CAPITOLUL VII

BALISTICA JUDICIARĂ

Secțiunea 1. Noțiuni introductive.

Acest domeniu aparent atât de spectaculos al cercetării criminalistice a apărut și s-a

dezvoltat plecând de la bazele și datele științifice oferite de balistica propriu-zisă ca știință care
studiază fenomenele legate de tragerea cu armele de foc.

Necesitățile cercetării judiciare a unor evenimente în care au fost utilizate și arme de

foc - omoruri, sinucideri, tâlhării – au dus la apariția balisticii judiciare.

Balistica judiciară este o ramură a tehnicii criminalistice, care elaborează metodele

și mijloacele tehnico-științifice de studiere a armelor de foc portative, a munițiilor acestora și
a urmelor împușcăturii, în vederea identificării armei cu care s-a tras și ulterior a autorului
infracțiunii.

În prezent, gradul de complexitate al infracțiunilor comise cu arme de foc, variază de

la vătămări corporale sau ucideri din culpă, în cadrul unor accidente de vânătoare, până la
infracțiuni de omor comise de persoane care prezintă un grad sporit de pericol social.

Existența unor grupări de tip mafiot, care își dispută supremația asupra unor zone sau
domenii din ceea ce denumim ,,economie subterană” și internaționalizarea legăturilor acestor
grupări, au generat în numeroase cazuri, reglări de conturi în vederea înlăturării ,,concurenței”.

Atentatele cu bombă și atacurile armate, intervenite între grupurile rivale, au indignat

și îngrozit opinia publică, făcând să scadă încrederea în instituțiile abilitate de lege cu
prevenirea și combaterea acestor infracțiuni.

Activitățile predilecte ale rețelelor criminalității organizate constau în: traficul de

arme; muniții; substanțe radioactive; explozivi; valută falsă; droguri; prostituție; reciclarea
fondurilor ilicite etc.

Până după anul 1989, regimul exercita un control sever al armelor și munițiilor.
Transformările survenite după acest an, convulsiile sociale inerente, au făcut posibil ca un
număr mare de arme de proveniență străină să fie introduse ilicit în țară. La acestea se adaugă
sustragerile de armament și muniții, comise pe teritoriul României.

În aceste condiții apare ca foarte dificilă misiunea organelor de urmărire și impun o

investigare minuțioasă, riguros științifică a acestor cauze, în vederea identificării persoanelor
vinovate și a tragerii lor la răspundere penală. Dezvoltarea industriei de armament, a făcut

1
posibilă apariția, pe lângă armamentul clasic și a armamentului cu destinații speciale. Acest tip
de armament este utilizat de forțele de menținere a ordinii publice, de unitățile antiteroriste, dar
în egală măsură și de organizații mafiote, grupări teroriste sau alte categorii de infractori. Aceste
împrejurări impun o nouă evaluare a balisticii judiciare, prin prisma realizării unor cercetări și
experimente, care să pună la dispoziția specialiștilor, un vast bagaj de cunoștințe, vizând
caracteristicile tehnice, urmele, metodele și mijloacele eficiente de identificare a armamentului
încadrat în această categorie.

Balistica judiciară, în prezent, are un obiect propriu de cercetare, principii și legități

proprii, legături cu alte științe teoretice și practice și metode proprii de cercetare științifică.
Această ramură a tehnicii criminalistice nu se identifică cu balistica generală, prima are
aplicabilitate în cauzele privind infracțiuni comise cu arme de foc, iar cea de-a doua prezintă
interes din punct de vedere militar. Balistica generală are două ramuri: balistica interioară și
balistica exterioară.

Balistica interioară studiază toate fenomenele și procesele care au loc pe timpul

tragerii. Tragerea este un proces termodinamic și gazodinamic complex și rapid, aproape
instantaneu. Sursa de energie utilizată sunt combustibilii chimici, sub forma de pulberi balistice,
caracterizați de o mare cantitate de energie chimică. Balistica exterioară este o ramură a
mecanicii, care studiază legile mișcării unui corp greu, aruncat sub un anumit unghi față de
orizont. Balistica terminală sau balistica țintei este preocupată de fenomenul penetrării
glonțului în țintă și a efectelor produse de aceasta. Parte a balisticii terminale este balistica
rănilor, în cazul în care ținta este o persoană.

În prezent balistica interioară și balistica exterioară sunt două științe tehnice de sine
stătătoare și bine definite. Ele studiază fenomene de naturi diferite și dispun de legi și mijloace
proprii de investigare teoretică și experimentală. S-au realizat și studii de balistică a țintei, care
abordează din punct de vedere militar fenomenele care se produc în momentul atingerii acesteia
de către proiectil.

Istoria balisticii judiciare, este strâns legată de perfecționarea și dezvoltarea tehnicii,

privind construcția armelor de foc, de răspândirea lor pe toate continentele lumii și de utilizarea
acestora în comiterea unor infracțiuni.

Din punct de vedere etimologic, rădăcinile cuvântului ,,balistică” se regăsesc în

termenul latin ,,balista” și în grecescul ,,ballo”, care înseamnă ,,a arunca”. 1 Termenul provine

1
F. Moraru, Manual de balistică interioară, București, Editura Militară, 1976, p. 4. Pentru
lămuriri suplimentare V. Macelaru, Manual de balistică judiciară, București, 1972, pp. 7-8.

2
din antichitate și evidenția un atac cu ajutorul catapultelor, care, printr-un sistem mecanic,
aruncau sub un unghi de 450 bolovani sau alt gen de proiectile asupra cetăților asaltate.

Apariția armamentului portativ și utilizarea acestuia în comiterea unor infracțiuni, a

impus cu necesitate, orientarea eforturilor spre descoperirea unor metode de identificare a
armelor folosite, metode care s-au dezvoltat de-a lungul timpului.2

În anul l835 Henry Goddard a identificat autorul unei infracțiuni de omor, comisă cu
armă de foc după o urmă descoperită pe proiectilul în litigiu, urma de pe glonț avea
corespondență în tiparul pentru gloanțe descoperit la domiciliul persoanei bănuite. Henry
Goddard nu a aprofundat cercetările și nu s-a gândit să elaboreze o metodă de investigare
științifică în acest domeniu. 3

Alexandre Lacassagne, profesor de medicină legală la Lyon, a descoperit pentru prima

dată importanța striațiilor lăsate de ghinturile țevii pe proiectil în procesul identificării armei de
foc, în anul l889.

La Berlin chimistul Paul Ieserich a efectuat în l888 o tragere experimentală cu o armă

în litigiu, obținând un proiectil model de comparație și a efectuat o examinare comparativă a
proiectilului în litigiu cu acela tras experimental, la microscop, constatând că striațiile celor
două proiectile sunt identice.

În l905 Richard Kokel, șeful Institutului Medico Legal din Leipzig a evidențiat
profilul urmelor lăsate de ghinturi, prin rularea proiectilelor pe plăcuțe de ceară și oxid de zinc,
după care a examinat comparativ negativele proiectilelor în litigiu, cu negativul proiectilelor
model de comparație.

Pornind mai departe pe firul istoriei, o altă descoperire importantă a fost realizată în
l9l3 de profesorul Baltazard din Paris, care a demonstrat posibilitatea identificării unei arme de
foc, după urmele lăsate pe tubul cartuș și pe capsa acestuia.

2
Primele mențiuni despre utilizarea unor arme ce foloseau praful de pușcă datează din 1247 când
conform notelor lui Albertus Magnus au fost folosite în atacul cetății Sevilla. In 1267 „tunul de mână” este
menționat a fi folosit pe câmpul de luptă sub Henric III. Armele de foc sunt folosite în Italia din 1397, iar din 1424
se menționează despre forăț armelor de foc de a „sparge armurile”. 1425 Henry VII organizează trupele „ Yeomen
of the Guard” din care jumătate erau dotați cu arcuri si săgeți, iar restul cu archebuse. Apar primele țevi prelucrate
mecanic. 1807 Alexander Forsyth patentează principiul detonării care va conduce la introducerea munițiilor cu
capse explozive. 1831 Sistemul cu muniției cu capse era în folosința generală, iar apoi se extinde începând cu
1843 la întreg armamentul militar. 1853 Războiul Crimeei este ultimul în care se mai folosesc arme cu încărcare
pe la gura țevii.

3
Măcelaru, V., op. cit., p. 19.

3
 Un nume de referință în istoria balisticii judiciare este cel al expertului american
Charles E. Waite. Acesta, în perioada l9l9-l923, a realizat prima colecție de armament
conținând peste l500 de modele de arme, menită a fi utilizată în procesul identificării de grup.

Charles E. Waite a fost ajutat de fizicianul John Fisher și de chimistul Phillipp O.

Gravelle specialist în microscopie și fotografie. În urma demersurilor științifice desfășurate de
cei trei, în l925, Phillipp O. Gravelle a pus la punct microscopul comparator, instrument care a
permis examinarea comparativă simultană a două proiectile (litigiu și model de comparație).

Cercetările lui Charles E. Waite au fost continuate de Calvin Goddard (l89l-l955) care
în Statele Unite ale Americii a pus bazele balisticii judiciare ca ramură distinctă a științei
criminalisticii.

În Europa, un mare aport în dezvoltarea balisticii judiciare l-a avut, pe lângă mulți
alții, Otto Mezger, directorul Biroului de Cercetare Chimică a orașului Stuttgart. Acesta
împreună cu Robert Bosch au realizat un sistem eficient de examinare a proiectilelor, au
descoperit cele mai bune metode de recuperare a gloanțelor, efectuând trageri în cutii cu vată,
în ceară, lemn de esență moale, tuburi cu apă, cărți groase etc. De asemenea, au dezvoltat
sistemul de ilustrare fotografică a urmelor comparate.

Primul Război Mondial a schimbat în Europa situația infracționalității. De remarcat că

în această perioadă a crescut producția în masă a armamentului și pe cale de consecință și
numărul de infracțiuni comise cu arme de foc. În acest context a crescut și numărul specialiștilor
interesați de descoperirea unor metode eficiente de identificare a armelor de foc utilizate la
comiterea unor infracțiuni.

În Luxemburg Pierre Mediger a reluat în anul l9l9 urmele lăsate pe tubul cartuș și pe
capsă de către mecanismul de percuție și cel de extracție.

În Belgia, dr. G. D. Rochetar a preluat conducerea școlii de criminologie și poliție

științifică și împreună cu lt. col. Mage, profesor la școala de război au efectuat cercetări în
domeniul balisticii judiciare. În Olanda, Hulst, criminalist și chimist, împreună cu Von Leden
Hulseboschi au făcut o serie de experimente și comunicări științifice în domeniu. În Grecia,
Georgiades, în Rusia, Matvojev și Sususkin au editat mai multe lucrări științifice în domeniul
balisticii judiciare. În Suedia, Hary Soderman care lucra la Lyon în calitate de asistent al lui
Locard și-a scris lucrarea de doctorat în domeniul balisticii judiciare. Deja în l930 infracțiunile
comise cu arme de foc erau investigate pe criterii științifice, iar în Europa se utilizau în perioada
respectivă mai multe microscoape de comparare, decât în Statele Unite ale Americii unde a fost
descoperit acest aparat.

Cristalizarea și modernizarea balisticii judiciare a continuat cu mult succes, iar

procesul continuă la înălțimea sarcinilor impuse de dezvoltarea producției de armament

4
modern, a mijloacelor și metodelor moderne de descoperire a infracțiunilor comise cu arme de
foc. Ceea ce a stat la baza acestei ramuri a științei criminalisticii a fost experimentul științific
privit la modul general și experimentul judiciar raportat la fiecare cauză instrumentată. S-a
creat în timp un sistem apreciativ pentru urmele lăsate de armele de foc pe elementele de
muniție, urmele împușcăturii și valoarea acestora în identificarea armei cu care s-a tras și a
autorului infracțiunii. Coroborate cu experiența acumulată de specialiști, precum și utilizarea
principiilor și a legităților puse la dispoziție de științele exacte aceste evoluții au făcut posibil
ca balistica judiciară să devină o ramură distinctă a tehnicii criminalistice.

Armele de foc sunt dispozitive formate dintr-un ansamblu de mecanisme, piese și

accesorii. Arma reprezintă orice dispozitiv a cărui funcționare determină aruncarea unuia sau mai
multor proiectile, substanțe explozive, aprinse sau luminoase, amestecuri incendiare ori
împrăștierea de gaze nocive, iritante sau de neutralizare 4. Acest tip de arme este utilizat în
principal pentru atac sau apărare, dar și în cadrul unor activități sportive și de divertisment.

