speciale de con
trol (servicii medicale şi/sau sociale) ş.a.m.d. Societatea
este indiferentă, iar statul nu îşi asumă nici o răspundere!
- De multă vreme vă ocupaţi cu propaganda împotriva
avortului?
- Aceasta este poziţia mea. Simt deja peste cincispreze
ce ani de când ţin cu studenţii medicinişti seminarii spe
ciale de pedagogie şi psihologie prenatală în cadrul pro
gramului educaţional „Introducere în cultura spirituală a
medicului”.
- Studenţii sunt satisfăcuţi?
- Eu mă strădui să expun materialul într-un mod ac
cesibil, fără să-i încarc cu terminologie creştină, cu atât
mai mult cu cât în instituţia noastră de învăţământ supe
rior învaţă numeroşi străini din lumea arabă, din Asia de
Sud-Est şi din alte ţări. Vizionăm şi discutăm filme docu
mentare, cum ar fi „Strigătul mut” al lui Bernard Nathan-
son (despre suferinţele îndurate de copil în timpul avortu
lui) şi „Viaţa după viaţă” al lui Raymond Moody (despre
248
DACĂ puterile sunt pe sfârşite
moartea clinică, cu relatări ale unor oameni care s-au în

tors „de dincolo”). Câteodată se pornesc discuţii aprinse
şi rodnice. Sunt puse multe întrebări, studenţii îşi împăr
tăşesc unul altuia păreri şi istorii din viaţa celor apropiaţi,
pe care le folosesc uneori în cărţile mele.
In anul 2012 am susţinut lucrarea: „Cultura spiritu-
al-morală în pregătirea profesională a studentului medici
nist”. Prin decizia Comisiei de stat pentru atestare am pri
mit o calificare suplimentară: cea de cadru didactic pentru
învăţământul superior. Asta deoarece a apărut necesitatea
obţinerii unui certificat special pentru a desfăşură această
activitate, certificat care înainte nu era obligatoriu.
Public în mod periodic articole în „Gazeta medicală”
şi scriu capitole de manuale. în mai 2013 mi-au apărut
două îndrumare metodice: „Paternitatea şi maternitatea:
aspecte psihologice şi pedagogice” şi „Introducere în psi
hologia şi pedagogia prenatală”.
- Aşadar, văfolosiţi experienţa pentru a-i pregătipe vi
itorii specialişti?
- Slavă Domnului, conducerea înţelege importanţa
culturii spiritual-morale a medicului!
Acum, catedra noastră pregăteşte pentru editare un
manual dedicat aspectelor spirituale ale educaţiei şi prac
ticii medicale. Problemele simt analizate din punctul de
vedere al filosofiei, antropologiei, pedagogiei şi psiholo
giei. Sunt examinate amănunţit perspectivele savanţilor
şi gânditorilor asupra relaţiei dintre principiul duhovni
cesc, cel sufletesc şi cel trupesc din om, dezvoltarea spiri
tuală a personalităţii, legătura dintre valori supreme, sens
249
KONSTANTINV. ZORIN
şi autoactualizare. O atenţie deosebită e acordată deon

tologiei şi bioeticii, educaţiei morale şi activităţii lumină
toare a medicului (pe exemplul întreruperii artificiale de
sarcină şi al influenţei factorilor spirituali asupra sănătăţii,
bolii şi morţii).
- Care este, după părerea dumneavoastră, viitorulpsi
hologiei şi medicinei de orientare creştină?
- Păi, eu nu sunt profet! Să ne bazăm pe fapte.
Centrele ortodoxe de asistenţă psihologică îi sprijină
pe oamenii care trec prin dificultăţi în relaţiile preconju-
gale şi familiale, care trăiesc durerea pierderii cuiva apro
piat, depresie, sentimentul propriei neputinţe, mânie, an
xietate, singurătate, dificultăţi în comunicarea cu propriii
copii etc.
Din păcate însă, sunt mult mai solicitate „serviciile”
ocultiştilor, parapsihologilor şi „specialiştilor în percep
ţia extrasenzorială”, care se ascund sub masca ştiinţei sau
„cunoaşterii secrete”. Iar ponderea şi influenţa psihologi
lor ortodocşi sunt nesemnificative.
Asta este valabil şi în privinţa medicilor ortodocşi. In
tre Biserica Ortodoxă Rusă şi Ministerul Sănătăţii şi Dez
voltării Sociale au fost semnate acorduri importante de
colaborare. In acestea e declarată necesitatea unirii efor
turilor în vederea rezolvării unor probleme de actualitate:
asigurarea sănătăţii poporului, formarea unui mod sănă
tos de viaţă, păstrarea genofondului naţiei etc.
Bazându-se pe tradiţiile şi pe experienţa lucrării socia
le a Bisericii Ruse, statul năzuieşte să atragă noi cadre în
vederea activităţii de binefacere şi voluntariat. Eforturile
250
comune sunt orientate, în particular, spre educarea spiri-

