Geomorfologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul sistematic al reliefului scoarţei

terestre (în prezent şi a celui de pe alte planete), din punct de vedere al originii şi al
evoluţiei acestuia în timp şi spaţiu, al caracteristicilor sale interne şi externe.

Geomorfologul trebuie să cunoască datele geologice sub un triplu aspect:

- tectonica activă (neotectonica). În acest caz au importanţă extinderea şi tipul
mişcă rilor (subsidenţă , înă lţare, cutare, culisare - alunecă ri laterale etc.).
- tectonica pasivă . Aceasta se referă în primul râ nd la structură (orizontală ,
monoclinală , cutată , discordantă etc.) şi petrografie.
- coloana stratigrafică (cronologică ) pentru o datare câ t mai precisă a evoluţiei
paleogeomorfologice a anumitor forme de relief.

Hidrologia furnizează date în legă tură cu legile dinamicii, ale eroziunii,

transportului şi acumulă rilor fluviale, marine, glaciare, cu mecanismul scurgerii apei.
Climatologia ajută la interpetarea diferitelor procese şi forme de relief în funcţie de
condiţiile climatice în care ele se gă sesc.
Biogeografia oferă cunoştinţe cu privire la rolul morfogenetic al vieţuitoarelor şi la
condiţiile de mediu în care au evoluat formele de relief.
Pedologia sprijină geomorfologia în direcţia determină rii vâ rstei reliefului (de
exemplu, metoda solurilor fosile şi relicte) sau în legă tură cu studiul proceselor
geomorfologice actuale (structura solului influenţează permeabilitatea care la râ ndul ei se
ră sfrâ nge asupra scurgerilor de suprafaţă etc.).
Cartografia şi topografia pun la dispoziţie baza cartografică , ajută la reprezentarea
formelor şi tipurilor de relief, contribuie cu metode la elaborarea hă rţilor geomorfologice.
La baza cercetă rilor geomorfologice trebuie să stea metoda dialectică . Relieful
trebuie studiat plecâ ndu-se de la originea lui, apoi evoluţia sa în timp, caracterizarea
formelor actuale şi prevederea (predicţia) modifică rilor ulterioare.
Metode: analiza şi sinteza.
Ca metodă de cercetare complexă , specifică , se foloseşte analiza geomorfologică
care înglobează numeroase alte metode şi mijloace particulare şi care se bazează pe studii
de teren şi de laborator, ridică ri de hă rţi şi profile, pe consultarea şi prelucrarea tuturor
surselor de documentare bibliografică , cartografică etc. Această analiză poate fi calitativă ,
câ nd problemele sunt privite sub raport morfogenetic şi morfocronologic, şi cantitativă ,
câ nd relieful este caracterizat din punct de vedere morfografic şi morfometric.
Ală turi de analiză şi legată în mod dialectic de aceasta, este sinteza, la care se face
apel în clasifică ri, tipiză ri şi regionă ri, în cercetă rile cu caracter practic ş.a. Studiul reliefului
se face, în acelaşi timp, în conformitate cu o serie de principii metodologice cum ar fi cel al
repartiţiei spaţiale, al cauzalită ţii, al conexiunii, al integră rii, actualismului etc.
 Mijloacele de cercetare:
1. Descrierea geomorfologică interpretativă , bazată pe observaţii în teren şi de
laborator sau pe analiza hă rţilor topografice, geologice, a aerofotogramelor etc.
2. Profilul geomorfologic - profilul topografic sub care se trece şi alcă tuirea
geologică .
3. Schiţa panoramică - reprezentarea schematică în plan vertical a reliefului de pe o
hartă sau din natură .
4. Blocdiagrama - îmbinarea schiţei panoramice cu profilul geomorfologic.
5. Fotografiile şi aerofotogramele
6. Soft-uri adecvate

1.4. Istoria cunoașterii în geomorfologie pe plan mondial

De aceea, se impune a separa în istoria ştiinţei noastre cele două tendinţe clare pe
care le vom numi: fundamentalism şi, respectiv, regionalism.
Deci, vom distinge în istoria dezvoltă rii gâ ndirii geomorfologice urmă toarele etape:
începuturile; emanciparea geomorfologiei ca ştiinţă , cu cele două direcţii: fundamentalism
şi regionalism; modelele de evoluţie ciclică a reliefului; noua resurecţie în geomorfologie
Se cuprinde în această perioadă intervalul de timp dinspre mijlocul secolului XIX
spre antichitate
Herodot (485 - 425 î.e.n.), prin celebra cugetare "Egiptul este un dar al Nilului".
Aristotel (384 - 322 î.e.n.), a aplicat numele de râ u numai apelor curgă toare şi a
încercat să explice inundaţiile;
Strabon (54 - 25 î.e.n.), s-a referit la erupţia vulcanului Vezuviu, la Delta Dună rii şi a
ară tat importanţa aluviunilor în formarea acesteia;
Leonardo Da Vinci (1452 - 1519) a ară tat că vă ile râ urilor sunt o creaţie a
eroziunii, transportului şi acumulă rii în altă parte a depozitelor;
Varenius (1650), în "Geographia generalis", a fă cut primele clasifică ri ale reliefului
Pă mâ ntului în: munţi, dealuri, câ mpii;
Buffon (1707 - 1788) şi-a imaginat că prin eroziune, înă lţimea terenurilor poate fi
adusă la nivelul mă rilor, şi a fost primul care a sugerat că vâ rsta Pă mâ ntului nu poate fi
redusă la câ teva mii de ani;

