I.

Introducere

Din 2001, experţii internaţionali utilizează acronimul BRIC, pentru

a desemna grupul de ţări format din Brazilia, Rusia, India şi China. 1 BRIC
nu este o organizatie politica sau economica; nu este nici macar un grup
deja recunoscut ca G7 sau G20. BRIC este un acronim atribuit de
compania de analiza financiara Goldman Sachs incepand cu 2001 si
consacrat o data cu raportul din 2003 al aceleiasi entitati. Nu numai atat,
dar exista si alte abrevieri; se vorbeste in paralel de BRIMC (incluzand, pe
langa Brazilia, Rusia, India si China, si Mexicul) sau doar de troika RIC
(excluzand Brazilia) ca si de alte grupuri de tari, "N-11" ("urmatoarele
11") ce se vor dezvolta intr-un ritm sustinut. Cu toate acestea, ne-am putea
intreba daca BRIC nu ar putea sa se transforme si intr-o alianta formala.
Recent (26 noiembrie 2008), presedintii Rusiei si Braziliei au anuntat ca
primul summit BRIC va fi organizat in 2009. Motivul invocat este cel de a
solutiona criza financiara provocata de tarile bogate conform declaratiei
presedintelui brazilian Luiz Inacio Lula da Silva.
Analize economice recente ale experţilor de la Goldman Sachs
indică potenţialul economiei Indiei de a depăşi economia Japoniei până în
2030 şi pe cel al Chinei, de a depăşi economia SUA până în 2040. Potrivit
acestora, la nivelul anilor 2050, principalele puteri ale lumii ar putea fi: 1.
China, 2. SUA, 3. India, 4. Brazilia şi 5. Rusia, iar PIB cumulat al ţărilor
BRIC (în preţuri curente) ar depăşi PIB cumulat al ţărilor dezvoltate din
G-8 (SUA, Japonia, Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia şi Canada)

1
Jim O‟Neill, expert în cadrul diviziei de cercetare a grupului Goldman Sachs a lansat acest acronim la
sfârşitul anului 2001– a se vedea: O‟Neill, Jim (2001), Building Better Global Economic BRICs,
Goldman Sachs, Global Economics Paper no. 66 şi Goldman Sachs Global Economics Department
(2007), BRICs and Beyond. Experţii de la Goldman Sachs au introdus în 2005 şi noţiunea de N-11
(Next eleven), „urmăritorii” grupului BRIC, care au potenţialul de a concura cu ţările BRIC:
Bangladesh, Coreea de Sud, Egipt, Filipine, Indonezia, Iran, Mexic, Nigeria, Pakistan, Turcia şi
Vietnam (Goldman Sachs, The N-11: More than an Acronym, în Global Economics Paper no. 66).

1
II. Analiza BRIC

2.1 Din punct de vedere instituţional

Alianţa celor mai puternice economii emergente de pe planetă este
privită cu circumspecţie. S-a afirmat chiar că BRIC este singura alianţă
din lume care s-a prefigurat întâi „în minţile analiştilor economici”, şi
doar ulterior s-a transformat în „realitate practică”. 2Ţările BRIC sunt
participante active la reuniunile la nivel înalt pe plan mondial, inclusiv în
cadrul G-20. În 2009, Brazilia, India şi Rusia au creditat Fondul Monetar
Internaţional (FMI) cu câte 10 miliarde dolari, iar China cu suma de 50
miliarde. După cum menţiona recent fostul preşedinte brazilian Luiz
Inácio Lula da Silva, Brazilia a devenit creditor al Fondului nu cu titlu
gratuit, ci cu scopul de a-şi spori influenţa în plan decizional (Dawson
2010). Totuşi, interesele BRIC pe scena internaţională sunt adesea
diferite, iar uneori chiar contradictorii.
Cu toate acestea, după două reuniuni la nivel înalt – Ekaterinburg,
16 iunie 2009 şi Brasilia, 15 aprilie 2010 – şi semnalele transmise reciproc
de liderii celor mai puternice patru economii emergente, putem afirma că
grupul BRIC este deja instituţionalizat. Printre priorităţile grupării se
numără: întărirea rolului G-20 pe scena internaţională, reforma sistemului
financiar internaţional, în tandem cu reforma Organizaţiei Naţiunilor
Unite (ONU), Băncii Mondiale, Fondului Monetar Internaţional (FMI) şi
Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC) în sensul sporirii participării
economiilor în dezvoltare la procesul decizional, realizarea Obiectivelor
Mileniului pentru Dezvoltare, dezvoltarea durabilă şi cooperarea –
deopotrivă între ţările BRIC şi între acestea şi restul lumii.

