CENTRUL DE STUDII „DUMITRU STĂNILOAE“

CURS NR 1

Părinţii Apostolici

Învăţătura celor 12 Apostoli sau Didahia,

Clement Romanul,
Sfântul Ignatie Teoforul,
Păstorul lui Herma
 Învăţătura celor doisprezece Apostoli
(DIDAHIA)
Cea mai veche operă literară creştină post-biblică ce ni s-a păstrat de la Părinţii Apostolici
este „Învăţătura celor doisprezece Apostoli” sau, cum i se mai spune, pe scurt, „Didahia”. Ea a fost
cunoscută în primele veacuri creştine, exercitând o influenţă importantă asupra unora dintre operele
ulterioare, cum sunt: Didascalia Apostolică, Rânduielile Apostolice şi Constituţiile Apostolice.
Epistola lui Barnaba, Clement Alexandrinul, Origen ş.a., amintesc despre ea sau chiar reproduc din
cuprinsul ei. Clement Alexandrinul şi Origen o numesc „Scriptură”. Tot astfel o folosesc Episcopul
Serapion de Thmuis din Egipt, Dorotei de Palestina şi Sf. Ioan Scărarul.
E foarte probabil să fi fost utilizată şi de Sf. Clement Romanul, Sf. Ciprian, de Rufin de
Aquileea, Tertulian, Ipolit ş.a., care reproduc idei din ea, dar nu-i dau numele. Cel care o citează,
însă, este marele istoric bisericesc Eusebiu de Cezareea. El o numeşte „Învăţăturile celor
doisprezece Apostoli”. Sfântul Atanasie o menţionează cu titlul „Învăţătura celor doisprezece
Apostoli” şi o aşează în scrierile admise de Biserică, citând din ea în operele sale. O utilizează
Benedict de Nursia (sec. VI) întemeietorul monahismului Apusean.
Până în secolul XIV, această operă a fost model al mai multor scrieri de acelaşi cuprins cu
ea. De la începutul acestui secol şi până în secolul XIX, nu se mai aminteşte de Didahie. În 1875,
Mitropolitul Nicomidiei, Filotei Vrienios, descoperă în biblioteca metocului Sfântului Mormânt
din Constantinopol, un manuscris în limba greacă „Codex Hierusalimitanus”, care data din 1056.
Acest manuscris este întocmit de un oarecare Leon, care îşi zicea „notarul şi păcătosul”.
Manuscrisul avea pe lângă această scriere şi Epistola lui Barbaba şi cele două epistole către
Corinteni ale Sfântului Clement Romanul. În anul 1883, Filotei o editează pentru prima dată (editio
princeps). În manuscrisul descoperit de Filotei această operă avea două titluri:
„” (Învăţătura celor doisprezece Apostoli), şi altul
„” (Învăţătura Domnului prin cei
doisprezece Apostoli către neamuri). Sigur că s-au născut discuţii asupra acestor două titluri. Care
este cel adevărat? Se pare că ambele au aceeaşi îndreptăţire. Acest obicei, de a pune două titluri la
aceeaşi lucrare, îl au mai mulţi dintre Sfinţii Părinţi şi scriitori bisericeşti. Pentru prima dată în
limba română o avem în ediţia din 1927 „Scrierile Părinţilor Apostolici” îngrijită de I.
Mihălcescu, fost profesor universitar dar şi mitropolit al Moldovei.
La această lucrare, primul titlu arată că învăţătura prezentată este a Apostolilor Domnului,
care au fost în număr de doisprezece, iar nu a altor învăţători din sec. I sau II, numiţi de asemenea
apostoli şi care mergeau din localitate în localitate să vestească cuvântul Evangheliei.

1
 Titlul al doilea ne arată că Apostolii nu au adăugat nimic de la ei, ci toată învăţătura este de
la Domnul. Cuvintele „Către neamuri” arată că ea a fost adresată păgânilor şi creştinilor dintre
păgâni.

Autorul Didahiei este necunoscut.

Locul, în care a fost scrisă Didahia se pare că este Siria sau Palestina (cu mediu iudaic, cu
farisei, cu via lui David, cu primiţii, etc.).
Timpul în care s-a scris Didahia, după unii cercetători este în primul secol, iar după alţii în
secolul II. Cei care pledează pentru secolul I spun că este putin înainte de dărâmarea Ierusalimului,
pentru că:
1. În cap.16 cere pregătire pentru sfârşitul lumii, ca şi cum cititorii l-ar ajunge încă în viaţă
fiind.
2. Imaginea pe care ne-o prezintă despre organizarea şi viaţa Bisericii din timpul autorului e
aceeaşi ca cea din Faptele Apostolilor (an 63) şi din epistolele pastorale (anii 64-66).
3. Recomandă citirea Evangheliei la sfârşitul cap. 15, deci abia după traducerea în greceşte a
Evangheliei lui Matei a putut fi scrisă. Utilizează unele epistole pauline (c. 12: „orice profet care
are meserie să lucreze şi să mănânce”). Simplitatea ritului Botezului şi a Sfintei Euharistii sunt
concludente în acest sens. Agapele par încă a fi legate de Euharistie. Administratorii sau săvârşitorii
Sf. Liturghii şi ai tainelor sunt episcopii şi diaconii; lipseşte termenul de prezbiter; sunt prezenţi
apostolii, adică misionarii, care răspândesc credinţa, apoi profeţii, care se deosebesc de învăţători,
prin aceea că ei vorbesc „în duh”. Didahia nu vorbeşte de erezii şi ea nu e îndreptată împotriva
gnosticilor şi a montaniştilor şi nu reprezintă tendinţe ebionitice sau monarhiene. Sfânta Scriptură e
mult folosită.
Scopul lucrării a fost să fie călăuză sau îndrumare celor dintâi creştini despre modul cum
trebuiau să vieţuiască potrivit învăţăturilor evanghelice.
Conţinutul lucrării. Învăţătura celor doisprezece Apostoli conţine 16 capitole, numită şi
„Cartea celor două căi”. Ea poate fi grupată în trei părţi şi un epilog.

1. O cateheză morală (cap. I-VI);

2. Un compendiu liturgic (cap. VII-X);
3. Instrucţiuni bisericeşti (cap. XI-XV),
4. Epilogul (cap. XVI) atrage atenţia asupra parusiei.

2
 Partea I sau Cateheza morală (cap. I-VI) împarte faptele şi străduinţele omeneşti în două
categorii: bune şi rele, după asemănarea celor două căi: calea vieţii şi calea morţii. Ideile dezvoltate
în această parte se bazează pe o sursă iudaică. În această primă parte au fost introduse şi elemente
preluate în special din Predica de pe Munte.
Calea vieţii este îndeplinirea a patru feluri de îndatoriri:
1. Datoria fundamentală, care constă din dragostea faţă de Dumnezeu şi aproapele
nostru, care este fratele nostru.
2. Datorii personale, constând din îndepărtarea de răutăţi, pofte trupeşti (nedrepte),
superstiţie dar şi împlinirea faptelor bune.
3. Datoriile sociale: respectarea reprezentanţilor lui Dumnezeu pe pământ şi a celor ce
cred în El, bunătate faţă de săraci: „Nu întinde mâna ca să primeşti, dar nu strânge când e să dai.
Dacă ai (şi dai) cu mâinile tale, îţi vei răscumpăra păcatele tale. Nu vei ezita să dai, iar dând nu
vei murmura”. O altă îndatorire socială este educaţia copiilor: „Nu-ţi vei lua mâna de pe fiul tău şi
de pe fiica ta, ci-i vei învăţa din copilărie teama de Dumnezeu.”
4. Datoria mărturisirii păcatelor când omul ştie că le are. „În Biserică să-ţi mărturiseşti
păcatele tale şi să nu te duci la rugăciune cu conştiinţa rea.”
Aceasta este calea vieţii.
Calea morţii este rea, plină de blestem, ucideri, desfrânări, furturi, mărturii mincinoase,
îngâmfare, nedreptate, lăcomie, vicleşug, cuvinte de ruşine, lipsă de teamă.
Epilogul primei părţi constă dintr-un îndemn pentru creştini să se ferească de calea răutăţilor
şi să poarte jugul Domnului care aduce desăvârşirea.

Partea a II-a (cap. VII-X), cuprinde probleme liturgice, primind astfel şi denumirea de
compendiu liturgic. În această parte se vorbeşte despre Botez, post, rugăciune, euharistie şi
mărturisire.
Botezul se face prin întreita cufundare, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, în
apă proaspătă. În lipsa acesteia în altă apă, iar dacă nu este apă rece în apă caldă, iar dacă nu este
îndeajuns nici una nici alta, botezul se poate face şi prin turnare, tot cu aceeaşi formulă de botez.
Cel care se botează trebuie să fi primit o educaţie morală, să postească înainte o zi sau două; trebuie
să postească şi cel ce botează, iar dacă pot şi alţii din cei care asistă la botez. După botez urmează
împărtăşirea.
Postul să fie miercuri şi vineri, iar nu luni şi joi ca făţarnicii (fariseii). Privind mâncărurile el
recomandă să se facă după „putinţa personală”, de pretins nu pretinde decât abţinerea de la carnea

3
animalelor jertfite idolilor. „Cât pentru mâncare, ţine ce poţi, dar de ceea ce s-a jertfit idolilor
fereşte-te cu totul, căci este închinare la zei morţi” (c. VI).
Rugăciunea este Tatăl nostru şi trebuie rostită de trei ori în fiecare zi (c. VIII).
Euharistia este „jertfă, mâncare şi băutură duhovnicească, este viaţa veşnică” (c. IX), şi dă
texte de rugăciuni care se rostesc la euharistie (c. IX-X). Ele sunt trei: două la invocare, una la potir
şi alta la frângerea pâinii, scurte, a treia mai lungă după cuminicare. (Atâta era liturghia pe vremea
compunerii Didahiei). Aceste rugăciuni au foarte puţină precizie dogmatică. În rugăciunea care se
rosteşte înainte de cuminicare, asupra potirului, numeşte şi pe David fiu al lui Dumnezeu, ca şi pe
Iisus, prin acelaşi termen (), care înseamnă şi slugă. „Mulţumindu-ţi pentru via sfântă a lui
David, copilul Tău,” iar în cea a pâinii, mulţumeşte lui Dumnezeu pentru viaţa şi cunoştinţa
(), ce ne-a descoperit-o prin Iisus, Fiul Său. Rugăciunea de mulţumire care se rosteşte după
cuminicare se termină cu cererea: „Vie harul şi treacă lumea aceasta”. Profeţii au dreptul să
rostească şi alte rugăciuni de mulţumire.
Într-un fragment coptic se prescria la sfârşitul acestor rugăciuni ale euharistiei, şi o formulă
de mulţumire pentru Sfântul Mir: „Îţi mulţumesc Părinte Sfinte pentru mirul ce ni l-ai făcut
cunoscut prin Iisus Fiul Tău, Ţie mărire în veci”.
Atestă serbarea duminicii şi prescrie pentru toţi creştinii, nu numai cuminicarea în fiecare
duminică ci şi mărturisirea păcatelor: „în Duminica Domnului adunaţi-vă, frângeţi pâinea şi
săvârşiţi Sfânta Euharistie, după ce mai întâi v-aţi mărturisit greşelile în Biserici, pentru ca să fie
curată jertfa voastră” (c. 14). Taina Euharistiei o primesc numai cei botezaţi în numele Domnului.
Prin împărtăşanie lucrează harul lui Dumnezeu.

Partea a III-a (cap. XI-XV) cuprinde învăţături canonice (probleme de disciplină)

numindu-se ordonanţă disciplinară. În această parte se tratează următoarele:
1. Îndatoririle spirituale, învăţătorii să fie primiţi în comunitate, dacă învaţă dreptatea şi
cunoaşterea lui Dumnezeu, iar atunci când învaţă greşit să fie alungaţi. Apostolii şi profeţii care
merg din loc în loc şi propovăduiesc învăţătura Domnului (Evangheliei) să nu stea mai mult de trei
zile într-un loc. Adevăraţii învăţători ai Domnului sunt cei care fac ce spun, ceilalţi sunt mincinoşi.
2. Îndatorirea de a face bine. Drumeţul să fie primit şi găzduit bine, dacă stă mai mult
de trei zile, să i se dea de lucru.
3. Dă sfaturi cum să se conducă comunitatea. În fiecare duminică să se adune şi să
săvârşească euharistia; să se facă mărturisirea păcatelor şi împăcarea celor certaţi. Comunitatea să
aibă „episcopi şi diaconi vrednici de Domnul şi blânzi”. Aceştia sunt aleşi de comunitatea
credincioşilor. Ei trebuie să fie respectaţi ca profeţii şi învăţătorii, pentru că îndeplinesc slujirea

4
profeţilor şi învăţătorilor. Insistă asupra semnelor după care se pot deosebi profeţii cei falşi de cei
adevăraţi iar criticarea celor adevăraţi „e păcat împotriva Duhului Sfânt”. Pretinde pentru ei acelaşi
tratament ca pentru apostoli „potrivit învăţăturilor Evangheliei”. Li se rânduiesc „primiţii” după
poruncă „adică după prescripţiile mozaice”, „căci ei sunt arhiereii voştri”. „Episcopii şi diaconii
îndeplinesc şi ei serviciul profeţilor şi al învăţătorilor”. Despre preoţi nu se face menţiune, dar
desigur prin episcop se înţelege atât episcopul cât şi preotul, ca în textele noutestamentare şi ca cei
care au dreptul de a săvârşi Sfintele Taine.

Epilogul (cap. XVI), cuprinde un îndemn la veghere şi se arată semnele venirii sfârşitului
lumii şi sosirea Domnului pe norii cerului. Îndeamnă pe creştini să se ducă des la Biserică şi să fie
totdeauna pregătiţi pentru că „nu vă va fi de folos tot timpul vieţii voastre, dacă veţi fi desăvârşiţi în
timpul din urmă.”

Concluzii
Învăţăturile celor doisprezece Apostoli, sau Didahia, este importantă pentru noi deoarece ne
dă cele mai preţioase ştiri despre doctrina creştină din epoca primară şi în special despre
constituirea comunităţilor creştine. În ea găsim învăţături morale şi dogmatice, liturgice (despre
Sfintele Taine), ştiri despre ierarhie, despre harismatici (apostoli şi profeţi), şi instrucţiuni
disciplinare. Într-un cuvânt, ca manual teologic, „Învăţăturile celor doisprezece Apostoli”, ar
cuprinde în sine trei discipline: morală, liturgică şi drept bisericesc. Capitolele sunt scurte, întreaga
Didahie are abia dimensiunea epistolei către Galateni, a Sf. Apostol Pavel (10700 de litere). Este cel
mai vechi manual pentru rânduiala şi viaţa creştină.
Pentru noi ortodocşii importanţa este şi mai mare. Din ea rezultă că Botezul s-a săvârşit, de
la început, prin întreita afundare, în numele Sfintei Treimi. Că Sfânta Euharistie se dă tuturor din
pâine şi din vin, şi că pâinea este cea dospită, că postul este cel de miercurea şi vinerea, că ierarhia
şi serbarea duminicii erau de la început.

5
 SFÂNTUL CLEMENT ROMANUL
Este unul din cei mai însemnaţi Părinţi Apostolici. El a fost al patrulea episcop al Romei.
Episcopul de Lyon, Irineu (+ 202), ne spune că Sfântul Clement a fost ales episcop al Romei ca al
treilea de la Apostoli, primul fiind Sfântul Apostol Petru, căruia i-au urmat: Lin (68-80), Anaclet
(80-92) şi Sfântul Clement (92-101). Tot Irineu în lucrarea sa "Adversus haeresis" ne mărturiseşte
că în timpul lui Clement erau încă mulţi creştini din aceia care au trăit împreună cu Apostolii şi le-
au ascultat învăţăturile. În al treilea loc după Apostoli, primeşte episcopatul la Roma, Clement, care
văzuse pe fericiţii Apostoli, se apropiase de ei şi avea predica lor în urechi şi tradiţia lor înaintea
ochilor.
Origen şi Eusebiu îl identifică pe Clement cu cel lăudat în anul 62 de Sfântul Apostol Pavel
în epistola sa către Filipeni IV,3, ca principalul său colaborator în opera de consolidare a Bisericii
din Roma: "ajutându-le celor ce s-au nevoit întru Evanghelie împreună cu mine şi cu Clement şi cu
ceilalţi împreună lucrători ai mei, ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii".
În vremea lui Clement, izbucnind o mare revoltă în comunitatea de la Corint, Biserica din
Roma (prin Clement) a trimis o scrisoare foarte importantă corintenilor, îndemnându-i la pace şi
reîmprospătându-le credinţa şi Tradiţia pe care o primiseră de curând de la Apostoli.
Din epistola către Corinteni, singura autentică, reiese că el cunoştea perfect Vechiul
Testament - folosea din plin Legea, Psalmii, Profeţii şi cărţile de înţelepciune şi întrebuinţa
apocrifele iudaice - acestea îndreptăţindu-ne sa spunem că era un iudeu elenist, convertit la
creştinism. Scriitorii contemporani lui nu ne vorbesc de o moarte martirică. Mai târziu, apar, însă
Actele Martirice ale Sfântului Clement, iar din acestea ar rezulta că el a fost prins şi aruncat în
închisoare, pentru că făcuse numeroase convertiri printre membrii aristocraţiei romane. Refuzând să
sacrifice zeilor, împăratul Traian l-a exilat în Chersonesul tauric, unde erau trimişi mulţi creştini
pentru a fi folosiţi la munca din mine. Clement şi-a continuat printre ei predicarea Evangheliei şi s-a
dovedit chiar un făcător de minuni. Împăratul Traian auzind despre acestea, a poruncit să fie aruncat
în mare cu o ancoră de gât. În anul 867, se spune că, Sfântul Chiril, apostolul slavilor, a descoperit
în Cherson moaştele Sfântului Clement, pe care le-a dus la Roma, unde se găsesc şi acum.
Ce mai ştim este faptul că, la sfârşitul secolului al IV-lea, s-a ridicat la Roma o Biserică în
cinstea Sfântului Clement. Biserica romano-catolică îi prăznuieşte amintirea la 23 noiembrie iar
Biserica Ortodoxă la 24 noiembrie.
Spuneam că Sfântul Clement Romanul a trimis o scrisoare către Corinteni în numele
Bisericii din Roma către Biserica din Corint "Biserica lui Dumnezeu, care locuieşte vremelnic la

6
Roma, către Biserica lui Dumnezeu care locuieşte vremelnic la Corint". Menţionăm faptul că
numele lui Clement nu-l întâlnim nicăieri în scrisoare. Că el este autorul acesteia, ne-o spune
episcopul Corintului Dionisie, care la anul 170, trimite o scrisoare episcopului Romei, Sotir,
spunându-i "Astăzi am sărbătorit sfânta zi de duminică, când am citit scrisoarea voastră; vom
continua să o citim mereu pentru zidire sufletească, aşa cum de altfel o facem şi cu prima epistolă
pe care ne-a scris-o Clement". Această mărturie o găsim la Eusebiu al Cezareei, Hegesip şi Irineu.
Epistola a fost scrisă pentru faptul că în Biserica din Corint câţiva tineri au tulburat liniştea
acestei comunităţi, prin răzvrătirea împotriva preoţilor pe care-i vor alunga. Această răzvrătire s-a
întâmplat cu ocazia vacanţei scaunului episcopal din Corint şi a încercării alegerii unui nou episcop.
Epistola indică acest fapt în capitolul 45: "Şi Apostolii noştri au cunoscut prin Domnul Iisus
Hristos, că va fi ceartă pentru vrednicia episcopală". Alegerea de episcop nu se realizase în timpul
când scrisese Clement corintenitor şi pentru acest motiv nici nu numeşte pe episcopul acestora în
epistola sa.
Epistola, care conţine 65 de capitole, a avut darul de a căuta să înceteze revolta. După
cuprins ea se poate împărţi în două părţi: de la cap. 1-36 şi de la cap. 37-61, iar între cap. 62 la 65
prezintă o recapitulare.
În partea I, Sfântul Clement argumentează, pe larg, că răzvrătirea are ca motiv invidia şi
mândria, iar înlăturarea ei se poate realiza numai prin dragoste şi ascultare.
Ilustrează apoi, binefacerile acestor virtuţi cu exemple din Vechiul Testament, din viaţa
Mântuitorului şi a Sfinţilor şi dă ca pildă armonia din natură, bunătatea lui Dumnezeu, învierea şi
făgăduinţele viitoare. Aşa de exemplu, în Sfânta Scriptură se arată că din invidie şi mândrie a ucis
Cain pe Abel, a prigonit Isaac pe Iacob, a fost prigonit Iosif de fraţii săi, Moise de Faraon, David de
Saul şi în fine, creştinii din Roma de păgâni (în timpul persecuţiei lui Nero). Pe de altă parte, prin
dragoste şi ascultare s-a înălţat Enoh la cer, a scăpat Noe de potop, a fost găsit credincios Avraam, a
scăpat Lot din Sodoma şi Raav din Ierihon şi prin ascultare s-a supus patimilor chiar Domnul (se
reproduce aici întregul capitol 53 din Isaia). Ascultători au fost şi proorocii şi David.
După o scurtă paranteză în care se argumentează învierea şi judecata din urmă, la care îşi vor
lua răsplata şi cei ce s-au lăsat conduşi de invidie şi cei ce au fost ascultători, Sfântul Clement arată
necesitatea supunerii.
În partea a II-a, trece la sfaturi pozitive ca să înlăture certurile şi îndeamnă la supunerea
rebelilor sub ascultarea preoţilor. Arată, în continuare, că instituirea episcopilor şi diaconilor a
prezis-o Isaia şi au desăvârşit-o Sfinţii Apostoli, deci să li se supună lor toţi şi să nu se mai certe,
fiindcă şi Sfântul Apostol Pavel i-a mustrat că se ceartă pe tema conducătorilor lor. Bazat pe 1
Corinteni 13, face elogiul dragostei. Sfântul Clement Romanul propune ca cei ce au organizat

7
revolta să plece de bunăvoie în exil până ce cei care au fost agitaţi să se liniştească, să se supună
pocăinţei ce se va impune. "Socotim, scrie Clement, că nu e drept să fie izgoniţi din slujirea lor cei
ce au fost puşi episcopi de Apostoli sau între timp de alţi bărbaţi vrednici, cu aprobarea întregii
Biserici şi care au slujit turmei lui Hristos fără prihană, cu smerenie, în linişte, cu grijă, de care
dau mărturie toţi, de multă vreme. Că nu mic ne va fi păcatul, dacă îndepărtăm din dregătoria de
episcop pe cei care au adus lui Dumnezeu, fără prihană şi cu cuvioşie, darurile. Fericiţi sunt
preoţii, care au plecat mai înainte şi au avut un sfârşit plin de roade şi desăvârşit; ei n-au a se mai
teme că-i va scoate cineva din locul rânduit lor" (Cap. 44). Vinovaţii trebuie să-şi mărturisească
greşeala, să se pocăiască, să se îndepărteze pentru un timp din Corint, pentru ca să revină pacea.
Printr-o lungă rugăciune Clement roagă pe Dumnezeu să dea corintenilor duhul unirii şi al bunei
înţelegeri, să îndrepteze sfatul lor către ceea ce este bun. În încheiere, invită pe credincioşii din
Corint să trimită vestea bună că tulburarea a încetat.
Timpul când a fost scrisă această epistolă. El se poate fixa din criterii externe şi interne.
Externe. Eusebiu al Cezareei, în lucrarea sa Istoria Bisericească III,16 aşează disputa din
Corint în timpul domniei lui Domiţian (81-96) şi spune că Hegesip a scris despre această "ceartă".
Din alt pasaj de la Eusebiu, ştim că "în legătură cu cearta, desigur, Hegesip a scris atunci şi despre
epistola lui Clement". Din aceasta rezultă că epistola s-a scris în timpul domniei lui Domiţian, între
81 şi 96.
Din criterii interne putem preciza data scrierii epistolei într-un singur an: Clement scrie la
începutul capitolelor I şi VII că în Roma bântuie, şi pe vremea când îşi scrie el epistola, persecuţia
care a secerat mulţime mare de victime dintre creştinii romani, pe timpul lui Nero. „În acelaşi loc
de luptă' ne aflăm şi noi şi aceeaşi luptă ne aşteptă şi pe noi” (Cap. 7), iar în cap. 1 scrie că "din
cauza neaşteptatelor şi deselor nenorociri şi necazuri", ce au venit peste creştinii din Roma, au
ajuns aceştia abia cu întârziere să împlinească dorinţa corintenilor de a le sări în ajutor pentru
potolirea răzvrătirii din Biserica corinteană). Aici nu poate fi vorba decât de persecuţia din ultimul
an de domnie a lui Domiţian, 96, deci în anul 96 s-a scris epistola.
Importanţa epistolei
Ea a fost citită în Biserică, nu numai când ea a ajuns acolo, ci şi mai târziu în cadrul cultului
divin, aşa cum ne-a dovedit mai sus episcopul Dionisie al Corintului la anul 170. Corintenii au
răspândit-o apoi şi la alte biserici din orient şi toate i-au dat mult respect. Biserica Siriei o considera
drept canonică şi Codicele Alexandrin (din secolul V) al Sfintei Scripturi o cuprindea. Se crede că
episcopul Policarp al Smirnei, avea şi el o copie de pe această epistolă şi şi-a dat silinţa să o imite
atunci când a scris la anul 107 o epistolă din Filipi. Ucenicul lui Policarp, Irineu - episcopul
Lyonului - o numeşte "epistolă foarte puternică", iar Eusebiu al Cezareei o numeşte "mare şi