Regimul armelor de foc și al munițiilor este reglementat în România prin Legea nr.
295/2004.

4
Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor și munițiilor articolul 3 alineatul 1.

5
 Secțiunea 2. Clasificarea armelor de foc

Prin arme de foc, în sensul prevederilor Legii 295/2004, se înțeleg acele arme a căror
funcționare determină aruncarea unuia sau a mai multor proiectile, substanțe aprinse sau
luminoase ori împrăștierea de gaze nocive, iritante sau de neutralizare.

Principiul de funcționare se întemeiază pe forța de expansiune a gazelor provenite din

detonarea unei capse ori prin explozia unei încărcături.

În Legea 295/2004 se fac următoarele clasificări ale armelor:

2.1. Categorii de arme și muniții

1. arme și muniții interzise – arme și muniții a căror procurare, deținere, port și folosire
sunt interzise persoanelor fizice și juridice, cu excepția instituțiilor care au competențe în
domeniul apărării, ordinii publice și siguranței naționale și care sunt prevăzute în categoria A
din anexă;
2. arme și muniții letale – arme și muniții prin a căror utilizare se poate cauza moartea
ori rănirea gravă a persoanelor și care sunt prevăzute în categoriile B-D din anexă;
3. arme și muniții neletale – arme și muniții destinate pentru un scop utilitar sau pentru
agrement, confecționate astfel încât, prin utilizarea lor, să nu se cauzeze moartea persoanelor;
sunt asimilate acestei categorii și armele vechi.

2.2. Clasificări ale armelor de foc

a) Clasificarea armelor din punct de vedere al destinației

1. arme militare - arme destinate uzului militar;

2. arme de apărare și pază - arme de foc scurte, omologate sau recunoscute în condițiile
prevăzute de lege, destinate să asigure apărarea vieții, integrității și libertății persoanelor fizice,
precum și bunurilor aparținând persoanelor fizice sau juridice;

3. arme de autoapărare - arme neletale scurte, special confecționate pentru a împrăștia

gaze nocive, iritante, de neutralizare și proiectile din cauciuc, în scop de autoapărare;

4. arme de tir - arme destinate practicării tirului sportiv, omologate sau recunoscute în
condițiile prevăzute de lege;

6
 5. arme de vânătoare - arme destinate practicării vânătorii, cu una sau mai multe țevi,
care folosesc muniție cu glonț sau/și cu alice, omologate sau recunoscute în condițiile prevăzute
de lege;

6. arme utilitare - arme destinate să asigure desfășurarea corespunzătoare a unor

activități din domeniile industrial, agricol, piscicol, medico-veterinar, al protecției mediului și
protecției împotriva dăunătorilor, precum și desfășurarea de către societățile specializate de
pază a activităților de pază a obiectivelor, bunurilor și valorilor sau a transporturilor unor valori
importante;

7. arme de asomare - arme utilitare, folosite pentru imobilizarea animalelor, prin

supunerea acestora la un șoc mecanic, în scopul sacrificării ulterioare;

8. arme cu destinație industrială - arme de foc utilitare, semiautomate, destinate unui

scop industrial de uz civil și care au aparența unei arme de foc automate;

9. arme cu tranchilizante - arme utilitare destinate imobilizării animalelor prin

injectarea de substanțe tranchilizante;

10. arme de panoplie - arme de foc devenite nefuncționale ca urmare a transformării

lor de către un armurier autorizat;

11. arme de colecție - armele destinate a fi piese de muzeu, precum și armele aflate
sau nu în stare de funcționare, care constituie rarități sau care au valoare istorică, artistică,
științifică, documentară sau sentimentală deosebită;

12. arme vechi - arme letale produse înainte de anul 1877 sau reproduceri ale acestora,
destinate să fie păstrate în colecții;

13. arme de recuzită - arme special confecționate, fabricate sau devenite inofensive ca
urmare a modificării lor de către un armurier autorizat, necesare activității instituțiilor
specializate în domeniul artistic.

b)Clasificarea armelor din punct de vedere constructiv

1. arme cu aer comprimat sau gaze sub presiune - arme care, pentru aruncarea
proiectilului, folosesc forța de expansiune a aerului comprimat sau a gazelor sub presiune aflate
într-o butelie recipient;

2. arme de foc scurte - arme de foc a căror țeavă nu depășește 30 cm sau a căror lungime
totală nu depășește 60 cm;

7
 3. arme de foc lungi - arme de foc a căror lungime a țevii sau lungime totală depășesc
dimensiunile armelor de foc scurte;

4. arme de foc automate - arme de foc care, după fiecare cartuș tras, se reîncarcă
automat și trag o serie de mai multe cartușe prin apăsarea continuă pe trăgaci;

5. arme de foc semiautomate - arme de foc care, după fiecare cartuș tras, se reîncarcă
automat, dar nu pot trage o serie de mai multe cartușe prin apăsarea continuă pe trăgaci;

6. arme de foc cu repetiție - arme de foc care, după fiecare foc tras, se reîncarcă manual,
prin introducerea pe țeavă a unui cartuș preluat din încărcător prin intermediul unui mecanism;

7. arme de foc cu o singură lovitură - arma de foc fără încărcător, care este încărcată
după fiecare tragere prin introducerea manuală a cartușului în camera de încărcare sau într-un
lăcaș special prevăzut la intrarea în țeavă.

La această clasificare legală mai adăugăm un criteriu, a cărui importanță este relevată
în procesul de identificare a unei arme folosite la comiterea infracțiunii. Astfel, după
construcția canalului țevii, armele sunt:

- arme cu țeavă lisă, care au pereții interiori ai țevii netezi, cum sunt: arme de vânătoare
cu alice, arme de tir redus, pistoalele lansatoare de rachete, arme militare de asalt cu țeavă lisă;

- arme cu țeavă ghintuită sunt atât armele destinate vânătorii care au țeavă ghintuită,
dar în special arme militare: puștile, puștile mitralieră, pistoalele mitralieră, pistoalele,
revolverele etc.;

- arme cu țevi combinate, având una sau două țevi lise și una ghintuită; de exemplu,
arma drilling.

8
 Relieful interior al țevii armelor de foc

c) Clasificarea armelor de foc după energia cinetică dezvoltată

O altă clasificare se bazează pe puterea dezvoltată de cartușul armei de foc. Astfel, în

funcție de energia cinetică a putem să încadrăm mult mai corect un anumit tip de cartuș deoarece
indiferent de lungimea sau calibrul acestuia energia este o constantă.

Astfel după energia cinetică dezvoltată cartușele (si implicit armele de foc) pot fi de:

- Mică putere: ce dezvoltă o energie de sub 450 de Jouli (ex: .22LR, .38 Special,
.380)
- Medie putere: ce dezvoltă o energie între 450 – 750 de Jouli (ex: .40 SW, .45 ACP,
9mm)

9
 - Mare putere: ce dezvoltă o energie de peste 750 de Jouli (ex: .357 Magnum, .44
Magnum, .50 Magnum, 5,56x45mm NATO, 7,62x39mm)
Considerăm că nu se poate face o clasificare precisă pe baza calibrului și credem că
energia cinetică este o trăsătură extrem de importantă.

Calibrul ne ajută să identificăm arma cu care s-a tras însă nu prezintă precizia necesară
spre a clasifica armele după puterea care o dezvoltă pentru că, de multe, ori un glonț de calibru
mai mare poate să aibă mai puțină energie decât unul mai mic. Calibrul, calculându-se în funcție
de diametrul proiectilului, nu și a lungimii întregului cartuș nu acoperă toate trăsăturile esențiale
ale acestuia.

Deoarece energia cinetică este influențată mai mult de viteza pe care o poate imprima
explozia proiectilului și mai puțin masa acestuia, sunt numeroase situațiile când un cartuș de
calibru mai mic va produce urme specifice unui proiectil de calibru mai mare datorită energiei
sale sporite.

În schimb, energia cinetică are un impact direct asupra urmelor lăsate de către proiectil,
în special în corpul uman.

De pildă, un proiectil de calibru .38 Special are același diametru cu un proiectil de

calibru .357 Magnum. Acest lucru se explică prin prisma istoriei calibrului .357 Magnum care
este o derivație a cartușului .38 Special. În fapt, calibrul proiectilelor ambelor cartușe este
identic: 9,0678mm. În schimb, diferă lungimea totală a cartușului care, în cazul .38 Special este
39 mm, iar în cazul .357 Magnum este 40 mm. Alături de aceasta și de cantitatea de pulbere din
cartuș valorile de energie cinetică pentru un cartuș .357 Magnum pot ajunge a fi de 3 ori mai
mari decât valoarea unui cartuș de .38 Special.

10
 Secțiunea 3. Principalele tipuri de arme de foc și muniții

Pentru a fi mai familiarizați cu principalele tipuri de arme vom aborda clasificarea

acestora dintr-o perspectivă generală prezentând cele mai des întâlnite tipuri, caracteristicile lor
precum modul de funcționare, construcția canalului țevii și alte caracteristici determinante.
Balistica judiciară română a omis să prezinte fiecare tip de armă individual și a mers spre a le
clasifica în categorii. Considerăm această abordare ca fiind incompletă, deși corectă științific.
Însă pentru că armele evoluează de-a lungul timpului, clasificările se dovedesc a fi eronate sau
devin perimate, criminalistul trebuie să cunoască întâi principalele tipuri de arme dintr-o
perspectivă generală.

Literatura străină americană subliniază acest fapt, mergând pe o cunoaștere a acestor

arme și mai puțin pe clasificări stricte ale doctrinei române, așadar clasificările sunt mai degrabă
prezentări similare cu ce vom încerca în acest capitol.

3.1. Armele de mână

Armele de mână 5 sunt arme de foc portabile destinate a fi utilizate de către un trăgător
folosindu-se doar de mâna cu care ține arma. Sunt armele cele mai des întâlnite și principalul
lor avantaj rezidă în faptul că se pot ascunde cu ușurință și purta de către o persoană asupra sa.
Sunt utilizate în special pentru autoapărare. Fiind eficiente la distanță scurtă sunt arme ideale
pentru spații restrânse. Din punct de vedere al prețului, sunt armele cele mai ieftine și
accesibile. Aceste arme pot folosi muniție letală sau neletală (gloanțe de cauciuc, gaze
paralizante), însă perspectiva care ne interesează este cea a armelor letale.

Doctrina străină 6 consideră că există patru tipuri de arme de mână:

3.1.1. Pistoale cu un singur foc

Acest tip de pistol are camera de explozie integrată în țeava armei și astfel arma trebuie
reîncărcată după fiecare tragere. De obicei aceste arme sunt pistoalele destinate tirului sportiv 7,
dar multe arme vechi folosesc acest sistem. În cazul celor noi, însă, cel mai des întâlnit calibru
este cel de .22, un cartuș cu energie cinetică mică.

5
Camil Suciu, Criminalistică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972, pagina 345
6
Vincent J.M. di Maio, Gunshot Wounds - Practical Aspects of Firearms Ballistics and Forensic
Techniques, Second Edition, CRC Press, Boca Raton, Florida, 1999, pag. 21
7
W.F. Rowe, Weapons, Ammunitions and Penetration în Encyclopedia of Forensic Sciences, editura
Academic Press, Burlington, Massachusetts, S.U.A. 2000, pag 962

11
 3.1.2. Pistoale derringer (pistolul de buzunar)

O variantă a pistolului cu un singur foc este derringerul. Denumirea provine de la

Henry Deringer (1786-1868) un armurier american care a inventat și fabricat acest tip de
pistoale.

Derringerul este un pistol de dimensiuni reduse, cu un cartuș de putere medie (.41 sau
.45) având, de obicei, două sau patru țevi ghintuite. Ele nu sunt pistoale cu repetiție și nici
semiautomate deoarece un astfel de mecanism ar duce la creșterea în dimensiuni a armei. Mai
mult, primele tipuri de derringer erau simple și se încărcau pe gura țevii, până la inventarea
cartușului. Scopul acestei arme este ca ea să fie ascunsă cu mare ușurință, a fi scoasă în caz de
nevoie și să aibă suficient de multă putere pentru a ucide.

Aceste arme au reputația proastă de a fi arme de asasini. Un derringer model

Philadelphia, cu o singură țeavă, a fost folosit de John Wilkes Booth pentru a-l asasina pe
președintele S.U.A. Abraham Lincoln în 1865, în timpul unei piese de teatru.