2
Sursa: Site-ul oficial al Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai – citare a ministrului de externe
brazilian, Celso Amorim, de către Olga Kharolets
2
2.2 Profilurile economice ale ţărilor BRIC
Cele mai puternice economii emergente de pe glob prezintă atât
trăsături comune, precum: pieţe de consum robuste, rezerve naturale
bogate şi variate, sectoare competitive în agricultură şi industrie, rezerve
valutare solide, cât şi numeroase deosebiri, spre exemplu prin prisma
dotării cu factori de producţie, sau a preponderenţei unuia sau altuia din
motoarele creşterii economice.
Printre economiştii cei mai activi în sfera analizei ţărilor BRIC se
numără cercetătorii de la Institutul vienez pentru studii economice
comparate (WIIW). În opinia acestora, Brazilia este o economie a
serviciilor, orientată spre piaţa internă, dezvoltarea Rusiei are la bază
exportul de energie şi materii prime, India este, ca şi Brazilia, o economie
a serviciilor, dar orientată spre export, în timp ce principale motoare ale
economiei Chinei sunt exportul de produse prelucrate şi investiţiile
străine directe (ISD) (WIIW, 2009).
Toate cele patru ţări BRIC se înscriu în categoria statelor lumii cu o
populaţie vastă, suprafaţă întinsă şi resurse naturale bogate 3, iar în anii
premergători crizei financiare şi economice mondiale au înregistrat ritmuri
alerte de creştere economică şi au marcat progrese semnificative în sfera
economiei bazate pe cunoaştere.
Brazilia cumulează 2,8% din populaţia mondială (locul 5 pe glob),
Rusia 2,1% (locul 9), India 17,8% (locul 2), iar China 19,9% (locul 1)
(IMF, 2010b), ceea ce implică o pondere a grupului BRIC în populaţia
mondială de 42,6%. Comparativ, UE are o pondere de numai 7,7% în
populaţia mondială. În ierarhia ţărilor lumii în funcţie de suprafaţă, Rusia
se situează pe locul 1, China pe locul 3 (potrivit CIA World Factbook, pe
3
Spre exemplu, Rusia deţine cele mai mari rezerve de gaze naturale de pe planetă (23,7% din total) şi
este al doilea producător mondial de gaze naturale (17,6% din total, după SUA 20,1%). Totodată, Rusia
este al şaptelea deţinător important de rezerve de petrol în plan global (5,6%, după: Arabia Saudită
19,8%, Venezuela 12,9%, Iran 10,3%, Irak 8,6%, Kuwait 7,6%, Emiratele Arabe Unite 7,3%) şi
principalul producător de petrol (12,9% din total)
3
locul 4), Brazilia 5, iar India 7 (Matei et al., 2005). Comparativ, suprafaţa
UE este aproximativ jumătate din cea a Braziliei şi cu 1 milion km 2 mai
mare decât cea a Indiei.