8
admirabilă" şi atestă faptul că şi pe vremea sa se citea în întrunirile creştinilor. Şi într-adevăr
epistola merita această caracterizare, fiindcă ea a fost scrisă de un episcop mult respectat în
imperiul roman, având un stil corect, limbă curată, expunere clară, argumentare logică, împărţire
bine proporţionată, cu un cuprins bogat, cu o temă unitară şi argumente variate şi potrivit alese.
Foarte frumos împacă autorul energia mustrărilor cu blândeţea îndemnurilor. Emoţia şi-o ştie
exprima printr-o uşoară concentrare a stilului, fără a-şi strica sintaxa frazelor. Rugăciunea lungă de
la sfârşit, pare a fi fost întrebuinţată în cadrul cultului în Biserica din Roma. Ea este de o inspiraţie
înălţătoare şi covârşitoare. Epistola foloseşte mult Sfânta Scriptură mai cu seamă pentru
exemplificări şi exortaţii. Abundă cu citate din Vechiul Testament. Din Noul Testament citează
epistolele Sf. Ap. Pavel către Corinteni, Romani şi Evrei. Clement utilizează tradiţia evanghelică
(13,2; 46,8), dar nu porneşte de la Evangheliile cunoscute de noi. Se pare că el nu a avut o carte a
Noului Testament încheiată şi completă, dar consideră scrierile Sfinţilor Apostoli inspirate în
acelaşi grad ca şi Vechiul Testament. Când vorbeşte despre disciplina din armată se simte influenţa
culturii şi mediului roman, când vorbeşte de ordinea din natură şi din trupul omenesc, influenţa
filosofiei stoice, totuşi cunoştinţa aprofundată a Vechiului Testament şi folosirea excesivă a
citatelor din el, îl arată pe Clement iudeo-creştin. Influenţa romană şi cea stoică se pot explica
îndeajuns prin influenţa mediului fără să trebuiască să admitem originea păgână lui Clement, invers
e mai greu să admitem, ca un grec sau roman şi-ar fi însuşit o aşa de temeinică cunoştinţă a
Vechiului Testament.
Doctrina. Primele scrieri creştine neinspirate nu sunt întocmite cu un anumit scop, ci datorită
anumitor împrejurări. Aşa şi în epistola lui Clement nu ne vom aştepta să găsim o expunere de
credinţă. Autorul face aici o operă practică, o operă de folos imediat. Totuşi, urmărind scopul său, el
prezintă şi probleme de mare importanţă doctrinară. El va aminti despre dogma unităţii şi infinităţii
lui Dumnezeu, despre dogma Sfintei Treimi, despre dogma întrupării, mântuirii şi altele. Credinţa în
învierea viitoare este întărită de el, prin zi şi noapte, care după cum spune el "noaptea se culcă, ziua
se scoală, ziua pleacă, noaptea vine" (Cap. 24), prin seminţele, care putrezind răsar şi mai ales prin
legenda păsării Phoenix. Din epistolă mai putem constata cum era săvârşit cultul, cu mulţumiri de
jertfă şi umilinţă (Taina Sfintei Euharistii). Epistola ne dă mărturie despre Sfinţii Apostoli Petru şi
Pavel, despre mucenicia lor la Roma şi despre călătoria în Spania a Sfântului Apostol Pavel.
Importanţa acestei epistole mai constă şi în faptul că ne prezintă existenţa unei ierarhii ca
instituţie divină, distinct deosebită de laici. Cum scopul său era de a îndemna pe credincioşi la
supunere faţă de ierarhie, expunându-le motivele pentru această supunere, autorul ne arată existenţa
acestei ierarhii, modul de instruire şi treptele ei: episcop, preot şi diacon, chiar în secolul întâi. În
cap. 40, el zice: "Arhiereului îi sunt încredinţate anumite servicii şi preoţilor li s-a rânduit locul lor

9
şi leviţilor le sunt hotărâte diaconii proprii, laicul în sfârşit este legat prin porunci privitoare la
laici". Se înţelege că prin analogie aici este vorba despre ierarhia Noului Testament şi despre
raportul dintre laici şi cler, deoarece în capitolul următor 41, zice: "Fiecare dintre noi, fraţilor, să
caute cu cucernicie, ca în propriul său rang să fie bineplăcut lui Dumnezeu, având conştiinţă
curată şi nedepăşind canonul rânduit slujirii lui". Se vede, deci, clar că nu fiecare creştin este preot,
după cum susţin protestanţii.
Această ierarhie, ne arată el mai departe, este da la Dumnezeu. Apostolii ne-au vestit
Evanghelia primită de la Iisus Hristos, iar Iisus Hristos a fost trimis de Dumnezeu, iar Apostolii de
Hristos şi ei au rânduit urmaşi: "Predicând, dar, şi botezând, în ţări şi în alte cetăţi, au pus episcopi
şi diaconi pentru cei ce aveau să creadă, pe cei care au crezut întâi, după ce au fost probaţi de
Domnul ". Mai mult chiar, Apostolii au pus regulă pentru succesiunea lor, deoarece ştiau că se va
întâmpla cearta pentru slujirea episcopală. "Şi apostolii noştri au cunoscut, prin Domnul Iisus
Hristos, că va fi ceartă pentru dregătoria de episcop. Din această pricină, luând mai dinainte
desăvârşită cunoştinţă, au pus episcopi pe cei de care am vorbit mai înainte şi le-au dat lor grijă,
ca la moartea lor, să le continue slujirea alţi bărbaţi încercaţi. Socotim, deci, că nu e drept să fie
izgoniţi din slujirea lor cei care au fost puşi episcopi de Apostoli sau între timp de alţi bărbaţi
vrednici, cu aprobarea întregii Biserici şi care au slujit turmei lui Hristos fără prihană, cu
smerenie, în linişte, cu grijă de care dau mărturie toţi multă vreme" (cap. 44). După cum se vede,
din citatul de mai sus, ierarhia se alegea dintre bărbaţii distinşi de câtre ierarhia în funcţie, dar cu
aprobarea întregii Biserici. Cei aleşi nu puteau fi depuşi, mai ales când aveau o viaţa curată, ci
numai după ce au repausat să fie înlocuiţi. Vorbeşte aici pentru prima dată de succesiunea
apostolică.
Pentru romano-catolici această epistolă mai este importantă prin faptul că ar fi o mărturie, o
dovadă, pentru primatul Bisericii romane, deoarece Biserica romană a intervenit în cearta ce se
iscase în Biserica din Corint, fără să fie solicitată. Adevărul însă nu este acesta. Sfântul Clement
Romanul, când a scris această epistolă, nici nu s-a gândit la exercitarea vreunui oarecare drept, ci a
scris din dragoste creştinească pentru fraţi, din râvnă pentru păstrarea credinţei, liniştii şi păcii în
Biserica lui Hristos. Tonul epistolei nu este al unui superior ci a unui egal. Dacă Episcopul Clement
ar fi avut vreun drept de jurisdicţie, de oarecare autoritate, ar fi trimis-o în numele său, iar nu ca o
epistolă de la o Biserică la alta. Nu mult după Clement, un alt episcop, al Antiohiei, Sfântul Igantie
Teoforul, scrie Bisericilor din Efes, Magnezia, Trali, Roma, chiar, din Filadelfia, din Smirna şi chiar
unui episcop, Policarp al Smirnei, dându-le sfaturi, îndemnându-i să se ferească de erezii, să se
supună ierarhiei stabilite, lucrul pe care îl face şi Clement în epistola sa, dar nimeni nu s-a gândit să
facă din aceste intervenţii un act de autoritate.

10
 Lui Clement i s-au mai atribuit şi alte epistole.
A doua epistolă către Corinteni. (), care însă nu-i aparţine. Ea a
fost găsită în codicele alexandrin împreună cu epistola autentică a lui Clement, precum şi cu alte
scrieri, dar îi lipseau ultimele nouă capitole (XII-XX). S-a găsit textul ei şi în versiunea siriacă. S-a
completat cu găsirea Codicelui Ierusalimitan de către Filotei Vrienios. Cei din vechime nu amintesc
de această operă. Primul care vorbeşte de ea este Eusebiu, care zice: „Există şi o a doua epistolă a
lui Clement, de care cei vechi – după câte ştiu – n-au făcut uz.” Ieronim în „De viris illustribus” dă
şi el o a doua epistolă a lui Clement, dar care „nu este admisă de cei vechi.”
Este cea mai veche predică creştină cu cuprins obişnuit parenetic. Îndeamnă pe creştini să
facă fapte bune şi să se ferească de cele rele. Să păstreze darul primit prin taina luminării şi prin cea
a pecetluirii lăsate de Hristos, să aibă în vedere opera de mântuire a lui Hristos, cuvintele Lui şi
Judecata viitoare şi să se pocăiască, părăsind căile păcatelor şi împlinind voia lui Dumnezeu, etc.
Linia şi stilul exclud autenticitatea clementină. Că e totuşi adresată aceleaşi generaţii de
oameni ca şi epistolele lui Clement, sau cel mai târziu generaţiei următoare, dovedeşte modul cum
citează cuvintele Domnului şi ale apostolilor, fără să aibă încă textele scrise ale Noului Testament.
Predica aceasta poate fi anterioară chiar scrierilor Sfinţilor Ignatie şi Policarp, fiindcă în ea nu se
face nici o amintire de ereziile gnostice, care au circulat în secolul II, în întreaga Biserică şi au fost
combătute de predicatorii din secolul II.
Sub numele lui Clement s-au mai păstrat şi Două epistole către fecioare (Epistolae II ad
virgines sen de laude virginitatis). Textul acestor epistole a fost descoperit în secolul al XVIII-lea.
Se pare că la origine nu a fost decât una singură, căci prima nu are sfârşit iar cea de a doua nu are
început. timpul apariţiei este pus de majoritatea cercetătorilor în sec. III. Primii scriitori creştini care
amintesc de ea sunt Epifanie şi Ieronim şi considerate de ei ca autentice. Ele au fost transmise
posterităţii printr-o traducere în limba siriacă, făcută probabil după originalul grecesc. În ele se
preamăreşte fecioria. De la celibii de ambele sexe se cere pietate, viaţă desăvârşită, moravuri curate
şi evitarea oricărui fapt ce ar putea da naştere la bănuieli în această privinţă. De aceea se combate
traiul împreună a clericilor celibi cu fecioarele, care sub pretextul că vor să fie îndrumate spre
desăvârşire, trăiau în aceeaşi casă cu clericii. Un predicator când merge într-un loc, unde sunt fraţi
de credinţă, să se ducă la unul din ei şi acolo să adune şi ceilalţi. Dacă într-un singur loc e numai o
singură femeie, nu trebuie să se predice Sfânta Scriptură. Dă exemple extrase din viaţa patriarhilor,
a profeţilor, a apostolilor şi a lui Iisus Hristos.
Pseudoclementinele, sunt cele mai vestite scrieri atribuite lui Clement. Ele sunt două scrieri:
una păstrată în originalul grec, intitulată „Omilii” şi alta păstrată în prelucrarea în limba latină a lui
Rufin, intitulată „Recunoaşteri”. Scrierea este de fapt un roman apostolic, în care se povestesc

11
călătoriile Sf. Petru, controversele sale cu Simon Magul şi convertirea lui Clement. Ele au un
conţinut dogmatic şi istoric. Simon Magul e prezentat ca marcionit, ceea ce demonstrează că
„Omiliile” au fost scrise după anul 144, când apare erezia marcionită. Combătându-l pe Marcion îi
atribuie Sf. Petru concepţia iudaizantă, ebionită, despre creştinism, susţinând că revelaţia creştină e
numai repetarea celei mozaice, iar Iisus Hristos nu e Dumnezeu ci numai profet adevărat. Contestă
valoare hristofaniei de pe drumul Damascului. Mai susţine că Sf. Scriptură conţine şi părţi bune şi
părţi rele, şi adevăr şi minciuni, pentru că aşa e lumea întreagă compusă din contraste din amestec
de adevăr şi minciună. În concepţia despre Dumnezeu e panteist, afirmând că Dumnezeu e inima
tuturor lucrurilor, din care iese energia vitală a fiinţelor. Îi atribuie şi formă. Tendinţa iudaizantă e
evidentă şi în partea istorică a amănuntelor pseudo-clementine prin rolul important de şef al întregii
Biserici ce i se atribuie lui Iacob, fratele Domnului la care făceau referire iudaizanţii încă pe vremea
apostolilor.
„Recunoaşterile” conţin aceeaşi învăţătură ca şi Omiliile, dar erezia nu apare aşa de
pregnant, deoarece ni s-a păstrat numai în prelucrarea ortodoxului Rufin, care a încercat, ca şi la
prelucrarea operei lui Origen, să elimine ereziile din textul original. Partea doctrinară, discursurile
lui Petru, Clement şi alte personaje e încadrată într-o povestire fantastică, alcătuind un roman de
aventuri, după modelul romanelor ce ne-au rămas din antichitatea păgână. Îşi povesteşte Clement
viaţa până la momentul când ajunge episcop al Romei.

BIBLIOGRAFIE
TRADUCERI ÎN LIMBA ROMÂNĂ:
EPISTOLA I CĂTRE CORINTENI, traducere de Dr. Iuliu OLARIU, în volumul: Scrierile
Părinţilor Apostolesci, Caransebeş, Editura şi Tiparul Tipografiei Dicezane, 1892, p. 5-26. Altă
traducere, introducere, note şi indici de Pr. Dumitru FECIORU, în Scrierile Părinţilor Apostolici,
colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, voi. 1, EIBMBOR, Bucureşti, 1979, p. 39-88. Ediţia a Il-a,
Bucureşti, 1995, p. 41-104.
EPISTOLA A II A CĂTRE CORINTENI, traducere de Dr. Iuliu OLARIU, în volumul:
Părinţi şi Scriitori Apostolesci, Caransebeş, 1892, p. 27-33. Altă traducere, introducere, note şi
indici de Pr. Dumitru FECIORU, în Scrierile Părinţilor Apostolici, colecţia Părinţi şi Scriitori
Bisericeşti, voi. 1, EIBMBOR, Bucureşti, 1979, p. 89-106. Ediţia a Ii-a, Bucureşti, 1995, p. 107-126.
STUDII:
în limba română: ALEXE, Magistr. Ştefan, Eclesiologia Părinţilor Apostolici, în S.T., nr.
5-6/1955, p. 368-381; BACONSKI, Teodor, Doctrina despre păcat în scrierile Părinţilor
Apostolici, în G.B., nr.1/1989, p. 124-127 [Epistola I către Corinteni]; COMAN, Pr.Prof.Dr. Ioan

12
G., Patrologie, EIBMBOR, Bucureşti, 1956, p. 34-36; IDEM, Patrologie, EIBMBOR, Bucureşti,
1984, voi. I, p. 110-130 şi 198-204; DRAGOMIRESCU, Nicolae N., Climent Romanul, Teză pentru
licenţă, Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Teologie, Tipo.Lit. Societăţii "Tiparul", 1900,
99 p.; DUMITRAŞCU, Pr.Drd. Nicu, Eclesiologia la Părinţii Apostolici, în R.T., nr. 1/1993, p. 41-
61; ENĂCEANU, Arch., Ghenadie, Despre bărbaţii Apostolici. Sfântul Climent Romanul, în
B.O.R., nr. 7/1877-1878, p! 388-392; POPESCU, Pr. Dr. Simion, Sfântul Apostol Petru n-afost
episcop în Roma. Studiu istorico-exegetic, în B.O.R., nr. 2/1926, p. 79-83. [Pseudo-clemen-tinele];
IZVORANU, Magistr. Stelian, Ierarhia bisericească după scrierile Bărbaţilor Apostolici, în
M.M.S., nr.8-9/1957, p. 615-630.
în limbi străine: GIRAUDO,M.M., L Ecclesiologia di S. Clemente Romano, Bologna,
1943; LINDEMANN, A., Die Clemens-briefe, Tiibingen, 1992; MAIER, H.O., The social setting
ofthe mi~ nistry as reflected in the writings of Hermas, Clement and Ignatius, Waterloo,
Ontario(Canada), 1991.

SFÂNTUL IGNATIE AL ANTIOHIEI

Viaţa. Ignatie este unul din sufletele cele mai puternice şi de asemeni cele mai smerite şi mai
pătrunse de dragostea lui Dumnezeu, pe care Biserica să-1 fi avut vreodată. Centrul vieţii şi
activităţii sale este Iisus Hristos, de a cărui dragoste a fost neîncetat mistuit. El însuşi o spunea că
"nu iubeşte nimic în afară de Iisus Hristos" sau ceea ce iubeşti "iubeşte în Iisus Hristos”.
Iisus Hristos este Cel pentru care el poartă lanţurile sale, care sunt mărgăritare duhovniceşti.
Această dragoste puternică a fost izvorul umilinţei, al devotamentului său în pastoraţie şi îndeosebi
al dorinţei sale de martiriu. Acest episcop atât de smerit, atât de sensibil la mărturisirile de respect
ce i se arătau, atât de atent la nevoile spirituale ale Bisericii, atât de preocupat de pericolele care
ameninţau credinţa şi puteau să-i rupă unitatea, atât de ataşat comunităţii sale din Antiohia, nu
aspira decât la onoarea de a-şi vărsa sângele pentru Hristos, socotind că acesta era prin excelenţă
mijlocul de a se face una cu Stăpânul său.
Toate acestea ne dau o idee înaltă despre măreţia sa morală, personalitatea sa plină de viaţă
şi martiriul său glorios care a făcut nepieritoare amintirea sa.
Asupra vieţii Sf. Ignatie Teoforul  cunoaştem foarte puţine
lucruri din lipsa documentelor autentice. Actele martiriului său, care ni se înfăţişează sub două
forme - Actele Romei şi Actele Antiohiei, au caracter legendar fiind astfel lipsite de valoare
istorică. Mărturii despre el, avem totuşi de la Eusebiu al Cezareei, Fericitul Ieronim şi Origen.

13
Epistolele sale şi cea a Sfântului Policarp către Filipeni ne ajută numai la reconstituirea icoanei sale
sufleteşti, iar ca material istoric nu servesc decât în ceea ce priveşte călătoria sa la Roma. Alte
amănunte în legătură cu originea sa, educaţia, episcopatul său nu avem.
Ceea ce este caracteristic la Sf. Ignatie, sunt cele două numiri ale sale, care se află totdeauna
în fruntea epistolelor sale şi care pun în lumină intensa lui trăire lăuntrică.
Primul nume, Ignatie, derivând de la latinescul ignis – foc, caracterizează pe omul aprins şi
înflăcărat de dragostea pentru Hristos.
Asupra celui de-al doilea nume – Teoforul – există două interpretări:
Una care traduce cuvântul în sens pasiv (  ), adică – cel purtat de Dumnezeu –
susţine că Sf. Ignatie ar fi pruncul pe care luându-l în braţele sale Mântuitorul, l-ar fi dat exemplu
de smerenie şi nevinovăţie ucenicilor (Matei XVIII, 2-3). De această părere sunt Anastasie
Bibliotecarul şi Simeon Metafrastul care o transmit posterităţii, alta care traduce cuvântul în sens
activ (  ) purtător de Dumnezeu. Acest nume i s-ar potrivi mai bine, arătând gradul înalt
de viaţă duhovnicească la care ajunsese Sf. Ignatie.
Privind originea sa, ceea ce este sigur este că el nu era cetăţean roman, altfel n-ar fi fost
condamnat să moară prin darea la fiare, ci mai de grabă se crede că era de origine siriană. Lipsa
documentelor fac de asemeni să nu se ştie precis discipolul cărui apostol va fi fost Sf. Ignatie. Şi
aici există păreri diferite la scriitorii bisericeşti, deoarece unii îl consideră ca ucenic al Sf. Ioan
Evanghelistul iar alţii al Sf. Apostol Pavel.
Cele mai vechi tradiţii reprezintă pe Sf. Ignatie ca al doilea urmaş al Sf. Petru. pe scaunul
Antiohiei. El a înlocuit pe Evodiu, nu se ştie în ce an. De aceeaşi părere este şi Fericitul Ieronim. În
timpul episcopatului Sf. Ignatie se abătu asupra Bisericii Antiohiei o persecuţie care se pare că nu a
fost nici foarte violentă şi nici de lungă durată, întrucât se terminase, deja, când Sf. Ignatie sosise la
Troada.
Asupra împrejurărilor martiriului său avem ştiri care ne vin pe căi diferite. După cum ne
arată Eusebiu şi actele martirice, Ignatie a fost condamnat în timpul împăratului Traian. După
Martiriul Colbertin, Sf. Ignatie a fost condamnat de însuşi împăratul Traian pe când acesta trecea
într-o expediţie împotriva Armenilor şi Parţilor. Că a fost condamnat pe timpul împăratului Traian
suntem siguri, dar că această sentinţă a fost dată de însuşi împăratul este fapt îndoielnic, întrucât
Ignatie ar fi pomenit acest lucru în epistolele sale şi apoi el n-ar mai fi scris Romanilor să nu
intervină în favoarea sa, deoarece ştia sigur că o sentinţă dată de un împărat nu mai poate fi
schimbată de nimeni.
De asemeni se ştie că Traian n-a venit în orient decât pe la anul 112, iar Ignatie a murit după
acest act martiric în anul 107. Mai sigur, se pare faptul că Sf. Ignatie a fost condamnat de către

14
legatul Siriei şi aceasta explică rugămintea făcută Romanilor de a nu interveni în favoarea sa pe
lângă împărat. Motivele pentru care a fost condamnat nu le ştim. Probabil în urma unui denunţ scris
sau a unei mişcări populare. Nefiind cetăţean roman, dar primul personaj al Bisericii Antiohiei,
legatul hotărăşte ca Sf. Ignatie să fie dus la Roma şi dat la fiare. Odată cu darea sentinţei de a fi dus
la Roma şi dat spre mâncare fiarelor din circ. începe ultima, cea mai grea, dar şi cea mai fericită
etapă din viată Sf. Ignatie. Această etapă corespunde împlinirii dorinţei sale nemărginite de a-şi
vărsa sângele pentru Iisus Hristos.
Încredinţat unei gărzi alcătuită din 10 soldaţi, Sf. Ignatie porneşte din Antiohia spre Roma
călătorind, când pe uscat, când pe apă. Pe drum el are de suferit multe răutăţi din pricina celor 10
leoparzi, cum numeşte el garda care-l însoţeşte. „Din Siria până la Roma –spune Sf. Ignatie – mă
lupt cu fiarele pe uscat şi pe apă, ziua şi noaptea legat de 10 leoparzi, adică de o grupă de soldaţi,
care se fac încă şi mai răutăcioşi, când primesc binefaceri”.
Din acestea reiese că aceşti soldaţi primeau unele daruri pentru a se purta mai omeneşte cu
cei pe care-1 escortau, dar ei dimpotrivă, se purtau mai rău pentru a putea obţine mai mult. În
drumul spre Roma, acest detaşament de soldaţi mai avea misiunea de a strânge şi alţi condamnaţi,
care împreună cu Ignatie erau trimişi pentru a suferi martiriul la Roma.
Pornind din Seleucia Siriei pe apă, apoi pe uscat, trecând prin Filadelfia, convoiul din care
făcea parte şi Sf. Ignatie ajunge la Smirna unde face un popas destul de lung. Auzind de sosirea la
Smirna a sfântului martir, Bisericile vecine ale Efesului, Magneziei şi Traliei îşi făcură o datorie de
onoare de a trimite delegaţi pentru a-1 saluta şi împărţi mângâierile lor. Delegaţia Efesului, cea mai
numeroasă, cuprindea pe episcopul Onisim, diaconul Burrsus şi alţi delegaţi: Crocus, Euxullus şi
Fronton, a căror calitate nu o cunoaştem.
Magnezia Meandrului trimise pe episcopul său Damas şi pe cei doi preoţi Basus şi Apoloniu
şi pe diaconul Zotion. Biserica Traliei, mai îndepărtată, nu era reprezentată decât de episcopul său
Polib. La Smirna Sf. Ignatie a fost oaspetele Sfântului Policarp - episcopul Smirnei.
Din Smirna, Sf. Ignatie a scris patru din epistole sale: trei erau adresate Bisericilor ai căror
delegaţi veniseră întru întâmpinarea sa pentru a-1 transmite mângâierile lor şi anume: Bisericilor
Efesului, Magneziei şi Traliei, iar a patra era adresată către Biserica Romei. Aceasta din urmă,
epistola către Romani, este singura care poartă o dată - ea a fost scrisă la 24 august - iar prin
conţinutul ei, ea exprimă prin excelenţă dragostea şi dorinţa fierbinte a Sf. Ignatie de a fi martirizat.
"Credinţa cea mai vie, grija arzătoare pentru moarte - spune un mare gânditor creştin - n-au
exprimat niciodată accente atât de pasionate". Într-adevăr, nici un glas şi nimeni altul fără numai
cuvintele celui care L-a simţit şi L-a iubit pe Mântuitorul Iisus Hristos mai mult ca oricine. nu va
putea să spună mai bine ceea ce a simţit Sf. Ignatie mergând spre martiriu şi ceea ce a exprimat el în

