ESEU - Povestea lui Harap-Alb

de Ion Creangă
TEMA SI VIZIUNE

a. Ion Creangã aparţine epocii marilor clasici, alãturi de Mihai Eminescu, I. L. Caragiale şi Ioan
Slavici. Opera lui cuprinde: un roman autobiografic (“Amintiri din copilãrie”), nuvele (“Moş
Nechifor Coţcariul”.), poveşti (“Soacra cu trei nurori”), povestiri (“Moş Ion Roatã”) şi basme
(“Povestea lui Harap-Alb”).
“Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult publicat în 1877, în revista “Convorbiri literare” şi
apoi reprodus în ziarul “ Timpul”, în mai multe numere successive.
Basmul este o specie a genului epic, în prozã, de dimensiuni ample, cu numeroase personaje,
purtãtoare ale unor valori simbolice (binele şi rãul), cu o acţiune care implicã fabulosul şi care se
finalizeazã cu triumful forţelor binelui.
O prima trasatura care evidentiaza basmul cult este prezenta clişeelor compoziţionale. Formula
iniţială, „Amu cică era odată”, şi formula finală, „Şi veselia a ţinut ani întregi, şi acum mai ţine
încă.”, sunt convenţii care marchează intrarea şi ieşirea din fabulos. Formulele mediane -„Şi
merg ei o zi, şi merg două, şi merg ...”, „...şi mai merge el cât merge...”- realizează trecerea de la
o secvenţă narativă la alta şi întreţin suspansul.
Arta narativă se caracterizează, în primul rând, prin umor şi oralitate. Se observă, la Ion Creangă,
exprimarea mucalită, poznaşă, care stârneşte râsul păstrând un aer de seriozitate („Să trăiască trei
zile cu cea de-alaltăieri”), ironia („Doar unu-i împăratul Roş, vestit prin meleagurile aceste
pentru bunătatea lui nemaipomenită...”), zeflemisirea („Tare-mi eşti drag!... Te-aş vârâ în sân,
dar nu încapi de urechi...!”), poreclele şi apelativele caricaturale („Buzilă”, „mangosiţi”),
diminutivele cu valoare augmentativă („buzişoare”, „băuturică”), expresiile şi vorbele de duh
(„Dă-i cu cinstea, să peară ruşinea”), caracterizările pitoreşti (caracterizarea lui Gerilă: „O
dihanie de om, care se pârpâlea pe lângă un foc de douăzeci şi patru de stânjeni de lemne şi tot
arunci striga, cât îl lua gura, că moare de frig. [...] omul acela era ceva de spăriet: avea nişte
urechi clăpăuge şi nişte buzoaie groase şi dăbălăzate”), scenele comice (cearta dintre Gerilă şi
ceilalţi din casa de aramă înroşită în foc).
Oralitatea este o constantă a întregii opere a lui Creangă, care conferă acesteia o tonalitate
firească, de exprimare vie, autentică. Indicii lexicali, semantici şi sintactici ai oralităţii sunt:
expresiile onomatopeice, interjecţiile şi verbele imitative („haţ”, „alelei”, „trosc”, „pleosc”, „a
bocăni”, „teleap-teleap”), zicerile tipice („toate ca toate”, „de voie, de nevoie”), expresiile
populare („vorba ceea”, „şi pace bună”), interogaţii şi exclamaţii („Ce rău s-a spăriet!”, „Ce-i de
făcut?”), fraze ritmate („De-ar şti omul ce-ar păţi, dinainte s-ar păzi”), rime şi asonante („feciori
de ghindă, fătaţi în tindă”), dativul etic („Şi mi ţi-l înşfacă cu dinţii de cap”).
b.Tema basmului este reprezentată de lupta binelui împotriva răului, încheiată cu victoria binelui.
Personajul principal parcurge astfel o aventură eroică imaginară, un drum al maturizării morale și
etice presărat de diferite probe și obstacole. Lumea în care se petrece acțiunea este una
miraculoasă, dominată de stereotip și hiperbolizare; o oglindire exagerată, carnavalescă și
fabuloasă a realității, ce nu provoacă o reacție particulară cititorului sau personajelor, acestea
acceptând îmbrățișarea unor convenții diferite decât cele ale lumii reale, raționale.
Un prim episod ilustrativ este cel al coborârii fiului de crai în fântâna- simbol ambivalent al
vieții și al morții. Convins să se lase însoțit de Spân la primul obstacol greu de trecut- pădurea
labirint-” un loc unde i se închide calea și încep a i se încurca cărările”, fiul de crai cade în
capcana Spânului. Notația naratorului evidențiază diferența între cele două personaje: ”Fiul
craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potrivește Spânului…”. Dacă Spânul are o
îndelungă experiență în exploatarea slăbiciunilor celorlalți , fiul de crai, protejat până atunci la
casa părintească, ignoră răul. Schimbarea identității înseamnă, de fapt, începutul inițierii sale, iar
numele oximoronic dobândit oglindește noblețea sufletească a slugii, contrastul între esență și
aparență. Jurământul pe ascuțișul sabiei-simbol heraldic cavaleresc- închide inițierea în limitele
sacrului. La ieșirea din fântână, Harap-Alb va fi nevoit să înfrunte sarcinile dificile ale unei noi
etape existențiale .