2.3 Conjunctura economică a ţărilor BRIC în perioada actuală

Criza financiară şi economică globală şi-a lăsat amprenta diferenţiat
asupra fiecăreia din cele patru ţări BRIC. Ultimul raport al FMI indică
faptul că, dintre cele patru, economia Rusiei a fost cel mai grav afectată
de criza globală, înregistrând o diminuare a PIB, în termeni reali, de 7,9%
în 2009, comparativ cu o creştere de 5,2% în 2008. De asemenea, Brazilia
a fost marcată de o scurtă perioadă de recesiune în 2009, PIB scăzând pe
ansamblul anului 2009 cu 0,2% faţă de 2008, an în care PIB real se
majorase cu 5,1%. În schimb, China şi India, cu toate că şi-au încetinit
ritmul de creştere economică comparativ cu anii precedenţi, au marcat o
creştere robustă a PIB în 2009, de 9,1% şi, respectiv, 5,7%. Ritmurile de
creştere economică ale Chinei şi Indiei din 2009 au depăşit cu mult ritmul
grupului economiilor ţărilor emergente şi în curs de dezvoltare, de 2,4%
(comparativ, grupul economiilor ţărilor dezvoltate a marcat o reducere
absolută de ritm, de 3,2%) (IMF, 2010a).
Trebuie subliniat că recesiunea economiei UE – cea mai mare piaţă
de desfacere pentru ţările BRIC –, în special nivelurile ridicate ale datoriei
publice şi ale deficitului bugetar (raportate la PIB) din numeroase ţări
comunitare, s-au reflectat negativ şi asupra celor patru economii
emergente, prin intermediul fluxurilor comerciale.

III. Analiza China-membru BRIC

4
3.1 China-un stat in plina ascensiune economica
"Daca actualele tendinte se mentin, China va avea asupra lumii un
impact mai mare decat orice alt stat. Pana in 2025 China va fi a doua
economie a lumii. Ar putea deveni cel mai mare importator de resurse
naturale dar si cel mai mare poluator", estimeaza ultimul raport al
Consiliului National de Informatii al SUA, publicat in noiembrie 2008.
In ultimii ani, pretul petrolului a explodat pe fondul unei oferte
suprasolicitate de o cerere in continua ascensiune. China este una dintre
economiile responsabile de aceste evolutii. Necesarul de petrol al Chinei
s-a dublat intre 1985 si 1995, de la 1,7 milioane de barili/zi la 3,4 milioane
de barili/zi, dublandu-se din nou pana in 2005, ajungand la un nivel de 6,8
milioane de barili/zi. In 2003, China a devenit al doilea consumator de
petrol din lume, dupa SUA, fiind totodata si al treilea importator global.
Daca in 2006 cererea de petrol a Chinei era de 91 de milioane de tone/an,
se estimeaza ca in 2020 China va importa aproape 1.860 de milioane de
tone (cu alte cuvinte, o crestere de 1.940%). Se anunta o competitie
sporita pentru resurse energetice, dar mai ales pentru asigurarea unor
furnizori siguri, capabili sa ofere predictibilitate pe termen mediu si lung.
China a initiat adevarate ofensive geopolitice in scopul maximizarii
securitatii sale energetice. Venezuela si Iranul sunt deja furnizori
privilegiati de energie ai Chinei. Pe termen lung, Iranul are potentialul de
a deveni un furnizor strategic de petrol pentru China (in 2005, rezervele
demonstrate de petrol ale Iranului se cifrau la 133 de miliarde de barili, al
treilea loc in lume).
Observam astfel si o tendinta care, departe de a fi un simplu
accident, pare sa devina o constanta a politicii internationale promovate de
Beijing, anume predilectia Chinei de a incheia aliante energetice cu
regimuri antioccidentale. Lista poate continua cu Sudanul, un stat

