Persistența memoriei

“Va trebui într-o zi să îmi întorc propriile ceasuri moi pentru ca acestea să îmi
arate ora memoriei absolute, care este ora adevărată şi profetică.”
Persistenţa memoriei este cea mai faimoasă capodoperă a lui Salvador Dali,
realizată în anul 1931, aparţinând suprarealismului, înfăţişând un ţărm marin
sumbru presărat cu ceasuri parcă topite. Una dintre cele mai recognoscibile
picturi ale sale, aceasta este reprezentativă pentru perioada în care a fost
realizată fiind şi una dintre cele mai cunoscute şi uşor identificabile lucrări
artistice din lume, iar despre cum pictorul catalan a fost inspirat să redea această
imagine a timpului şi a ceea ce reprezintă el s-a vorbit aproape la fel de mult ca
despre tablou în sine.
Faptul că ceasurile din pictură se topesc arată scurgerea rapidă a timpului,
pictorul chiar insistând pe acest lucru şi pictând astfel trei ceasuri, şi nu unul
singur, lucru ce amplifică trecerea timpului, voind să accentueze frustrarea
cauzată de faptul că timpul se scurge împotriva voinţei noastre. Acesta lasă în
urmă doar spaţii, obiecte fără viaţă, vlăguite parcă de viteza cu care zboară acest
timp necruţător.
Dali este entuziasmat de mişcarea suprarealistă, în care vede posibilitatea
manifestării imaginaţiei sale exuberante, unită cu o virtuozitate tehnică a
desenului şi culorii.Tehnica adoptată este aceea a picturii din Renaştere, din care
preia doar exactitatea desenului şi cromatismul, nu însă măsura echilibrului
formal. În picturile sale prevalează efecte iluzioniste şi o complexitate tematică
care amintesc empfaza şi exuberanţa barocului iberic. Dali recurge la spaţii
largi, în care include o mare cantitate de elemente oameni, animale, obiecte –
într-o combinaţie iraţională a raporturilor şi deformare a realităţii.
Aşa-zisul “delir comestibil” începe pe pământ catalan, mai exact pe faleza
Capului Creuse, locul în care Dali îşi petrece copilăria şi unde continuă să
meargă împreună cu Gala, soţia sa. Stâncile din această zonă aveau nenumărate
forme, iar pescarii le denumeau după aspectul lor: cămila, călugărul, femeia
moartă, capul de leu, etc. Influenţa mediului, împreună cu arhitectura
mediteraneeană a lui Gaudi, ascuţită şi morbidă în acelaşi timp, l-au făcut pe
Dali să se gândească la opoziţia formală, vitală şi erotică dintre dur şi morbid pe
care o redă în tabloul “Ceasurile moi”.
Povestea acestui tablou, pe care mai târziu Julien Levy îl va numi “Persistenţa
memoriei”, reprezintă traseul ambivalent al personalităţii lui Dali, care oscilează
permanent între masca exterioară dură, afişată în societate, şi sensibilitatea
interioară protejată de iubita Gala. Existau speculaţii conform cărora sursa de
inspiraţie a acestui tablou bizar a fost însăşi Teoria Relativităţii a lui Albert
Einstein. Pictura ce se găseşte la Muzeul de Artă Modernă din New York a
introdus imaginea ceasului de buzunar “moale, care se topeşte”, într-un peisaj
foarte sever, această imagine condensând teoria lui Dali de “moliciune” şi
“duritate”. Deşi unii au presupus că ceasurile moi simbolizează relativitatea
spaţiului şi a timpului, Dali a afirmat că aceste ceasuri nu sunt inspirate de
Teoria Relativităţii, ci de percepţia suprarealistă a brânzei Camembert care se
topeşte la soare: “În ziua în care m-am hotărât să pictez ceasuri, le-am pictat
moi. Într-o seară mă simţeam obosit şi mă durea capul. Voiam să mergem la
cinema cu câţiva prieteni, însă în ultimul moment am hotărât să rămân acasă.