15
Epistola către Romani. Numai această dragoste care face pe martirii obişnuiţi să accepte martiriul
pentru a rămâne credincioşi lui Dumnezeu produce în Ignatie ceva mai mult; ea (dragostea) nu-1
face să accepte, ci să dorească moartea. "Mă tem, spune Sf. Ignatie, adresându-se creştinilor din
Roma, adică de dragostea voastră, ca nu cumva tocmai ea să-mi aducă pagubă, căci vouă vă este
uşor să faceţi ce voiţi, dar pentru mine este greu a ajunge la Dumnezeu, dacă cumva nu mă veţi
cruţa".
Este aceeaşi idee pe care Sf. Ignatie o va relua cu mai multă tărie şi înflăcărare sfântă in cap.
IV, când adresându-se Romanilor îi va ruga sa nu-şi arate dragostea lor faţă de el în chip nepotrivit,
căci el de bună voie vrea să moară pentru Dumnezeu. „Lăsaţi-mă să fiu mâncare fiarelor prin care
am putinţa să ajung la Dumnezeu. Grâu al lui Dumnezeu sunt şi mă macină dinţii fiarelor, pentru
ca să fiu aflat pâine curată a lui Hristos.”
Creştinii din Roma, mai degrabă îşi pot manifesta dragostea faţă de dânsul momind fiarele
atunci când va fi aruncat în mijlocul lor. "Mai degrabă momiţi fiarele, spune Sf. Ignatie, ca să-mi
fie mormânt şi să nu lase nimic din trupul meu, pentru ca să nu fiu cuiva povară (după moarte)".
Cu aceste din urmă cuvinte, Sf. Ignatie îşi arată într-adevăr smerenia sa sfântă, căci nici după
moarte, după cum spune Sf. Apostol Pavel în viaţă n-a vrut să îngreuneze cu întreţinerea sa pe nici
unul din fii săi duhovniceşti ci a muncit şi s-a rugat neîncetat zi şi noapte, tot aşa şi el nu vrea ca
după moartea sa să mai rămână ceva dintr-însul, pentru a nu împovăra cu cele ale îngropării pe
vreunul dintre creştini. "Atunci voi fi cu adevărat ucenic al lui Iisus Hristos, spune Sf. Ignatie, când
lumea nu va mai vedea nici trupul meu. Rugaţi pe Hristos - pentru mine, ca prin aceste unelte să fiu
aflat jertfă lui Dumnezeu. Nu vă poruncesc ca Petru şi Pavel. Aceia erau apostoli, eu sunt un
osândit; aceia erau liberi, eu rob până acum. Dar dacă pătimesc, voi deveni rob slobozit al lui Iisus
Hristos şi voi învia ca slobod într-Însul. Acum, în lanţuri mă învăţ să nu doresc nimic". El nu cere
mai mult "decât a fi jertfit lui Dumnezeu, până când este gata un jertfelnic - moartea ce i se
pregătise - pentru ca în dragoste formând un cor, spune Sf. Ignatie, să cântaţi Tatălui în Iisus
Hristos, că Dumnezeu a învrednicit pe episcopul Siriei să fie aflat, fiind adus de la răsărit la apus.
"Bine este a apune din lume către Dumnezeu, ca să răsar în El". Ucenicia Sf. Ignatie începe abia
acum cu prilejul acestor suferinţe. El se roagă să aibă parte de fiarele ce-1 sunt pregătite, să le
găsească gata pentru a-I sfâşia şi nu numai fiarele dar oricine să vină asupra lui numai să ajungă la
Hristos. Cu acestea Sf. Ignatie ajunge treapta cea mai înaltă în sfânta sa dorinţă şi râvnă de a fi
martirizat pentru a ajunge la Hristos. "Fie, ca să am parte de fiarele ce-mi sunt pregătite ş| mă rog
să le găsesc gata. Le voi momi, ca să mă mănânce îndată, nu ca pe unii, de care temându-se nu-l
ating. Şi chiar dacă ele împotriva voinţei lor nu vor vrea, eu le voi sili. Fiţi îngăduitori cu mine;
ştiu ce-mi este de folos. Acum încep a fi ucenic ... Focul, crucea, mulţimea fiarelor, tăieri, împărţiri,

16
risipiri de oase, strivire de membre, sfărâmări ale trupului întreg, pedepse rele ale diavolului să vie
asupră-mi, numai să ajung la Hristos".
Nimic din cele ale lumii, plăcerile ei, împărăţiile veacului acestuia sunt mai puţin decât a
muri pentru Iisus Hristos. Moartea ce-I stă în faţă este naşterea cea adevărată a Sf. Ignatie. iar a trăi
înseamnă a-l dori moartea. Dacă romanii au în adevăr pe Dumnezeu în ei, nu-l vor împiedica să
sufere pentru Dumnezeu. „Nimic nu-mi vor folosi plăcerile lumii, nici împărăţiile veacului acestuia.
Mai bine-mi este să mor în Hristos Iisus, decât să împărăţesc peste marginile pământului. Caut pe
Acela care a murit pentru noi.”
Creştinii din Roma sunt rugaţi să ţină cu Dumnezeu, ajutând lui Ignatie să învingă diavolul.
„Stăpânitorul lumii acesteia, spune Ignatie, vrea să mă răpească la sine şi să strice gândul meu cel
îndreptat către Dumnezeu. Să nu-I ajute nici unul din voi care sunteţi de faţă; dimpotrivă să ţineţi
cu mine, adică cu Dumnezeu".
Apoi, în cuvinte de o rară frumuseţe şi măreţie spirituală. Sf. Ignatie continuă: "Nu
propovăduiţi pe Hristos şi să râvniţi lumea! Zavistia să nu se sălăşluiască între voi ... Iubirea mea
a fost răstignită şi nu este în mine foc iubitor de materie, ci apă vie. care vorbeşte în mine şi-mi
strigă dinlăuntru:
„Vino la Tatăl””.
Epistola se încheie cu rugămintea adresată creştinilor din Roma de a se ruga pentru Biserica
din Siria, şi sfârşeşte prin cuvenita salutare în Iisus Hristos: "Pomeniţi în rugăciunile voastre
Biserica din Siria, spune Sf. Ignatie, care în locul meu are pe Dumnezeu ca păstor ... Vă salută
duhul meu şi dragostea Bisericilor care m-au primit în numele lui Iisus Hristos, iar nu ca pe un
călător. V-am scris acestea la 24 august. Fiţi sănătoşi, până în sfârşit în statornicie pentru Iisus
Hristos".
Încheind epistola către Romani şi cu aceasta şi primul popas la Smirna. Sf. Ignatie alături de
ceilalţi martiri îşi continuă. de acum din nou drumul, îndreptându-se spre Troada. Până aici Sf.
Ignatie fu însoţit de diaconul Burrus care l-a fost de mare folos. Aici, în Troada el primi
îmbucurătoarea veste că persecuţia din Siria încetase. El scrie acum ultimele trei epistole adresate
Bisericilor din Filadelfia şi Smirna şi episcopului Policarp.
De la Troada traversează Macedonia pe via Egnatia până la Dyrradrium (Durazzo), trecând
prin Filipi şi Tesalonic.
În Filipi, martirii sunt bine primiţi de creştinii de aici care îşi manifestă dragostea însoţindu-l
până la o oarecare distanţă de oraşul lor. La rugămintea lui Ignatie, Filipenii adresează o scrisoare
de felicitări creştinilor din Antiohia şi totodată au scris lui Policarp, episcopul Smimei. rugându-l sa

17
trimită scrisoarea lor, creştinilor din Siria. prin curierul său, totodată ei rugau pe Policarp să le
trimită toate epistolele Sf. Ignatie pe care el putea să le aibă.
De la Dyrrachium călătoria Sf. Ignatie şi a celorlalţi a continuat pe apă, până la Brindisi, iar
de acolo pe jos până la Roma. pe calea apiană.
Cu acestea, drumul glorios al Sfântului martir ia sfârşit şi de acum se apropie tot mai mult
clipa când prin moartea sa, el se va putea ridica la Acel pe care l-a iubit atât de mult.
Călătoria Sf. Ignatie s-a calculat probabil, în aşa fel, ca el să sosească la Roma către sfârşitul
spectacolelor date de Traian în cinstea victoriei repurtate împotriva dacilor. Dacă războiul cu dacii
s-a terminat în anul 106, aceste serbări, care au durat 123 de zile s-au prelungit şi în anul 107. Zece
mii de gladiatori au pierit pentru distrarea poporului roman; 11.000 de fiare sălbatice au fost
omorâte. Înainte de a fi ucise, însă, li se aruncară, fără îndoială, după obicei şi câţiva condamnaţi.
Astfel la 18 decembrie muriseră doi din însoţitorii Sf. Ignatie, Zosim şi Rufus. Două zile după aceea
veni, în sfârşit, rândul episcopului Antiohiei. La 20 decembrie, el obţine favoarea atât de arzător
dorită; mestecat de dinţii fiarelor, el devine grâul lui Hristos. Fiarele au devorat trupul său, iar ceea
ce a mai rămas, adică părţile cele mai tari, au fost pios adunate şi transportate în Antiohia, ca cel
mai nepreţuit tezaur. Aceste rămăşiţe au fost depuse într-un sanctuar în faţa porţii Dafne, unde se
mai aflau încă pe timpul călătoriei lui Ieronim în Orient.
Biserica Antiohiei l-a sărbătorit timp îndelungat la 17 octombrie. În panegiricul Sfântului,
rostit cu această ocazie. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: "Roma s-a înroşit de sângele său; voi
(antiohienii) aţi adunat rămăşiţele lui. Voi aţi avut avantajul de a-l vedea episcop; ei (romanii) au
primit ultima sa suflare; ei au fost martorii bătăliei sale, ai victoriei sale şi ai triumfului său; voi îl
aveţi totdeauna în mijlocul vostru. Voi aţi trimis un episcop. ei v-au înapoiat un martir".
Sub împăratul Teodosie cel Tânăr, oasele martirului au fost mutate în oraşul Dafne, iar în
secolul al VI-lea, spune un istoric, ele au fost transportate la Roma. Până astăzi Biserica răsăriteană
prăznuieşte amintirea lui la 20 decembrie, iar cea apuseană la 1 februarie.
Opera. În drumul său către Roma, Sfântul Ignatie a scris şapte epistole: către Efeseni,
Magnezieni, Tralieni, Romani, Smirneni, Filadelfieni şi Sfântului Policarp. Din aceste şapte epistole
noi putem să extragem învăţătura lui.
Doctrina. Cele cinci epistole adresate comunităţilor din Efes, Magnezia, Trali, Filadelfia şi
Smirna se aseamănă între ele. În acestea în primul rând Sf. Ignatie îndeamnă la supunere faţă de
ierarhie. El roagă pe credincioşi să nu săvârşească nimic fără episcopi şi preoţi. "Fără episcop nu
este îngăduit nici a boteza, nici a face agape, ci ceea ce găseşte el de bun, aceea să se treacă şi ca
bine plăcut lui Dumnezeu." (Ep. către Smirneni, cap. VIII). "Cine face altfel nu are conştiinţa
curată" (Ep. către Tralieni, cap.VII). Le spune să respecte pe episcopi, preoţi şi diaconi, căci fără ei

18
nu se poate numi Biserică. "De asemenea, toţi să respecte pe diaconi ca pe Iisus Hristos, să
respecte şi pe episcop, care este chip al Tatălui, iar pe preoţi ca pe sobor al lui Dumnezeu şi ca
adunare a Apostolilor. Fără aceştia nu se poate vorbi de Biserică"(Ep. c. Tralieni, cap.lll). "Nimeni
să nu facă ceva din cele ce aparţin Bisericii. Acea euharistie să fie socotită bună. care este făcută
de episcop sau de cel căruia episcopul i-a îngăduit. Unde se vede episcopul, acolo să fie şi
mulţimea credincioşilor. după cum unde este Hristos, acolo este şi Biserica catolică"(Ep. c.
Smirneni, cap.VIII). Trebuie reţinut că prin Biserica catolică, părinţii şi vechii scriitori bisericeşti au
înţeles îndeosebi Biserica drept credincioasă păstrătoare a tradiţiei, spre deosebire de bisericile
întemeiate de unii eretici sau schismatici. Se înţelege că numele de catolică (universală, a toată
lumea) arată şi biserica cea mai numeroasă. Biserica occidentală pe nedrept se numeşte catolica,
căci dacă este cea mai numeroasă nu este însă şi păstrătoarea tradiţiei şi a dogmelor. Se înţelege că
teologii apuseni caută să dovedească îndreptăţirea însuşirii numelui de catolică şi în ceea ce priveşte
tradiţia şi dogmele.
În al doilea rând Sf. Ignatie îndeamnă pe credincioşi să se ferească de erezii. Ereziile
combătute de el sunt iudaizanţii şi docheţii. Iudaizanţii,ebioniţii şi cerintienii negau divinitatea lui
Iisus Hristos, care era socotit om, şi ţineau la ritul iudaic. Docheţii susţineau că Iisus Hristos a avut
trup aparent Deci Mântuitorul având trup aparent. moartea şi învierea Lui nu puteau să aibă nici un
efect, ca fiind nereale.
Vorbind despre eretici în general, Sf. Ignatie îi numeşte fiare cu chip omenesc, câini turbaţi,
care muşcă pe furiş, lupi şi stricători ai casei Domnului. învăţăturile lor sunt rătăcite, nefolositoare
şi basme vechi. Erezia este socotită ca o buruiană străină şi rea, plantă a diavolului care dă otrava
aducătoare de moarte celui care o soarbe. Creştinii să se ferească de eretici şi de învăţăturile lor,
căci deşi unii poartă numele de creştini, învăţătura lor este otrăvitoare şi anevoie de lecuit.
Învăţătura iudaizantă este numită aluat vechi şi acrit. Creştinul să se prefacă în aluatul cel bun care
este Hristos şi să nu asculte pe cel care i-ar vorbi despre iudaism. "Este necuvincios lucru, scrie el,
Magnezienilor (Cap. X), a propovădui pe Hristos şi a trăi cu iudeii, căci nu creştinismul a căzut în
iudaism, ci iudaismul în creştinism".
Învăţătura docheţilor este combătută cu citate din Sfânta Scriptură şi chiar cu exemplul
suferinţelor lui Iisus Hristos. Arată că Iisus Hristos a avut trup real, că s-a născut din Maria, din
neamul lui David, a băut, a mâncat A luat răstignire, a murit şi a înviat (Ep.c. Tralieni c. LX). El
spune: "Acela care era din veci alături de Tatăl, s-a arătat în cele din urmă" (Ep. c. Magnezieni, c.
VII şi VIII). El aparţine de atunci familiei lui David după trup şi este în acelaşi timp Fiul Omului şi
Fiul lui Dumnezeu (Ep. c. Efeseni. c. XX). Toate acestea sunt realităţi nu simple aparenţe.
Realitatea suferinţei lui Hristos este clar arătată în cap. I al Epistolei către Smirneni. Faţă de eretici

19
Sf. Ignatie îndeamnă pe credincioşi să se poarte cu blândeţe căci "poate cumva se vor pocăi. ceea ce
este greu de crezut, iar aceasta stă în puterea lui Hristos, care este viaţa noastră cea adevărată "
(Ep. c. Smirneni, c. IV). Îi îndeamnă pe creştini îndeosebi, să se ferească de dezbinări, să
întrebuinţeze o singură euharistie, după cum şi Trupul lui Hristos este unul.
Euharistia este Sfânta Taină prin care ne împărtăşim cu Sfântul Trup şi Sânge al Domnului
Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, sub înfăţişarea pâinii şi vinului. Sfântul Ignatie
cunoaşte covârşitoarea importanţă a acestei Sfinte Taine în actul mântuirii noastre şi de aceea
vorbeşte în chip deosebit despre ea în episoadele sale. El spune că aceasta este pâine frântă în
sacrificiul creştin (Ep. c. Efeseni, cap XX). Această pâine este Trupul lui Iisus Hristos (Ep.c.
Romani, c. VIII), este ceea ce numeşte cu un cuvânt care va rămâne în limbajul creştin - Euharistie.
Susţinând prezenţa reală a Domnului nostru Iisus Hristos în Sfânta Euharistie, Sf. Ignatie
spunea în timp ce mergea la martiriu: "Pâinea lui Dumnezeu vreau, care este trupul lui Iisus
Hristos şi băutură vreau sângele Lui, care este dragoste nepieritoare" (Ep. c. Romani, c. VII). El
mărturiseşte apoi. că nu există decât o singură Euharistie, după cum "unul este trupul Domnului
nostru Iisus Hristos şi unul paharul spre unirea cu sângele Lui" (Ep. c. Filadelfieni IV). În cuvinte
de o frumuseţe rară, Sf. Ignatie defineşte Sf. Euharistie arătând în acelaşi timp şi efectele ei: El o
numeşte "Doctrina nemuririi, antidot împotriva morţii. care ne ajută la înviere "(Ep. c. Smirneni
VII). De aceea este un mare pericol pentru docheţi care se ţin departe de Euharistie şi rugăciune
pentru că nu mărturisesc că Euharistia este trupul Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Când Sf. Ignatie se adresează Sf. Policarp îi dă sfaturi cu privire la misiunea sa episcopală. Îl
îndeamnă ca prin rugăciune şi credinţă să fie veşnic tare, îi spune să fie ca o nicovală pe care se bate
cu ciocanul, căci "este însuşirea unui mare luptător de a fi lovit şi totuşi să învingă" (C.III).
Epistola către Romani este unică în felul ei. Aici autorul se adresează unei comunităţi pe
care nu o cunoştea. În această epistolă nu se mai dau sfaturi. Nu mai este vorba nici de ierarhie şi
nici de erezii. Scopul unic al Sf. Ignatie era de a nu fi împiedicat de a muri martir. Ea ne dă
descrierea vie a unui suflet de creştin, care prin dispreţul său faţă de moarte, dorinţa sa de cer, nu a
putut fi egalat. Această epistolă arată viaţa spirituală şi mistică nu numai a unui singur om, ci a
întregii epoci a martirilor.
Epistolele Sf. Ignatie sunt îndeosebi importante pentru mărturiile ce ni le dau cu privire la
ierarhie, adevăruri de credinţă (dogme), Biserică, cult şi viaţa creştină.
Am văzut că ierarhia o prezintă ca instituţie divină. Atestă cele trei trepte ale ierarhiei:
episcop, preot şi diacon. Arată că într-o comunitate există un singur episcop şi că fără episcop nu se
poate face nimic, că preoţii sunt inferiori episcopului, căci între episcopi şi preoţi trebuie să existe o
armonie ca între chitară şi coarde. Pe diaconi îi aminteşte în al treilea rând şi că ei trebuie să se

20
supună episcopului ca unui har al lui Dumnezeu şi preoţilor ca unei legi a lui Iisus Hristos (Ep. c.
Magnezieni c. VI) şi mai spune că îi sunt foarte dragi inimii lui.
În ceea ce priveşte învăţătura despre Biserică, Sf. Ignatie arată că ea a fost înfiinţată prin
moartea lui Iisus Hristos. Ea este unică fie între iudei, fie între păgâni. Hristos este capul ei, iar
credincioşii membrele. Conducătorul Bisericii văzute este Episcopul. Sf. Ignatie arată că Biserica
este aceea prin care ne putem dobândi mântuirea deoarece: "în Biserică se concretizează harul
dumnezeiesc şi puterea lui Iisus Hristos" (Ep. c. Efeseni, c. XI). Biserica este concepută ca instituţie
care de la început se află în legătură cu persoana Domnului nostru Iisus Hristos, din care cauză se
numeşte "aleasă după voinţa Tatălui şi a lui Iisus Hristos Dumnezeul nostru" (Ep. c. Efeseni XI).
Sf. Ignatie consideră Biserica, în general, ca „păstrătoarea ansamblului credinţei şi a practicii a
cărei unitate se fundamentează pe credinţă, se întăreşte prin dragoste şi se desăvârşeşte în Iisus
Hristos" (Ep. c. Efeseni IV). Vorbind despre unitatea ei, Sf. Ignatie învaţă că "Dumnezeu este
unitate şi unitatea sa este simbolul aceleia care trebuie să domnească în Biserică" (Ep. c.
Magnezieni, VII), este unitatea care trebuie să facă să domnească armonia universală. Unitatea
Euharistiei este simbolul unităţii Bisericii. Rolul cel mai de seamă al Bisericii în viaţa creştinilor
este acela de a mijloci comuniunea spirituală a credincioşilor cu Iisus Hristos - prin Sfintele Taine -
care se sfinţesc şi se găsesc numai în Biserică (Ep. c. Smirneni, VIII). Sf. Ignatie arată că cei ce nu
se găsesc în Biserică, adică nu fac parte din membrii Bisericii, sunt lipsiţi de Euharistie. El spune;
"Dacă cineva nu este înlăuntrul jertfelnicului. este lipsit de pâinea lui Dumnezeu" (Ep. c. Efeseni,
V). De aici reiese că cei ce se găsesc în afara Bisericii nu pot primi Sfintele Taine şi îndeosebi Sf.
Euharistie. deci nu se pot mântui.
Sf. Ignatie arată că ziua Sabatului a fost desfiinţată şi înlocuită cu ziua Domnului -
duminica.
Pentru a fi creştin, scrie Sf. Ignatie, nu e de ajuns a te numi creştin, ci a trăi creştineşte, iar a
trăi creştineşte nu înseamnă a trăi după oameni, ci după Iisus Hristos, care a murit pentru noi, ca
prin credinţa în moarte Lui să scăpăm de moarte (Ep. c. Tralieni, II). A trăi după Hristos nu
înseamnă a asculta sfaturile sale, ci a imita exemplele Sale, a fi faţă de El, ceea ce El a fost faţă de
Tatăl (Ep.c. Filadelfieni, VII), înseamnă a ne uni cu El în trupul şi în duhul Său (Ep. c. Magnezieni,
I). Sf. Ignatie îndeamnă pe creştini să se iubească în Iisus Hristos şi într-un sens mai larg să
iubească şi pe cei păcătoşi şi eretici, rugându-se pentru întoarcerea lor (Ep.c. Efeseni, X).
Creştinii trebuie să-şi păzească trupurile lor neîntinate, ca pe nişte temple ale lui Dumnezeu
(Ep. c. Efeseni, IX). Cei ce pot rămâne în curăţire - ducând o viaţă castă - spre cinstea trupului
Domnului, să rămână fără a se lăuda cu aceasta, căci dacă se laudă sunt pierduţi (Ep. c. Policarp,
V). Credincioşii sunt de asemeni sfătuiţi să se adune cât mai des la Euharistia Domnului căci prin

21
aceasta se nimicesc puterile satanei căci în unirea credinţei piere înrâurirea lui cea rea (Ep. c.
Efeseni II).
Credinţa şi expresia în întregime a acestei vieţi creştine a lui Hristos în noi o constituie, după
Sf. Ignatie, cele două virtuţi: credinţa şi dragostea. "începutul este credinţa iar sfârşitul este
dragostea. Amândouă unite sunt Dumnezeu, iar toate celelalte privitoare la virtute decurg din
acestea" (Ep. c. Efeseni XIV). Sf. Ignatie merge până acolo încât spune "că cel care-şi mărturiseşte
credinţa, pe faţă, nu păcătuieşte, precum, nimeni. care are dragoste, nu urăşte" (Ep. c. Efeseni,
VII). Credinţa este trupul Domnului, dragostea este sângele lui Iisus Hristos (Ep.c. Tralieni. VIII).
În privinţa căsătoriei, Sf. Ignatie arată că aceasta trebuie să se facă cu aprobarea episcopului,
pentru a fi în Domnul, iar nu în poftă. Femeile trebuie să iubească pe soţii lor atât în privinţa
trupului cât şi a duhului. Bărbaţii trebuie să-şi iubească soţiile precum şi Hristos iubeşte Biserica.
Sfaturile, îndemnurile pe care ni le dă Sf. Ignatie sunt de o reală actualitate şi fiecare creştin
al zilelor noastre ar trebui să păzească aceste sfaturi care sunt izvorâte dintr-o credinţă vie şi tare în
Hristos Domnul.
Şi astăzi glasul Sfântului martir se aude parcă prin gura păstorilor Bisericii Ortodoxe care
îndemnându-ne la smerenie, supunere şi iubire în Hristos, ar repeta cuvintele Sf. Ignatie care acum
20 veacuri scria creştinilor din Magnezia: "Supuneţi-vă episcopului şi unii altora, precum Hristos s-
a supus Tatălui după trup, iar Apostolii lui Hristos, Tatălui şi Duhului, pentru ca să fie între voi
unire şi trupească şi duhovnicească".