3.1.3. Revolvere

Revolverul este cea mai des întâlnită armă deținută în S.U.A. 8 țara care a inventat acest
tip de armă. Inventatorul revolverului este Samuel Colt. Un adagiu în onoarea importanței
invenției sale este următorul: „Dumnezeu a creat oamenii, însă Samuel Colt i-a făcut egali” 9.
Acest tip de armă are ca specific magazia sa în formă de butoiaș. La fiecare apăsare a trăgaciului
butoiașul este rotit cu câteva grade și un cartuș nou este adus în fața cuiului percutor de la
capătul ciocanului, care execută o mișcare de lovire de sus în jos 10.

După felul în care în care acționează trăgaciul, revolverele se împart în revolvere cu o

singură acțiune sau revolvere cu acțiune dublă. Prima categorie este cea primitivă și simplă11,
revolverul Colt Single Action fiind un exemplu. În cazul acestui mecanism ciocanul trebuie să
fie tras înapoi manual, numai apoi putând fi acționat trăgaciul. În cazul revolverelor double
action, dezvoltate mai târziu, trăgaciul acționa și un sistem care trăgea înapoi ciocanul, însă
acest lucru implică mărirea forței cu care trebuie acționat asupra trăgaciului, reducând precizia
armei. Orice revolver double action poate fi acționat asemenea unuia single action.

În funcție de construcția cadrului armei, revolverele pot fi de trei feluri: swing-out,

break top sau cu cadru solid. Cel mai des întâlnit tip de revolver este cel swing out (Colt, Smith

8
Vincent J.M. di Maio, op. cit., pag. 22
9
„God created men equal. Sam Colt made ‘em equal”
10
C. Suciu, op. cit., pag. 345
11
Brian J. Heard, J., Handbook of firearms and ballistics, editia a doua, editura Wiley-Blackwell,
Chichester, Marea Britanie, 2008, pag. 20

12
& Wesson), în care butoiașul se deschide de o parte a armei de foc. Pentru a scoate afară
cartușele arse se folosește o tijă ejectoare de formă stelată.

Revolverul break top este format din doua piese principale: țeava alături de butoiaș și
patul armei alături de mecanismul de dare a focului. Cele două sunt unite printr-o balama, în
partea din față deasupra apărătoarei trăgaciului, acest ultim tip de revolver fiind cel mai des
întâlnit la modele englezești 12 (Webley).

Ultimul tip de cadru este cel solid, astfel, butoiașul rămâne fixat de restul armei,
încărcarea făcându-se cartuș cu cartuș printr-o gaură de alimentare din cadrul revolverului.
Acest tip de cadru este rar întâlnit, fiind specific armelor vechi tip Colt sau Nagant, fiind
ineficient.

Un revolver modern poate înmagazina în butoiașul său un număr cuprins între cinci si
opt cartușe 13, în funcție de mărimea armei și cea a cartușului. Astfel un S&W 386XL Hunter
(.357 Magnum) are un butoiaș de 7 cartușe, un S&W 500 (.50) are 5 cartușe, însă un revolver
de tir sportiv (S&W 617) poate să aibă și 10 cartușe (.22LR).

Calibrele folosite în cazul revolverelor sunt între .22 și .455 în majoritatea cazurilor 14,
însă în mod excepțional un model recent de Smith & Wesson folosește calibrul .50. Datorită
construcției lor, a inexistenței unui închizător și a robusteții lor, aceste arme pot utiliza și cele
mai puternice calibre posibile. După cum am amintit, acesta este calibrul .50, echivalent cu 12,7
mm, având o energie cinetică dezvoltată de 4100 de Jouli. În comparație cartușul de 7,62x39mm
folosit de AK-47 dezvoltă 2073 de Jouli.

3.1.4. Pistoale semiautomate

Pistolul, pistoletul sau pistolul semi-automat este cea mai recentă categorie de armă de
mână. Ea se caracterizează prin faptul că prezintă un încărcător aflat în patul armei (cu puține
excepții precum TEC-9 și Mauser C96) și un sistem de încărcare și reîncărcare semiautomat.

Ceea ce face posibilă reîncărcarea armei în mod automat este forța gazelor care
împinge închizătorul în spate. Principalele sisteme folosite sunt blowback, pentru majoritatea
cartușelor, și delayed blowback pentru cartușe de mai mare putere.

Principalul avantaj al acestor arme este capacitatea mare de înmagazinare a cartușelor.

Pe când un revolver poate avea șase cartușe în butoiașul său, un pistol poate ține în încărcător
chiar și 17 (standard pentru Glock 17) ajungând până la 33 de cartușe (încărcător extins Glock
17). Acest avantaj face ca pistolul să fie propice pentru trageri multiple, în succesiune rapidă.

12
Vincent J.M. di Maio, op. cit., pag. 23
13
W.F. Rowe, op. cit., pag. 962
14
Gerald Burrard, The Identification of firearms and forensic ballistics, editura Herbert Jenkins Ltd.,
Londra 1934, pag. 21

13
 Deoarece multe modele prezintă un percutor intern și nu un ciocan care să iasă în
exterior ele sunt mai ușor de ascuns în siguranță în haine, posibilitatea unei declanșări
accidentale fiind mică.

În ceea ce privește calibrul folosit, pistoalele variază foarte mult, între calibre precum
cel de .167 pana la cel de .455 15. Excepție fac pistoale de calibru .50AE precum Desert Eagle.
Totuși, energia cinetică maximă în cazul ultimului pistol este de 2200 de Jouli (maxim
înregistrat), însă tot se află cam la jumătate din potențialul unui glonț de calibru similar tras
dintr-un revolver. Datorită mecanismului de reîncărcare închizătorul nu poate fi supus unor
presiuni similare celor exercitate în revolvere pe motiv că acesta ar fi proiectat prin partea din
spate a armei si ar lovi trăgătorul.

3.2. Puști ghintuite și puști cu țeavă lisă

3.2.1. Puști ghintuite

Pușca ghintuită este o armă de foc cu țeavă lungă, ghintuită, destinată tragerilor de la
nivelul umărului. Doctrina americană face o diferență între puști ghintuite și puștile cu țeavă
lisă. Considerăm că deși armele se aseamănă mult la exterior, elementul constructiv care le
diferențiază: muniția folosită și țeava adaptată acestei muniții fac ca ele să fie în două categorii
distincte.

Pușca ghintuită este o armă de bătaie lungă, putând fi precisă, în funcție de model,
între 300m 16 și 2,1km (CheyTac Intervention, .408 CheyTac). Această caracteristică este dată
de specificul existenței ghinturilor și este influențată de energia cinetică a cartușului.

În funcție de mecanismul lor de funcționare ele pot fi cu un singur foc, cu repetiție,

semiautomate sau automate. Cele automate constituie, însă o categorie separată. Cel mai des
utilizat sistem este cel bolt action, cu repetiție.

3.2.2. Puști cu țeavă lisă

Puștile cu țeavă lisă sunt arme de foc cu țeavă lungă, destinate tragerilor de la nivelul
umărului ce folosesc țevi lisă. Proiectilele folosite de aceste arme sunt alicele, mitraliile și
gloanțele. Mitraliile sunt alice mai mari de 5,5mm 17.

Aceste arme sunt precise până la o distanță de 50 de metri în cazul alicelor și mitraliilor
și până la cel mult 90 de metri în cazul gloanțelor 18 sau proiectilelor Brenneke. Motivul pentru

15
Gerald Burrard, op. cit., pag. 22
16
Ronald B. Brown, Homemade Guns and Homemade Ammo, editura Loompanics Unlimited, Port
Townsend, Washigton, S.U.A. 1986, pag. 9
17
Mircea Ion, Criminalistică, Editura Didactică și Pedagogică, Bucuresti 1978, pag. 107
18
Ronald B. Brown, op. cit., pag. 9

14
această precizie redusă este tocmai țeava lisă care nu poate stabiliza proiectilul după ce iese din
țeavă.

Toate modurile de funcționare (reîncărcare) pot fi implementate în cazul puștilor cu

țeavă lisă, însă cel mai des întâlnit este cel cu un singur foc, în special la puștile cu țevi multiple.
Apoi este cel cu repetiție tip pump-action.

Puștile cu țevi multiple pot avea ciocanul expus la exterior sau ascuns, cele din urmă
având un preț mai mare 19. Pentru a descărca o astfel de armă, unele sunt dotate cu ejectoare,
astfel cartușul ars este aruncat automat afară din armă după tragere, altele însă trebuind să fie
descărcate manual, acestea având de obicei o articulație prin care se desface țeava de închizător.
Conform legii române, acestea din urmă trebuie purtate frânte tot timpul.

Puștile cu alice semiautomate sunt mai rar întâlnite deoarece costul lor de producție
este mai ridicat și nu au fiabilitatea puștilor cu un singur foc sau celor cu repetiție.

Puștile cu alice automate sunt arme specializate, folosite de trupe speciale și sunt foarte
rar întâlnite, multe din ele rămânând la stadiu experimental (Pancor Jackhammer) dar unele
ajungând să fie fabricate precum Daewoo USAS 12 și Atchisson Assault Shotgun (AA-12).

3.3. Arme automate

3.3.1. Puști de asalt

Pușca de asalt este definită în doctrină ca o pușcă ghintuită care: (1) se reîncarcă
automat, (2) are un încărcător de mare capacitate (20 de cartușe sau mai mult) (3) poate executa
foc automat și (4) folosește un cartuș de pușcă de dimensiune medie 20.

Această categorie de arme este interzisă spre a fi comercializată de obicei în toate

statele lumii, ele fiind folosite de forțele armate. Diferența între o pușcă de asalt și un pistol
mitralieră stă în faptul că prima folosește un glonț de dimensiuni și putere mai mare, având o
energie cinetică mai mare 21.

Prima armă de acest tip inventată a fost pușca Sturmgewehr („pușcă de asalt”) model
1944, dezvoltată în Germania nazistă. O parte din mecanismul ei a fost preluat mai târziu de
cea mai de succes pușcă de asalt: Avtomat Kalashnikova 47. Această armă a fost produsă în 75
de milioane de exemplare la nivel mondial și este renumită pentru faptul că este simplu de
utilizat, simplu de întreținut și este și adecvat de puternică (cu 25% mai puternică decât M16,
din perspectiva energiei cinetice dezvoltate).

19
Gerald Burrard, op. cit., pag. 17
20
Vincent J.M. di Maio, op. cit., pag. 33
21
W.F. Rowe, op. cit., pag. 963

15
 Exemple de puști de asalt sunt: AK-47(7,62x39mm), M16(5,56x45 NATO), M4,
FAMAS (5,56mm), FB F2000 (5,56mm), FN SCAR (L-5,56mm, H-7,62), Steyr AUG/StG
77(5,56mm).

3.3.2. Pistoale mitralieră

Pistolul mitralieră este o armă de foc automată care poate fi operată atât de la nivelul
umărului cât și de la nivelul șoldului 22. Sunt considerate arme automate „ușoare” deoarece
folosesc muniție de pistol și nu de pușcă. De obicei ele sunt dotate cu un pat rabatabil (MP 40,
PM md. 90, PA md. 86, UMP, MP5 – telescopic)

3.3.3. Puști mitralieră

Pușca mitralieră este o armă de foc cu țeavă lungă aptă a executa foc automat, folosește
muniție intermediară de pușcă, are un încărcător de capacitate mai mare decât pușca de asalt,
sau este alimentată cu lanț de muniție.

Diferența principală între o pușcă mitralieră și o mitralieră este de greutate. Astfel

aceste arme sunt destinate spre a putea fi operate de către un singur soldat și sunt menite pentru
a susține cu foc automat restul plutonului de soldați. Ele sunt o soluție ofensivă, deosebit de
mobilă spre deosebire de mitraliera grea care este aproape statică în comparație cu pușca
mitralieră.

Terminologic ele sunt denumite și mitraliere ușoare 23, un criteriu vizual de diferențiere
este faptul că acestea sunt de regulă dotate doar cu un suport cu două picioare nu cu un trepied.

Aceste arme pot fi operate de la nivelul șoldului, dar acest lucru este greoi și duce la o
precizie scăzută. Poziția de tragere optimă este cea în care arma este sprijinită pe suportul ei.

Exemple de astfel de arme sunt: BAR 1918, H&K MG4 (5,56mm), FN Minimi/M249
SAW (5,56mm), L6 LSW (5,56mm) și RPK (7,62mm), Pușcă Mitralieră md. 1964.