Emanciparea geomorfologiei ca ştiinţă de sine stătătoare

Deşi este extrem de dificil de a periodiza istoria ştiinţei, consideră m că intervalul

1850 - 1900 a fost definitoriu pentru ca geomorfologia să devină o ştiinţă cu statut
propriu. Intervalul este marcat de două momente şi anume: în 1850 - 1854 a apă rut prima
lucrare ce are un capitol special cu privire la morfologia suprafeţei terestre (Neumann), iar
în 1899 a fost expusă pe larg teoria "ciclurilor geografice".
Perioada a fost definitorie în apariţia şi afirmarea geomorfologiei şi pentru că două
mari teorii ce au determinat destinul gâ ndirii în ştiinţele naturii, iar geomorfologia nu
putea face excepţie, au fost consacrate în această perioadă , respectiv: teoria
evoluţionismului a lui Ch. Darwin (1809 - 1882) şi teoria termodinamicii.

Principii geomorfologice fundamentale

principiul antagonismului
principiul instabilită ţii
principiul catenei
principiul selecţiei
principiului controlului structural
principiul optimalită ţii
principiul singularită ţii

Concepte generale în cunoaşterea reliefului

Două principii generale, proprii geomorfologiei, structurează cunoaşterea reliefului:

istorismul şi funcţionalismul (Chorley, Schumm, Suggden, 1985).
a) Istorismul încearcă deducerea (din caracteristicile formelor de eroziune şi
acumulare) a unor secvenţe de evenimente (tectonice, climatice, variaţii ale nivelului
mă rilor ş.a.) prin care a trecut relieful;
b) Funcţionalismul permite înţelegerea modului în care se schimbă şi se menţin
formele de relief, prin studii aplicate proceselor contemporane şi comportă rii formelor
(morfologiei) sau materialelor în care sunt modelate.

Concepte unificatoare şi discriminatorii în studiul reliefului

Fă câ nd abstracţie de sensul strict etimologic al cuvintelor unificator şi

discriminator, primul se foloseşte pentru a ilustra că geomorfologia operează cu concepte
ce au câ mp de generalizare la scara cunoaşterii lumii materiale, al doilea, pentru a evidenţia
conceptele mai mult sau mai puţin proprii geomorfologiei.
 Concepte unificatoare
Dintre conceptele unificatoare, se consideră de importanţă deosebită în explicarea
reliefului: conceptul de sistem, cu unele repere definitorii; conceptul de echilibru dinamic şi
aspectele adiacente; conceptul de entropie şi conceptul "reducerii la jumă tate" sau legea
ratei.

Concepte discriminatorii

 Uniformitarismul
 Conceptul de "prag geomorfologic"
 Conceptul de "grade"
 Conceptul de nivel de bază
 Conceptul de peneplenă
 Conceptul de "ciclu geomorfologic"
 Conceptul de "timp geomorphologic

Schumm şi Lichty (1965) au propus trei unită ţi principale de timp geomorfologic,

expresia lor fiind redată în raport cu schimbă rile gradientului unei albii de râ u. Aceste
unită ţi sunt:
 timpul ciclic, mă soară o perioadă de timp pentru realizarea unui ciclu
geomorfologic sau ca profilul unui râ u să ajungă la echilibru. De regulă ,
această unitate se mă soară în milioane de ani;
 timpul de echilibruu dinamic ("graded") reprezintă o secvenţă din timpul
ciclic, suficientă 16 pentru a se putea evidenţia starea de echilibru în
dinamica reliefului. Arbitrar se consideră ca maximum 1000 ani reprezintă
timpul câ nd schimbă rile sunt relativ mici şi se produc în jurul unei medii;
 timpul staţionar ("steady time") reprezintă acea secvenţă de timp în care
dinamica morfologică este atâ t de uniformă încâ t procesele pot fi considerate
staţionare în ceea ce priveşte rata producerii lor. Ca durată poate fi
considerat de la o secundă la cel mult un an.;
 o timpul instantaneu reprezintă clipa, unitatea de timp despre care nu mai
putem vorbi că exprimă o determinare geomorfologică cu efect remanent în
relief. De exemplu, timpul de impact al pică turii de ploaie asupra solului.