BIBLIOGRAFIE
TRADUCERI ÎN LIMBA ROMÂNĂ:
EPISTOLELE SFÂNTULUI IGNATIE TEOFORUL (Către Efeseni, Către Magnezieni, Către
Tralieni, Către Romani, Către Fila-delfieni, Către Smirneni, Către Sfântul Policarp al Smirnei), traducere de
OLARIU, Dr. Iuliu, în volumul: Scrierile Părinţilor Apostolesci, Caransebeş, 1892, p.61-83. Altă traducere,
note şi indici, de Pr. Dumitru FECIORU, în Scrierile Părinţilor Apostolici, colecţia Părinţi şi Scriitori
Bisericeşti, voi. I, Bucureşti, 1979, p. 157-190. Ediţia a Ii-a, Bucureşti, 1995, p. 188-228.
STUDII:
în limba română: BĂLAŞA, Pr. Dumitru, Sfinţii Ignatie Teoforul şi Nicodim de la Tismana (Date noi
şi două inscripţii inedite), în M.O., nr. 9-10/1971, p. 634-651; BUCEVSCHI, Orest, Notă bibliografică la
studiul: G. TROIZKI, Unitatea Bisericii după învăţătura Sfântului Ignatie Teoforul, în O., nr. 2/1964, p.
318-320; COMAN, Pr.Prof.Dr. Ioan G., Patrologie, EIBMBOR, Bucureşti, 1956, p. 36-38; IDEM,
Patrologie, EIBMBOR, Bucureşti, 1984, voi. I, p. 130-147; IDEM, Martiriul Sfântului Ignatie al
Antiohiei, mPatrologie, Bucureşti, 1984, voi. I, p. 192-198; CONSTANTINESCU, Nectarie, Ignatie

22
episcopul Antiohiei, Bucureşti, 1900; DUMITRAŞCU, Pr.Drd. Nicu, Eclesio-logia la Părinţii
Apostolici, în R.T., nr. 1/1993, p. 41-61; ENĂ-CEANU, Arch., Ghenadie, Sfântul Ignatie Purtătorul
de Dumnezeu, în studiul: Despre Bărbaţii Apostolici, în B.O.R., nr. 7/1877-1878, p. 395-399;
IZVORANU, Magistr. Stelian, Ierarhia bisericească după scrierile Bărbaţilor Apostolici, în
M.M.S., nr.8-9/1957, p. 615-630; TIMUS, Pr. N., Doctrina Bărbaţilor Apostolici, studiu
apologetico-po-lemic, Teză de doctorat, Chişinău, 1929; ŢEPELE, Pr. Asist. Drd. Marius,
Hristologia Sfântului Ignatie al Antiohiei, în O.T., nr. 1/2000, p. 159-173; VOICU, Magistr.
Constantin, Hristologia Părinţilor Apostolici, în O., nr. 3/1961, p. 405-418; VOICU, Arhid. prof' dr.
Constantin, Hristos în viaţa şi opera Sfântului Ignatie Teoforul, în A.B., .1042/1994.15-38.
în limbi străine: CORWIN, V., St. Ignatius and christianity in Antioch, New Haven, 1960;
HACKTNG, R.D., Ignatius of Antioch, martyr-bishop, London, 1997; MAIER, H.O., The social
setting ofthe ministry as reflected in the writings ofHermas, Clement and Ignatius, Waterloo,
Ontario (Canada), 1991; RICHARDSON, C, The Christianity of Ignatius of Antioch, New York,
1967; TREVETT, C.,AStudy of Ignatius of Antioch in Syria and Asia, Lewiston, 1992.

Păstorul lui Herma

Sub numele lui Herma se păstrează o scriere, în formă apocaliptică, intitulată: Păstorul. Se
numeşte astfel, după unul din personajele principale ale acestei lucrări. Îngerul, căruia a fost
încredinţat cel ce a scris cartea, s-a prezentat sub formă de păstor. De aici şi numele operei.
Asupra lui Herma s-au emis mai multe ipoteze. Cea mai plauzibila este cea extrasă din
Canonul Mulratori, scris la Roma în jumătatea a doua a secolului al II-lea în care se relatează: "Cât
despre Păstor, el a fost scris de curând de tot, în timpul nostru la Roma, de către Herma, în timp ce
fratele său Pius era episcop al Bisericii din oraşul Roma". Aceiaşi informaţie ne-o dă şi catalogul
liberian al papilor, scris in Roma, la anul 354: "Pe timpul episcopului Pius, fratele său Herma, a
compus o carte, în care sunt poruncile, ce i le-a împârtăşit un înger, care i-a apărut în chipul unui
păstor". Pius I a fost episcop al Romei între anii 145- 154, deci acesta este timpul când s-a scris
Păstorul. Se observă din cuprinsul lucrării că era timp de pace în Biserică, deoarece ea strânsese
averi. Acest timp nu putea fi decât sub domnia lui Antonin Piul (138-161), contemporan cu Pius I.
Dacă din cuprins se constată că a fost o persecuţie în care autorul şi-a pierdut averea, aceasta s-a
întâmplat, posibil în tinereţea lui, pe timpul lui Domiţian, care ştim că a ordonat să se ia averile
celor persecutaţi. Păstorul vorbeşte despre mulţimea, martirilor din trecut, despre stricăciunea
creştinilor din timpul său şi despre ivirea ereziei montaniste-gnostice la Roma.

23
 Herma povesteşte despre sine în cuprinsul operei sale. Din lucrare reiese că a fost sclav
din naştere. Este posibil să fi fost de origine greacă. Vândut unei femei din Roma, anume
Rhode, Herma a fost după puţin timp eliberat. După ce se va căsători, se va ocupa cu negoţul,
va face avere, nu întotdeauna pe căi cinstite, ajungând bogat. Bogăţia însă îi va aduce
dezordine în familie. Neglijează latura morală a familiei, soţia îi va deveni necredincioasă, iar
copii vicioşi şi chiar se lepădară de Hristos. În timpul unei persecuţii, copii au apostaziat şi au
denunţat părinţii. Herma îşi va pierde o bună parte din avere, rămânându-i doar o mică
proprietate între Roma şi Cumae, pe care a început să o cultive. Această persecuţie a avut
darul de a-l trezi din felul său de viaţă de până atunci. Din creştin mediocru, va deveni creştin
convins şi va căuta pe orice cale să se pocăiască şi să şteargă faptele din trecut. În aceste
împrejurări, el va deveni propovăduitor al pocăinţei prin opera sa. Desigur că şi alte
împrejurări din viaţa sa l-au determinat să întocmească opera PĂSTORUL. Aşa spre
exemplu, Herma povesteşte că după ce a păcătuit cu gândul, poftind ceva ce era în afara
familiei sale, a trebuit să facă penitenţă. Astfel pe când mergea spre Cumae, a adormit sub un
arbore, şi un duh 1-a dus într-un loc prăpăstios şi străbătut de ape. După ce a trecut un râu,
ajuns într-un loc şes, pe când se ruga, s-a deschis cerul şi a văzut pe Rhode - pe care o poftise -
şi care i-a spus că Dumnezeu este supărat pe el, pentru că a păcătuit în inima sa şi 1-a sfătuit
să se roage pentru ca să fie iertat. În timpul când el a căutat să se pocăiască, a avut la
intervale, mai mult sau mai puţin lungi, vedenia repetată de patru ori, a unei femei, care
reprezenta Biserica. Aceasta îi va citi şi îi va încredinţa o carte, cu porunca de a o transcrie, în
două exemplare: unul pentru Clement, ca să-1 transmită bisericilor şi altul Graptei, ca să
instruiască văduvele şi orfanii (Clemnent şi Grapta se pare că erau membrii ai clerului de sub
conducerea papei Pius, fratele lui Herma.). El, de asemenea, trebuia să o citească şi să o
interpreteze la Roma, împreună cu preoţii. În sfârşit i s-a arătat "un bărbat măreţ la
înfafişare, în haine de păstor, adică îmbrăcat cu o piele de caprâ şi având traista pe umeri şi
un toiag în mână. Acesta era îngerul pocăinţei şi acesta după ce i-a spus câ îi va reaminti
vedeniile avute, i-a poruncit să scrie poruncile şi asemănările, după cum îi va arăta el. Astfel a
luat naştere Păstorul.
În toată opera sa, autorul caută să îndemne pe păcătoşi la pocăinţă. În Biserica din Roma,
morala era foarte decăzută, atât la credincioşi cât şi la clerici. Păcătoşii trebuie sau nu să se
pocăiască? Unii, zice autorul, prin învăţături străine, nu lasă pe cei care au greşit să se pocăiască ori
amăgeau cu învăţături nebuneşti. Deci în zadar o nouă pocăinţă. Herma însă susţine necesitatea
pocăinţei şi arată că această pocăinţă nu va fi fără efect. În cazul de faţă Dumnezeu cu atât mai mult
îi va ierta pe păcătoşi "pentru că nu s-au făcut nici defăimători nici trădători" (asemănarea IX-a).

24
Apoi este însărcinat chiar de Dumnezeu ca să îndemne pe păcătoşi să se folosească de acest dar, pe
care li-l face Dumnezeu. Deci fondul Păstorului va consta din a da sfaturi pentru pocăinţă, arătând
cititorilor, că această pocăinţă nu va fi nefolositoare dacă se cunoaşte felul în care să se facă această
pocăinţă.
Cartea Păstorului lui Herma se împarte în trei părţi: Cinci vedenii,Douăsprezece porunci şi
Zece asemănări.
Vedeniile. Autorul îşi începe Păstorul sub formă apocaliptică, amintindu-se de vedeniile lui
Iezechil şi ale Sfântului Ioan. În prima vedenie, după cele arătate în biografia sa (întâlnirea cu
Rhode, gândul sau vinovat şi arătarea ei din cer), Herma vede o femeie bătrână, aşezată pe un
fotoliu mare şi alb, care îi spune să se pocăiască şi să îndrepte şi pe copii şi pe soţia sa. În vedenia a
doua, care se întâmplă în acelaşi loc, după un an de zile, apare aceiaşi bătrână, care îi dă sfaturi din
nou. În a treia vedenie, se spune că Herma vede din nou pe bătrână, care 1-a luat de mână şi 1-a
aşezat pe sofa de lângă ea, în partea stângă însă şi i-a arătat, ridicând un toiag strălucitor „un turn
mare, ridicându-se pe ape, din pietre strălucitoare cu câte patru unghiuri”. Turnul era zidit de
şapte tineri care veniseră cu bătrâna, iar pietrele erau cărate de zece mii de oameni, din adâncul
pământului sau de la suprafaţă. După cererea lui, bătrâna explică ce înseamnă turnul. Turnul este
Biserica. Ea este zidită pe ape "pentru că şi viaţa noastră prin apă s-a mântuit şi se va mântui”,
adică prin botez. Pietrele aruncate de la zidire sunt păcătoşii, care trebuie să se pocăiască. A patra
vedenie a avut-o douăzecde zile. Pe când mergea spre Cumae, a văzut de departe un nor de praf şi
din el a ieşit, "o fiară îngrozitoare, în formă de chit (balaur) cu cap ca de pământ şi din gură
ieşindu-i lăcuste de foc. La vederea ei se îngrozeşte şi începe să plângă şi să se roage. Atunci apare
o fecioară "împodobită ca şi cum ar fi ieşit din camera de nuntă", care-i spune că el a scăpat de
fiară prin credinţa sa şi prin protecţia îngerului trimis de Dumnezeu. Fiara aceasta înseamnă "o
strâmtoare mare'', de care nu se poate scăpa decât prin pocăinţă. Vedenia a cincia este mai mult o
introducere la Porunci şi Asemănări, primite la locuinţa sa de la îngerul pocăinţei sub formă de
păstor.
Cele douăsprezece Porunci sunt un mic cod moral de practică. Se recomandă virtuţile şi
faptele care trebuiesc practicate de penitent pentru ca pocăinţa să fie eficace. Aceste porunci sunt:
l. Credinţa într-un singur Dumnezeu, teama de El şi înfrânarea;
2. Simplitatea şi nevinovăţia "nu defăima şi fă milostenie";
3. Iubirea şi îndeplinirea adevărului şi fuga de minciună, "iubeşte adevărul şi numai adevăr
să iasă din gura ta";
4. Curăţenie sufletească şi alungarea oricărui gând necinstit;
5. Răbdarea şi înţelepciunea;

25
 6. Supunerea faţă de îngerii buni, bazat pe credinţă şi împotrivirea de cele rele "mergi pe
calea cea dreaptă, iar pe cea strâmtă părăseşte-o".
7. Temerea de Domnul şi păzirea poruncilor "Păzeşte poruncile Domnului şi fugi de faptele
diavolului";
8. Înfrânarea.
9. Încredinţarea lui Dumnezeu.
10. Fuga de tristeţe şi îmbrăcarea hainei bucuriei.
11. Ferirea de profeţii falşi (mincinoşi, mândri, lacomi, senzuali, interesaţi) care se cunosc
după faptele lor.
12. Ferirea de pofta rea care aduce moarte sufletului.

Asemănările sunt parabole în număr de zece şi au acelaşi caracter ca şi vedeniile, adică tot
acea formă apocaliptică. Comparaţiile şi tablourile din această ultimă parte, care nu sunt lipsite de
farmec servesc pentru a scoate în relief câteva puncte de doctrină şi morală.
1. Adevărata cetate a omului este cerul. Pentru aceasta omul nu trebuie să strângă averi aici
pe pământ.
2.Viţa de vie nu aduce rod mult decât dacă se agaţă de ulm, deci şi ulmul este folositor, deşi
nu aduce el însuşi rod. Acest raport de ajutorare trebuie să fie şi între bogaţi şi săraci, bogaţii trebuie
să ajute pe cel sărac,iar acesta sa se roage lui Dumnezeu pentru el.
3. Oamenii în lume sunt ca arborii iarna; nu se ştie care este uscat, care este verde, până ce
vine primăvara, aşa şi despre oameni, nu se ştie care sunt drepţi şi care sunt păcătoşi.
4. Continuă aceeaşi asemănare. După cum în timpul verii arborii verzi se recunosc după
frunze şi fructe de cei uscaţi, tot aşa se vor cunoaşte drepţii în viaţa viitoare.
5. După ce păstorul îi arată că postul nu are valoare decât dacă e unit cu păzirea poruncilor,
îi spune pilda cu un stăpân, care lăsând pe un rob să îi pună via pe araci şi acesta făcând mai mult,
adică săpând şi plivind via, nu numai că a eliberat pe rob, dar l-a făcut împreună moştenitor cu fiul
său.
Dacă omul face mai mult decât păzirea poruncilor, este şi mai plăcut lui Dumnezeu. Astfel,
pe lângă faptul că posteşte, omul trebuie să dea ceea ce cheltuieşte cu mâncarea în aceeaşi zi unei
văduve sau unui orfan.
6. El îi arată apoi lui Herma doi păstori şi două turme: un păstor era îngerul desfătării şi al
amăgirii, al pedepsei. Primul deşi respiră dulceaţă si voluptate pierde sufletele pentru că nu le pune
să facă pocăinţă. Al doilea, deşi cu o privire aspră şi cu un toiag noduros, prin faptul că le anunţa şi
le duce prin locuri mărăcinoase, lucrează pentru mântuirea lor.

26
 7. Herma cere păstorului să îndepărteze din casa sa pe îngerul pedepsei. Păstorul îi explică
însă că el trebuie să mai primească pedepse nu atât pentru greşelile sale cât mai ales pentru familia
lui, "căci aşa a rânduit îngerul cel slăvit pentru tine".
8. Arată că fiecare va fi răsplătit după faptele lui.
9. Reia închipuirea turnului descoperit în vedenia a treia şi explică însemnătatea lui. Este
luat şi dus în Arcadia şi aşezat pe un munte împrejurul căruia era un şes înconjurat de doisprezece
munţi cu înfăţişări diferite. În mijlocul câmpiei se ridica o stâncă cu patru colţuri mai înaltă decât
munţii, încât putea cuprinde întreaga lume (Fiul lui Dumnezeu), în care era şi o poartă (Fiul lui
Dumnezeu întrupat) înconjurată de douăsprezece fecioare (cele douăsprezece virtuţi creştine).
Îngerii construiesc pe o stâncă un turn (Biserica) cu pietre (credincioşii) scoase fie din apă (botez)
fie din cei doisprezece munţi (ce reprezintă lumea întreagă). Toate pietrele trebuie să intre pe
poartă. La un moment dat, construcţia a încetat pentru ca stăpânul să vină şi să cerceteze pietrele.
Multe din ele sunt aruncate de el şi încredinţate păstorului pentru a fi cioplite prin pocăinţă, după
care foarte multe sunt folosite la zidărie (se arată eficacitatea pocăinţei). Alte pietre au fost luate de
douăsprezece femei frumoase, îmbrăcate în negru şi cu umerii acoperiţi (simbolul celor
douăsprezece virtuţi) şi aduse de acolo de unde au fost luate. Aceste pietre sunt credincioşii excluşi
pentru totdeauna.
10. Ultima asemănare, apare ca o concluzie. Îngerul spune lui Herma să înveţe şi pe alţii
acest mijloc de mântuire. Pentru că mântuirea este garantată prin pocăinţă, fiecare trebuie să
întrebuinţeze acest mijloc atât timp cât turnul este în construcţie, căci după aceea va fi prea târziu.
În ceea ce privesc învăţăturile pe care le putem extrage din această operă, putem spune
înainte de toate că ca este lucrarea unui moralist, preocupat de a vindeca relele societăţii creştine şi
nu a unui polemist care vrea să combată anumite erezii, sau a unui teolog, care vine cu dovezi în
sprijinul unuia sau altuia din adevărurile de credinţă. Doctrina despre Sfânta Treime este vag
exprimată şi greu de precizat. În asemănarea a cincia se poate vedea reprezentată Sf. Treime. Îngerii
ocupă un loc important în opera lui Herma. Există îngeri superiori şi îngeri inferiori. Fiecare om are
îngerul său bun care îl păzeşte şi îngerul său rău care-1 ispiteşte. Biserică este socotită ca o
comunitate de sfinţi, perfect uniţi. Învăţăturile lui Herma despre ierarhie sunt incomplete. Botezul
este arătat că se face prin întreita afundare în apă. El asigură iertarea păcatelor anterioare. Este
pecetea necesară ca cineva să facă parte din Biserică.
Despre pocăinţă Herma, contrar celor care socoteau ca indiferentă orice greşeală săvârşită
după botez şi contra celor care predicau o asceză şi excludeau pe păcătoşi ca pe unii ce nu mai
puteau dobândi mântuirea, învaţă că se poate dobândi iertarea păcatelor şi după botez prin pocăinţă,
în afară de ucigaşi, de adulteri şi cei care au apostaziat. Cu învăţătura sa se situează între

27
gnosticismul liberal şi montanismul religios, care în vedeniile sale (salcia, turnul cu pietre, care
după cioplire pot fi întrebuinţate la zidire, etc.). Prin urmare el arată că numai cei ce nu vor să se
pocăiască nu se vor mântui. Modul prin care se face pocăinţa este urmarea poruncilor pe care el le-a
primit. Izvoarele inspiraţiei lui sunt diferite. A folosit cărţile Noului Testament şi unele din cărţile
canonice ale Vechiului Testament.
Păstorul lui Herma este o opera originala şi este una din lucrările Părinţilor Apostolici care
prezintă cel mai mare interes pentru istoria literaturii creştine propriu zise. Pe lângă însemnătatea ei
ca un tratat de morală creştină, pe lângă valoarea literară, această carte are şi valoare istorică. Este
îndeosebi importantă pentru informaţiile pe care le dă asupra Bisericii din Roma de la mijlocul
secolului al II-lea. Din această operă constatăm că Biserica creştină este răspândită în toate părţile
pământului şi cuprinde pe credincioşi din diferite locuri.

BIBLIOGRAFIE

DIDAHIA
TRADUCERI ÎN LIMBA ROMÂNĂ:
ÎNVĂŢĂTURA CELOR DOISPREZECE APOSTOLI, traducere, introducere, note şi indici de Pr.
Dumitru FECIORU, în Scrierile Părinţilor Apostolici, colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, voi I, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (se va citi EIBMBOR), Bucureşti, 1979, p. 17-
38. Ediţia a Ii-a, 1995, aceleaşi pagini.
STUDII:
În limba română: ALEXE, Magistr. Ştefan, Viaţa creştină după bărbaţii apostolici, în S.T., nr. 3-
4/1955, p. 221-235; ALEXE, Conf. Ştefan, învăţătura despre cele două căi, în Almanahul Credinţa, Epis-
copia Ortodoxă Română din Statele Unite ale Americii şi Canada, 1972; ALEXE, Preot. Prof. Dr. Ştefan,
Elemente ale Tradiţiei în învăţătura celor 12 Apostoli, în O., nr. 2/1989, p. 28-39; COMAN, Pr. Prof.Dr.
Ioan G., Patrologie, EIBMBOR, Bucureşti, 1956, p. 32-40; IDEM, Părinţii Apostolici: primii martori ai
Tradiţiei, în G.B., nr.9-10/1964, p. 757-759; IDEM, Patrologie, EIBMBOR, Bucureşti, 1984, voi. I, p. 93-
110; COVERCĂ, Ioan V., "învăţătura celor doisprezece Apostoli" şi însemnătatea ei pentru conştiinţa
canonică ortodoxă, în G.B., nr. 9-10/1960, p. 753-770; DURĂ, Drd. Nicolae V., "Didas-calia". Versiunea
etiopiana, în S.T., nr. 5-6/1975, p. 436-451; MIHĂLCESCU, Ioan, Didahia celor doisprezece apostoli, în
B.O.R., nr. 3/1915-1916, p. 281-298; VASILESCU, Constantin, Raportul dintre virtute şi păcat după
doctrina morală a Didahiei, în S.T., nr. 1-2/1962, p. 72-91.

28
 Curs CDS. Pr. Dr. Alexandru Roşu
16.01.2017

Părinţii Capadocieni
(note de curs)

Se cuvine a fi făcută o distincţie între Părinţii Capadocieni şi Sfinţii Trei Ierarhi. Aceştia
din urmă, Sfinţii Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur, s-au impus în
conştiinţa creştină ca „mari dascăli ai lumii şi ierarhi”, între altele, şi pentru că textele lor erau
folosite în şcoală ca texte de studiu. Sunt sărbătoriţi împreună de la sfârşitului secolului al XI-lea.
Capadocia secolelor III-IV a dat numeroşi sfinţi. Între Părinţii Capadocieni mai cunoscuţi
se numără:
• Sf. Vasile cel Mare († 379)
• Sf. Grigorie Teologul († 389)
• Sf. Grigorie de Nyssa († 395)
• Sf. Macrina cea Tânără († 379)
• Sf. Amfilohie de Iconium († 394/403)
• Sf. Petru al Sevastei († 391).
Îndeobşte, prin „Părinţii Capadocieni” sunt indicaţi primii trei sfinţi din această listă.

Asia Mică şi creştinismul

În epoca preniceeană, Asia Mică era teritoriul Imperiului Roman în care populaţia creştină
însuma procentajul cel mai ridicat din totalul populaţiei (poate 50%). Nu este întâmplător că cele
mai multe sinoade ecumenice s-au ţinut pe pământ microasiatic.
Predica unuia din ucenicii lui Origen, Sf. Grigorie Taumaturgul († c. 270), a cărui ucenică a fost
Sf. Macrina cea Bătrână († c. 340), bunica Sf. Vasile cel Mare a contribuit mult la răspândirea
creştinismului în Asia Mică.