3.3.4. Mitraliere

Mitraliera este o armă care prezintă foarte puțină relevanță pentru balistica judiciară
deoarece este o armă ce se găsește cu precădere în dotarea armatelor și este cu desăvârșire
inaccesibilă civililor 24. Însă, deoarece au existat cazuri în care astfel de arme au fost sustrase,
ele pot apărea în cazuistică.

22
Vincent J.M. di Maio, op. cit., pag 35
23
W.F. Rowe, op. cit., pag. 963
24
Cu toate acestea, reamintim cazul furtului de armament din U.M. 01916 Ciorogârla unde la data de
28 ianuarie 2009 au fost sustrase mai multe arme militare, inclusiv o mitralieră cu afet PKS

16
 Mitraliera este o armă cu țeavă lungă, aptă să tragă foc automat, montată pe un suport,
alimentată de obicei cu o bandă de muniție, folosind muniție de pușcă de putere și mărime mare
și operată de cel puțin doi soldați.

Acest tip de armă a revoluționat conflictele în secolul XIX și este în dotarea tuturor
armatelor. Ele pot fi folosite la sol de către soldați, se pot monta pe toate tipurile de vehicule și
pot fi controlate și de la distanță sau pot trage automat, independent de voința umană.

Ele sunt proiectate cu posibilitatea de a le fi înlocuite țevile în timpul focului spre a

evita supraîncălzirea și uzarea lor excesivă 25, echipajele de mitraliori având de obicei mai multe
țevi pe care le schimbă între ele.

Cel mai cunoscut model de mitralieră este MG42-ul german, folosit în cel de-al doilea
război mondial. Această armă este încă folosită de către unele armate și pe baza acesteia au fost
construite alte mitraliere precum M60-ul american.

Esențial pentru o mitralieră este cadența sa, adică numărul de gloanțe pe care le poate
trage pe minut ce poate varia între 850 (M2 Browning) la 1200 (MG42) până la așa numitele
Minigun (M61 Vulcan) care au o rată de foc de 6000 de gloanțe pe minut.

25
W.F. Rowe, op. cit., pag. 963

17
 Secțiunea 3. Urmele formate prin împușcare

A.URMELE PRINCIPALE

1. URMELE CREATE DE INTERIORUL ŢEVII ARMEI PE PROIECTIL

Ca urmare a acțiunii mecanismului de dare a focului, se produce împușcătura. Inițial

se aprinde încărcătura capsei care are o sensibilitate deosebită la acțiuni mecanice și care
aprinde pulberea de azvârlire. Urmare a acestui proces, se degajă o mare cantitate de gaze,
presiunea gazelor face posibilă expulzarea proiectilului pe canalul țevii spre exterior.

La trecerea glonțului prin canalul țevii, suprafața acestuia va întâlni opoziția reliefului
format de ghinturi. Proiectilele au diametrul mai mare decât interiorul țevii armei, însă, cămașa
proiectilelor fiind confecționată din cupru sau alamă se taie în ghinturi, umplând profilul
canalului țevii.

Glonțul intrând în ghinturi, alăturat mișcării de înaintare i se va imprima și o mișcare

spiralată. Mișcarea de rotație a glonțului este foarte mică în canalul țevii, ea crescând după
ieșirea din țeavă.

În primul rând pe glonț se vor imprima ghinturile, sub forma unor striații vizibile cu
ochiul liber. Apoi, suprafața glonțului va prezenta o serie de dâre, zgârieturi foarte fine, uneori
vizibile cu ochiul liber, alteori numai la microscop.

Deoarece numărul, direcția, înclinația și lățimea ghinturilor diferă de la un model de

armă la altul, urmele de pe proiectil, asociate cu date referitoare la calibrul, forma și materialul
glonțului, se pot face aprecieri cu privire la modelul de armă cu care s-a tras glonțul respectiv.

Urma creată de ghinturi pe glonț, nu este niciodată dreaptă în raport cu axa glonțului,
ci întotdeauna înclinată ori spre dreapta ori spre stânga, reprezentând unghiul de rotire al
ghinturilor.

Lățimea ghintului poate apărea pe glonț așa cum este ea în realitate, dar numai în
situațiile în care cu arma în cauză s-au tras puține focuri. Prin trageri repetate spațiul dintre
ghinturi se mărește datorită procesului de frecare la temperaturi înalte între gloanțe și canalul
țevii.

Țevile armelor de foc suferă un continuu proces de modificare datorat întrebuințării,

implicit urmele create de gloanțele trase, vor avea o altă configurație.

Asupra macro și microreliefului canalului țevii, acționează presiunea și temperatura

foarte mari create în momentul tragerii. Presiunea în canalul țevii atinge valori între 1000

18
kg/cm2 și 3600 kg/cm2, iar temperatura variază între 2000°C si 3000°C. În general, canalul țevii
suportă aceste presiuni și temperaturi înalte, dar datorită întrebuințării repetate relieful canalului
țevii suferă modificări.

În al doilea rând, suprafața canalului țevii, suportând trecerea repetată a gloanțelor,

este erodată. Apoi, intervine metalizarea canalului țevii, adică depunerea de particule metalice
pulverilente, care datorită temperaturii ridicate se sudează de canalul țevii.

Proasta întreținere a armei, duce în mod inevitabil la ruginire. Rugina din canalul armei
fiind îndepărtată prin trageri, va rămâne un spațiu inexistent până acum și care este urmare a
acțiunii corozive a ruginii.

Asperitățile canalului țevii sub forma unor zgârieturi pe suprafața glonțului, pot fi
șterse prin însăși acțiunea ghinturilor sau de o altă asperitate mai mare.

Zgârieturile de pe glonț pot avea poziții foarte variate în raport cu axul longitudinal al
glonțului: spre stânga, paralel cu axul, început paralel cu urma glonțului, spre dreapta ori
paralele cu urmele create de ghinturi pe gloanțe.

Un glonț cu diametrul mai mic decât diametrul canalului țevii va avea mai puține
zgârieturi pe suprafața sa, iar sensul și unghiul de rotație precum și lățimea urmelor create de
ghinturi, nu vor fi reale. Urma cea mai pregnantă ce va exista pe un asemenea proiectil, este cea
de lovire și depunere, datorită jocului și impactului pe țeavă.

2. URMELE CREATE PE TUBUL CARTUŞ

Arătam la începutul acestui capitol, că împușcătura se produce ca urmare a acțiunii

mecanismului percutor asupra capsei și producând aprinderea încărcăturii de pulbere. Privind
însă înainte de realizarea percuției și anume, în momentul încărcării, apoi a percutării capsei,
iar după producerea împușcăturii evacuarea tubului tras, vom constata formarea următoarelor
urme, de această dată nu pe glonț, ci pe tubul cartușului:

- urma extractorului pe rebordul razelor tubului cartuș, care se formează în momentul

introducerii cartușului în camera de explozie și în momentul extragerii cartușului, din camera
de explozie după producerea împușcăturii;

- urma cuiului percutor pe suprafața capsei, care se formează în momentul în care

acesta lovește capsa, care, la rândul său, este împinsă înapoi de reculul armei;

- urma închizătorului pe suprafața rozetei tubului cartuș, se formează în momentul

împușcăturii când tubul cartușului, împins de gaze, este presat pe suprafața închizătorului;

19
 - urma extractorului, în faza a doua, când prinde tubul de marginea rozetei și îl trage
înapoi;

- urma ejectorului (de obicei la marginea rozetei), formată prin blocarea tubului,
dându-i poziția de evacuare din armă;

- urmele lăsate de pereții camerei de explozie pe corpul tubului cartuș, având forma
unei nervuri longitudinale.

După această prezentare se poate face o clasificare a urmelor existente pe tubul

cartușului.

A. Urmele formate în timpul încărcării armei (la trecerea cartușului din încărcător în
camera de explozie).

B. Urmele formate în timpul producerii împușcăturii (urma cuiului percutor, urmele

peretelui închizătorului și urmele create de pereții camerei de explozie).

C. Urmele formate în timpul extragerii tubului cartuș tras (urmele extractorului, ale
ejectorului și ale ferestrei de evacuare).

Trebuie avut în vedere faptul că nu toate piesele enumerate mai sus există la orice tip
de armă. Bunăoară, armele de vânătoare pliante nu au închizător, tubul sprijinindu-se pe un
disc. La revolverele Hagan tubul este susținut de un sabot; o serie de arme nu au ejector; unele
revolvere americane vechi nu au cui percutor, cocoșul lovind direct capsa.

Urmele particulare care se creează pe tubul cartușelor de vânătoare nu prezintă nici o

importanță pentru activitatea de identificare. Aceasta fiindcă, tuburile cartușelor de vânătoare
se refolosesc și în consecință prezintă importanță doar capsa (care se înlocuiește).

3. URMELE CREATE DE PROIECTILE PE CORPUL VICTIMEI ŞI PE

ALTE ŢINTE

Datorită presiunii mari în camera cartușului, respectiv capul tubului, proiectilul nu

găsește altă ieșire decât spre țeavă, unde datorită acțiunii ghinturilor și vitezei mari de deplasare,
se imprimă o mișcare spirală.

Zborul glontelui pe traiectorie, după ieșirea din țeavă se poate solda cu: pătrundere,
străpungere sau ricoșare, datorită densității obiectului și unghiului mic de incidență.

Trecerea proiectilului prin diverse obiecte precum și înfundarea sau ricoșarea au ca

urmare crearea a o serie de urme.

20
 Diametrul și forma orificiilor sunt condiționate de valoarea energiei cinetice a
proiectilului în momentul lovirii. Cu cât energia cinetică este mai mare, cu atât proiectilul va
forma un orificiu cu diametrul apropiat de diametrul său, când energia cinetică scade, orificiul
va fi mai mare și de formă neregulată, proiectilul creând rupturi mari ale țesuturilor cu care vine
în contact.

În orice obiect pe care-l traversează, implicit și în corpul omului, glonțul creează trei
feluri de urme:

-orificiul de intrare;

- orificiul de ieșire;

- canalul cuprins între cele două orificii.

Orificiul de intrare

Corpul uman constituie un obstacol în calea proiectilului fiind alcătuit din țesuturi de
consistență și duritate diferită.

Țesutul osos se deosebește de celelalte țesuturi, în ce privește consistența și rezistenta

sa, orificiile create în țesutul osos vor fi din punct de vedere al diametrului, mai apropiate de
mărimea reală a proiectilului.

În cazul țesuturilor moi sau al organelor cavitare, orificiile pot avea diametrul mai mare
sau în situația în care țesutul se contractă diametrul orificiului va fi mai mic decât cel al
proiectilelor.

În corpul omului, orificiul de intrare poate avea forme variate determinate de o serie
de factori: unghiul de lovire; viteza glonțului; felul țesutului lovit; distanța de la care s-a tras.

În cazul unor perforări perpendiculare orificiul de intrare este rotund, în cazul unei
perforări oblice forma orificiului de intrare va fi ovală. În situația tragerilor efectuate de la
distanțe mici ori cu țeava lipită de țesut, orificiul de intrare va avea o formă neregulată și datorită
acțiunii gazelor (fontă, stelat).

Orificiul rotund ia o formă ovală ulterior, datorită contracției musculare sau a

contractării inegale a țesuturilor.

În general orificiul de intrare are o formă mai regulată și este mai mic, mai aproape de
diametrul real al proiectilului. Pielea sau țesutul muscular întinse de glonț în momentul
impactului se retractă, ceea ce face ca orificiul să fie mai mic decât diametrul glonțului.

21
 Astfel un proiectil cal. 7,65 mm, va crea un orificiu de intrare ce variază în jur de 5-6
mm.

În cazul orificiilor create la nivelul craniului, dimensiunea orificiului de intrare este

aproape egală cu diametrul glonțului sau poate fi cu ceva mai mare.

Dacă glonțul nu pătrunde perpendicular pe suprafața pielii, ci într-un unghi ascuțit,

atunci orificiul de intrare va avea o formă ovală, iar dimensiunile orificiului vor fi determinate
de direcția fibrelor cutanate.

Orificiile create de glonț în cutele pielii apar mai mici, dar odată cu desfacerea cutelor
se vor mări.

În cazul tragerilor de la mică distanță (sub 10 cm) orificiul de intrare este mai mare
decât diametrul glonțului, datorită cumulării tuturor factorilor tragerii (flacără, presiunea
gazelor, viteză mare etc.). Cu mult mai mare decât diametrul glonțului va fi și orificiul de intrare
format în cazul unui unghi de incidență foarte mic (sub 10°).