tual-morală a studenţilor şi elevilor instituţiilor de învăţă
mânt medicale şi farmaceutice, spre pregătirea de specia
lişti (inclusiv surori de caritate, surori medicale, asistenţi
sociali şi voluntari), spre asigurarea îngrijirii celor ce au
nevoie de asistenţă medicală la domiciliu şi în staţionar,
spre ocrotirea copiilor lipsiţi de adăpost şi supraveghere.
In ce măsură vom putea însă realiza aceste bune inten
ţii şi acorduri ? Pe hârtie totul arată frumos, dar în practică
batem pasul pe loc în multe privinţe. Vom reuşi, oare, să
schimbăm în mod hotărâtor situaţia?
- Haideţi să nu încheiem p e o notă tristă!
- Mie îmi place să glumesc aşa: „Tu nu te amărî prea
tare: ce e mai groaznic abia de-acum înainte vine!”
- Mulţumesc, m -aţi consolat!
- Să ştiţi că în general chiar aşa gândesc: ce e mai groaz
nic abia de-acum înainte vine, dar dacă mâine este sfârşi
tul lumii trebuie să rezistăm toată noaptea. De aceea, tă
iem lemne, gătim mâncare, îi tratăm pe bolnavi şi facem
toate celelalte lucruri de care avem nevoie ca să trăim!
- Urările dumneavoastră pentru cititori şi colegi ?
- Săvârşiţi-vă lucrarea păstrând întotdeauna măsura!
A consemnat Serghei Ivanov,

directorul Editurii „Russki Hronograf”.
Cuprins
Din partea autorului........................................................... 7

I. Spirala incandescenţei între plus şi minus..........................9
„Regulile de circulaţie duhovnicească” ........................... 9
Intre două focuri........................................................... 14
„Diavolul se luptă cu Dumnezeu” ................................ 19
II. Dacă totul ne merge pe dos............................................23
Fiecare înţelege după măsura moralităţii sale............... 27
Priveşte cu credinţă către cer.........................................29
III. A găsi sensul vieţii e fericirea, a găsi fericirea e
sensul vieţii........................................................................ 33
Nu ştim ce vrem sau vrem nu se ştie c e ?........................33
Potcoava aducătoare de noroc şi jugul păcatului ....... 36
Adevărată iubire de sine sau amor propriu?...................41
IV. Tichia de nebun nu strică creierii..................................45
Haină pentru suflet......................................................46
Un rol de neinvidiat......................................................48
Ce-i înăuntru e şi în afară..............................................51
V. Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă.....................55
Ucis de săgeata adulterului............................................ 55
Să conduci râul sau barca?............................................ 59
A accepta situaţia şi a te împăca cu e a ........................... 63
VI. Treacă de la Mine paharul acesta...................................66
Lasă boala în voia lui Dumnezeu..................................66
253
CUPRINS
Fără durere dragostea nu se maturizează........................74