Note despre contextul istoric al activităţii Părinţilor Capadocieni

a) Contexul politic
Împăraţii care i-au urmat Sf. Constantin cel Mare în Răsărit au avut o atitudine mai degrabă
defavorabilă la adresa ortodoxiei niceene. Au sprijinit ortodoxia niceeană împăraţii apuseni:
 Constantin II (337-340);
 Constans (337-350) – împărat al Illyriei şi Africii, după 340 singur al Apusului;
 Jovian (8 luni, între 363-364)
 Valentinian (364-375), şi
 Teodosie (379-395), împărat în Răsărit, din anul 392 unic împărat.
Au sprijinit arianismul împăraţii răsăriteni:

1
  Constantius II (337-361) – împărat al Răsăritului, din 353 singur împărat;
 Valens (364-378);
Iar Iulian Apostatul (361-363) a încercat reinstaurarea păgânismului.

b) Contextul sinodal
La jumătatea secolului al IV-lea s-au ţinut numeroase sinoade locale în care a fost dezbătut
crezul sinodului ecumenic de la Niceea din anul 325. Multe din acestea, de coloratură semi-
ariană sau ariană, au propus noi formule de credinţă. Cele mai importante:
• 335 – Tyr (Liban) => primul exil al Sf. Atanasie;
• 341 – Antiohia sau al sfinţirii; 100 ep. prezenţi + Constanţiu II; crezul său evită termenul
„deofiinţă” (homoousios); + alte 3 crezuri.
• 343 – Sardica; 170 ep. prezenţi (90 ortodocşi + 80 eusebieni); sinod proatanasian,
reafirmă crezul niceean.
• 343 – Filippopolis; contrasinod arian, condamnă termenul „deofiinţă”;
• 344 – Antiohia III, sinod semiarian, reia mărturisirea de la Antiohia 342.
• 350 – Seleucia; (160 ep. prezenţi); sinod semiarian, reafirmă crezul de la Antiohia (341),
însă îi condamnă pe anomei;
• 351 – Sirmium II, sinod semiarian;
• 355 – Milan, sinod deturnat de arieni;
• 357 – Sirmium III, sinod arian; condamnă atât „deofiinţă” (homoousios) cât şi
„asemănător după fiinţă” (homoiousios) ca nebiblici.
• 358 – Ancyra; crezul său evită termenul „deofiinţă” şi are expresii subordinaţioniste.
• 359 – Rimini; 300-400 ep. prezenţi; adoptă a patra formulă de la Sirmium; evită termenul
„deofiinţă”; alternanţa „născut”/„făcut” (vb. gr. gennao / genao); considerat victorie a
arianismului.
• 359 – Seleucia, corespondent răsăritean al lui Rimini.
• 362 – Alexandria, sinod irenic atanasian, reiterează Crezul niceean.
Din perioada anilor 325-360 ni s-au păstrat 13 mărturisiri de credinţă (crezuri) sinodale.
Crezul „oficial” semiarian, proclamat la Constantinopol în anul 360, reia formulele de credinţă
de la Sirmium (351) şi pe cele ale sinoadelor din anul 359; (traducere în PSB 16, 1988, p. 145).

c) Rezervele la adresa Crezului niceean

Rezervele la adresa termenului homoousios („deofiinţă”), folosit de către Crezul niceean
pentru a descrie raportul dintre Dumnzeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul, erau generate de faptul că
termenul nu era de găsit în Sfânta Scriptură, fiind aşadar susceptibil de a fi neinspirat de Duhul
Sfânt. Sinoade locale precum cele de la Antiohia (341; 344) şi Ancyra (358) au evitat termenul
homoousios.
Mai mult, sensul cuvântului ousia nu era precizat. În Crezul niceean, găsim formula, care
avea să fie omisă de Părinţii sinodului a II-lea ecumenic, potrivit căreia Fiul este născut „(…)
adică din fiinţa Tatălui [toutéstin ek tēs ousías toû Patrós]”. Crezul niceean îi anatematiza pe toţi

2
aceia care ar spune „că Fiul este de altă fiinţă (ousia) sau ipostas (hypóstasis) decât Tatăl”. La
acea dată şi chiar şi mai târziu, aşa cum o dovedeşte şi Epistola către africani a Sf. Atanasie cel
Mare (369), ousia era echivalată cu ipostasul. Această echivalare ascundea pericolul ereziei. În
înţeles general, ousia indică „ceea ce există”, fiinţa.
1. Dacă înţelegem prin ousia fiinţa generică, specia, sensul lui homoousios este ortodox.
2. Dacă înţelegem prin ousia ipostasul, individul, prin homoousios cădem în erezia
sabeliană (un singur Dumnezeu, Care Îşi pune rând pe rând masca Tatălui, a Fiului şi a
Sfântului Duh).

Contribuţia triadologică principală a Părinţilor capadocieni stă în precizarea cuvântului ipostas,

literal „ceea ce stă sub”, ceea ce susţine, subiectul sau realitatea unui lucru, pentru a descrie
individul în care natura sau specia subzistă. Ipostasul devine termenul prin care este indicată
fiecare din persoanele Sfintei Treimi. Prin această precizare este apărată în spiritul ei teologia
sinodului de la Niceea.

Părinţii Capadocieni

Familia Sf. Vasile cel Mare şi a fratelui său, Sf. Grigorie al Nyssei, a dat cel puţin 8
sfinţi: Sf. Muc. Macrina cea Bătrână – bunica; Sf. Vasile cel Bătrân şi Sf. Emilia – părinţii;
dintre copii: Sf. Macrina cea Tânără, Sf. Macrina cea Tânără, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigorie al
Nyssei, Sf. Petru al Sevastei, Sf. Naucratius.
Biografia Sfântului Vasile cel Mare şi aceea a prietenului său, Grigorie Teologul, pot fi
privite în paralel.
Născuţi în anul 330, cei doi au făcut studii în Cezareea Capadociei, apoi la
Constantinopol (Sf. Vasile), respectiv, Cezareea Palestinei şi Alexandria (Sf. Grigorie), iar
ulterior s-au întâlnit la Atena, cândva după anul 351.
Vasile se întoarce în Capadocia în anul 356, se botează, apoi călătoreşte în Egipt,
Palestina, Siria şi Mesopotamia. Se retrage apoi în sihăstrie lângă Neocezareea, în Pont.
Întemeiază mănăstiri şi compune Regulile mari şi mici.
Grigorie se întoarce în Capadocia în anul 357. Între anii 358-359 îl regăsim în sihăstrie în
Pont, pe lângă Sf. Vasile, împreună cu care compilează prima Filocalie din scrierile lui Origen.
În anul 362, Grigorie este hirotonit preot de către tatăl său la Nazianz. Fuge înapoi în
Pont, dar revine la scurtă vreme pe lângă tatăl său.
În anul 364 Sfântul Vasile este hirotonit preot, iar în anul 370, episcop de Cezareea şi
mitropolit al Capadociei. Înfiinţează vasiliada. În anul 371 intră în conflict cu împăratul arian
Valens, ceea ce are ca urmare împărţirea provinciei bisericeşti Capadocia în două.
Pentru a-şi sprijini sinodul mitropolitan, Sf. Vasile îl hirotoneşte împotriva voinţei
acestuia pe Sf. Grigorie ca episcop de Sasima. Acesta nu va ocupa efectiv acest scaun, ci, după
moartea tatălui său, în anul 374, va conduce episcopia din Nazianz. În anul 375, Sf. Grigorie se
retrage în sihăstrie la Seleucia (Isauria).

3
 În 379, anul în care Sf. Vasile trece la cele veşnice, Sf. Grigorie este chemat să devină
episcop ortodox al Constantinopolului. În toamna acestui an ţine Cele cinci cuvântări teologice,
prin care se impune drept campionul ortodoxiei niceene într-o capitală a imperiului dominată
până atunci de arieni. Un an mai târziu, în 380, este instalat de împăratul Teodosie în catedrala
„Sf. Apostoli”, fapt care confirmă victoria ortodoxiei în capitală. În anul 381, după moartea
episcopului Meletie, îndeplineşte funcţia de preşedinte al Sinodului II ecumenic.
Dezgustat de acuzaţiile ariene că ar fi ocupat abuziv două scaune episcopale (Sasima şi
Constantinopol), se retrage din scaunul arhiepiscopal al Constantinopolului. Până în anul 384
administrează episcopia din Nazianz, unde îl lasă urmaş în scaun pe Eulalius, apoi se retrage în
Arianz, locul său natal. Va trece la cele veşnice cinci ani mai târziu, în 389 sau 390.

Scrierile Sf. Vasile cel Mare

• Împotriva lui Eunomie, trei cărţi (c. 363-365);
• Despre Sfântul Duh (c. 375) (tradus în PSB 12);
• Regulile monahale mari (55) şi Regulile monahale mici (313); traduse în PSB vol. 18,
serie nouă vol. 5.
• Epistole; (366 piese în PSB 12).
• Omilii la Hexaemeron (ante 370); (9 omilii, trad. în PSB 17);
• Omilii la Psalmi; (14 omilii, trad. în PSB 17);
• Comentariu la Isaia; (trad. în PSB 2, seria nouă);
• Alte omilii (24 piese trad. în PSB 17); Ex.: Omilia a 22-a. Către tineri
• Revizuirea Liturghiei.

Scrierile Sf. Grigorie Teologul

• 45 Omilii, între care Cele cinci cuvântări teologice (27-31); trad. de Pr. Gh. Tilea (ed.
Herald) şi Pr. D. Stăniloae (ed. Anastasia).
• 244 Epistole, majoritatea târzii, aparţinând perioadei 383-389; Ep. 101 şi 102 (Către
preotul Cledoniu), importante pt. hristologie.
• Poeme: c. 400 piese.

Sfântul Grigorie de Nyssa (335-395)

Este educat de fraţii săi, Sf. Vasile şi Sf. Macrina cea Tânără. După anul 362, se
căsătoreşte şi urmează o carieră de retor; Soţia sa se numea Theosebia. Sub influenţa Sf. Grigorie
Teologul, intră în mănăstirea din Pont;
În anul 371 este ridicat în scaunul de episcop al Nyssei, împotriva voii sale. În anul 376.
în absenţa sa, un sinod arian ţinut la Nyssa îl depune din scaun. După moartea împăratului arian
Valens, în anul 378, se întoarce în Nyssa şi e primit glorios.
În anul 379, sinodul de la Antiohia îl trimite în Pont în vizită misionară. Un an mai târziu
este ales împotriva voii lui episcop la Sevasta; administrează episcopia pt. câteva luni. În anul

4
381 participă la Sinodul II ecumenic. E invitat la Constantinopol pentru a ţine cuvântări (385) şi
a participa la un sinod local (394).

Scrierile Sf. Grigorie de Nyssa

• Împotriva lui Eunomie; 4 tratate (c. 380-383); (trad. Ed. Polirom);
• Împotriva Apolinariştilor, către Teofil, ep. Alexandriei;
• Antirrheticul împotriva lui Apolinarie;
• Omilie despre Sfântul Duh;
• Că nu sunt trei dumnezei;
• Lui Eustaţie despre Sfânta Treime;
• Dialogul despre suflet şi înviere (trad. PSB 30);
• Împotriva destinului;
• Marele cuvânt catehetic; (trad. PSB 30)
• Despre facerea omului; (completarea Om. la Hexaemeron); (trad. PSB 30)
• Cuvânt apologetic la Hexaemeron; (trad. PSB 30)
• Despre viaţa lui Moise (trad. PSB 29);
• Despre titlurile Psalmilor (trad. PSB 30);
• Opt omilii la Ecclesiast (trad. PSB 30);
• 15 Omilii la Cântarea Cântărilor (trad. PSB 29);
• Despre Tatăl nostru (trad. PSB 29);
• Despre Fericiri (trad. PSB 29);
• Două omilii la I Corinteni;
• Despre feciorie;
• De instituto christiano
• Viaţa Macrinei
alte Omilii şi Epistole.

Asupra contribuţiei teologice a Părinţilor Capadocieni

Educaţi la cele mai bune universităţi ale vremii, Sfinţii Vasile şi Grigorie Teologul,
cărora li se adaugă şi Sf. Grigorie al Nyssei, educat privat, Părinţii Capadocieni au fost aristocraţi
ai spiritului, câştigaţi cauzei creştine. Au făcut dovada unei elocinţe şi a unei eleganţe în a scrie
şi a vorbi, care s-au impus în conştiinţa colectivă ca fiind neegalate. Ei au întruchipat în persoana
lor simbioza între ce avea mai bun de oferit cultura păgână şi creştinism.
În Omilia a 22-a. Către tineri, Sf. Vasile trasează conturul unui program de asimilare
selectivă a culturii păgâne. Criteriul de selecţie îl reprezintă conformitatea cu morala creştină.
Între altele, el spune:
„(…) Acelaşi lucru am să-l spun şi despre scriitori; şi mai ales când scriu pentru a face
plăcere ascultătorilor. Nu vom imita nici arta de a spune minciuni a oratorilor. […] Vom
primi acele scrieri ale lor în care au lăudat virtutea sau au osândit viciul. După cum

5
 celelalte fiinţe se bucură numai de mirosul sau de frumuseţea florilor, iar albinele pot lua
din flori şi mierea, tot aşa şi aici, oamenii care nu caută în astfel de scrieri numai plăcutul
şi frumosul pot să scoată din ele şi un oarecare folos pentru suflet. Trebuie, deci, şi voi să
citiţi scrierile autorilor profani, aşa cum fac albinele; acelea nici nu se duc fără nici o
alegere la toate florile, nici nu încearcă să aducă tot ce găsesc în florile peste care se
aşează, ci iau cât le trebuie pentru lucrul lor, iar restul îl lasă cu plăcere. Noi, dacă suntem
înţelepţi, să luăm din cărţi cât ni se potriveşte nouă şi cât se înrudeşte cu adevărul, iar
restul să-l lăsăm. Şi după cum atunci când culegem flori de trandafir dăm la o parte spinii,
tot aşa şi cu nişte scrieri ca acestea; să culegem atât cât este de folos şi să ne ferim de ce
este vătămător”. (Omilia către tineri, 3, în PSB 12, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986, p.
569-570).

Dintre Părinţii Capadocieni, Sfântul Vasile cel Mare a avut harisma organizatorului, a
omului de acţiune care a ştiut să citească semnele vremurilor. El a fost nu numai un mare ascet,
ci a acţionat şi ca un veritabil patriarh al Răsăritului. S-a opus cu abilitate conducătorilor politici
cu simpatii ariene (împăratul Valens, prefectul Modest) şi depus eforturi neobosite pentru
refacerea unităţii Bisericii, scindate în problema ariană. Când contemporanii său au început să
ridice problema dumnezeirii Duhului Sfânt, a scris tratatul Despre Duhul Sfânt (c. 375), în care
apără dumnezeirea Sfântului Duh, fără a-i spune pe nume: îl numeşte pe Duhul „dumnezeiesc”
(theion), şi nu în mod deschis „Dumnezeu”. A procedat astfel din raţiuni iconomice, ca să
oprească fărâmiţarea Bisericii, şi ca să păstreze uşa Bisericii celor ce, în pofida intenţiilor bune,
nu ştiau ce e de crezut despre Duhul Sfânt. Spre deosebire de episcopul Cezareei, Sf. Grigorie
Teologul îl numise pe Duhul Sfânt încă din anul 372 în mod deschis „Dumnezeu”.
În acelaşi an (372), în Ep. 113, Sf. Vasile cel Mare le scria preoţilor din Tars, cu privire la
principiul iconomiei:
„În astfel de împrejurări trebuie să depunem multă râvnă şi multă sârguinţă ca să mai
putem aduce o îmbunătăţire cât de mică Bisericii. Cel mai bun lucru care ar trebui făcut
este reunificarea bisericuţelor care s-au dezbinat una de alta de atâta vreme. Şi această
unire s-ar putea face numi dacă vom dovedi răbdare faţă de cei neajutoraţi şi dacă vom
acţiona în aşa fel încât să nu mai provocăm noi zguduiri sufleteşti. Întrucât, dar, s-au
deschis multe guri grăind împotriva Duhului Sfânt, şi s-au ascuţit multe limbi hulind
împotriva Lui, Vă rugăm ca, în măsura în care vă stă în putere, să micşoraţi cât mai mult
numărul acestor hulitori, primind în comuniune pe ce cei care nu socotesc că Duhul Sfânt
e o creatură, pentru ca în felul acesta ori să se micşoreze numărul lor şi să se întoarcă
ruşinaţi la adevăr, ori, dacă totuşi mai stăruie în rătăcire, să-şi regăsească credinţa când
vor vedea cât de puţini au mai rămas. Deocamdată să nu le cerem nimic mai mult, ci să
propunem fraţilor care vor să se unească cu noi să recunoască simbolul stabilit la sinodul
din Niceea, iar dacă primesc acest lucru, să le cerem doar atâta: să nu spună despre Duhul
Sfânt că ar fi o creatură.” (Ep. 113, în PSB 12, 1986, p. 293-294).

6
Sinodul al II-lea de la Constantinopol avea să confirme intuiţiile marelui episcop şi să reunifice
Biserica în jurul mărturisirii credinţei în Duhul Sfânt.

Pentru Sf. Vasile cel Mare, tradiţia liturgică (Botezul în numele Sfintei Treimi şi
doxologia trinitară) reprezintă temeiul personal al mărturisirii credinţei în Sfânta Treime. Faţă de
practica liturgică, terminologia teologică este de o importanţă secundară.

Spre deosebire de Sf. Vasile cel Mare, obligat să acţioneze cu delicateţe şi cu tact politic,
Sf. Grigorie Teologul îşi permite să se exprime deschis şi să apere făţiş dumnezeirea Fiului şi a
Duhului Sfânt şi să apere deofiinţimea Sfintei Treimi.
Astfel, de exemplu, în Cuvântarea a cincea teologică (sau a 31-a, anul 379), el afirmă:
„Dar fiindcă nu primim prima ta diviziune, care socoteşte să nu există nimic intermediar
între nenăscut şi născut, îţi vor pieri pe dată, împreună cu strălucita ta diviziune, şi fraţii
şi nepoţii, destrămându-se şi îndepărtându-se de teologie, cum se destramă o legătură
împletită din mai multe fire, când i se dezleagă capătul. Căci unde vei pune pe cel purces,
spune-mi, care apare la mijlocul diviziunii tale şi care este introdus de un teolog mai
destoinic decât tine, de Mântuitorul nostru? Afară numai dacă, din cauza unui al treilea
Testament al tău, ai surpat cuvântul acela al Evangheliilor Lui: «Duhul cel Sfânt, Care de
la Tatăl purcede», care, întrucât purcede de acolo, nu este creatură; întrucât nu este
născut, nu este Fiu; întrucât este mijlociu între nenăscut şi născut, este Dumnezeu. Şi
astfel, scăpând de lanţul silogismelor tale, Dumnezeu S-a arătat limpede mai puternic
decât dividerile tale.
- Care este aşadar purcederea?
- Spune tu cum este nenaşterea Tatălui şi eu îţi voi explica natura naşterii Fiului şi natura
purcederii Duhului şi vom fi loviţi amândoi de nebunie din cauza scrutării iscoditoare a
tainelor lui Dumnezeu…” (Cuvântarea a cincea teologică, 8, trad. de Pr. Gheorghe Tilea
şi Nicolae Barbu, Ed. Herald, Bucureşti, 1999, p. 160-161).

Sfântul Vasile cel Mare vorbeşte despre Sfânta Treime ca „o fiinţă în trei ipostasuri” şi
defineşte raportul dintre ousie şi ipostas ca fiind echivalent aceluia dintre general şi particular
(Ep. 214).
Sfântul Grigorie al Nyssei defineşte ipostasul ca fiind individul în particularitatea lui sau
persoana (Ep. „a 38-a”). El insistă cel mai mult dintre Capadocieni asupra apofatismului sau a
necunoaşterii celei pline de cunoaştere a lui Dumnezeu. În lupta cu anomeii, el insistă asupra
imposibilităţii cunoaşterii lui Dumnezeu.
Sf. Grigorie Teologul intuieşte că raportul dintre ousie şi ipostas în triadologie (o fire, trei
persoane) este opus celui din hristologie (o persoană, două firi), anunţând astfel hotărârile
sinodului ecumenic de la Calcedon (451).

7
 Prin comentariile sale la Noul Testament (Rugăciunea domnească, Fericirile), episcopul
Nyssei încearcă să dea o bază sistemică moralei creştine. Prin dialogurile sale, care imită stilul
dialogurilor platonice, el probează deschiderea spre cultură a creştinismului şi iniţiază un dialog
cu filosofia vremii.
În antropologie, Sf. Grigorie al Nyssei propune o viziune mobilă asupra „chipului lui
Dumnezeu” în om (Despre facerea omului, 16; Comentariul la Cântarea Cântărilor, omiliile 12
şi 15). Între trăsăturile atribuite „chipului” se numără sufletul spiritual, raţiunea, libertatea, viaţa,
virtutea sau bunătatea, etc. Calitatea care defineşte chipul este capacitatea de reflecţie a
arhetipului. În epocă, oglinzile erau confecţionate din metal şlefuit şi nu funcţionau decât numai
în proximitatea obiectului reflectat. Din aceste premise, Sf. Grigorie trage concluzia că chipul
trebuie să caute apropierea de arhetip. În această căutare, el se aseamănă unei „oglinzi
însufleţite” sau miresei care aleargă în căutarea Mirelui (cf. Cânt. Cânt. 6, 3; 5, 6). Îndepărtarea
de arhetip aduce cu sine întunecarea chipului, ceea ce explică posibilitatea căderii în păcat a
protopărinţilor. Această înţelegere mobilă asupra chipului lui Dumnezeu în om lasă deschisă şi
posibilitatea reapropierii de Arhetip şi a refacerii frumuseţii chipului. Înaintarea în virtute şi în
cunoaşterea lui Dumnezeu este un urcuş nesfârşit sau o nesfârşită „tindere-înainte” (= epectază).

Note specifice teologiei Părinţilor Capadocieni

Sf. Vasile cel Mare – omul de acţiune

• respingerea alegoriilor inutile în interpretarea Sfintei Scripturi;
• trăirea idealului vieţii ascetice;
• este primul care foloseşte formula: „o fiinţă în trei ipostasuri” pentru a descrie Sfânta
Treime; resemnificarea lui ipostas (Ep. 214; 210).
• accentul pus pe Tradiţia (liturgică) ca busolă pentru învăţătura de credinţă;
• lupta pentru unitatea în Biserică. Geniul iconomiei: îi primeşte pe toţi cei care nu ştiau ce
să creadă despre Duhul Sfânt, cu condiţia să nu afirme despre Acesta că este o creatură.

Sf. Grigorie Teologul – oratorul

• apărarea deofiinţimii Sfintei Treimi, inclusiv aceea a Sfântului Duh în termeni mai clari
decât aceia ai Sf. Vasile;
• preluarea terminologiei trinitare în spaţiu hristologiei, anunţând Calcedonul: „Ceea ce nu
a fost asumat nu a fost mântuit” (Ep. 101);
• căutarea idealului vieţii de solitudine şi reflecţie.

Sf. Grigorie de Nyssa – gânditorul

• gândire cu caracter mai sistemic, infuzată de elemente platonice. Simpatie mai pronunţată
pentru filosofie. Baza e însă Scriptura. Distincţii faţă de platonism: Dumnezeu e Creator;
Dumnezeu e perfect; valorizarea trupului.

8
• o primă încercare de recuperare a teologiei lui Origen; Reminiscenţe: apocatastaza, dubla
creare a omului.
• precizarea terminologiei trinitare (Ep. a 38-a „capadociană”);
• sublinierea apofatismului împotriva anomeilor: Fiinţa lui Dumnezeu nu poate fi descrisă;
• viziune mobilă asupra chipului lui Dumnezeu în om;
• teoretizare asupra vieţii mistice: orizontul nesfârşit al urcuşului prin virtute la cunoaşterea
lui Dumnezeu.

Concluzii generale asupra operei Părinţilor Capadocieni

• Familiaritate extremă şi echilibru în interpretarea textului Sfintei Scripturi. Sfânta

Scriptură ca bază argumentativă.
• Apărarea dogmei Sfintei Treimi în termenii Sinodului I ecumenic de la Niceea.
Precizarea sensului termenilor triadologici. Pregătirea conceptuală a Sinodului II
ecumenic.
Părinţii Capadocieni ar putea fi caracterizaţi drept iubitori ai Sfintei Treimi.
• Simbioza dintre cultura clasică şi creştinism: preluarea selectivă de elemente din cultură
clasică grecească în cultura creştină
• Preocuparea pentru trăirea idealului vieţii creştine şi al preoţiei.