Există şi o altă manieră de a aborda definirea timpului geomorfologic:

 timpul de reacţie ca durată , între momentul perturbă rii intră rilor în sistem
sau factorul de control ce produce schimbă ri bruşte în sistem şi momentul
 începerii schimbă rii propriu zise. De exemplu, durata între momentul
producerii unei ploi care generează ape mari şi momentul începerii
modifică rii geometriei albiei de râ u;
 timpul de relaxare definit de Melton (1958) ca durată a trecerii
sistemului de la o stare de echilibru la alta, deci de stabilizare a unor proprietă ţi ale
sistemului, inclusiv ca schimbă ri de regim şi definire a unei modifică ri noi. De aceea,
se foloseşte pentru predicţie.

Evoluţia sistemelor geomorfologice

Se are în vedere în acest capitol o prezentare generală , în exclusivitate, a

principalelor ipoteze sau “teorii” cu privire la evoluţia globală a reliefului uscatului, care să
depă şească elementele particulare impuse de anumiţi factori de control, chiar dacă aceştia
au un caracter regional sau planetar. Aceste ipoteze şi teorii se pot grupa în urmă toarele
categorii:
 modele ciclice care au la bază , chiar dacă nu se afirmă în mod expres,
gâ ndirea evoluţionistă a lui Darwin, transpusă la condiţiile reliefului, precum
şi al doilea principiu al ternodinamicii;
 teoria echilibrului dinamic care se bazează tot pe un principiu al fizicii ce
guvernează dinamica lumii materiale, şi anume: tendinţa spre consum minim
de energie şi tendinţa de a se efectua un lucru mecanic minim;
 modele neoevoluţioniste care încearcă să explice relieful în termenii
conflictului ireductibil dintre evoluţie şi echilibru dinamic.

Principiului echilibrului formelor (dinamic) (Hack) este urmă torul: relieful poate fi
considerat o parte a unui sistem deschis în stare de bilanţ staţionar, în care fiecare versant
şi fiecare formă se ajustează una în funcţie de cealaltă .

 acea parte a geomorfologiei care studiază forma generală a planetei noastre, sub
toate aspectele subsecvente (dimensiuni, geneză , evoluţie). În acest caz avem de a face cu o
morfologie cosmică ;  şi morfologia majoră de prim ordin (continente, bazine oceanice,
marile sisteme muntoase, bazine sedimentare etc.) sau morfologia tectonică planetară .

Morfologia tectonică planetară

3.1.Elemente topografice majore ale Pă mâ ntului

 (A)Elemente topografice majore ale fundului oceanic

Dorsalele oceanice sunt nişte lanţuri muntoase de mari proporţii, situate de obicei în
zonele centrale ale oceanelor. Ele reprezintă o structură majoră a topografiei terestre,
totalizâ nd o lungime de circa 80 000 km, cu lă ţimi cuprinse între 1000 şi 4000 km şi 27
înă lţimi ce pot depă şi 2000 m. Suprafaţa acoperită de că tre dorsalele oceanice este mult
mai mare decâ t a continentelor socotite împreună .
Crestele (sau zonele axiale) sunt tectonic instabile, cu temperaturi înalte, active din
punct de vedere seismic şi vulcanic, din această cauză afirmâ ndu-se că dorsalele constituie
domeniul litosferic cu cea mai intensă activitate geodinamică planetară . Dorsalele sunt de
două tipuri:
(a) tipul atlantic sau cu rift, avâ nd creasta despicată de un şanţ adâ nc numit rift, cu
flancuri abrupte simetrice şi cu lă ţime de pâ nă la 50 km;
(b) tipul pacific (rise), a că rui creastă este fă ră rift. Dorsalele oceanice sunt
intersectate de falii transversale, numite falii de transformare şi care pot deplasa tronsoane
cu axa dorsalei pe orizontală la zeci sau sute de kilometri faţă de poziţia primară .
Bazinele oceanice sau câ mpiile abisale reprezintă fundul deosebit de plat al
oceanelor, situat sub aproximativ 3 000 - 4 000 m sub nivelul mă rii. Acestea deţin circa
30% din suprafaţa globului şi 41,8% din relieful submers. Netezimea este dată de
sedimentele depuse peste neregularită ţile crustei magmatice primare.Grosimea
sedimentelor creşte dinspre dorsale spre continente (grosimea medie este de 300 m).
Câ mpiile abisale sunt situate la adâ ncimi de 3 000 - 6 000 m, au de regulă pante mici şi
lă ţimi de pâ nă la 1 000 km. Din punct de vedere tectonic sunt considerate inactive.