Profesia nu-1 face om pe om.......................................... 81
VII. Fiecăruia - ce i se cuvine?.......................................... 87
Făgaşul potrivit............................................................ 88
Eşecurile sunt nişte lecţii............................................. 90
Mulţumim tuturor celor ce ne pun beţe în roate 93
VIII. Trei întrebări: „Pentru ce?” „Cum de?” şi
„In ce scop?”...................................................................... 97
Logica lumească sau raţiunea duhovnicească?............... 98
Toată povara ta îmi aparţine.......................................101
Puterea întrebării....................................................... 106
IX. Circuitul binelui în natură........................................ 113
Atunci când şansele sunt egale cu zero....................... 113
De veţi ieşi din casă mohorâţi......................................117
Cine cade primul în groapă?.......................................120
X. „Şi văd în ochi băieţi însângeraţi...”.............................. 125
A trăi fară minciună.................................................... 126
Imunodeficitul de conştiinţă.....................................130
Pâine şi spectacole......................................................133
X. împacă-te cu tine însuţi...............................................137
Poteca alunecoasă....................................................... 137
Inima încuiată............................................................ 142
Cum să învăţăm să trăim în armonie cu „eul” nostru
duhovnicesc?.............................................................. 144
Răspunsul din adânc şi răspunsul de S u s.................... 146
Postfaţă........................................................................... 154
Anexa I.
Dreapta Domnului (Alexandre Dum as)........................... 163
254
CUPRINS
Anexa II.
Din romanul Mizerabilii (Victor H u go )............................169
Anexa III.
A pierit conştiinţa (M . E. Saltikov-Şcedrin).......................192
Anexa IV.
Să nu vă daţi bătuţi!.......................................................... 207
Anexa V.
întâlnirea cu Hristos este o întâlnire cu tine însuţi
( Preot Serghie Kruglov)..................................................... 214
Anexa VI.
Noi am trecut prin foc şi prin apă...
(Stareţ Paisie Aghioritul)................................................... 219
Anexa V.
Interviu cu K. Zorin.......................................................... 224
DIFUZARE:
S.C. Supergraph S.R.L.
Str. Ion Minulescu nr. 36, sector 3,
031216, Bucureşti
tel. 021-320.61.19, fax 021-319.10.84
e mail: editura@sophia.ro
www.sophia.ro
Vă aşteptăm la
LIBRĂRIA SOPHIA
str. Bibescu Vodă nr. 19,
040151, Bucureşti, sector 4
(lângă Facultatea de Teologie)
tel. 0722.266.618
www.hbrariasophia.ro
Sacrificăpuţină vreme
pentru a răsfoi cărţile noastre:
este cu neputinţă să nugăseşti ceva
pe gustul şi sprefolosul tău!
Nici o situaţie, până şi cea mai grea, nu vine în viaţa
noastră întâmplător. De obicei, premerg câteva semna
le de avertisment: anumite semne, cărora trebuie să le
acordăm o atenţie specială. Dacă le neglijăm, urmează
un semnal mai puternic, iar când neplăcerile se repetă
în mod constant, înseamnă că perseverăm în aceleaşi
greşeli. încercările mai grele ale vieţii arată faptul că
atenţionările mai puţin dureroase nu au avut efectul
aşteptat. Este uşor de înţeles: o pietricică ce se rostogo
leşte la vale poate atrage după sine o cumplită avalanşă
- şi vinovată nu este pietricica...
Nu degeaba în rugăciunea stareţilor Optinei se
spune: „Doamne, în toate întâmplările neprevăzute nu
mă lăsa să uit că totul este trimis de Tine... Doamne,
luminează-mi mintea şi inima să pricep veşnicele şi
neschimbatele Tale legi, care cârmuiesc lumea, pentru
ca eu, păcătosul Tău rob, să-Ţi pot sluji Ţie aşa cum
trebuie şi, să pot sluji aşa cum trebuie aproapelui."
A fi nemulţumit de o anumită situaţie, de o problemă
care persistă şi chiar de soarta noastră în general devine
adesea un stimul pentru a începe o etapă nouă, asumată
şi plină de conţinut. Cu cât vom continua să mergem pe
această cale mai ferm, cu atât mai interesantă, mai rodi
toare şi aducătoare de bucurii ne va fi viaţa. înainte de
toate, important este să fim cu Dumnezeu!
K.V. Zor in

Konstantin v. Zorin - Daca Puterile Sunt Pe Sfarsite (Razboiul Si Pacea Omului Cu El Insusi)

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Konstantin v. Zorin - Daca Puterile Sunt Pe Sfarsite (Razboiul Si Pacea Omului Cu El Insusi)

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Konstantin V.

Traducere din limba rusă de

© Editura Sophia, pentru prezenta traducere

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

I. Tănăsescu-Vlas, Adrian (trad.)

Apucându-mă de alcătuirea acestei cărţi, m-am între­

de sine şi pentru ajutorarea aproapelui. Continui şi dez­

Vă rog să-mi scrieţi la adresa: 117208, Moscova, Zorin

In lume există diferite legi şi legităţi: fizice, chimice,

„R egulile de circulaţie duhovnicească”

Din Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, din experienţa

legităţile duhovniceşti. Acestea sunt suprafireşti şi, ca ata­

rale sunt comparate, pe bună dreptate, cu avertismentele

Totuşi, Sfânta Scriptură insistă doar asupra aspectului

nega şi de a le călca - dar niciodată n-a fost om sau popor

re şi bucuroasă ne va fi viaţa. Principalul este să fim cu

între doua focuri

Apostolul Pavel descrie în mod strălucit simptome-

mintea şi inima, aprind poftele trupului şi ne frământă cu

Pentru vindecarea „necurăţiilor sociale” - a oamenilor

nezeu.” Devenind fabricant şi filantrop, el continuă timp

damna de bunăvoie la singurătate ca să nu împiedice feri­

dar eşti osândit ? Când oamenii vin fără pricină ca să te

„D iavolul se luptă cu Dum nezeu ”

După părerea Sfântului Nicodim Aghioritul, biru-

Omul mânat de poftă şi de mânie ajunge cu uşurin­

am intra iarăşi, cât mai repede, într-o „perioadă albă”! Dar

Dacă totul ne merge pe dos...