9
 Bibliografie orientativă

Posterioritatea sinodului I ecumenic

RĂMUREANU, Ioan I., Pr. Prof., „Creştinismul în provinciile romane dunărene ale
Iliricului la sfârşitul secolului IV”, în Studii Teologice, 7-8/1964, p. 408-450
IDEM, „Lupta Ortodoxiei cu arianismul de la Sinodul I ecumenic până la moartea lui
Arie”, în Studii Teologice, 1-2/1961, p. 13-31.
IDEM, „Sinoadele de la Sirmium dintre anii 348 și 358. Condamnarea lui Fotin de
Sirmium”, în Studii Teologice, 5-6/1963, p. 266-316.
IDEM, „Sinodul al II-lea Ecumenic de la Constantinopol (381). Învăţătura despre Sfântul
Duh şi Biserică, Simbolul constantinopolitan”, în Studii Teologice, nr. 5-6/1969, p. 327-386

Capadocienii

***, Studia Basiliana. Sfântul Vasile cel Mare. Închinare la 1630 de ani, Ed. Doxologia,
Bucureşti, 2009, vol. 1-3.
BERNARDI, Jean, Grigorie din Nazianz – teologul şi epoca sa (330-390), traducere de
Cristian Pop, cu o selecţie a Poemelor autobiografice în traducerea diac. Ioan I. Ică jr., Ed.
Deisis, Sibiu, 2002.
CORNIŢESCU, Constantin, Pr. Prof., „Antropologia Sfântului Vasile cel Mare”, în Glasul
Bisericii, nr. 1-2/1978, p. 81-87.
IDEM, „Învăţătura Sfântului Vasile cel Mare despre Sfântul Duh”, în Ortodoxia, nr. 1-
2/1979, p. 108-114.
MCGUCKIN, John A., St. Gregory of Nazianzus. An Intellectual Biography, St. Vladimir`s
Seminary Press, Crestwood, New York, 2001.
MEREDITH, Anthony, Capadocienii, trad. din lb. engleză de Pr. Constantin Jinga, Ed.
Sophia, Bucureşti, 2008.
IDEM, Gregory of Nyssa, Routledge, London and New York, 1999.
QUASTEN, Johannes, Patrology, Christian Classics, a division of Thomas More
Publishing, Allen, Texas, vol. 3, 1959.
RĂDUCĂ, Vasile Pr. Dr., Antropologia Sfântului Grigore de Nyssa – căderea în păcat şi
restaurarea omului, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1996.
ROUSSEAU, Philip, Basil of Caesarea, University of California Press, Berkley/Los
Angeles/Oxford, 1994.
RUETHER, Rosemary Radford, Gregory of Nazianzus. Rethor and Philosopher, Clarendon
Press, Oxford, 1969.
STĂNILOAE, Dumitru, Pr. Prof. Dr., „Fiinţa şi ipostasurile în Sfânta Treime, după Sfântul
Vasile cel Mare”, în Ortodoxia, nr. 1/1979, p. 53-74.

10
 IEROSCHIMONAHUL DANIIL SANDU TUDOR, MARTIRUL DE
LA AIUD SI MISCAREA „RUGUL APRINS” DE LA ANTIM

Introducere

Ieroschimonahul Daniil de la Rarău spunea: „Nu cuvintele frumoase

caracterizează pe omul de cultură, ci conştiinţa teoforică”.

Ieroschimonah Daniil Sandu Tudor (1896-1962) ne reţine in mod special atenţia, fiind
creatorul mişcării cultural-spirituale Rugul Aprins şi, in acelaşi timp, un poet mistic ieşit din
comun. Poezia religioasă şi mistica este mai puţin abordată de marii noştri poeţi, spunea părintele
Daniil, deoarece aici se tratează de măsura credinţei şi a desăvarşirii creştine la care trebuie să
ajungă un poet mistic.
Pe 17 Noiembrie 1962, în jurul orei 1 din noapte, se muta la viaţa veşnică Stareţul Mănăstirii
Rarău, Ieroschimonahul Daniil Tudor, lungind prin suferinţa şi martiriul său, imensa listă a crimelor
comise de comunismul ateu. Decesul a survenit în închisoarea Aiud, după ce părintele fusese, din
nou, zdrobit în bătăi cu pumnii, bocancii şi bastoanele de către omul nou al orânduirii socialiste.
Fişa medicală a spitalului închisorii consemnează, cu toate erorile şi omisiunile, starea
bolnavului, diagnosticul şi cauza morţii – hemoragie cerebrală. Nu şi cauza reală a morţii:
documentul în cauză nu consemnează ca hemoragia să fi fost provocată de vreo agresiune, însă
având în vedere antecedentele Securităţii, nu e greu de înteles că părintele Daniil, bătut în repetate
rânduri, s-a învrednicit de moarte mucenicească, mărturisindu-L până în ultima clipă pe Mântuitorul
Iisus Hristos.
Personalitatea Părintelui se simte şi străbate prin scrierile sale (a căror cunună este Imnul
Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului, cu 13 Condace), mai mult chiar decat prin mărturiile
prietenilor şi ale celor care l-au cunoscut. Pentru că Părintele a avut, prin darul Duhului Sfant,
cuvantul viu, mai puternic decat propria fiinţă, cuvant pe care, in acelaşi timp, l-a creat şi l-a urmat.
Părintele Daniil Tudor a lucrat foarte mult la Acatistul Rugului Aprins, lucrand, atat in
libertate, cat şi in inchisoare, ciocănind cuvintele pană ajungea la cristalul din ele şi neterminand
niciodată cu perfecţionarea lui.

1
 Imnul Acatist al Rugului Aprins al Maicii Domnului, era pentru el ca o armă de foc pentru
induhovnicire şi alungarea vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi.

Cine este Aceasta, ca zorile de luminoasă şi curată?


E Impărăteasa rugăciunii, e rugăciunea intrupată.

Stăpana Lumii şi Doamnă a dimineţii.

Logodnica Mangaietorului, preschimbător al vieţii!

Spre tine noi alergăm, arşi, mistuiţi de dor!

Ia-ne şi pe noi părtaşi ai Sfantului Munte Tabor.
Şi fă-te şi nouă
umbră si rouă
tu adumbrirea
de dar,

Să-şi afle şi firea noastră innoirea
din zămislirea
de har.

Ca să-ţi strigăm cu toată făptura,
intr-o deplină inchinăciune.

Bucură-te, Mireasă, Urzitoare de nesfarşită rugăciune!
Condacul I

Ce marturisesc cei care l-au cunoscut

Profesorul şi prietenul său, Alexandru Mironescu, spunea, de exemplu, că Sandu Tudor

se ascundea şi se apăra de admiraţia oamenilor, deşi ar fi putut-o, cu siguranţă, avea (printr-o
personalitate puternică, înzestrată cu farmec şi bogate cunoştinţe, precum şi cu o deosebită
comunicativitate). Cel care l-a cunoscut de aproape a putut să spună că era, în intimitatea sa, exact
pe dos faţă de ceea ce se spunea despre el; (...) un om admirabil, de o nesfârsită delicateţe
sufletească”, deşi se ascundea sub un fel dur de a fi. Şi încă, aşa cum îşi aminteşte Părintele André
Scrima, era „unul dintre rarii oameni natural lipsiţi de vulgaritate. Nu – din fericire – şi de
scăderile unanime ale firii. Însuşire cu adevarat rară, o fericire pentru cel înzestrat cu ea – şi care
ştie, în plus, s-o păstreze şi să o cultive.
Acelaşi Părintele Arhimandrit André Scrima observa cu subtilitate că Părintele Daniil a
avut până la capăt eleganţa desăvârşitei discretii a unei vieţi spirituale adevărate, dobândită pe
cale. (Asadar), contradicţia este doar o aparenţă, ea nu este decât deosebire faţă de ceilalţi,
imposibilitatea unei încadrări stricte. O persoană care nu se lasă prinsă – nu pentru că nu s-ar oferi,
generos, celorlalţi (atunci – ca şi acum, prin moştenirea rugăciunilor şi a cărţilor pe care ni le-a

2
lasat). Ci pentru că, prea viu, statornicia sa era în adâncul inimii, şi nu la suprafaţă. Iar oamenii
înţelegeau fiecare ce se arată vrednic, ce Părintele însuşi lăsa să se vadă.
Părintele Roman Braga: Sandu Tudor avea o habotnicie a lui înnascută (...); aceasta l-a
dus şi la transformarea de mai tarziu. De fapt, acest fel al sau de-a fi, extremist, l-a ajutat să devină
ceea ce a devenit – un mare părinte duhovnicesc şi un mare mărturisitor al credinţei ortodoxe,
O asemenea putere de totală devoţiune îl preocupa la calugării români pe care îi studiase. O
pornire proprie numai anumitor firi, o înzestrare specială, de care s-a învrednicit şi Părintele Daniil
Tudor.
Şi tot Arhimandrit André Scrima nu-l vedea pe Sandu Tudor altfel decat ca pe o
personalitate greu de conturat in ceea ce avea esenţial. Mult prea complex (la inceput) şi, lăuntric,
tumultos, rafinat pană la o discretă sofisticare, incantand pe unii şi deconcertand pe alţii, dispus să
provoace stări de criză cu prieteni scumpi şi definitiv acceptaţi, omul avea o privire necontenit
aţintită spre nevăzutul ce dă sens realului nostru prea vizibil.

Mitropolitul Antonie Plămădeală mărturisea: Nu era un convertit. Credinţa lui era

înnăscută, moştenită mai curând de la mama sa, pe care el o moştenea. Pentru el credinţa era un
„scandal al adevărului”, pentru că el nu era deloc un revoluţionar ci, mai curând, un restaurator al
semnificaţiilor originare. Lucrarea lui Sandu Tudor, cea pe care a cunoscut-o dar şi cea pe care o
aproxima in străfundurile şi inălţimile sale, Mitropolitul Antonie o caracteriza ca fiind de mare
spiritualitate, dar şi de autentică poezie, opere prin care ar putea sta alături de un Ioan al Crucii din
Occident şi de un Simeon Noul Teolog din Orient!

Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania aminteşte undeva de nepotolitul apetit logoreic

al lui Sandu Tudor şi că Părintele Daniil era omul care citea enorm şi vorbea colosal. Un spirit care
n-a acceptat litota (a vorbi cat mai puţin şi a face să se inţeleagă cat mai mult), ci, dimpotrivă, iubea
excesul de expresie.
A fost lumanare aprinsă in sfeşnic şi a luminat pană departe in juru-i, scria Părintele
Petroniu Tănase (“Icoane smerite”). Nopți intregi se intreținea cu prietenii, dornici intotdeauna
să audă gandurile noi cu care mereu surprindea părintele Daniil. Năzuia să pună temei unei aşezări
duhovniceşti, cu viață aleasă de sfințenie şi rugăciune, şi Sihăstria Rarăului il ademenea cu acest
gand. Dar randuiala lui Dumnezeu a fost alta!
Părintele Paraschiv Cleopa spunea că părintele Daniil de la Rarău, poate fi socotit cel mare
imnolog şi poet mistic roman, un mărturisitor şi sfinţit mucenic, model şi ajutor deopotrivă
monahilor şi intelectualilor creştini ortodocşi. Prin sfinţenia vieţii sale a mărturisit credinţa

3
ortodoxă prin cuvant şi faptă, prin scrierile şi minunile săvarşite in timpul vieţii şi după mutarea
la viaţa cea veşnică, prin sfarşitul său mucenicesc.
Adeseori, însă, era neobişnuit şi greu de suportat, pentru că manifesta o sinceritate absolută,
un fel direct de a vorbi, fără menajamente şi (...) fără nici o ipocrizie. Apărea în ochii celorlalţi ca
violent sau intolerant: era un om teribil de aprig. Chiar în a doua parte a vieţii, când capătăse
blandeţe duhovnicească, a rămas aprig în mărturisirea şi apărarea adevărurilor de credinţă ortodoxă.
Fapta era esenţială pentru Părintele Daniil, punerea in practică a ideilor şi idealurilor
personale şi sociale, dar fapta nu ca simplă acţiune mecanică, trufaşă, a unui eu mărginit, ci ca
rezultat al unei slujiri pe care o simţi chemandu-te de dincolo de tine, de Sus.

De la Alexandru Teodorescu la Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor

- De la naştere la Muntele cel sfânt al Athonului

Vede lumina zilei la 24 decembrie 1896, la Bucureşti, in casa soţilor Sofia şi Alexandru
Teodorescu, primind la botez numele Alexandru, clasele primare - la Bucureşti (acum il cunoaşte pe
bătranul şi vestitul (...) profesor de istorie şi filosofie Ion Niculescu Dacian, care ii deschide o
viziune activă şi vie asupra credinţei: El mi-a pus in mană Evanghelia şi m-a făcut să inţeleg că
trăirea lăuntrică, evlavia pe care mulţi o poartă şi o infăţişează ca pe o slăbiciune, este,
dimpotrivă, o indrăzneală şi o incredere puternică in viaţă).
Deşi nu a fost în adolescență un petrecăreţ exagerat sau un iubitor al plăcerilor obişnuite
lumeşti (cum susțin în mod eronat unii), totuşi, nu s-a manifestat nici ca un credincios devotat, dar
nici ca un ateu sau necredincios, ci ca un căutător veşnic al înțelegerilor şi certitudinilor
Duhului şi Adevărului, neaderând deloc la „credința” magic-formalistă şi extremistă uneori, care
exista şi printre tinerii din vremea lui.
Studiile liceale le face la Ploieşti, unde tatăl său este numit preşedinte al Curţii de Apel, iar
in ultimul an de liceu (in anul 1914), tanărul Alexandru este mobilizat, iar in 1916 este concentrat
şi avansat, pe front, la gradul de sublocotenent.
Perioada războiului i-a descoperit multe din dramele, suferințele şi valorile umane,
arătându-i şi fragilitatea, dar şi valoarea sufletului omenesc. Abia după cinci ani, la începutul
anului 1921, este demobilizat şi se stabileşte în Bucureşti.
Spirit viu, căutător şi ascultător de Dumnezeu, rațional şi sensibil totodată, tânărul
Alexandru şi-a orientat sufletul spre o cunoaştere largă, spre filozofie şi arte, crezând că, prin
literatură şi pictură, Îl poate vedea mai clar pe Dumnezeu şi-L poate, la rândul lui, mărturisi
şi altora prin armonia cuvintelor şi a formelor vizuale.

4
 În toamna anului 1921, la vârsta de 25 de ani, a început cursurile Facultății de Arte
Frumoase, având deja o viaţă de credinţă, dobândită şi practicată în familie, în şcoală şi în
ucenicia duhovnicească din Biserică. El însuşi mărturiseşte în articolul Spre o renaştere a
ortodoxiei despre faptul că trăia credința astfel: „Într-adevăr, printre feţele clerului de la noi foarte
puţine poartă făţiş semnul celor 7000 de aleşi ai Domnului. Sunt, însă! Eu cunosc unul. Unul
vajnic, care m-a făcut şi pe mine să înţeleg comoara Ortodoxiei, de ce omul, pentru a întemeia în
sine viaţa fără de început şi fără de sfârşit – viaţa cea supranaturală – are nevoie de Biserică.”
A studiat doar doi ani la Belle Arte, participând şi la diferite cursuri la facultățile de
Filozofie, Teologie, Litere şi Drept, obține licența numai în Teologie (Deşi unii biografi spun că
nu a încheiat nici o facultate, în multe fişe de caracterizare din dosarele de urmărire ale lui
scrie că este licenţiat, precum la fila 9 din Dosarul I 211015, vol. 3, din Arhivele CNSAS, unde
scrie explicit că Sandu Tudor este „licenţiat în teologie”. Nici părintele Daniil (Sandu Tudor)
nu vorbeşte despre sine referitor la acest lucru, fie considerându-l neimportant, fie acoperind
intenţionat pregătirea sa intelectuală).
În perioada 1922-1924, datorită unei stări defavorabile din punct de vedere financiar, se
stabileşte în casa părintească şi este încadrat ca ofițer asistent de marină la Constanța, ocazie cu
care colindă pe mările şi oceanele lumii. După anul 1924 revine la Bucureşti, unde continuă studiile
universitare şi este numit profesor suplinitor la liceul rural Pogoanele din Buzău, „unde pentru a
face faţă lucrurilor stau trei zile pe săptămână, iar restul în Bucureşti pentru a nu pierde legătura
cu mediul necesar de studiu şi emulaţie” (Memoriul autobiografic).
Activitatea literară o începe în anul 1925 o dată cu publicarea volumului de versuri
Comornic, eveniment consemnat de critica literară (consemnat de către George Călinescu în Istoria
literaturii române – fără să-i acorde, însă, girul unui mare talent), însă fără entuziasm. Totuşi,
Constantin Gane va scrie în Convorbiri literare că autorul are stofa marilor înzestraţi ai marii
poezii. În prealabil, în anul 1923 în poezia Patos şi Patmos, ofiţerul de pe vasul Dobrogea afirmă că
a văzut arătarea străvezie a Insulei Apocalipsului, poezie care poate fi considerată prima creaţie de
factură mistică a lui Tudor.
Perioada 1925-1927 este deosebit de efervescentă din punct de vedere jurnalistic, acesta
colaborând la revistele literare Gândirea, Convorbiri literare, Cuvântul artistic, Familia,
Contemporanul ş.a.
Din ianuarie 1927 a colaborat intens la ziarul Gândirea, sub directa supraveghere a lui
Nichifor Crainic. Aceasta a fost şi poarta sa de intrare în câmpul literelor româneşti.
Revista Gândirea cultiva tradiţionalismul de nuanţă ortodoxă, dar Sandu Tudor, alături
de G. Racoveanu şi Paul Sterian, era catalogat de Mircea Vulcanescu în categoria celor care-şi

5
propuneau ortodoxismul în dimensiunea vieţii duhovnicesti (...), desprinderea de religiozitatea
decorativă (...) şi pătrunderea în orizontul liturgic, acolo unde se realizează, de fapt, duhovnicia.
Articolele lui erau veritabile analize şi studii din perspectivă creştin-ortodoxă a multora din
problemele omului, mentalității şi societății contemporane lui. Ca şi marele nostru poet național
Mihail Eminescu, Sandu Tudor s-a făcut cunoscut în cultura vremii lui mai întâi prin
publicistica lui, uneori polemică şi caustică (în special pe temele referitoare la ideologiile
necreştine şi la politica vremii), alteori uimitor de poetică şi duhovnicească (atunci când
prezenta subiecte teologice şi mistice). Chiar şi prietenii lui cei mai apropiaţi mărturisesc că era
greu de suportat, ca publicist, din pricina temperamentului său vulcanic şi a felului său de a-şi
exprima ideile direct, lipsit de menajamente.
Firesc, am putea spune, acum, după atâţia ani, se apropie de literatura mistică, publicând în
anul 1927, într-o primă formă Acatistul Preacuviosului Părintelui Nostru, Sfântul Dimitrie cel Nou,
Bouarul de la Basarabov. Această lucrare va apărea în volum în anul 1942 sub egida Fundaţiei
Regale pentru Literatură şi Artă.
Cunoscându-i preocupările teologice, Părintele Gala Galaction, decanul Facultăţii de
Teologie din Chişinău, l-a invitat, în 1927, să ocupe postul de subdirector al Internatului Teologic
de la Chişiăau. A acceptat postul, determinat fiind şi de starea de oboseală la care ajunsese datorită
activităţilor multiple şi intense în care se angajase.

„În 1928, Universitatea din Bucureşti, în urma activităţii mele mă numeşte secretar al
Oficiului Universitar pentru a lucra mai intens la opera de ajutorare studenţească. În tot acest timp
nu întrerup studiul şi preocupările mele teologice, astfel că în 1929 reuşesc să mi se dea o bursă şi
să fac o călătorie la Sfântul Munte Athos, de unde mă întorc cu o bogată experienţă care va avea
puternice urmări în viaţa mea de mai târziu” (Memoriu)

Pe Athos

În anul 1929 o ziaristă de naţionalitate franceză a scris câteva articole defăimătoare la

adresa călugărilor din Sfântul Munte Athos, minţind că a vizitat Sfântul Munte, travestită în
bărbat. Intrigat de acest lucru şi ahtiat, ca orice ziarist, de noutăţi, Sandu Tudor s-a hotărât să
viziteze Sfântul Munte Athos.
În timpul călătoriei sale se încredinţează de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, care la
fiecare pas îi scoate în cale omul cel mai potrivit. Astfel, în Tesalonic, îl întâlneşte pe părintele

6
Bridu, preotul aromânilor care-i facilitează obţinerea vizei de intrare în Sfântul Munte. Tot
aici se întâlneşte cu schimonahul atonit Elisei, originar din Oltenia, care-i va fi însoţitor şi
povăţuitor în Sfântul Munte.
Pelerinajul făcut în 1929 la Sfântul Munte Athos i-a descoperit, însă, experiența
rugăciunii isihaste, a slujbelor de noapte şi a ascultării monahale.
Arhimandritul Roman Braga şi-l aminteşte povestind cum, în Muntele Athos, începuse să
facă metanii din interes, ca să treacă drept pelerin evlavios, însă ceva din el se transforma tainic,
treptat. Sunt experienţe descrise ulterior în Cartea Muntelui Sfânt şi în Marea Noapte de Aur a
Maicii Domnului – adevărate cartografii ale unei nebănuite până atunci zone spirituale. Se vorbeşte
aici despre urcuşul purificator, descoperirea centrului, aflarea aducătoare de mântuire a inimii şi a
rugăciunii isihaste. Călătoria este presărată cu întâlniri esenţiale (tânărul valah, Monahul Averchie,
Schimonahul Elisei, domnul Alecos, Părintele Gordie), ce pregătesc pelerinul pentru marea întâlnire
cu Muntele Sfânt – prezentat aici ca metaforă pentru propria-i inimă. Va fi fost probabil, acesta
momentul convertirii lui depline. (…)
Muntele, ascensiunea, centrul, inima devin, de acum, locurile predilecte ale creaţiilor lui,
imaginile-simbol, icoanele pe care le va regăsi surprins în tratatele isihaste şi prin intermediul
cărora va alege să-şi exprime, de aci înainte, căutările înfrigurate, căderile, descoperirile, regăsirile.
Diavolul îl ispiteşte, sub chipul negustorului grec Alecos Papaiani, care-i descrie Sfântul
Munte ca pe un loc unde nu există nimic altceva decât sărăcie, sălbăticie şi murdărie şi-i
recomandă să călătorească în apus. Lămurirea vine tot de la Părintele Elisei: Cu ochii lumeşti şi
păcătoşi atâta se vede. După judecata păcătoasă, nu se vede decât întunericul. Nu uita că Biserica
Ortodoxă, care este Trupul Domnului Iisus Hristos, nu va fi distrusă niciodată. Biserica Ortodoxă
este în mare luptă cu păcatele şi moartea. Dar de fiecare dată iese biruitoare şi cântă „Hristos a
înviat”. Sub îndrumarea părintelui, Sandu Tudor îşi lasă barbă şi vieţuieşte opt luni în Sfântul
Munte, urmând îndemnul ceea ce fac eu să faci şi tu. Astfel, află miezul arzând, viu al ortodoxiei,
iar prin faţa lui se perindă tinereţea lui, cu deşertăciunile ei lumeşti – Capşa, cluburile de noapte,
cabaretele, femeile în toalete elegante, şedinţele literare, petrecerile…
Un moment esenţial al acestui pelerinaj il constituie una din nopţile de rugăciune de la
schitul Sfanta Ana, cand staretul il intreabă : “Frate Sandule, spune-mi, ce făceai dumneata in
lume, la ora aceasta din noapte?”
S-a dus, cu trufia şi curiozitatea ziaristului, să cerceteze acest episod de scandal.
Intrigat, şi dorind, în acelaşi timp, să afle adevărul, să descopere duhul curat şi duhovnicesc al
Athosului (după cum va scrie într-un articol publicat în urma calatoriei), Sandu Tudor s-a
hotărât să viziteze Sfântul Munte.

7
 A plecat pregatit să scotoceasca prin biblioteci, după cum era obişnuit, dar a aflat că
adevărul nu stă în cărţi. Aici s-a întâlnit cu miezul viu al Ortodoxiei, care l-a transformat cu totul,
atingând însăşi inima lui şi dăruindu-l cu un căştig mântuitor: Rugăciunea lui Iisus. A fost o
călătorie providentială – prin întâlnirile, revelaţiile şi sâmburele hotărârii de-a îmbratisa viaţa
monahală.
Toată trăirea spirituală din Sfântul Munte Athos se poate concentra într-o frază, mărturie a
Părintelui Elisei „Lumea asta întreagă, dacă se mai ţine şi nu cade sub blesteme e fiindcă se
sprijină pe rugăciunile Muntelui Sfânt. Pe când lumea stă la adâncul nopţii culcată în moliciunea
patului, în dulceaţa somnului şi furii, răii şi tâlhării, blestemăţesc, iar desfrânaţii se îndulcesc
stricat din pofte spurcate, Muntele stă treaz şi bate mătănii, cu oftări”.
Călătoria lui Sandu Tudor stă sub semnul minunii. În momentele cruciale din viaţa sa, mâna
lui Dumnezeu şi ajutorul Maicii Domnului l-au sprijinit şi l-au izbăvit, deschizându-i, în acelaşi
timp sufletul spre trăirea inimii, întru mântuirea sufletului său, pentru că şi cei chemaţi, dar
întârziaţi în păcate, au nevoie de o chemare mai puternică, de semne mai mari.
Astfel, Sandu Tudor scapă dintr-o tentativă de asasinat, în timpul celui de al doilea război
mondial, într-o localitate din Ucraina, când un plutonier încearcă să-l ucidă cu o rafală de pistol
automat, în timp ce dormea (plutonierul a fost prins de Sandu Tudor furând din raţia soldaţilor!!).
Dumnezeu i-a dat gândul cel bun să se mute din patul în care dormea de obicei, cu câteva minute
înainte de a porni rafala ucigaşă.
Apoi, scapă cu viaţă dintr-un accident aviatic, pe care-l descrie el însuşi: „Într-o zi, pe când
zburam, m-am îndreptat spre pista de aterizare, angajându-mă într-o vrilă, din care nu am putut
redresa aparatul. Văzând că avioneta se prăbuşeşte, am strigat către Dumnezeu: Doamne Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!. Am rugat pe Dumnezeu să mă
scape. Asta am cerut, cu lacrimi în ochi, când veneam spre gura căscată a morţii care mă aştepta jos.
Iar Mântuitorul Iisus Hristos m-a auzit şi mi-a salvat viaţa. Avioneta, în cădere s-a zdrobit de
pământ. A fost o mare minune dumnezeiască că am scăpat cu viaţă. Mi-am muşcat doar buza de jos
în timpul accidentului”.
Atunci s-a hotărât să vândă întreaga avere, şi-a luat crucea sa şi a urmat Domnului. Însă,
până sa ajungă să facă acest pas Sandu Tudor a fost încercat de Dumnezeu şi chemat să-L caute pe
El. Călătoria din anul 1929, în Sfântul Munte Athos este o astfel de încercare.