Când vârful proiectilului este rotunjit sau teșit, marginile orificiului de intrare vor fi
neregulate din cauza contuziei și ruperii țesutului.

Gloanțele cu vârf ascuțit vor forma orificii de intrare cu marginile netede.

Caracteristica fundamentală a orificiului de intrare este lipsa de țesut, ceea ce îl

deosebește de toate celelalte plăgi împunse, dar și de orificiul de ieșire.

Uneori, în jurul orificiului de intrare, vom întâlni fisuri radiale și o serie de alte urme,
datorate factorilor suplimentari ai împușcăturii.

Când tragerea s-a efectuat cu o armă de vânătoare, folosind ca proiectile alice, vom
deosebi după cum s-a tras de la distanță mică sau de la distanță mare. O tragere sub 50 cm va
produce un orificiu de intrare unic, de forma unui crater neregulat, prezentând o pierdere mare
de substanță. Când tragerea s-a făcut peste această limită, vom deosebi următoarele feluri de
orificii de intrare: între 0,50 și 2,50 m vor exista câteva orificii de intrare (două până la patru)
formate de grupuri de alice și mai multe orificii mici create de fiecare alică în parte. Peste aceste
limite fiecare alică va crea un orificiu de intrare.

Urmele proiectilelor create în alte materiale decât corpul victimei vor avea forme
variate, în funcție de energia cinetică a proiectilului în materialul perforat și de rezistența
materialului.

În sticlă orificiul de intrare a glonțului are forma unui con, cu baza în direcția tragerii,
deoarece proiectilul împinge înainte părți din materialul prin care trece.

22
 Dacă tăblia din sticlă este perforată perpendicular orificiul de intrare va avea formă
rotundă, iar fisurile concentrice și radiale se vor întinde uniform în toate direcțiile.

Când perforarea se produce sub un unghi mai mic de 90°, orificiul de intrare are formă
ovală, iar crăpăturile sticlei sunt mai numeroase în sensul direcției glonțului.

Caracteristicile orificiului de intrare într-o tăblie de sticlă diferă în funcție de distanța

de tragere, implicit de energia cinetică a proiectilului și de unghiul de incidență. De pildă, dacă
s-a tras de la distanță mică și sub unghiul de 90°, orificiul de intrare va avea o formă rotundă
cu diametrul foarte apropiat de cel al glonțului (crăpăturile radiale putând chiar să lipsească).
Aceasta presupune o energie cinetică mare și o viteză apropiată de viteza inițială la gura țevii.

La o tragere efectuată de la mare distanță, geamul nu mai prezintă orificiu de intrare,

întrucât energia cinetică și viteza proiectilului scade astfel încât contactul cu sticla se aseamănă
cu spargerea realizată de o piatră.

Orificiul de intrare în sticlă diferă și în funcție de forma vârfului glonțului. Astfel, un

glonț cu vârful ascuțit (în condițiile în care unghiul de incidență este de 90°), energia cinetică
și viteza mare) perforând o tăblie de sticlă s-ar putea să nu producă fisuri radiale. Orificiul creat
va fi rotund și foarte apropiat de diametrul glonțului. Acest fenomen se explică prin aceea că
glonțul, în acest caz, va acționa asemeni unui burghiu.

Proiectilele cu vârful teșit (în aceleași condiții de tragere), vor crea orificii rotunde și
apropiate de dimensiunile lor. Spre deosebire de proiectilele ascuțite la vârf vor crea întotdeauna
fisuri radiale.

Orificiile de intrare în tăbliile metalice vor avea un diametru aproape identic cu

proiectilele care le-au creat.

În scândură uscată, orificiul de intrare este mai mare decât diametrul glonțului,
deoarece acesta va antrena în mișcare particule din lemn. Spre deosebire de lemnul uscat,
lemnul verde sau umed va prezenta un orificiu de intrare mai mic decât diametrul glonțului,
datorită elasticității fibrelor. Această caracteristică o întâlnim și la materialele elastice de genul
pielii neprelucrate și cauciucului. În cauciuc este chiar foarte greu de găsit acest orificiu.

Pielea tăbăcită și țesăturile dese vor prezenta un orificiu de intrare apropiat ca

diametru de mărimea glonțului.

Orificiul de ieșire

Orificiul de ieșire îl întâlnim numai atunci când proiectilul nu și-a pierdut energia
cinetică, putând străpunge obiectul în care a pătruns.

23
 Când tragerea este efectuată de la mare distanță sau când proiectilul a străpuns mai
multe obiecte pe traiectorie își pierde energia cinetică împrejurare în care va crea un orificiu de
intrare și un canal la capătul căreia se va opri.

În corpul uman – spre deosebire de orificiul de intrare – orificiul de ieșire nu va mai

prezenta “minus țesut”, respectiv pierdere de substanță, datorită faptului că acum, glontele
“desface” țesutul.

În marea majoritate a cazurilor și mai ales când este vorba de arme cu țeavă scurtă,
gloanțele trecând prin corp pierde o parte atât de însemnată din energia sa, încât ieșind corp
acționează asupra pielii ca o pană, despicând-o. De aceea, orificiul de ieșire prezintă forme
neregulate: fantă, conic, stelat, ruptură. Marginile sale se apropie fără pierderi de substanță,
punând în evidență forma orificiului.

Este posibil ca la trecerea sa prin corp, glontele să sufere deformări sau fragmentări.
În aceste cazuri, țesuturile și pielea se rup în alt mod decât în cazul unui proiectil intact. De
pildă, un proiectil deformat sau turtit va crea un orificiu de ieșire rupt, neregulat, cu marginile
răsfrânte.

În cazul în care proiectilul se fragmentează, poate exista un singur orificiu de intrare

și mai multe orificii de ieșire; pot să apară și în situația în care proiectilul desprinde și antrenează
pe traiectul său fragmente osoase.

Se poate întâmpla ca glontele să se rostogolească în urma unei ricoșări interne, când

orificiul de ieșire va avea formă de fantă îngustă, lungă de 1-2 cm, datorită faptului că glonțul
nu străpunge, ci lovește cu partea laterală.

Când proiectilul și-a pierdut energia cinetică vom întâlni fie o despicare incompletă a
pielii, fie o înfundare spre exterior a pielii, în dreptul cărora pot să apară fisuri care prin
deshidratare au forma și aspectul unor zgârieturi.

Dacă forța vie a glonțului este mare (distanța de tragere fiind relativ mică), la trecerea
prin organele cavitare pline cu substanțe lichide sau vâscoase datorită acțiunii hidrodinamice a
proiectilului se pot produce rupturi foarte mari.

Acțiunea hidrodinamică a proiectilului se manifestă de obicei în situațiile în care sunt

utilizate arme de calibru mare și care folosesc muniție cu o încărcătură de pulbere considerabilă
(puști, pistoale mitralieră). Foarte rar se întâmplă acest fenomen în cazul armelor de calibru
mic, în aceste cazuri numai în împrejurarea în care glontele se rostogolește în momentul
impactului.

24
 Proiectilul pătruns în stomac sau în inimă aflată în stare de diastolă, precum și în alte
organe consistente în apă (ficat, vezică) va produce dilacerarea acestora. Acțiunea
hidrodinamică a proiectilului se manifestă și la trecerea prin substanța cerebrală.

În toate aceste cazuri orificiul de ieșire va fi foarte mare, uneori poate să lipsească
datorită exploziei organului.

La trecerea printr-o tăblie de sticlă, glontele va crea un orificiu de ieșire mai mare
decât cel de intrare, datorită faptului că împinge înainte așchii din material sticlos. Baza conului
rezultat prin perforarea sticlei este orificiul de ieșire. Aceste caracteristici le va avea și orificiul
de ieșire într-un os cranian.

În materialul lemnos, orificiul de ieșire are aceleași caracteristici ca și în cazul

orificiului de intrare, în sensul că un material lemnos uscat, va prezenta un orificiu de ieșire mai
mare decât diametrul glonțului, iar un material lemnos verde (umed) va prezenta un orificiu de
ieșire cu un diametru mai mic decât acela al glonțului.

În scândură subțire și placă, orificiul de ieșire prezintă așchieri, iar în tabla de

metal, marginile orificiului de ieșire sunt răsfrânte în sensul deplasării proiectilului.

Urmele de ricoșeu

O altă categorie de urme principale pe care le pot crea proiectilele sunt urmele de
ricoșeu.

Ricoșeul este o respingere a proiectilului de suprafața unui obiect, datorită unghiului

mic de incidență.

Urma de ricoșeu are forma unui șănțuleț care prezintă o întorsătură finală spre dreapta
sau stânga, în funcție de mișcarea giroscopică a glonțului. Uneori, întorsătura finală este foarte
pronunțată și diferită de sensul de rotație al glonțului, datorită unui contact al acestuia cu un
material mai dens, la ieșirea decât la intrarea în ricoșeu (de exemplu, un nit).

De multe ori s-a întâmplat ca, glontele să pătrundă în pământ până la o oarecare
adâncime, ca apoi să revină la suprafață și să capete o traiectorie – din punct de vedere al
unghiului – identică cu aceea de intrare în ricoșeu.

Canalul

Între orificiul de intrare și cel de ieșire sau între orificiul de intrare și punctul de
înfundare, glontele creează un canal a cărui formă și caracteristici variază de la material la
material.

25
 În corpul uman, canalul poate fi: direct sau deviat. Vom întâlni un canal direct când
el este prelungirea directă a traiectoriei glonțului imprimată de armă, iar deviat când din diferite
motive (proiectilul lovește ușor) traiectul se modifică și implicit și sensul canalului se va
modifica.

Lățimea canalului este, de obicei, mai mare decât diametrul glonțului.

Dimensiunea leziuni (canalului), localizarea sa și forma acesteia depind de cantitatea

de energie cinetică pierdută de proiectil, de viteza cu care se pierde această energie și tipul de
țesut prin care acesta trece.

În urma pătrunderii în organism, glonțul acționează prin strivirea și sfârtecarea

țesutului care apoi este aruncat radial în jurul său pe măsură ce acesta intră mai adânc. Acest
proces creează o cavitate temporară de multe ori dimensiunea proiectilului 26 ce are o durată de
viață între 5 și 10 milisecunde 27 pielea revenind la forma sa inițială prin pulsații și contractări
succesive, lăsând în urmă canalul.

În cazul folosirii cartușelor de mică putere, de obicei a celor pentru pistol, proiectilul
produce o cavitate temporară mică și pentru a provoca răni semnificative trebuie să lovească un
centru vital. Pe de altă parte, în cazul gloanțelor de pușcă, de viteză și implicit energie mai mare,
glonțul aruncă înapoi tot țesutul prin care acesta trece creând o cavitate temporară de 11 până
la de 12,5 ori diametrul său 28.

26
French, R. W. and Callendar, G. R. Ballistic characteristics of wounding agentsU.S. Government
Printing Office, 1962
27
Vincent J.M. di Maio, op. cit., pag. 72
28
Fackler, M. L Wound Ballistics: A Review of Common Misconceptions. JAMA 259(18): 2730–2736,
1988, apud Vincent J.M. di Maio

26
 În țesutul osos, forma canalului diferă în funcție de distanța de tragere, structura osului
și energia cinetică a proiectilului.

Glontele poate produce fracturi orificiale, cominutive, eschiloase sau simple fisuri.

În oasele late (craniu, omoplat) când proiectilul pătrunde perpendicular, va crea un

canal în formă de triunghi de con cu baza mare în direcția de tragere. Când pătrunde sub un
unghi ascuțit va forma un canal neregulat, îndreptat inițial pe traiectoria proiectilului, apoi în
trunchi de con, cu baza spre orificiul de ieșire.

În final, importanța cavității temporare este dată de faptul că nu toate tipurile de țesut
au aceeași rezistență și elasticitate. Astfel, atât dimensiunea acesteia cât și a canalului vor fi
determinate de tipul de țesut prin care trece proiectilul. Luăm spre comparație țesutul muscular
și cel hepatic. Ambele au densitatea similară și vor absorbi aceeași cantitate de energie cinetică,
însă structura lor este diferită, mușchii sunt mai elastic și celulele lor au o coeziune mai mare
însă țesutul hepatic are o coeziune mai mică și este plastic. În cazul țesutului muscular acesta
își reia forma inițială după trecerea proiectilului, rămânând un canal de diametrul proiectilului,
însă țesutul hepatic va prezenta un canal de dimensiunea cavității temporare. În situația în care
un proiectil cu energie cinetică mare trece prin țesut hepatic este probabilă explozia organului.