Gala a ieşit, iar eu mă gândeam să mă bag în pat. După cină mâncasem
camembert şi imediat ce au plecat musafirii eu am mai rămas la masă, gândindu-
mă la problema filosofică a “moliciunii” acelui tip de brânză. M-am ridicat, m-
am dus în atelier şi, ca de obicei, am aprins lumina pentru a mai arunca o privire
la tabloul la care lucram. Ştiam că atmosfera pe care am reuşit să o redau în acel
tablou trebuia să fie fundalul unei idei, dar nu ştiam care. Voiam să sting lumina,
când, dintr-odată, “am văzut” soluţia. Am văzut două ceasuri moi,unul dintre ele
atârnând de creanga măslinului. În ciuda faptului că mă durea capul îngrozitor,
am început să pictez. Când s-a întors Gala, după două ore, tabloul, care va
deveni unul dintre cele mai faimoase, era gata.” Totul a plecat de la influenţa
mediului, de la o bucată de brânză “descompusă”, de la un obiect comestibil,
care devine metafora aspectului psihologic al timpului.
Inspirat de relaţia dintre vis şi realitate , Dali numea “Persistenţa memoriei”
“o fotografie dintr-un vis, pictată de mână”, la baza căreia au stat viziunile avute
în timpul halucinaţiilor psihotice auto-induse. Dali a reuşit adesea să se plaseze
chiar şi în centrul celor mai sinistre viziuni: capul distorsionat din această
pictură reţine trăsăturile figurii artistului (se presupune că are forma unei pietre
găsite de pictor pe plajă), iar stâncile aurii de pe fundal evocă peisajul de coastă
din Catalonia natală. Un obiect inanimat transformat într-un cap uman e un
exemplu de asociere subconştientă pe care artistul a căutat să o exprime în opera
sa.
În stânga jos se află un ceas de buzunar din bronz, neafectat de căldura
soarelui, ci atacat de un roi de furnici ce se îngrămădesc în mijloc, ca şi cum s-ar
hrăni din suprafaţa lucioasă. Furnicile sunt o metaforă a decăderii, ca şi în filmul
“Câinele andaluz”. Furnicile nu sunt singurul simbol al distrugerii. Cum Dali
cunoştea teoriile relativităţii enunţate de Einstein, apare ipoteza că ceasurile
topite simbolizează distorsiunea timpului sub forţa gravitaţiei, ca o metaforă
pentru ameninţarea războiului din anii ’30. Copacul golaş din stânga aminteşte
de arborele lui Goya din gravurile “Dezastrele războiului”, în care apare înfipt
un cap.
Nuanţele de galben şi albastru ce domină peisajul capătă, sub pensula lui Dali,
un aer sinistru, aproape bolnav. Provocând convenţiile, Dali plasează zona cea
mai luminoasă a tabloului în depărtare, pe linia coastei, un truc pentru a
îndepărta privirea de la obiectele deformate din prim-plan. Aceste tonuri dau
impresia unei umbre puternice, care acaparează partea de jos a pânzei. Aici se
află şi acea formă distorsionată asemănătoare unei fete omeneşti, de culoare
palidă, cu nuanţe de albastru, ca o bucată de carne moartă, impresie întărită şi
prin nuanţele de ocru care o înconjoară.
Una dintre cele mai reprezentative creaţii suprarealiste din toate timpurile,
lucrarea de artă “Persistenţa memoriei”, care avea să devină pentru Salvador
Dali una din cele mai importante lucrări ale sale, dacă nu chiar cea mai
importantă, a creat intrigi şi controverse în lumea anilor 30’, 40’, şi chiar mult
după aceea, şocând prin elementele sale excentrice şi forma lor neobişnuită,
impresionând prin tehnică şi perspectivă şi fascinând iubitorii de artă.