Care dintre noi nu s-a ciocnit în viaţă de întâmplări ce

încurcă. Să încercăm, pentru început, să reducem la zero

dem ca totul să meargă cum vrem noi, dar băgăm în încu­

A doua greşeală constă în ideile noastre preconcepute,

Fiecare înţelege dupâ măsura moralităţii sale

Lipsiţi de libertate absolută, în parte ne făurim singuri

el este posomorât şi se îmbufnează. Nu degeaba zice pro­

prisma interesului material. De aceea, uneori se simte pă­

Priveşte cu credinţă către cer

„E imposibil să rezolvi o problemă la nivelul la care a

se arunca încolo şi încoace, muşcând văzduhul, însă din

Potrivit Sfântului Ambrozie de la Optina, trebuie să

Noi nu vedem cum ne îmbrăţişează

Când văd că nu maipot răbda durerea

La rugăciune plec genunchii iarăşi

Şi asta, să ştii bine, nu e cale

A găsi sensul vieţii e fericirea,

Pentru început, să definim în mod corect sfera pre­

Nu ştim ce vrem sau vrem nu se ştie ce?

Odată am avut prilejul să citesc o parabolă interesantă,

lept-taumaturg). Acesta din urmă a propus: „Pot să-ţi îm­

- Asta fiindcă nici măcar o dată nu ai cerut ceea ce vrei

„Degeaba se spune că trebuie să ai în viaţă noroc:

Celebrul actor Mihail Boiarski recunoştea sincer: „în­

mâncare sănătoasă, de la un somn odihnitor, de la muzica

Potcoava aducătoare de noroc şi

Fericirea se deosebeşte de satisfacţii şi adeseori vine la

cu hotărâre de jugul păcatului. Acest sentiment duhov­

- Dar există oameni care trag din arcuri uşoare şi fle­

„E ljertfe a adus lui Dumnezeu,

Iacă de unde veneau slava răsunătoare, mintea pătrun­

„O, Doamne, a venit şi rândul meu,

Tu minte dă-mi ca să pricep

Comori, averi tu n-ai cerut,

Ei bine, ia în dar atunci

Aşadar, principalul e să-ţi îndeplineşti misiunea pe

Apucându-mă de alcătuirea acestei cărţi, m-am între

de sine şi pentru ajutorarea aproapelui. Continui şi dez

legităţile duhovniceşti. Acestea sunt suprafireşti şi, ca ata

damna de bunăvoie la singurătate ca să nu împiedice feri

Omul mânat de poftă şi de mânie ajunge cu uşurin

dem ca totul să meargă cum vrem noi, dar băgăm în încu

el este posomorât şi se îmbufnează. Nu degeaba zice pro

prisma interesului material. De aceea, uneori se simte pă

Pentru început, să definim în mod corect sfera pre

lept-taumaturg). Acesta din urmă a propus: „Pot să-ţi îm

Celebrul actor Mihail Boiarski recunoştea sincer: „în

cu hotărâre de jugul păcatului. Acest sentiment duhov

- Dar există oameni care trag din arcuri uşoare şi fle

Iacă de unde veneau slava răsunătoare, mintea pătrun

Potrivit stareţului Iosif Athonitul, ne hrănim cu mân

Nici pe departe nu înţelegem întotdeauna motivele as

bucătărie. De ce a început relaţia dacă nu aveau nici o per

Cum să găsim şi să păstrăm echilibrul între starea exte

A doua istorisire este legată de chinurile indurate îna

Deşi mişcat de îndemnurile lor înlăcrimate, Pavel a ră

Să schimbăm tactica: să încercăm să ne rugăm şi să ob

Stareţul Porfirie Cavsocalivitul sublinia: „Scopul nos

Potrivit stareţului Porfirie Cavsocalivitul, prin credin

de consum de morfină şi dezomorfină. Odată, s-a îmbol

o parte pe alta!” „Problema se rezolvă foarte simplu, i-a în

nului evanghelic, înaltele cerinţe ale înfrânării şi cei căro