O formă specială de canal este ,,canalul tangențial” creat de proiectil atunci când
pătrunde într-o parte rotunjită a corpului, ca de pildă în coapsă, umăr, cutie craniană, sub un
unghi ascuțit și iese aproape de locul de intrare.

Adeseori aceste răni sunt numai subcutanate, mai rar ele ating mușchii și organele
interne situate aproape de suprafață.

27
 Dacă proiectilul alunecă prin piele de-a lungul se vor forma plăgi lungi rupte.

Spre deosebire de canalele tangențiale există și canale în seton, acestea se formează

numai atunci când energia cinetică a proiectilului este foarte mică, acesta modificându-și
traiectoria (neputând pătrunde în os) și alunecând pe sub piele. Canalul va corespunde cu
relieful porțiunii peste care trece.

Proiectilul, intrând sub pielea care acoperă cutia craniană și realizând forța necesară
străpungerii osului, își modifică traiectoria, pornind pe un canal subcutanat, până când datorită
formei calotei craniene și a inerției va ieși afară.
Asemenea canale se pot forma și atunci când glontele întâlnește un mușchi care
contractându-se îi modifică traiectoria inițială sau îl expulzează afară.
În sticlă, canalul creat de proiectil, va avea forma unui trunchi de con cu baza mare în
direcția tragerii, ca de altfel și canalul din oasele plate.

Lemnul (atât umed cât și uscat) precum și tabla metalică, vor prezenta canale cu
lățimi aproximativ egale pe tot parcursul (cu foarte mici denivelări, în cazul materialului
lemnos, datorate nervurilor).

În consecință evidențiem că, în categoria urmelor principale intră: urmele formate de

arma de foc pe elementele cartușului și pe proiectil; urmele create de proiectil în zborul său pe
traiectorie (orificiul de intrare, orificiul de ieșire, canalul, urmele de ricoșeu).

Inelul de abraziune

Această urmă principală nu trebuie confundată cu urma denumită uneori de literatura

română de specialitate „inel de frecare” care după cum vom vedea este defapt un inel de
ștergere.

Inelul de abraziune este o zonă de culoare brună-roșietică (inițial roșu deschis, înaintea
coagulării sângelui) de piele jupuită, o adevărată escoriație produsă în momentul frecării
proiectilului de marginile orificiului de intrare atunci când perforează pielea. Urma este creată
în felul următor: datorită elasticității pielii aceasta este întâi împinsă înapoi de către proiectil si
părțile sale laterale intră în contact cu partea de piele ce va deveni inelul de abraziune (Foto 23).

28
 Foto 23: Modul de producere al inelului de abraziune

Inelul acesta nu este însă produs nici de rotația proiectilul și nici nu este o arsură
produsă de către temperatura glonțului. Cum este demonstrat în literatura de specialitate 29 un
cartuș de 5,56x45mm tras dintr-o armă M-16A2 face o rotație completă în 178 de milimetri,
astfel girația este insuficientă pentru a produce escoriații.

Urma nu este produsă nici de temperaturile ridicate pe care le are proiectilul când iese
de pe țeavă. Într-un experiment 30 s-a măsurat cu o cameră termografică temperatura unui glonț
de 9mm, cămășuit în cupru, în zbor, ca fiind de 152 de grade Celsius, întrând în contact cu
pielea la o viteză de 350m/s timp de aproximativ 0,1 milisecunde, astfel timpul pentru care
pielea este expusă la temperaturi ridicate este extrem de scăzut și nu poate provoca arsuri.

Inelul de abraziune este format de frecarea glonțului de suprafața pielii, dimensiunea

acestuia variind din cauza calibrului armei, pe când forma variază datorită unghiului de intrare
și a particularităților anatomice ale locului de intrare 31.

Uneori acest inel poate lipsi cu desăvârșire datorită construcției glonțului și a puterii
acestuia. Astfel în cazul puștilor cu percuție centrală și a gloanțelor de pistol de viteză mare
(.357 Magnum) și semi sau complet cămășuite această urmă poate lipsi. De asemenea în zone
precum palmele, planetele și cotul aceste urme nu se întâlnesc de regulă 32 datorită grosimii
crescute a pielii în aceste zone.

29
Vincent J.M. di Maio, op. cit., pag 102
30
Marty, W., Sigrist, T., and Wyler, D. Measurements of the skin temperature at the entry wound by
means of infrared thermography. Amer. J. Forensic Med. Path. 15(1): 1994, pag. 1–4
31
W S Smock, op. cit., pag. 379
32
Vincent J.M. di Maio, op. cit., pag. 104

29
 Foto 24: Orificiu de intrare în palmă fără inel de Foto 25: Orificiu de intrare plantar
abraziune fără inel de abraziune

Importanța acestui inel de abraziune este dată de faptul că el sugerează care orificiu
este cel de intrare.
Inelul de metalizare.
Considerat de doctrina română 33 ca urmă secundară a tragerii, credem că locul său este
între urmele principale. În realitate, inelul de metalizare nu este produs de către factori
suplimentari ci de către însuși proiectilul care lasă particule metalice la gura orificiului de
intrare, acestea făcând corp comun cu inelul de abraziune și de cel de ștergere (unde e cazul).
La pătrunderea în corpul uman, inelul de metalizare îl întâlnim de obicei, la pătrunderea
proiectilului în oase. Considerăm ca este o urmă principală de importanță secundară față de
cele prezentate anterior.

Poate fi întâlnit atât la gura orificiului de intrare, făcând corp comun cu inelul de
frecare, cât și independent de acesta când partea mai densă a obiectului perforat se găsește mai
spre interior sau când glonțul a străbătut succesiv mai multe obiecte.

Deosebirea dintre inelul de metalizare și inelul de frecare (de ștergere) constă în faptul
că, în timp ce inelul de metalizare conține numai particule din corpul proiectilului, în inelul de
frecare sunt depuse substanțe aderente la suprafața proiectilului provenind din canalul țevii și
din diferitele corpuri pe care le-a străbătut sau din care a ricoșat (tablă metalică, sticlă, lemn,
îmbrăcăminte etc.).

Relevarea acestei urme se poate face prin activare cu neutroni, roentgenografie (raze
X) și analiză spectrală 34.

33
Autorii Camil Suciu şi Vasile Măcelaru definesc urmele secundare ca fiind create de către fenomene
termice şi chimice nu de dinamica proiectilului, însă le definea ca „resturi metalice” desprinse de pe proiectil.
34
C. Suciu, op. cit., pag. 358

30
 B. UMELE SECUNDARE

Dacă urmele principale au fost definite ca fiind un rezultat al acțiunii pieselor și

mecanismelor armei asupra elementelor cartușului și al acțiunii proiectilului în timpul zborului
său pe traiectorie asupra diverselor obiecte întâlnite în cale, urmele secundare, în lumina celor
ce urmează a fi expuse, sunt rezultatul factorilor suplimentari ai împușcăturii (presiunea
gazelor, temperatura acestora, flacăra, arderea incompletă a pulberii etc.)

În momentul producerii împușcăturii, pe lângă proiectil, pe țeavă mai ies și alte

produse din încărcătura cartușului: gaze; flăcări; funingine; pulbere arsă incomplet și pulbere
nearsă.

Aceste produse încadrate în categoria factorilor suplimentari tragerii, vor crea o serie
de urme caracteristice și anume:

- rupturile provocate de presiunea gazelor;

- arsurile provocate de flacără și de temperatura înaltă a gazelor;

- afumările create de pulberea arsă;

- tatuajul creat de pulberea arsă sau arsă incomplet;

- inelul de frecare format prin depunerea pe orificiul de intrare (margini) și uneori pe

canal, a particulelor aderente pe proiectil (uleiuri, parafină, reziduuri de pulbere arsă);

- inelul de imprimare relevă gura țevii și îl întâlnim la tragerile cu țeava lipită, datorită
acțiunii reculului.

1. RUPTURILE

Sunt provocate de presiunea gazelor și se prezintă sub formă de stea sau cruce, în
funcție de rezistența materialului în care s-a tras. Rupturile provocate de acțiunea mecanică a
gazelor le întâlnim numai în cazul tragerilor de la mică distanță (până la 10 cm), iar mărimea
acestora este în funcție de armamentul și muniția folosită.

Acțiunea gazelor în cazul tragerilor de la mică distanță sau cu gura țevii lipită de corp
produc sfârtecarea marginilor orificiului de intrare 35. Acestea se numesc rupturi și sunt
provocate de gazele care intrând subcutanat produc o răsfrângere dinspre interior spre exterior
a țesutului. Ele apar atunci când stratul de țesut este subțire, gazele pătrunzând până la os,

35
I. Mircea, op. cit., pag. 109

31
jupuind țesutul de pe acesta și creând un balon de țesut. Odată ce țesutul își depășește limita
elasticității sale se va rupe, în forme specifice.

Acțiunea gazelor este mai mare în cazul armelor care folosesc muniție cu încărcătură
de pulbere mare, ceea ce creează un volum mare de gaze. La armele cu țeavă scurtă, acțiunea
gazelor este mai mare datorită situării punctului de presiune maximă a gazelor la o distanță – în
principiu – de 64,5 mm de la camera de explozie, unde presiunea atinge circa 2800 atm.

O împrejurare demnă de semnalat este legată de forma rupturilor create de gaze.

La tragerile efectuate din apropiere asupra corpului uman, pe articolele de

îmbrăcăminte, în zona orificiului de intrare se observă că, rupturile provocate de gaze produc o
răsfrângere a marginilor rupturii în direcția inversă sensului de deplasare a proiectilului.

Acest fenomen se explică prin faptul că gazele pătrund ușor prin articolele textile, prin
orificiul creat de proiectil, însă la contactul cu țesutul cutanat ele revin producând ruptura
materialelor textile și răsfrângerea marginilor rupturii în direcția inversă sensului penetrării
proiectilului.

Aceeași situație o întâlnim și la tragerile cu țeava lipită de cutia craniană, gazele

pătrund sub piele însă la contactul cu țesutul osos revin și produc ruptura țesutului cutanat și
răsfrângerea marginilor acestuia în sensul arătat.

Trebuie cunoscut acest fenomen deoarece există riscul de a confunda orificiul de

intrare cu acela de ieșire. Prezența urmelor de funingine și a arsurilor create de flacără indică
însă cu certitudine că este vorba de un orificiu de intrare și nu de ieșire.

2. ARSURILE

Sunt urme secundare care sunt create de acțiunea flăcării și se prezintă la marginile
orificiului de intrare. Factorii care contribuie la formarea arsurile sunt: distanța de la care se
trage, felul pulberii folosite, vechimea acesteia și felul țevii armei 36.

Această urmă apare cu precădere în cazul utilizării pulberii negre (cu fum) care nu arde
complet în canalul țevii așa cum se întâmplă cu pulberea coloidală.

În momentul tragerii cu o armă, a cărei încărcătură constă din pulbere neagră, pe țeavă
va ieși o flacără a cărei lungime depinde de cantitatea de pulbere din încărcătură și din lungimea
țevii.

36
C. Suciu, op. cit., pag. 353

32
 Pulberea neagră arde mai încet decât cea coloidală, formând o cantitate de substanțe
solide sub formă de săruri de potasiu, iar cărbunele și sulful nu ard complet. O parte din aceste
substanțe devin incandescente în canalul țevii, evident, ieșind și afară. Pe măsura ieșirii din
țeavă ele se răcesc, ca la o distanță de 10-20 cm flacăra să dispară.

De remarcat este că în cazul revolverelor arsurile se pot produce și în cazul în care o

persoană este la mică distanță de butoiașul revolverului.

Depunându-se în jurul orificiului de intrare pe piele sau încălțăminte, particulele

incandescente vor provoca o arsură. Pelea – prin deshidratare – va căpăta un aspect
pergamentos, de “piele tăbăcită”, iar părul se adună în mănunchiuri, la fel și articolele de
îmbrăcăminte din lână.

Bumbacul și alte țesături se pot aprinde fie parțial, fie total.

Dacă pulberii coloidale nu-i este caracteristică formarea flăcării, aceasta nu înseamnă
că împușcătura realizată prin folosirea ei nu ar produce arsuri.