5
considerat de rezolutiile Consiliului de Securitate al ONU drept o
amenintare pentru pacea si securitatea internationala (China absoarbe
circa 65% din productia de petrol a Sudanului). In plus China, dar si Rusia
sunt statele care se opun adoptarii unui regim de sanctiuni mai dur la
adresa Teheranului si Khartumului.
Pe fond, insa, adevarata ofensiva geostrategica a Chinei si care
vizeaza in realitate diminuarea influentei Vestului in zona se desfasoara in
Africa. Daca in anul 2000, Sudanul era singura tara africana care furniza
petrol gigantului asiatic, astazi si state precum Angola, Congo, Guineea
Ecuatoriala au devenit partenerii Chinei (30% din necesarul sau de petrol
provine din Africa). Generic, raporturile comerciale ale Beijingului cu
statele africane au crescut cu peste 700% fata de anii 90 (daca in 2000
valoarea acestora era de 1 miliard de dolari, in 2003 a ajuns la 10 miliarde
de dolari, pentru ca in 2006 sa atinga valoarea de 55,6 miliarde de dolari).
Se estimeaza ca valoarea schimburilor comerciale dintre China si
statele africane va ajunge in 2010, la 110 miliarde dolari. Reteta este
intotdeauna aceeasi: sunt preferate statele excluse de Occident sau de
comunitatea internationala, in special datorita istoriei lor de incalcare a
Drepturilor Omului. Vidul lasat de Occident si comunitatea internationala
este repede ocupat de catre China. Atunci cand FMI a refuzat sa acorde
Angolei un imprumut (fiind invocata lipsa de transparenta si coruptia
institutiilor), China a maximizat imediat oportunitatea ivita acordand
imediat creditul fara a pune conditii prealabile. Astazi, Angola exporta in
China mai mult petrol decat Arabia Saudita.
China devine un actor geopolitic important nu doar in Africa,
America de Sud, Orientul Mijlociu (spatii in care incearca asamblarea
unei vaste retele de state client si aliante energetice), dar si in Asia
Centrala. In acest sens a fost creata Organizatia de Cooperare de la
Shanghai formata din 6 state membre (China, Rusia, Kazahstan,

6
Kirghistan, Tadjikistan si Uzbekistan) si care pare sa capete din ce in ce
mai mult conturul unui bloc politico-militar care vizeaza contrabalansarea
influentei Statelor Unite in spatiul Asiei Centrale. Organizatia de
Cooperare de la Shanghai mai este cunoscuta si sub denumirea informala
de NATO al Estului. Consiliul National de Informatii al SUA estimeaza
ca o eventuala restructurare a prezentei SUA in zona ar putea transforma
acest NATO al Estului in principalul format de gestiune a dinamicilor
geopolitice din spatiul Asiei Centrale. Pe plan regional, China s-a implicat
in formalizarea unor ample aranjamente institutionale precum forumul
ASEAN + 3 (reunind statele ASEAN la care se adauga China, Japonia si
Coreea) si Summitul Asiei de Est, elementul comun tuturor acestor
initiative fiind acela ca exclude SUA.
China este o putere nucleara semnificativa (are intre 100 si 200 de
focoase nucleare), dispune de o armata activa de 2,3 milioane de oameni,
cu un buget de cheltuieli destinat apararii situat intre 97 si 139 de miliarde
de dolari, in conditiile unui PIB total de 3.249 de miliarde de dolari (in
2007). Rezervele valutare ale Chinei sunt astazi impresionante, in 2008
ajungand la aproape 2.000 de miliarde de dolari. Parte din aceste sume au
fost orientate spre fonduri guvernamentale de investitii (SWF - Sovereign
Wealth Funds) si care, la nevoie, pot suplini criza de lichiditate a
sistemului financiar occidental. Consiliul National de Informatii al SUA
anticipeaza ca, in timp, fondurile guvernamentale de investitii, controlate
de economiile BRIC, vor ajunge sa pompeze in pietele emergente mai
multi bani decat FMI si Banca Mondiala la un loc, ceea ce ar putea
conduce la o formatare a logicii de structurare a aliantelor in spatiul
relatiilor internationale.
Pe fond, insa, China ramane un gigant cu picioare de lut. Nivelul
sau de prosperitate economica depinde de integrarea in "marea pace
capitalista", de pietele occidentale. Incepand din 1967, apogeul revolutiei

7
culturale chineze, peste 300 de milioane de oameni au intrat in clasa
mijlocie, iar astazi exista un spatiu semnificativ care nu este controlat de
guvern. Totusi, sute de milioane de oameni traiesc inca la limita saraciei.
Pe parcursul a 40 de ani, China a evoluat, insa, intr-o directie care serveste
profund intereselor Occidentului. Este in interesul nostru ca China sa
continue sa creasca, sa progreseze, sa-si sporeasca nivelul de prosperitate
economica. Fiind dependenta de prosperitatea pietelor, China va avea un
interes fundamental in mentinerea sistemului care ii asigura bunastarea,
astfel ca nu va fi tentata sa conteste statu-quo-ul fara a risca propria
sinucidere.