-
-

8
 - Ziare şi Buletine proprii după întoarcerea din Athos (1930-1938)
-
In 1930 se retrage de la Gandirea, ca disident, şi intemeiază un ziar propriu, care apare pană
in 1936, Floarea de Foc, ziar in care işi propunea să promoveze ortodoxia in literatură, in
dimensiunea vieţii duhovniceşti, dar de pe poziţii de stanga (colaboratori: Alexandru Sahia, Ion
Călugăru, Eugen Jebeleanu, alături de Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Emil Cioran, Ghiţă
Ionescu, Lezpezeanu, Alfons Adania, etc).
„În 1932, creştinismul activ şi deschis spre problemele din cugetare filosofică şi socială de
stânga mă hotărăşte să scot Floarea de foc în jurul căreia se grupează un număr de tineri scriitori,
atât creştini cât şi comunişti. O întreagă luptă dialectică se desfăşoară în coloanele acestei reviste.
Aici colaborează între alţii Al. Sahia, Ghiţă Ionescu, Lezpezeanu, Alfons Adania, etc., care-şi pot
mărturisi în toată libertatea crezul lor de stânga. Revista este un adevărat şi îndrăzneţ organ de
avangardă. Mai mult încă. Fără a mă abate deloc de la convingerile mele creştine, dar de stânga,
colaborez activ la lupta clandestină, cu care am legături directe. Sunt printre primii care
împreună cu Petre Constantinescu-Iaşi şi Alexandru Mihăileanu au întemeiat gruparea şi lupta
antifascistă. Urmăriţi de siguranţă scoatem clandestin Buletinul Antifascist pe care-l redactez
scriind articole de fond pe care le semnez” (Memoriu)
Infiinţează o grupare antifascistă şi scoate ilegal Buletinul Antifascist, alături de Petre
Constantinescu-Iaşi şi Alexandru Mihăileanu.
In perioada 1933-1938 editează cotidianul Credinţa (subintitulat Ziar independent de luptă
politică şi spirituală), în paginile cărora şi-a propus să promoveze Ortodoxia în dimensiunile
ei duhovnicească şi socială, înrădăcinate în orizontul liturgic, unde dezbătea toate problemele
omului şi ale societăţii şi oferea cateheze creştine tuturor cititorilor. Tot cu orientare de stanga,
Ziarul Credinţa avea o colaborare permanentă cu Zaharia Stancu, Cicerone Theodorescu, Eugen
Jebeleanu, etc. Octavian Goga venind la putere suspendă ziarul, care după puţin trebuie să-şi
suspende total apariţia fiind apoi definitiv radiat şi declarat in stare de faliment de către organele
guvernului.

Înainte de a intra în viata monahală, Sandu Tudor a trăit cu sinceritatea clasicilor în sfera
purificată a poeziei. Cei mai mulţi fixează această fază a creaţiei de textele publicate în Gândirea şi
se opresc, cum face şi Valeriu Anania, la unele stihuri căznite, cum ar fi acestea: Scot dintr-un
afund de ruginit cufăr străvechi / un ceaslov greu, tocit, cu pergamentul galben, mucegăit. / Şi-
acum chirilic strînsele slove sub priviri mişunînd au mişcat, / ca nişte şerpi de-apocalips, ca nişte
şerpi negri şi vii....

9
 De ce a ales Sandu Tudor numele revistei “Floarea de foc”?

Metafora “floarea de foc” sugerează legătura intre lumină, căldură, viață şi frumusețe,
poartă in sine samburele, lumina şi mireasma noii vieţi pe care el a ales-o, pe care a urmat-o din
copilărie şi care va rodi in el pană la jertfirea de sine.
Floarea de foc e o prefigurare a Rugului Aprins. Floarea de foc conţine inţelesul focului, al
căldurii şi al luminii, al strălucirii inmiresmate a harului dumnezeiesc. Dar Floarea de foc o mai
reprezintă atat pe Maica Domnului, cat şi credinţa şi inima oricărui creştin dornic să inainteze spre
dragostea lui Hristos şi spre veşnicia iubirii dumnezeieşti prin rugăciune, prin dialog cu
Dumnezeu…
A te ruga necurmat lui Dumnezeu inseamnă să te aprinzi in toate chipurile, in toate
felurile şi din toate pricinile vieţii tale, tu insuţi să fii numai flacără şi jar şi iar flacără pentru El.
Domnul este Mangaietorul (Caiete 2. Sfinţita Rugăciune, Editura Christiana, Bucureşti, 2009,
p.13)

Sandu Tudor şi “Sfinţita Rugăciune”

Principiul tuturor lucrurilor este rugăciunea, adică acea intrecere de sine insuşi (…),
adică viaţa care ajunge să-şi dea seama prin inchinare de puterea care vieţuieşte in sine.
Creşterea cea de slavă, din putere in putere, este rugăciunea cea adevărată. (…) Rugăciunea cea
adevărată inseamnă să arzi fără să te mistui, să arzi dumnezeieşte, fără cenuşă, din toată pricina
şi clipa vieţii tale, din tot lemnul cel nevrednic al fiinţei tale in pustiul sec de haritate.(Caiete 2.
Sfinţita Rugăciune, Editura Christiana, Bucureşti, 2009, p. 11)
In timpul apariţiei revistei Floarea de foc, Sandu Tudor nu era la inceputul vieţii
duhovniceşti, ci avea deja o varstă interioară, o anumită măsură duhovnicească, zidită pe o viaţă
plină de ispite şi incercări, de căutări…
In scrierile lui observăm cum, treptat, rostirea ii devine mărturisire. Varsta interioară a
duhului şi a rugăciunii i se reflectă intotdeauna intr-o varstă a exprimării poetice.

Concentrarea, războiul, căsătoria falitară şi… monahismul!

Din 1939, este concentrat – pană în 1941 şi trimis pe frontul de est, cu gradul de locotenent.
Întors de pe front, este trecut la o şcoală tehnica de motomecanizare – în calitate de comandant şi

10
profesor.
Pe 12 noiembrie 1942, fiind incă sub arme, este arestat de Siguranţa Generală, împreună cu
alţi scriitori şi ziarişti de stanga, pentru a fi internat la Targu Jiu. (Este eliberat la intervenţia
Ministerului de Razboi, Direcţia motomecanizarii, care avea nevoie de el la şcoala tehnică).
Tot in 1942 a incercat să scoată din nou Floarea de Foc şi să reînceapă activitatea
scriitoricească, dar autorităţile îl impiedică. Rămane sub arme pană in 1944.
Întors acasă in 1945, a constatat că a treia sa căsătorie era falitară, argument care l-a convins
să se dedice cu totul unei vieţi către care tanjea de multă vreme: viaţa monahală!

In monahism!

Sunt sătul de vremelnicie. De acum, toate puterile le voi inchina numai

chemării celei mai puternice şi mai adanci a vieţii mele. M-am hotărat să slujesc
numai lui Hristos şi adevărurilor lui veşnice. In 1945 am intrat ca frate in
Mănăstirea Antim. Sufleteşte mă dăruiesc noii vieţi cu o putere şi intensitate care-
mi dă bucurii şi mă face alt om. Sunt plin de nădejde că voi ajunge acum să pot
realiza mai mult şi mai rodnic din ceea ce-mi este inţelegerea şi dorinţa de a fi de
folos semenilor şi mai ales celor in suferinţă... Trebuie insă să inchei subliniind că
intrarea mea in monahism nu a fost pentru mine decat cea mai firească şi dreaptă
implinire a vieţii. ( Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, Autobiografie)

Urmand intru totul porunca Mantuitorului, şi-a vandut maşina personală, casele de pe Calea
Victoriei, impreună cu alte bunuri personale de mare valoare. A contribuit cu toate puterile şi cu
toată dăruirea la lucrările de restaurare a Mănăstirii Antim din Bucureşti, al cărei stareţ era Părintele
Vasile Vasilache, contribuind la restaurarea clopotniţei, turlelor bisericii, a renovat şi inzestrat
trapeza şi biblioteca.
Primeşte chilia din turnul clopotniței, unde se mai întâlneşte cu colegi din Criterion,
aducându-şi biblioteca personală foarte mare (păstrase doar cărţile sale învelite în piele şi se
instalează în clopotniţa mănăstirii).
În data de 3 septembrie 1948, fratele Sandu a primit tunderea in monahism, din partea IPS
Firmilian, Arhiepiscopul Craiovei, şi o dată cu aceasta numele Agaton (Agaton - prescurtare de la
Aghia-Aton, adică Sfantul Munte Athos). După doi ani, in 3 martie1950 părintele Agaton este

11
hirotonit Ieromonah (preot) la Mănăstirea Crasna, judeţul Gorj, de către Mitropolitul Firmilian al
Olteniei.

Mişcarea Spirituală “Rugul Aprins” de la Mănăstirea Antim

Mănăstirea Antim, ctitorită de marele ierarh Antim Ivireanul, a fost ridicată in perioada
anilor 1713 – 1715, hramul Mănăstirii fiind Duminica Tuturor Sfinților şi Sfantul Ier. Antim
Ivireanul. In prezent, ansamblul mănăstiresc, monument istoric valoros, găzduieşte, in afara
mănăstirii propriu-zise, o parte a administrației patriarhale, precum şi Biblioteca Sfantului Sinod,
Mănăstirea Antim fiind şi reşedință a episcopilor vicari patriarhali.

“Rugul Aprins” - Mişcare de iradiere duhovnicească in sec XX. Scurtă

prezentare.

“Rugul aprins” a fost o grupare iniţiată de poetul si ziaristul Sandu Tudor, cunoscut astăzi,
drept părintele Daniil Sandu Tudor, elita intelectualităţii bucureştene, clerici şi mireni, işi
propuneau să ajungă, prin Părinţii Filocalici şi Părinţii Pustiei, la bucuriile Duhului Sfant. Şedinţele
“Rugului Aprins” s-au ţinut in Mănăstirea Antim din Bucureşti,
In cadrul “Rugului Aprins” distingem două perioade: 1) intre anii 1945-1950, incheiată
forţat prin arestarea părintelui Agaton (Sandu Tudor); 2) intre anii 1953-1958, incheiată cu arestarea
masivă a membrilor grupului.
Antimul devenise un loc unde se puteau susţine conferinţe pe teme diverse, in special de
apologetică şi mistică ortodoxă, cateva dintre subiectele abordate cu predilecţie fiind: Isihasmul,
Iisus-Logosul intrupat, Păcatul originar, Scena şi altarul, Rugăciunea Inimii, Exegeza smochinului
blestemat ş.a., totodată, participanţii mai meditau şi asupra unor medalioane ale marilor mistici al
Filocaliei.
Împreună cu Alexandru Mironescu, Anton Dumitriu, Vasile Voiculescu, Gheorghe Dabija,
Paul Sterian, semnează o petiţie prin care solicită binecuvântarea arhierească pentru începerea
conferinţelor în cadrul mănăstirii Antim. Patriarhul Nicodim dă binecuvântarea pentru catehezele
organizate în cadrul mănăstirii. Arhimandritul Vasile Vasilache, stareţul de atunci al mănăstirii,
susţine ideea grupului de intelectuali şi acoperă prin prezența lui (cel puțin o vreme) bănuielile şi
acuzele de răzvrătire contra sistemului politic comunist din România.

12
 În biblioteca stăreţiei, duminica şi joia seara, după vecernie, erau organizate întâlniri,
conferinţe, colocvii şi discuţii, uneori aprinse, despre rugăciunea inimii şi despre alte teme teologice
şi artistice (prezidate aceste întâlniri de Arhim. Vasile Vasilache, stareţul mănăstirii). Erau prezenţi
intelectuali de marcă ai culturii române din acea perioadă: Ion Marin Sadoveanu, Alexandru
Mironescu, Paul Sterian, Anton Dumitriu, Vasile Voiculescu, Paul Constantinescu, Olga Greceanu,
Constantin Joja, Mihai Avramescu, preotul profesor Dumitru Stăniloae, doctorul Gheorghe Dabija,
arhimandriţii Benedict Ghiuş, Vasile şi Haralambie Vasilache, Sofian Boghiu, ieromonahii Adrian
Făgeţeanu, Arsenie Papacioc, Roman Braga şi Felix Dubneac, preotul Nicolae Bordaşiu, fratele
Andrei Scrima, precum şi unii studenţi deveniţi mai târziu doctori – Nicolae Nicolau, profesori –
Mihai Rădulescu şi studenţii la arhitectură Gheorghe Văsîi şi Dan Pistol, ş.a.. Prima conferinţă a
ţinut-o chiar Sandu Tudor şi avea titlul „Călătorie spre locul inimii”, şi era o adevărată
pledoarie pentru rugăciunea neîncetată şi isihie. Concepţia lui privind viaţa mistică de unire
rugătoare cu Dumnezeu o putem desprinde şi din cuvintele sale:
„A te ruga necurmat lui Dumnezeu înseamnă să te aprinzi în toate chipurile, în toate
felurile şi din toate pricinile vieţii tale, tu însuţi să fii numai flacără şi jar şi iar flacără pentru El.
Domnul este Mângâietorul”.

Puterea comunistă şi Mişcările de revigorare spirituală

Avand de a face cu o societate puternic religioasă, autorităţile comuniste şi-au modelat

discursul propangandistic pentru a putea să-şi subordoneze cea mai influentă şi poate cea mai
independentă instituţie din Romania – Biserica Ortodoxă Romană,
teama faţă de credinţă, de Biserică şi de oamenii săi, a rămas in atenţia liderilor de partid,
in primul rand, exista temerea că in mănăstiri ar putea intra diferiţi foşti sau actuali membri
ai Mişcării Legionare care sub protecţia statutului de monah ar organiza diferite “activităţi
duşmănoase indreptate impotriva regimului de democraţie populară”,
al doilea pericol in ochii autorităţilor il reprezenta aşa numitul “misticism”, o formă
considerată dezvoltare fanatică a sentimentului religios. Această religiozitate se dezvolta cu
precădere in mediul obştilor mănăstireşti şi, prin focalizarea totală către divinitate, sustrăgea
indivizii de la viaţa in noua lume sovietizată.
existenţa unor astfel de enclave de independenţă reprezenta un pericol care nu putea fi trecut
cu vederea.
In vreme in care comunismul se instăpanise deja, in Romania existau totusi, puternice
mişcări duhovniceşti in jurul unor mari duhovnici: Părintele Arsenie Boca, Părintele Cleopa Ilie şi,

13
mai tarziu, Părintele Arsenie Papacioc. Dacă acestea erau fenomene ale mulţimilor (fenomene de
masă), in jurul Mănăstirii Antim s-a constituit discret – prin colaborarea la lucrările de restaurare,
prin participarea la Sfintele Slujbe – un grup spiritual al unei elite intelectuale bucureştene, care-şi
propunea prin Părinţii Filocalici şi Părinţii Pustiei, bucuriile Duhului Sfant, redescoperirea
adevăratei trăiri ortodoxe.

Rapiditatea difuzării ideilor de la Antim printre intelectualii epocii

Arhim. Roman Braga explică rapiditatea difuzării ideilor de la Antim printre intelectualii
epocii, prin faptul că in anii '40 are loc publicarea primelor volume din Filocalia romanească, in
traducerea Părintelui Dumitru Stăniloae, precum şi sosirea refugiaţilor ruşi, in urma loviturii de la
Stalingrad. Credem că observaţiile Părintelui Braga pot fi luate in considerare fără prea mari
rezerve.
1. Părintele Stăniloae are meritul de a fi făcut cunoscute, atat prin Filocalia, cat şi prin cursul
de Mistică Ortodoxă pe care il susţinea la Facultatea de Teologie din Bucureşti, ideile isihaste şi
tratatele Sfantului Grigorie Palama. După cum corect remarcă şi Mitropolitul Serafim, Părintele
Stăniloae realizează discordanţa dintre ştiinţa teologică de manual şi religia populară − accesibilă şi
trăită in datele ei, ca o experienţă profundă şi restauratoare intru Iisus Hristos.
2. Prin intermediul refugiatilor ruşi au pătruns in Romania o serie de texte fundamentale ale
isihasmului, fiind vorba in primul rand de două manuscrise ruseşti, netipărite pană atunci, salvate
din biblioteca mănăstirii sale, Valaam, inainte ca Armata Roşie să o fi inchis. Primul manuscris
Sbornicul, cuprindea o antologie de texte isihaste alcătuită de egumenul Hariton de la Valaam. Al
doilea manuscris era tot un text de referinţă, intitulat “Povestirile sincere ale unui pelerin către
părintele său spiritual” (Pelerinul Rus).

Mitropolitul Tit Simedrea şi “Preistoria Rugului Aprins”

Sandu Tudor fusese urmărit de acest proiect cu un deceniu mai inainte. El editase, in anii
'30, o revista intitulată Floarea de foc, in jurul acestei reviste se vor regăsi o seamă de intelectuali
preocupaţi de convertirea profundă a omului, prin explorarea universului interior, a spaţiului unde,
conform doctrinei isihaste, Il descoperim pe Dumnezeu,
Acelasi Sandu Tudor mai organizase, la Bucureşti, gruparea de studiu şi rugăciune Gand şi
slovă, pe principii deja din ce in ce mai bine cristalizate,
Momentul Cernăuţi sau “Şapte zile de veghere”, 1-7 august 1943. Mitropolitul Antonie

14
Plămădeală numeşte “momentul Cernăuţi” “preistorie a mişcării Rugul Aprins”. Programul acestor
zile era axat pe conferinţe şi discuţii pe marginea următoarelor teme:
- Duminică 1 august 1943: Preot Nicolae M. Popescu: Calendar şi priveghere; Alexandru
Elian: De la icoană la duhovnicie
- Luni, 2 august: Alexandru Mironescu: Moaştele Sfantului Ştefan şi veşnicia trupului.
- Marţi, 3 august: Anton Dumitriu: Cunoaştere şi asceză.
- Miercuri, 4 august: Paul Sterian: Cei şapte tineri din Efes şi dovezile invierii.
- Joi, 5 august: Constantin Noica: Patos şi Patmos.
- Vineri, 6 august: Petru Manoliu: Schimbarea la faţă şi frumuseţea izbăvitoare.
- Sambătă, 7 august: Arhimandrit Benedict Ghiuş: Duhovnic şi tămăduire; Sandu Tudor:
Rugăciunea inimii şi Sfanta isihie.
Punctul culminant al acestor intalniri duhovniceşti a fost praznicul Schimbării la Faţă, o
sărbătoare foarte dragă isihaştilor, pentru că ea legitimează posibilitatea “infruptării” din lumina
necreată.

Pregătirea Mişcării Spirituale “Rugul Aprins”

Mitropolitul Tit Simedrea, Arhiepiscop al Cernăuților şi Mitropolit al Bucovinei din
Romania Mare, un adevărat vizionar, a ințeles că rezistența romanească in fața puterii sovietice,
care instala in țara noastra, prin mijloace mai puțin ortodoxe, “socialismul cu față umană”, se
putea realiza numai la nivelul rugăciunii interioare, numai la nivelul inimii.
Astfel, in perioada 1-7 august a anului 1943, a organizat la Cernăuți, un simpozion intitulat
in mod cat se poate de sugestiv “Şapte zile de priveghere”.
Mitropolitul Tit Simedrea, vizionar aşa cum am afirmat mai sus, dar şi datorită schimbările
sociale care se intrevedeau in țară, dar mai ales in Europa, a avut ideea inființării unui grup de
dialog teologico-cultural, format din monahi şi intelectuali,
ştiind sau mai degrabă ințelegând, că monahismul ortodox putea constitui un serios
obstacol in calea implementării şi consolidării socialismului “multilateral dezvoltat” in țara
noastră. Evident această rezistență in fața comunismului avea nevoie şi de intelectualitatea țării
şi prin ceea ce a reuşit să infăptuiască ierarhul de la Cernăuți, chiar şi dacă numai pentru cateva
zile, a reuşit să dovedească tuturor că e posibilă această simfonie intre intelectualitate şi monahism,
intre oamenii de cultură şi reprezentanții clerului, in vederea rezistenței la “fericirea impusă cu
forța”, vorba filosofului Petre Tuțea!

15
 De la Cernăuți la Antimul “Rugului Aprins”!

Ceea ce in mic a fost realizat la Cernăuți, va lua un veritabil avant mai tarziu şi se va
dezvolta la Mănăstirea Antim din Bucureşti, prin mişcarea cultural-spirituală “Rugul Aprins”,
intalnirea unică dintre intelectualitate şi cler, petrecută in preajma anilor 50. “Grupul de la Antim”
a fost ultimul episod de sobornicitate reală a Bisericii noastre, in anii dictaturii comuniste. Mari
intelectuali şi mari călugări au comunicat şi “s-au cuminecat” acolo intr-o neverosimilă libertate
lăuntrică, pană cand autoritățile au hotărat să definească spiritul in termeni de penalitate, scria dl.
Andrei Pleşu.
În mănăstirea ctitorită de Sfântul Mitropolit Antim Ivireanul, aveau loc prelegeri susţinute
de nume de referinţă duhovnicească: mitropolitul Tit Simedrea, starețul Vasile Vasilache şi fratele
lui, părintele Haralambie Vasilache (mort în puşcărie la Gherla), părinții Benedict Ghiuş, Sofian
Boghiu, Adrian Făgeţeanu, Felix Dubneac, Roman Braga, fratele Andrei Scrima, şi mirenii
Alexandru Mironescu, Vasile Voiculescu, Paul Sterian, Paul Constantinecu, Constantin Joja, Tudor
Vianu, Alexandru Elian, Ion Marin Sadoveanu, cărora li se alătură şi un grup de studenţi de la
Teologie, Filosofie, Arte, Litere şi Arhitectură.

La Mănăstirea Govora

Sandu Tudor a organizat şi o retragere de o lună de zile (în vara anului 1947) la
mănăstirea Govora, unde „au înlocuit ritualul de zi cu cel de noapte” şi unde, pentru prima
oară, Sandu Tudor a mărturisit celor de față (părinții Benedict Ghiuş, Sofian Boghiu, Adrian
Făgețeanu, Felix Dubneac şi mirenii Andrei Scrima, Valeriu Străinu şi Stancovici Virgil) că
„intenționează să înjghebeze o mănăstire cu monahi intelectuali pentru a-i pregăti în scopul
luptei pentru combaterea concepției materialiste”
În acest mediu de emulație duhovnicească, Sandu Tudor compune în anul 1948 (după ce, în
timp, a avut mai multe versiuni) una dintre capodoperele poeziei româneşti şi universale: Imnul
Acatist al Rugului Aprins al Maicii Domnului o superbă sinteză de teologie şi poezie, expresia
literară a icoanei Maicii Domnului – Rugul Aprins. De o uimitoare bogăție de sensuri şi
bucurii duhovniceşti, imnul iconologic şi doxologic al lui Sandu Tudor este poate cea mai
frumoasă poezie dedicată Maicii Domnului scrisă şi rostită vreodată pe fața pământului.

16
 Iniţiatorul Mişcării isihaste “Rugului Aprins”

Este o mare enigmă in ceea ce priveşte fondatorul, iniţiatorul mişcării isihaste a Rugului
Aprins. Unii (printre care şi Mitropolitul Antonie Plămădeală) l-au considerat drept fondator pe
Sandu Tudor, viitorul ieroschimonah Daniil de la Rarău, alţii ( arhim. Roman Braga şi părintele
André Scrima) se opresc la părintele Ioan Kulâghin.

Nu este greşit dacă susţinem că fondarea atmosferei isihaste de la Antim s-a concretizat
odată cu apariţia lui Ioan cel Străin, părintele Sandu Tudor fiind fondatorul atmosferei intelectuale a
Rugului Aprins.
In acest sens, putem avansa următoarea opinie: Rugul aprins este o mişcare care are doi
fondatori: unul duhovnicesc, Ioan Kulâghin şi unul intelectual, Sandu Tudor.
Totusi nici Mitropolitul Tit Simedrea, aflat la acea vreme la mănăstirea Cernica, nu era
străin de mişcarea aceasta!