Un alt episod ilustrativ este cel final, în care are loc pedepsirea răufăcătorului și restabilirea
echilibrului. Harap-Alb a traversat etapele inițierii, a devenit îndurător și tolerant, a învățat
prudența, răbdarea, valoarea ajutorului, a învățat să ocolească vicleșugurile. Deși este o încercare
dificilă, duce Spânului pe fata împăratului Roș și își respectă până la sfârșit cuvântul dat. Spânul
urzește planuri de răzbunare și ”icnește în sine”. Deconspirat, retează capul lui Harap-Alb, dar
este aruncat de cal din înaltul cerului și ucis. Harap-Alb, înviat de apa vie și apa moartă a fetei
împăratului Roș, este pregătit să conducă împărăția. Spânul spusese verișoarelor sale: ” Hei,
dragele mele vere…d-voastră încă nu știți ce-i pe lume. Dacă dobitoacele n-ar fi fost înfrânate,
de demult ar fi sfâșiat pe om”. Filozofia sa de viață este infirmată. Harap-Alb dovedește milă și
prietenie față de cel lipsit. Triumful moral al binelui reface ordinea și firescul lumii, într-o
concluzie în final pozitivistă a autorului.

c. Perspectiva narativă obiectivă e subminată, încă din incipit, prin sugestia unei prezenţe a
vocii narative, care creează o relaţie între timpul discursului „Amu cica era odata…” şi timpul
istoriei „Amu cica imparatul acela, aproape de batranete, cazand la zacare…” De remarcat, ca o
particularitate a incipitului din basmul cult al lui Ion Creanga, supradimensionarea expoziţiunii,
care îndeplineşte rolul clasic al prezentarii personajelor şi al circumstanţelor acţiunii craiul, care
are trei fii, Împăratul Verde, care are trei fiice, razboaiele grele care despart cele două împaraţii
şi care justifica înstrainarea fraţilor şi a copiilor , dar are şi elemente de modernitate, reliefand
vocea narativa, care îl va însoţi constant, de-a lungul acţiunii, pe cititor, interpretand şi
comentand evenimentele: „de aceea nu se putea călători aşa de uşor şi fără primejdii ca în ziua de
astăzi.” Reluarea firului narativ după prezentarea personajelor şi a situaţiei iniţiale se realizeaza
prin intervenţia naratorului în istorie: „Dar ia să nu ne departam cu vorba şi sa încep a depăna
firul poveştii”.
Timpul din basmul Povestea lui Hrap-Alb pierde acea situare expresa a actiunii in illo tempore,
parand mai apropiat de timpul povestirii, de narator si de presupusii ascultatori/ cititori. In incipit
(formula introductiva dintr-o carte tiparita sau dintr-un manuscris antic sau medieval, care
cuprindea titlul lucrarii si numele autorului) exista doua marci temporale, amu (timpul
discursului, prin care se patrunde in spatiul narativ, reluat de mai multe ori pe parcursul textului,
pentru mentinerea atentiei naratarului) si odata (timpul fabulei, care isi diminueaza rolul de
proiectie a actiunii in sfera mitica, a actelor originare, ca acel a fost odata ca niciodata). Timpul
fabulei este astfel mai aproape de beneficiarii naratiunii, de ascultatori sau de cititori, care percep
actiunea ca fiind posibila si in lumea comuna.
Spatiul este precizat, de asemenea, de la inceput: doua imparatii, marcate simplu, prin cuvinte
comune, o tara initiala, condusa de un crai care avea trei feciori, de unde si porneste firul narativ,
si alta tara, mai indepartata, a lui Verde-Imparat, fratele craiului, care avea numai fete.
Imparatiile sunt situate la antipozi si nu mai comunica intre ele, caci pe vremea aceea drumurile
erau primejdioase nu se mai inscriu in aura mitica a basmului popular. Totusi, mai misterioasa si
mai apropiata de fabulos este tara lui Verde-Imparat, in care se petrece si cea mai mare parte a
actiunii.
In concluzie, prin prezenta formulelor specifice, prin tema si motive literare, prin imbinarea
armonioasa a realului cu supranaturalul, opera scrisa de Ion Creanga ,, Povestea lui Harap-Alb,,
ramane una dintre cele mai reprezentative scrieri romanesti ale basmului cult.