În cazul împușcăturilor realizate prin folosirea pulberii coloidale arsurile se datorează

temperaturii ridicate a gazelor. Acest fel de arsuri le întâlnim la tragerile efectuate cu o armă
automată (deoarece sunt trase mai multe cartușe succesiv) și în cazul cartușelor vechi, deoarece
punctul maxim de presiune a gazelor se deplasează spre gura țevii, fiindcă pulberea arde
neregulat.

3. AFUMĂRILE

Sunt acele urme care se formează prin depunerea reziduurilor solide rezultate din
arderea pulberii.

Cantitatea de funingine rezultată în urma arderii pulberii va fi mai mare sau mai mică
după cum pulberea este cu fum sau fără fum.

Nitroglicerina și piroxilina nu formează aproape deloc reziduuri solide, dar pulberea

fără fum conține totdeauna diferite adaosuri (grafit, difenilamină, derivați ai ureei, săruri de
bariu etc.). Aceste substanțe formează reziduuri solide care se depun în jurul orificiului de
intrare, formând un cerc a cărui consistență depinde de distanța de la care s-a tras.

Cantitatea de funingine care se formează în urma arderii pulberii fără fum este mult
mai mică decât a celei cu fum și de o colorație mai deschisă (cenușiu și foarte rar verde).

Funinginea produsă de pulberile cu fum formează un depozit în jurul orificiului de

intrare, de culoare neagră datorită conținutului mare de cărbune.

33
 Distanța de zbor a funinginii este, de obicei, până la 30 cm. Distanța variază în funcție
de mai mulți factori însă unul important este lungimea țevii armei. Astfel, într-un experiment
cu pistoale de calibru .38 Special cu țevi de lungimi diferite s-a demonstrat că distanța maximă
de afumare se poate obține atunci când se folosește o țeavă cât mai lungă.

Funinginea nu poate produce în mod obișnuit leziuni mecanice datorită greutății foarte
reduse a particulelor sale.

Depozitul de funingine este neuniform, însă se poate vedea un strat intern mai dens și
unul extern mai puțin dens. În jurul plăgii, în condițiile în care se trage de la distanță mică, se
pot deosebi cele două cercuri, uneori separate unul de celălalt printr-o porțiune liberă,
neaferentă de funingine.

La tragerile cu țeava lipită de piele, raza depozitului de funingine poate fi foarte mică
sau poate să lipsească complet din jurul orificiului de intrare, deoarece particulele de funingine
pătrund împreună cu gazele, în canalul format de proiectil, depunându-se pe pereții săi interiori.

Funinginea depusă formează un inel a cărei formă diferă în funcție de unghiul tragerii.
Astfel, dacă direcția din care s-a tras formează cu suprafața pielii un unghi ascuțit, se va forma
un oval sau elipsoid. Dacă unghiul de tragere este drept, inelul va avea formă rotundă.

În unele cazuri, mai ales la tragerile cu pulbere fără fum, funinginea nu se depune într-
un cerc închis, ci sub formă de raze.

Funinginea lovindu-se de piele sau de alte obiecte, ricoșează; în acest caz ea se depune
pe obiectele întâlnite în cale (de pildă, mâna care ține arma). Această urmă se relevă cu ajutorul
lupei cu lampă U.V. și este importantă pentru stabilirea distanței de la care s-a tras, pe de-o
parte, iar pe de altă parte, pentru elucidarea împrejurărilor unei sinucideri.

Depozitul de funingine se realizează nu numai prin efectul gazelor (care duc cu ele
particule de funingine), ci și prin acțiunea glontelui care depune funinginea de pe suprafața sa
datorită frecării cu obiectul în care pătrunde.

Uneori, afumarea nu apare la suprafața obiectului asupra căruia s-a tras, ci la suprafața
unui al doilea strat care urmează.

Acest fapt se poate observa în cazul tragerilor cu arme la care viteza inițială a
proiectilului este foarte mare, iar obiectul asupra căruia se trage prezintă mai multe suprafețe
suprapuse, cum este cazul îmbrăcămintei. Pe primul strat funinginea se depune sub forma unui
inel îngust, pe marginile orificiului de intrare (ca un inel de frecare) și numai pe al doilea strat,
aflat la o distanță între 0,5-5 cm, funinginea se va extinde sub forma specifică urmei de afumare.

34
 4. TATUAJUL

Este o urmă creată de pulberea arsă incomplet care se formează în jurul orificiului de
intrare, având dimensiuni și densități variabile, în funcție de felul încărcăturii, lungimea țevii,
distanța de la care s-a tras, mărimea și forma particulelor de pulbere.

Tatuajele nu sunt arsuri ci mai degrabă abraziuni punctiforme produse de materialul

nears împins în epidermă. Uneori pot fi antrenate și resturi metalice smulse de proiectil din
pereții tubului cartuș 37.

Distanța până la care acționează particulele de pulbere semiarse este de până la 80 cm

la armele neautomate și semiautomate. Această limită este depășită la armele automate care au
o cadență de tir foarte mare (peste 1000 lov./min).

Pulberea neagră creează mai frecvent tatuaje datorită dimensiunilor mai mari ale
granulelor și caracteristicilor armelor de vânătoare.

Dintre pulberile coloidale, cele în formă cilindrică sunt propulsate mai departe decât
cele lamelare sau în formă de bandă.

Culoarea tatuajului prezintă o importanță deosebită deoarece pe baza acesteia se poate

stabili dacă tragerea s-a făcut ante sau post mortem. Dacă persoana a fost împușcată post
mortem culoarea urmelor de tatuaj va fi gri sau galbenă și nu roșu-brun sau portocaliu spre roșu
cum este în cazul unei împușcături antemortem 38.

Formarea tatuajului, pe lângă condițiile menționate este determinată și de duritatea

obiectului asupra căruia s-a tras. Un obiect de consistență mare va permite particulelor de
pulbere nearse complet să pătrundă, pe când un obiect dens nu va permite acest lucru, particulele
depunându-se numai la suprafața sa.

În cazul în care tragerea s-a făcut la un unghi față de corpul victimei se poate releva
direcția tragerii în funcție de densitatea tatuajului. Astfel pulberea arsă va fi distribuită
neuniform, existând o concentrație mai mare pe pielea care s-a aflat de aceeași parte cu țeava

5. INELUL DE FRECARE

Se formează la gura orificiului de intrare ori de-a lungul canalului de perforare.

Această urmă secundară se formează prin depunerea de substanțe aderente la suprafața
proiectilului, fie din canalul țevii, fie pe traiectul exterior (ricoșeu), pe marginile orificiului de
intrare.

37
C. Suciu, Criminalistică, pag. 356
38
Vincent J.M. di Maio, op. cit., pag. 91

35
 Urma de frecare este formată din resturi de uleiuri minerale, parafină, funingine,
reziduuri de pulbere arsă, reziduuri metalice și substanțe aderente la glonț.

Inelul de frecare este de culoare cenușie si se observă ușor pe obiectele de culoare

deschisă. Când inelul de frecare s-a format pe obiecte de culoare închisă, se poate scoate în
evidență prin relevarea funinginii cu hârtie fotografică sau prin relevarea stratului de grăsime
cu ajutorul radiațiilor ultraviolete.

Examinarea substanțelor care formează inelul de frecare ajută la stabilirea, în parte, a

ordinii tragerilor, și anume la diferențierea primului foc de cel de-al doilea foc, trase cu aceeași
armă 39. Inelul de frecare al primului proiectil tras prezintă resturi de ulei și mai puțină funingine,
pe când al doilea proiectil, va mării cantitatea de funingine din inelul de frecare, depunând mai
puține substanțe uleioase.

Operațiile de colectare a reziduurilor sunt deosebit de migăloase și cu rezultate

neconvingătoare în 90% din cazuri, ceea ce determină o evaluare sub ,,beneficiu de inventar” a
acestor urme.

6. URMELE FORMATE PRIN IMPRIMAREA ŢEVII ARMEI

Aceste urme, ultimele din categoria urmelor secundare, sunt rezultatul tragerii cu țeava
lipită de obiectul în care se trage. Această urmă poate reprezenta conturul complet al gurii țevii
sau numai o parte a acesteia, iar în unele cazuri pot fi imprimate și unele piese din apropierea
gurii țevii sau montate în față (vârful superior al vergelei, a doua țeavă la armele de vânătoare,
amortizor, recuperator de recul, ascunzător de flacără etc.).

Orificiul de intrare, în cazul tragerii cu gura țevii lipită de obiect, este mai mare decât
cel de ieșire. Marginile orificiului vor fi zdrențuite, cu rupturi orientate spre direcția de tragere,
contrar regulii – adică în direcția de unde a venit glontele. Datorită presiunii mari și faptului că
gazele nu au altă ieșire decât înspre înapoi, acestea vor crea sfârtecări ale țesutului cutanat sau
franjurări ale căror margini vor fi îndreptate invers raportat la direcția de mișcare a proiectilului.

Gura țevii va crea așa numitul ,,inel de contuzie”. Datorită reculului, gura țevii se
retrage; revenind, lovește țesutul cutanat provocând deshidratarea suprafeței lovite, datorită
temperaturii ridicate.

Imprimarea gurii țevii va fi totală sau parțială în funcție de unghiul sub care a fost
sprijinită țeava de obiect:

- imprimarea totală este aceea în care toate părțile proeminente ale țevii sunt atât de
bine imprimate pe piele, încât permit recunoașterea conturului acesteia;

39
C. Suciu, op. cit., pag. 357

36
 - imprimarea poate avea aspect de ,,semilună”, când unghiul sub care s-a sprijinit țeava
a fost mai mic de 90°.

Foto 29-30: Inel de contuzie

37
 Secțiunea 4.
Elemente despre construcția și identificarea armelor de foc

4.1.Construcția țevii armelor de foc:

Ghinturile, sunt canale realizate în interiorului țevii, prelucrate în așa fel încât să
imprime glonțului o mișcare helicoidală și variază în funcție de mai multe criterii. Părțile de
material al interiorului țevii dintre ghinturi se numesc “plinuri”, iar pereții laterali ai acestora
se numesc “flancuri”. Partea laterală a plinului ce imprimă mișcarea de rotație a glonțului pe
sensul dorit, se numește “flanc de atac” 40.

De remarcat, este că de-a lungul timpului, producătorii de armament au dezvoltat tot

mai multe modele și tehnici de realizare a ghinturilor, în funcție de soluțiile tehnice pe care
aceștia le-au adoptat. Amintim astfel cea mai veche și uzitată tehnică de fabricare a țevilor
ghintuite ca fiind cea de prelucrare prin așchiere, iar cea mai nouă - forjarea la rece. In funcție
de destinația armelor și performanțele balistice urmărite, producătorii au modificat de asemenea
și parametri ghinturilor din interiorul țevii.

Se disting următoarele elemente caracteristice ale unei țevi ghintuite, ce permit

identificarea de gen a armei:
- calibrul țevii (distanța dintre două goluri opuse) “1”;
- diametrul plinurilor (distanța dintre două plinuri opuse) “2”;
- numărul ghinturilor ce variază de la 2 ghinturi (ex: Lee Einfeld 303 British)
la 20 de ghinturi (ex: Marlin cal. 22);

Cele mai des întâlnite numere de ghinturi sunt patru (ex: AK 47, Winchester,
Ceska,etc.) și șase (ex: Colt, Browning, Beretta, Remington, Carpati).

La nivel mondial, calibrele folosite la fabricarea industrială a țevilor sunt 2, 4, 5, 6, 7,

8, 10, 12, 16, și 20;
- sensul ghinturilor (spre dreapta sau spre stânga);
- lățimea flancurilor (adâncimea ghintului) “3”;
- lățimea ghinturilor (distanța între flancuri la nivelul ghintului) “4”

40
Vasile Măcelaru – Balistica judiciară, Editura CPCS București, 1972 – pag. 19.

38
 - lățimea plinurilor (distanța între flancuri la nivelul plinului) “5”;
- unghiul ghinturilor (unghiul dintre axul țevii și axul ghinturilor) “6”.

4.2. Identificarea armei după urmele create pe proiectile:

Procedeul de identificare al armei după glonț se face prin compararea caracteristicilor

generale și particulare a urmelor pe care țeava armei le creează pe suprafața exterioară a
glonțului.