Părintele Spiritual al Mişcării Spirituale “Rugul Aprins” – Pr. Ivan

Kulâghin sau Ioan cel Străin (Ivan Strannik)

-a fost un monah isihast rus, format duhovniceste in mănăstirea rusească din Optina Pustina,
-s-a născut candva in anul 1883,
-1924, dupa ce obștea monahală din Mănăstirea Optina a fost desfiinţată de bolşevici, a
călătorit prin mai multe locuri,
-in toamna anului 1943, pleacă din Rusia, insoţindu-l pe mitropolitul Nicolae al Rostovului,
al cărui duhovnic si era,
-intre anii 1945-1947, cei doi au fost găzduiţi la Mănăstirea Cernica,
-mulţumită lui, mişcarea cultural-duhovnicească de la Mănăstirea Antim a trecut, de la
cultură şi studiu cărturaresc, la isihie şi rugăciune practică
-a aşezat pe masa de lucru a Mişcării "Rugul Aprins" cărtile numite "Sbornic", şi “Pelerinul
Rus”,
-a propus regula "hirotesirii" pentru rugăciunea inimi

Părintele Ivan Kulâghin, venit în 1944 de la mănăstirea Optina din Rusia a fost un

17
adevărat model duhovnicesc pentru cei care formau grupul de rugăciune de la Antim, având
o importanţă deosebită la formarea duhovnicească a mişcării spirituale Rugul Aprins. Cărțile
Sbornicul şi Pelerinul rus au constituit manualele de bază ale Academiei de rugăciune şi isihie
conduse de Părintele Ivan.
„Atunci când este constrâns să plece în patria sovietelor, unde va şi dispărea fără urmă,
Părintele Ioan îl lasă ca urmaş întru călăuzire (prin binecuvântare şi hirotesie) tocmai pe Sandu
Tudor (Vezi, în acest sens, scrisoarea de binecuvântare dată de către Părintele Ivan Kulâghin
ucenicului său spiritual, Sandu Tudor, în vol. Ieroschimonahul Daniil Tudor, Taina Rugului Aprins.
Scrieri şi documente inedite, p. 123; Cuviosul Ioan cel Străin, (din arhiva Rugului Aprins), ediţie
alcătuită de Prof. Gheorghe Vasilescu, Anastasia, colecţia „Comorile Pustiei”, nr. 28, 1999, dar şi
rândurile dedicate lui Ivan Kulâghin de către André Scrima, în cartea Timpul Rugului Aprins.
Maestrul spiritual in tradiţia răsăriteană, prefaţă de Andrei Pleşu, volum îngrijit de Anca
Manolescu, Humanitas, Bucureşti, 1996…). Redăm textul scrisorii:
"Binecuvantare fiului si urmasului meu duhovnicesc, iubit de Dumnezeu,
Sandu Tudor, in amintirea plină de rugăciune, de la părintele duhovnicesc,
protoiereul Ioan Kulaghin, ucenic si urmas duhovnicesc din anul 1906 al
staretilor vietii contemplative de la mănăstirea si schitul Optina Pustina, care
sunt urmasii lui Paisie Velicikovschi.” (scrisoare datată in 25 martie 1946)
"Lucrul cel mai de seamă in izbavirea sufletească este să aibă cineva incredere in
indrumătorul său duhovnicesc şi să păstreze această incredere pană la capăt” (Ivan Strannik)
Părintele Ioan Kulighin a adus de la mănăstirea Optina Pustina, Icoana
Maicii Domnului “Rugul Aprins”, icoană care a inspirat in mod deosebit grupul
de rugăciune, format deja la măn. Antim,
In toamna anului 1947, la varsta de 64 de ani, părintele Ioan Kulighin este
arestat de comunisti si deportat in Siberia, unde i s-a pierdut urma.

Preţuirea de care se bucura Ieroschimonahul Daniil

Uriaşa statură duhovnicească a parintelui Daniil ne-o dezvăluie și preţuirea de care se

bucura intre părinţii Bisericii noastre care vieţuiau la mănăstirea Antim și nu numai, și care i-au
trimis o frumoasă scrisoare de felicitare in ziua prăznuirii Sfantului Daniil Stalpnicul (13
decembrie). Iată textul scrisorii:

18
 Ziua de azi ne pune inainte chipul Cuviosului Stalpnic Daniil și cu el impreună, pe cei de
un nume și de o ravnă cu dansul. Dreapta inălţare a Stalpului – această adevărata coloană a
noului și veșnicului Templu al lui Hristos – Dumnezeu – inchipuie mereu suirea curată a
rugăciunii trezvitoare, temeiul urcării noastre la cele de sus, care sunt și cele dinlăuntru. De
aceea, hramul zilei ne unește pe toţi cei de aici, intru aceeași urare de bună sporire la străduinţa
de inălţare lăuntrică pe care v-o pregătește Sihăstria Rarăului, spre cinstirea Numelui de Slavă
al Domnului și spre bucuria dragostei noastre frăţești. Astfel că, din varful stalpului de veghe al
inimilor, să intampinăm venirea cea de taina a Mantuitorului, rostind, o dată cu Apostolul,
chemarea implinirii din urmă: Amin! Vino, Doamne Iisuse!
Cu doriri de mulţi ani, spre nașterea de fii duhovnicești și spre inchegarea in
scris a tezaurului de invăţătură de taină, al cărui depozitar sunteţi!
Arhim. Sofian [Boghiu]
Protos. Petroniu [Tănase]
Ierom. Antonie [Plămădeală]
Fr. Andrei [Scrima]

Icoana Rugului Aprins

După cum remarca Părintele André Scrima, “icoana Rugului Aprins era pentru
intelectualii de la Antim literă, scriptură, vector al epifaniei originare, oferind posibilitatea
deschiderii unor căi nebănuite pentru interogaţiile cardinale ale spiritului”

Scoaterea Mişcării în afara legii

Incomodă pentru autorităţile comuniste, mişcarea Rugul Aprins este scoasă în afara
legii, conferințele întrerupte şi membrii – clerici împrăştiați pe la diferite mănăstiri prin
țară. Sandu Tudor „a fost arestat la 12.06.1948 şi depus în Pen. Jilava, conform mandatului de
arestare 2961/948, fiind ținut la dispoziția Curții Bucureşti, Cabinetul Criminali de război (nu
este cunoscut dacă a fost condamnat)”. Dar acum nu a stat în arest decât câteva zile. (cf. Dosarul I
211015, vol. 2, partea 1, Arhivele CNSAS, f. 31v)
Părintele Adrian Fageteanu s-a ataşat încă de la Antim de părintele Agaton,

19
devenindu-i cel mai apropiat ucenic şi urmându-l în toate peregrinările lui (datorită hărțuirii
comuniste) pe la mănăstirile din Bucureşti, Oltenia şi Neamț (Antim, Crasna, Neamț,
Sihăstria, Rarău, Slatina), autoritățile comuniste intervenind mereu destul de repede, la
câteva luni după reîntâlnirea lor spre a-i despărți. Astfel, părintele Adrian a venit şi el în luna
martie 1950 la schitul Crasna, chemat de părintele Agaton care l-a însărcinat cu amenajarea
schitului pentru primirea monahilor intelectuali. Au venit atunci şi călugării Antonie Plămădeală
(viitorul mitropolit), Iuvenalie Ceanvîc de la mitropolia Craiovei, Titus Moldovan de la mănăstirea
Polovragi şi Hristofor de la mănăstirea Lainici, care „au luat parte la conferințele serale ținute de
Sandu Tudor”. Părintele Agaton voia ca aceşti călugări intelectuali să traducă din greceşte toate
cărțile Sfinților Părinți, întrucât „după cum susținea mitropolitul Firmilian, traducerile existente
sunt departe de original”. Comuniştii s-au mobilizat rapid, însă, spre distrugerea oricărei obşti
de intelectuali creştini şi au reuşit să-i facă pe toți cei veniți să plece.

Prima arestare “serioasă”! Intervin schimbări in viaţa părintelui!

In anul 1950, acuzat de fascism – leit-motivul anilor ’50 – şi atitudine ostilă faţă de
oranduirea comunistă, părintele Agaton a fost arestat şi condamnat la 5 ani muncă silnică, pedeapsă
pe care a executat-o in diverse lagăre de muncă, inclusiv la Canalul Dunărea - Marea Neagră,
cimitir al elitei romaneşti.
După eliberarea din detenţie, părintele Agaton s-a mutat la Mănăstirea Sihăstria – Neamţ,
unde a găsit pe mulţi dintre trăitorii de la Antim, alungaţi de prigoana comunistă. Aici va fi hirotesit
schimnic de către Părintele Arhimandrit Cleopa Ilie şi ulterior a fost inchinoviat şi numit Stareţ al
Schitului Rarău, la 15 noiembrie 1953, sub numele Daniil Tudor.
Despre lucrarea Părintelui la Rarău avem o foarte importantă mărturie a Părintelui Sofian
Boghiu: Părintele Ieroschimonah Daniil, (...), ajuns stareţ la Schitul Rarău din Bucovina, a
continuat lucrarea Rugului Aprins şi acolo, pană in iunie 1958, cand a fost arestat.

Pe Rarău

Intrand in monahism de două ori, prima dată, pe poarta mai largă, ca monahul Agaton şi
apoi pe poarta mai stramtă, ca Ieroschimonah, schimbandu-i-se numele in Daniil, Sandu Tudor s-a
mistuit pe sine intr-un urcuş al induhovnicirii, invingandu-şi limitele, transfigurandu-le, ajungand

20
la Schitul Rarău, poate cel mai aproape de inima lui Dumnezeu şi luminand de aici, prin candela
făpturii sale, pană departe, spre ungherele ţării. (Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa)
După mutarea la Rarău, prietenul său, Alexandru Mironescu nu l-a mai văzut caţiva ani – se
cufundase intr-o existenţă de inaintată asceză.
In ultimii ani (inainte de arestare), a inceput să coboare din nou in Bucureşti, in Postul Mare
(de Joi pană in Sfanta Duminică a Invierii Domnului) – prilej de mari bucurii duhovniceşti pentru
prietenii săi (sfidand parcă autorităţile comuniste, intra la Capşa, imbrăcat in dulamă şi purtand
schima mare …).
Schitul Rarău a fost pentru părintele Daniel acea clipă de Rai pe care a trăit-o intens, pană la
incandescenţă, inainte de a cobora in intunecoasele inchisori ale iadului comunist. Muntele Rarău,
acest Athos al Bucovinei, a trăit o scurtă perioadă de glorie, iar plaiurile şi codrii lui de brad au fost
sfinţiţi şi de prezenţa in trup a acestui martir al Bisericii noastre Ortodoxe
Părintele Daniil urmărea să infiinţeze un schit de călugări intelectuali cu doisprezece
ucenici, care urmau să traducă din cărţile Sfinţilor Părinţi, din Filocalie şi din celelalte cărţi
teologice.
Incercase aceasta şi pe cand era stareţ la schitul Crasna – Gorj (vezi mai sus), dar, fiind
arestat, lucrarea lui s-a oprit. Dar, la schitul Rarău, părintele Daniil a continuat să-și facă ucenici
monahi, să sfinţească oamenii prin slujirea sa ca preot şi ca duhovnic.
În fiecare vară din perioada 1953-1957, vreme de două-trei săptămâni, părintele Daniil
organiza tabere de instruire creştină unde veneau mulţi tineri, elevi şi studenţi, pe care-i catehiza şi
în dogmele creştin-ortodoxe şi în metodele cercetării ştiinţifice oneste şi ale creaţiei şi contemplării
artistice. De asemenea, când veneau autocare de elevi cu profesori mai necredincioşi, părintele
Daniil intra în dispute verbale cu ei străduindu-se să-i convingă de valoarea veşnică şi temeinicia
credinţei, a moralei şi culturii creştine

Arestarea, Procesul si Temniţa participanţilor la intalnirile de la Antim!!

Sfarşitul Rugului Aprins !?

În timp ce se afla în vizită în casa profesorului Alexandru Mironescu, în noaptea de 13-

14 iunie 1958, părintele Daniil a fost arestat împreună cu profesorul şi cu fiul său, Şerban. În
aceeaşi noapte au fost mai multe arestări în Bucureşti, atât a multor membri din mişcarea
Rugul Aprins, cât şi printre cei care erau bănuiţi că erau ascultătorii predicilor şi
conferinţelor părintelui Daniil. De asemenea, în dimineaţa zilei de 14 iunie, la schitul Rarău a fost

21
organizată o percheziţie generală a tuturor vieţuitorilor şi a tuturor chiliilor pentru confiscarea
materialelor compromiţătoare (scrisori şi scrieri teologice, apologetice şi anti-comuniste) ale
părintelui Daniil, ale ucenicilor din obşte şi apropiaţilor lui.
Sandu Tudor avea să fie arestat in noaptea de 13/14 iunie 1958 impreună cu alti membri ai
grupului, cărra Securitatea le-a mai "adăugat" caţiva studenţi, formand lotul "Teodorescu Alexandru
şi alţii”.
Dosarul Penal/202 A.C.N.S.A.S., provenit de la Arhivele Ministerului de Justiţie secţia
Instanţe Militare cuprinde anchetele, recursul şi actele de penitenciar şi are 10 volume.
Sentinţa nr. 125 din 8 noiembrie 1958, conform Dosarului P/202, vol. 4, A.C.N.S.A.S. fila
nr. 216 invinuieşte lotul de "crimă de uneltire contra ordinii sociale şi crimă de activitate intensă
contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare”.
S-au dat sentinte grele, de la 5 la 25 de ani temnita grea si cel putin 10 ani de degradare
civica. Considerat liderul grupului, Sandu Tudor (Alexandru Teodorescu) este condamnat la "25 de
ani temniţă grea şi 10 ani degradare civică" pentru infracţiunea de "crimă de uneltire contra
ordinii sociale" şi la "15 ani detenţiune riguroasă pentru crima de activitate intensă contra clasei
muncitoare." A fost incarcerat la Jilava şi a murit in 1962, la 17 noiembrie, la Aiud, sau mai
corect spus: A FOST UCIS IN INCHISOAREA AIUD!
A trecut către Hristos, în temniţă, în noaptea de 16 spre 17 noiembrie 1962. Pe
documentul de deces scrie „hemoragie cerebrală”; alţii, care au stat cu el în celulă,
mărturiseau că, într-adevăr, a fost bătut şi torturat, bătut în cap. În felul acesta, a avut parte
de o moarte martirică şi şi-a încununat viaţa de mărturisitor prin această ultimă mărturisire
şi răbdare a crucii suferinţei şi înjosirii, mărturiseşte Mihai Rădulescu.
„Aşa s-a încheiat destinul unui om care a început ca un Cavaler al eleganţei şi al
condeiului şi s-a săvârşit ca un martir, la fel ca mulţi alţii din aceeaşi epocă şi din aceleaşi
generaţii cu dânsul.
Mărturisirea Părintelui Daniil în temniţă nu a fost numai una tainică, prin rugăciunea
neîncetată şi detaşată de toate preocupările lumeşti, – în temniţă a suferit cum nu au suferit alţii.
Părintele Roman Braga spune că pe toată durata detenţiei – iar alţii spun că doi ani de zile
din patru – a avut lanţuri la picioare. Ba, mai mult, a suferit nenumărate bătăi, torturi,
înjurături, calomnieri, iar el îi certa pe gardieni şi pe anchetatori, zicându-le: „Voi spuneţi că
Dumnezeu nu există, dar luptaţi împotriva Lui! Păi, nu vedeţi că sunteţi fără logică? Cum lupţi
împotriva a ceva ce nu există? Or, voi tocmai prin această luptă arătaţi că există Dumnezeu şi că
voi sunteţi duşmanii Lui!”. Şi mai mare ură căpăta din partea miliţienilor sau a gardienilor.

22
 Anul 1958 - lotul “Teodorescu Alexandru şi alţii” - cu data arestării

Teodorescu Alexandru, 14 iunie, vol. I, f. 1-54.

Făgeţeanu Alexandru-Adrian, 25 februarie, vol.1, f, 55-176.
Ghiuş Vasile-Benedict, 14 iunie, vol.1, f.177-250.
Braga Roman, 14 iunie, vol.1, f. 251-320.
Boghiu Serghie-Sofian, 14 iunie, vol.1, f.321-360.
Dubneac Felix,14 iunie, vol. 1, f. 361-420.
Papacioc Anghel-Arsenie, 14 iunie, vol.2, f.1-115.
Mironescu Alexandru, 14 iunie, vol.2, f. 116-175.
Vasai Gheorghe, 14 iunie, vol.2, f.176-236.
Mironescu Şerban, 14 iunie, vol. 2, f.237-315.
Rădulescu Nicolae, 29 iulie, vol.2, f.316-350.
Pistol Grigore Dan, 29 iulie,vol.2 f. 351-378.
Dabija Gheorghe, 5 august,vol.2 f.379-396.
Voiculescu Vasile, 5 august, vol.2, f. 397-423.
Stăniloae Dumitru, 4 septembrie, vol.2, f. 424-445.
Mihăilescu Emanoil, 18 septembrie, vol.2, f.446-469.

"Ai vrut să dai foc la comunism cu Rugul tău aprins!” Cateva condamnări!

Teodorescu Alexandru (Sandu Tudor, stareţ, fost publicist, licenţiat in litere), 25 de ani
temniţă grea prentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale şi 15 ani de temniţă grea şi
confiscarea totală a averii pentru infracţiunea de activitate intensă contra clasei muncitoare (a purtat
permanent lanţuri, fiind ucis, in cele din urmă, in temniţa Aiudului!)
Făgeţeanu Alexandru (Părintele Adrian, monah, fost avocat, licenţiat in drept şi teologie), 20
de ani de muncă silnică pentru activitate intensă contra clasei muncitoare şi contra mişcării
revoluţionare,
Ghiuş Vasile Benedict (călugăr-diacon, licenţiat in Teologie), 18 ani muncă silnică,
confiscarea averii, 10 ani degradare civică pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale,
Cu pedepse asemănătoare au fost condamnaţi: Părintele Sofian Boghiu, Părintele Felix
Dubneac, călugarul-diacon Roman Braga, profesorul universitar dr. Alexandru Mironescu, Şerban

23
Mironescu (licenţiat in Filologie) şi studenţii Gheorghe Vasai, Nicolae Rădulescu şi Emanoil
Mihăilescu.

Mărturii
Părintele Adrian ne-a povestit cum l-a întâlnit pe părintele Daniil la Aiud, cu câteva
zile înaintea morţii lui, atunci când s-au petrecut unul cu altul în faţa spălătorului. Deţinuţii
erau duşi toţi dintr-un dormitor odată, adică 50 – 60 de oameni, fiecare grup de deţinuţi
având alocat un timp de cincisprezece minute, şi nefiind permisă intersectarea grupurilor de
deţinuţi. Odată, prin octombrie 1962, gardienii nu s-au sincronizat cu timpul şi grupurile de deţinuţi
s-au petrecut unul pe lângă altul. Astfel, pe când intra în baie părintele Adrian s-a întâlnit cu
părintele Daniil care tocmai ieşea, – ei nevăzându-se deloc în temniţă, fiind izolaţi unii de ceilalţi, în
corpuri separate, de ani de zile. Părintele Daniil l-a îmbrăţişat şi i-a zis cu bucurie: „Părinte
Adrian, nu ne lăsăm! Dumnezeu e cu noi!”. După câteva săptămâni părintele Adrian a aflat că
părintele Daniil a murit, dându-şi sufletul în mâinile lui Dumnezeu.
„Eu am fost arestat mult mai târziu. Şi dus la închisoarea Zarca din Aiud, acolo am auzit de
la alţii povestindu-se despre părintele Daniil de la Rarău. Deţinuţii îi spuneau sfântul. Îşi
împărţea puţina hrană cu cei bolnavi. În ascuns îi împărtăşea cu Sfintele Taine pe cei bolnavi şi
pe cei care doreau să fie împărtăşiţi.
Ducea o viaţă demnă şi de mare sfinţenie. Acolo la Zarca s-a îmbolnăvit şi a adormit în
Domnul. Ducerea la cimitir se făcea în acelaşi sicriu, în care-i duceau pe toţi care mureau. La
ieşirea pe poartă i s-a înfipt o suliţă de fier în inimă ca să vadă dacă e mort sau nu. Apoi l-au dus
la cimitirul deţinuţilor Trei Plopi. În prezent peste acel cimitir se află coteţele de porci ale celor
din oraşul Aiud, pentru care foştii deţinuţi din părţile acelea, care mai trăiesc, luptă ca cimitirul să
fie eliberat de coteţe. Mai târziu când am trecut şi eu pe la Zarca, se păstra printre tineri
denumirea deţinutului Daniil numit Sfântul. Şi când s-a săpat în curtea închisorii pentru a fi
instalat nu ştiu ce motor electric, tinerii care săpau au găsit un schelet cu lanţuri la picioare. Şi
credeau că acela este deţinutul Daniil Sfântul. Ei nu credeau că el a fost dus la cimitir.”
(Mitropolitul Antonie Plămădeală în Rugul Aprins redă mărturie a lui Teofil Dumbrăveanu)
„Sandu Tudor trecu prin puşcării ca un meteor. Aprindea inimile şi le lăsa lumină. În
dezbateri cu sectele sau cu catolicii era ca un dulău în luptă cu nişte căţei. Repede îi rupea, îi
trântea repede la pământ. Era o spaimă pentru neortodocşi, îi sfărâma repede. (…) Am auzit
apoi că acest mare călugăr a murit ca un martir. După ce a scris mult i s-ar fi cerut: „Acum
declară că nu există Dumnezeu, că voi călugării sunteţi nişte ipocriţi care înşelaţi lumea”, etc. S-
a opus cu vehemenţă. Atunci l-ar fi băgat în nişte grele constrângeri în care ar fi avut un atac

24
apoplectic şi a murit”. (Pr. Nicolae Grebenea, Amintiri din întuneric)

“INCHEIERE” sau… poate, nu!

O dată cu Sandu Tudor se stingea, in mod violent zdrobită cu sălbăticie, doar in forma ei
mundană, corporală, lumea spiritului şi a credinţei!
Rugul Aprins a fost intalnirea unică intre intelectualitate (intelighenţia) si clerul Bisericii,
intalnire ce a avut loc la Antim, in anii ’50. “Grupul de la Antim” a fost ultimul episod de
sobornicitate reală al Bisericii noastre, in anii dictaturii comuniste. Mari intelectuali si mari monahi,
au comunicat si s-au cuminecat acolo, intr-o libertate interioară improbabilă, pană cand autorităţile
au decis să definească spiritul intalnirilor in termeni de vină! Grupul de la Antim devine, din anul
1958, “Procesul Rugului Aprins”. De la Vasile Voiculescu la Sandu Tudor şi pană la Benedict
Ghius, toţi cei care au reuşit, pentru un anumit timp, să pună impreună inteligenţa şi viaţa spirituală
in perimetrul aceluiaşi mister şi al aceleasi căutări, au trebuit să asume experienţa martiriului!
(Andrei Plesu)

Activitatea mistico-religioasă, considerată infractiune si in Romania post-

comunistă

Decizia Curtii Supreme de Justitie de achitare a lotului Rugul Aprins (nr. 16/ 1996, dosarul
penal nr. 32/ 1995) contine o fraza cheie: Cu opinia separata a domnilor judecatori Paul Florea si
Paul Mitroi (2 din 37), in sensul achitarii inculpatilor in baza art. 11 pct. 2, lit. a, raportat la art.
10 lit. a din Codul de Procedura Penala". Ce vrea sa fie oare? Noi ne incurcam in litere, puncte,
articole…
Dezlegam aici "misterul". Ceilalti 35 de judecatori au decis achitarea membrilor lotului
Rugul Aprins in virtutea aceluiasi articol de lege, dar raportat la o alta litera (respectiv "d").
Aparent, e un amanunt nesemnificativ. In fapt, diferenta este enorma. Caci litera "d" a art. 10 CPP
prevede ca "faptei ii lipseste unul din elementele constitutive ale infractiunii", iar litera "a" ca "fapta
nu exista". Cu alte cuvinte, celor 35 de judecatori ai CSJ - toti numiti in functii de catre presedintele
Ion Iliescu - putin le-a lipsit sa nu ii condamne din nou pe "reactionarii" din Rugul Aprins. Ceilalti
doi judecatori, Florea si Mitroi, si-au dovedit profesionalismul si taria de caracter refuzand sa fie
partasi la o astfel de decizie si precizand ca fapta nu există.

25
 “Aşteptand canonizarea”, in loc de “Incheiere”!

Ieroschimonahului Daniil Sandu Tudor i-ar sta bine să deschidă şirul mucenicilor romani din
temniţele comuniste recunoscuţi şi cinstiţi ca atare intr-o lume ce duce lipsă, inainte de toate, de
modele curente de dăruire jertfelnică.
Este de plans faptul că pană astazi nici unul dintre sfinţii inchisorilor din Romania (de la
Valeriu Gafencu sau Mircea Vulcănescu pana la Daniil Sandu Tudor sau Marietta Iordache) n-a
ajuns in calendar, cand prin alte părţi au fost canonizaţi cu sutele!

26