3.2 Impactul crizei economice mondiale asupra Chinei

Impactul crizei financiare şi economice mondiale s-a resimţit la
nivelul Chinei îndeosebi prin efectele induse de diminuarea cererii
externe, reflectând puternica sa dependenţă de exporturi. Reacţia
autorităţilor de la Beijing a fost promptă, China adoptând în noiembrie
2008 cel mai substanţial pachet de stimulente economice la nivelul Asiei,
în valoare de 4000 miliarde yuani (585 miliarde dolari sau 13% din PIB)
pentru perioada 2009-2010 (ADB, 2010a şi 2010b). Investiţiile masive în
infrastructură şi stimularea cererii interne, ca urmare a implementării
pachetului de măsuri stimulative, reflectă supracapacitatea de producţie
existentă în China şi un risc latent al supraîncălzirii economiei.
Banca Centrală a Chinei a majorat deja anul acesta ratele rezervelor
minime obligatorii ale băncilor de mai multe ori. Guvernul chinez
intenţionează, astfel, să frâneze creşterea creditului, pentru acest an
estimându-se un nivel al expansiunii creditului de 1400 miliarde dolari
(7500 miliarde yuani), faţă de nivelul record de 9590 miliarde yuani în

8
2009. În primul trimestru din 2010, băncile au acordat împrumuturi totale
care acoperă 35% din ţinta guvernului pentru întregul an.
Măsura de majorare a ratelor rezervelor obligatorii ale băncilor
vizează, în primul rând, evitarea accelerării producţiei industriale şi
majorarea costurilor inputurilor şi, implicit, riscul supraîncălzirii
economiei chineze. Exporturile şi profiturile companiilor chineze s-au
înscris pe o pantă ascendentă, iar PIB s-a majorat cu 11,9% în primul
trimestru din 2010, în termeni anuali. Baoshan Iron & Steel Co., cel mai
mare producător de oţel chinez, cotat la bursă, estimează pentru primul
semestru din 2010 majorarea profitului de 10 ori, în timp ce Industrial &
Commercial Bank of China Ltd. şi China Construction Bank Corp. au
marcat cele mai ridicate profituri pe primul trimestru din 2010, dintre cele
mai mari bănci ale lumii.
În al doilea rând, majorarea ratelor rezervelor obligatorii ale
băncilor reprezintă unul dintre instrumentele guvernului de frânare a
speculaţiilor imobiliare, după ce preţurile din sector au atins niveluri
record în 2010. Totuşi, mai mulţi experţi internaţionali apreciază că astfel
de măsuri sunt insuficiente pentru a ţine sub control preţurile din sectorul
imobiliar. În martie 2010, preţurile imobilelor au crescut cu 11,7% la
nivelul unui grup de 70 de oraşe, comparativ cu 2009. Aceasta reprezintă
cea mai accentuată creştere, de la iniţierea acestui tip de analiză a pieţei
imobiliare, în 2005. Rata inflaţiei s-a situat la 2,4%, ţinta guvernului
pentru acest an fiind de 3%, după ce anul trecut s-a înregistrat deflaţie.
Nivelul ratelor dobânzii este cu mult mai redus decât rata
rentabilităţii financiare în anumite sectoare, cum este cel imobiliar. Acest
decalaj este principalul determinant al speculaţiilor şi investiţiilor în exces
şi este dificil de contracarat, în condiţiile menţinerii ratelor dobânzilor la
un nivel scăzut (rata dobânzii de referinţă a fost în China de 5,56% în

9
octombrie 2010, comparativ cu: 10,75% în Brazilia şi 7,75% în Rusia,
însă apropiată de cea a Indiei, de 5%).
Un alt factor important, care a condus la adoptarea deciziei recente
de politică monetară a guvernului chinez, de majorare a ratei rezervelor
minime obligatorii, îl reprezintă şi fluxurile de capital speculativ.
Investitorii speculează prin achiziţionarea de yuani, mizând pe
revalorizarea monedei naţionale chineze în viitorul apropiat. Administraţia
de stat pentru schimb valutar din China a înăsprit recent reglementările
referitoare la sistemul de creditare peste hotare prin intermediul băncilor
chinezeşti, iar împreună cu Banca Centrală a Chinei a anunţat o
monitorizare mai strictă a fluxurilor de capital.
Măsurile de redresare economică adoptate de guvernul chinez diferă
considerabil de cele implementate în celelalte ţări BRIC. Fără a ne
propune să facem o analiză exhaustivă a acestora, ne oprim
asupra unui singur aspect.
China este singura ţară din grupul BRIC care a investit sume
remarcabile în energia regenerabilă şi tehnologiile „curate”: 218 miliarde
dolari (37%) din totalul pachetului de stimulente economice la nivel
naţional. Cea mai puternică economie asiatică a ocupat, de altfel, locul 1
în ierarhia ţărilor lumii în funcţie de sumele alocate „energiei curate”, ca
parte integrantă din pachetul de măsuri de stimulare a economiei. China a
fost urmată la mare distanţă de: SUA (118 miliarde dolari), Coreea de Sud
(60 miliarde dolari), Japonia (43 miliarde dolari) şi UE (23 miliarde
dolari) (Barbier, 2010).

10
 Concluzii

 sunt tot mai evidente transformările recente în planul dezvoltării

economice a ţărilor BRIC.
 pe măsură ce ţările BRIC trec de la stadiul de dezvoltare axată pe
factorii de producţie (India) sau de economii bazate pe eficienţă
(China, Rusia şi Brazilia) spre stadiul de economii axate pe inovare
(în care se află majoritatea ţărilor membre ale UE),
interdependenţele dintre UE şi BRIC se adâncesc.
 cooperarea ţărilor BRIC cu UE (şi alte economii dezvoltate)
reprezintă cheia implementării strategiilor lor naţionale pentru
modernizare şi inovare
 odată cu transformarea lor în economii „inteligente”, axate pe
inovaţie şi noi tehnologii, pot fi rezolvate şi unele probleme
majore, precum degradarea mediului, gravele dezechilibre sociale şi
decalajele de dezvoltare dintre regiuni.
 in perioada 2000-2009, ponderile deţinute de BRIC în exporturile
şi, respectiv importurile comunitare de bunuri s-au majorat
semnificativ, remarcându-se cu precădere evoluţia spectaculoasă a
cotelor Chinei şi Rusiei pe piaţa UE, mai ales la import. China a
fost în 2009 al treilea partener major de export al UE, Rusia al
patrulea, India al optulea, iar Brazilia al 12-lea. În acelaşi an, China
a reprezentat principala sursă a importurilor UE, Rusia a treia,
Brazilia a noua, iar India a zecea.
 potrivit datelor Direcţiei Generale pentru Comerţ a Comisiei
Europene (DG Trade), UE este principalul partener al ţărilor BRIC,
atât la exportul, cât şi la importul de bunuri.

11
 Bibliografie

1. Albu, C., Oehler-Şincai, I. M. (coordonatori) (2010), Evoluţii şi perspective

ale schimburilor comerciale cu bunuri ale UE-27, în contextul crizei
economice mondiale, Academia Română/INCE/IEM, noiembrie 2009,
Bucureşti.
2. Câmpeanu, V., Pencea, S. (coordonatori), Piaţa Chinei – Provocări şi
oportunităţi pentru România şi Uniunea Europeană, Academia Română,
IEM, Bucureşti, 2009.
3. CIA World Factbook, accesată la data de 20 februarie 2011:
https://www.cia.gov/library/publications/the-world-
factbook/rankorder/2147rank.html
4. Bilateral Relations Statistics – bază de date on-line, accesată la data de
20.02.2011:http://ec.Europa.eu/trade/creating-opportunities/bilateral-
relations/statistics/

12