Canalele și plinurile unei țevi ghintuite vor purta întotdeauna urmele uneltelor cu care
au fost realizate. Aceste urme apar sub formă de striații pe toată lungimea țevii și au dimensiuni
microscopice, cu un desen unic pentru fiecare țeavă în parte, chiar dacă acestea au fost realizate
consecutiv cu aceeași sculă de prelucrare. Aceste striații sunt asemănătoare la același tip, lot și
fabricant de țevi, dar cu cât armele sunt folosite mai mult și funcție de locul de depozitare,
mediul în care se execută tragerile și muniția folosită, cu atât aceste striații se individualizează
și capătă un desen unic, fapt ce determină crearea de către plinurile dintre ghinturi a unor striații
caracteristice ce nu se vor regăsi la o altă armă.

Identificarea armei după glonț, se face pe baza acestor striații ce-si reproduc desenul
unic pe cămașa glonțului care trece prin acea țeavă.

La momentul exploziei pulberii din tubul cartuș, glonțul este împins spre înainte de
presiunea creată și se angajează între ghinturile țevii. Întru-cât diametrul glonțului este puțin
mai mare decât calibrul țevii și datorită faptului că materialul acestuia este mult mai moale decât
al țevii, glonțul se va deforma și comprima și se va mula pe plinurile și ghinturile din canalul

39
țevii prin care trece. Suprafața exterioară a glonțului care se freacă de ghinturi și plinuri, va fi
zgâriată de acestea în punctele de contact. Striațiile ce se creează sunt dinamice, de natură
mecanică și vor reproduce forma striațiilor de pe plinuri și de pe ghinturi. Urmele ghinturilor
se imprimă pe glonț de regulă atunci când țeava armei este nouă. Dacă țeava este uzată, pe glonț
se vor imprima în general numai urmele striațiilor plinurilor8. Practic, striațiile de pe glonț vor
reproduce imaginea negativată a striațiilor de pe plinurile țevii, fiecare urmă de pe glonț fiind
de fapt o urmă dinamică creată de un plin prin frecarea glonțului cu plinul pe toată lungimea
acestuia.

Unicitatea desenului pe care îl creează ghinturile țevii pe cămașa glonțului este dată
de două elemente: relieful microscopic al striațiilor din interiorul țevii armei și materialele și
toleranțele de fabricație ale gloanțelor;

a) Relieful microscopic al striațiilor din interiorul țevii armei;

În ceea ce privește aspectul ,modelul și relieful striațiilor plinurilor și golurilor din

țeavă la nivel microscopic, putem spune că sunt stabile, având în vedere densitatea foarte mare
și rezistența materialului țevii unei arme – prin ghinturi si plinuri înțelegând obiectul creator de
urmă. Cu toate acestea, pentru acuratețea identificării, trebuie avut în vedere întregul regim de
“funcționare” al țevii unei arme.

La rece ( prima tragere), materialul țevii este comprimat și mai rigid față de
“funcționarea” acestuia la cald după efectuarea câtorva trageri succesive. Prin încălzire,
materialul țevii se dilată și el, ori la nivelul microscopic al striațiunilor de pe ghinturi și plinuri,
această dilatare influențează direct procesul de identificare prin dispariția unor striații mai fine
de adâncime redusă, ce nu mai apar pe suprafața glonțului, țeava distanțându-se practic puțin
câte puțin de fiecare proiectil tras succesiv. Având în vedere densitatea și duritatea mare a
materialului țevii unei arme, nu se produc modificări ale gradului de elasticitate al acestuia
pentru o folosire normală.

b) Materialele și toleranțele de fabricație ale gloanțelor;

În funcție de materialul din care sunt confecționate, gloanțele se împart în două

categorii:
- gloanțe fabricate integral din același material (ex: oțel, plumb, etc.);
- gloanțe cu miez și cămașă (ex: corp din plumb învelit în “cămașă” de alamă);

40
 Un element important ce influențează procesul de identificare, este materialul din care
este realizată suprafața exterioară a glonțului: materialul glonțului (în cazul proiectilelor simple)
sau cămașa glonțului (pentru proiectile cu un miez acoperit cu cămașă).

Ca obiect primitor de urmă, proprietățile fizice ale suprafeței exterioare a glonțului

(duritate, elasticitate, rezistență la deformarea plastică), afectează în mod direct urmele create
pe acestea, prin raportate la nivelul microscopic al striațiunilor generate la trecerea glonțului
prin țeava armei. Se vor avea în vedere în cadrul examinării de identificare și toleranțele de
fabricație admise la fabricarea muniției.

4.3. Particularități constructive ale gloanțelor:

Luând în considerare faptul că striațiile țevii armei creează urme longitudinale pe

corpul glonțului, un element ce poate influența procesul de identificare, este modul de sertizare
al acestuia în tubul cartuș.

Având în vedere că inelele de sertizare sunt practic șanțuri realizate împrejurul

suprafeței glonțului ca niște gulere, lățimea acestora reduce lungimea striațiilor create. Acest
aspect conduce la mărirea gradului de dificultate în procesul identificării.

În funcție de modul de sertizare, se disting mai multe feluri de gloanțe 9:

- gloanțe fără inel de sertizare:

- gloanțe cu un inel de sertizare:

- gloanțe cu două inele de sertizare:

- gloanțe cu trei inele de sertizare:

- gloanțe cu sertizare în puncte:

41
 Toleranțele dimensionale de fabricație a gloanțelor (admise de altfel) pot face ca
anumite striații mai superficiale să nu genereze integral urme pe suprafața acestora. Astfel, chiar
dacă toleranțele de fabricație sunt de ordinul sutimilor de milimetru, pe un glonț cu un diametru
puțin mai mare pot apărea striații suplimentare față de glonțul “mai mic” de același calibru.

Toleranțele de fabricație, dar și distanța dintre glonț și țeavă, fac ca acesta să nu aibă
o mișcare perfect axială în interiorul țevii. Deplasarea glonțului prin țeava armei este ușor
dezaxată, generând unicitatea striațiunilor ce se creează pe suprafața sa. Desenul creat de plinuri
sau ghinturi, este de fapt rezultatul frecării exteriorului glonțului pe toată lungimea plinului sau
golului din interiorul țevii.

Din punct de vedere termic, glonțul suportă acțiunea unor surse de căldură: pe de o
parte căldura degajată de arderea pulberii cartușului care acționează asupra peretelui anterior al
proiectilului, iar de cealaltă parte căldura generată de frecarea cu profilul interior al țevii armei.

De aceea, proprietățile materialului din care sunt fabricate gloanțele, au un rol

definitoriu în crearea striațiunilor, având în vedere că fiecare material dezvoltă o dilatație
diferită în aceleași condiții de presiune și temperatură.

În funcție de compoziția chimică a pulberii folosite, temperatura dezvoltată, precum și

presiunea creată de aceasta, se disting mai multe forme ale urmelor de ardere pe partea
anterioară a glonțului.

Urme ale arderii pulberilor pe gloanțe de producători diferiți

In raport cu aceste criterii, chiar dacă glonțul în litigiu este unul deformat, dacă sunt
prezente suficiente elemente pentru identificare și nu este recuperat doar în fragmente, atunci

42
stabilirea producătorului său ar trebui să fie posibilă. În acest sens, au fost create baze de date
cu caracteristicile munițiilor fabricate la nivel mondial și care pot fi utilizate în acest scop

În literatura de specialitate nu se indică un număr minim de striații ce trebuie să

coincidă pentru formularea unei concluzii certe, cum se statuează în dactiloscopie de exemplu.
Procesul de identificare este lăsat la aprecierea expertului ce trebuie să evalueze valoarea
identificatoare a striațiilor pe care le are de comparat. Poziția acestora, lățimea, forma și
numărul lor nu poate fi una standard, întru-cât variațiunile sunt nelimitate având în vedere
mărimea acestora de nivel microscopic. Astfel că numai priceperea și experiența expertului pot
stabili dacă striațiile ce coincid de pe două gloanțe sunt sau nu suficiente pentru formularea unei
concluzii certe.

Trebuie amintit că la o primă analiză, două proiectile trase cu arme diferite dar de
același calibru, prezintă urme ce seamănă foarte mult între ele. Unicitatea desenului ce stă la
baza identificării sunt tocmai acele urme ce formează un ansamblu reproductibil constant și
care are o formă unică.

In scopul realizării unui examen balistic comparativ concludent, este a necesar ca

gloanțele folosite ca material de comparație să fie fabricate de același producător și să fie din
același tip și lot cu proiectilul în litigiu. Se elimină astfel eroarea prin care în cazul comparației
dintre două gloanțe trase cu aceeași armă, rezultatul obținut să fie unul cert negativ, tocmai
datorită faptului că proiectilul de comparație folosit, nu provine de la același producător, tip și
lot de fabricație cu glonțul în litigiu, acesta din urmă ne-având toate striațiile ce se regăsesc pe
glonțul de comparație.

De asemenea, un alt aspect ce trebuie urmărit la obținerea proiectilelor model de

comparație, este acela că ele trebuiesc trase în număr suficient pentru a putea să se reproducă
striațiile din interiorul țevii pe întregul său regim de funcționare.

Prin respectarea acestor două cerințe, ca gloanțele de comparație să parvină din aceeași
sursă cu cele în litigiu și să fie trase în așa fel încât țeava să fie folosită pe întreg regimul ei de
funcționare (de la rece la cald), practic se elimină orice dubiu asupra concluziei expertizei, care
altfel ar putea să fie una susceptibilă de erori.

Secțiunea 5. Specificul cercetării locului faptei în cauze în care s-au utilizat

arme de foc

43
 Desigur că regulile generale de cercetare a locului faptei se aplică și activităților
echipei de criminaliști ce se va deplasa pentru examinarea locului faptei în cazul unor fapte la
comiterea cărora au fost folosite arme de foc.

Cu toate acestea, alături de ele, se impune observarea unor precauții suplimentare:

Ridicarea urmelor
 Fiecare obiect de îmbrăcăminte al victimei (purtătoare ale urmelor împușcăturii) se
ridică și se ambalează individual în ambalaje hârtie. Obiectele de îmbrăcăminte
ude/umede pot fi ambalate numai temporar în saci din material plastic, însă doar
pe durata transportului de la fața locului până la sediul echipei de cercetare,
unde se vor usca imediat și ambala definitiv în ambalaje din hârtie.
 Pentru a preveni intercontaminarea se vor intercala file de hârtie între suprafețele
obiectelor de îmbrăcăminte (în cazul când se impune plierea pentru ambalare).
 Pentru situațiile în care se găsesc obiecte penetrate de gloanțe, deformarea obiectului
atins și aspectul orificiului pot furniza indicii despre direcția din care s-a executat
tragerea. Urma se va fixa prin fotografia metrică și, dacă este posibil, va fi ridicată și
conservată în forma inițială( eventual cu întregul obiect ). Înainte de ridicarea
urmelor, acestea se marchează și se descriu în detaliu (fotografii, proces-verbal, schițe
la scară) menționând amănunțit poziția în care au fost descoperite.

Muniția și elementele de muniție trebuie să fie conservate cu atenție deosebită,

în forma inițială, astfel:

 Se utilizează pensete din lemn sau din material plastic la ridicarea tuburilor și
proiectilelor (ori a fragmentelor), apoi se ambalează individual în containere/
recipiente etichetate, căptușite la interior cu hârtie (preferabil șervețele). Nu se
utilizează vata de bumbac ca și căptușeală întrucât există posibilitatea fixării unor
fibre parazite pe obiectele ridicate; Se vor nota inscripționările aflate pe rozetele sau
corpurile tuburilor, pentru a permite identificarea mărcii și a tipului tuturor cartușelor
utilizate;
 Gloanțele care au penetrat zidărie, lemn etc. trebuie ridicate cu atenție prin decuparea
materialului în care se găsesc, utilizând un fierăstrău sau o daltă.

Muniția găsită netrasă/ nepercutată (inclusiv orice ambalaj) va fi recuperată în vederea

examinărilor comparative cu scopul de a se determina caracteristicile balistice.

44
 Muniția model de comparație se ridică pe cât posibil în cutiile originale ale acesteia
(dacă sunt disonibile).

Proiectilele pot furniza și alte probe suplimentare (fibre textile, material biologic,
particule din obiectele ce au fost lovite/zgâriate).Proiectilele care au penetrat sau au atins ținta
generând ricoșeuri, produc la rândul lor alte urme, de exemplu fragmente de sticlă, sfărâmături,
așchii etc. și pot transfera pe obiectele cu care au venit în contact urme materie, de exemplu
particule de plumb, alamă, cupru. Orice urmă materie depusă pe glonț (ipsos, sticlă, lemn,
sânge) poate fi utilizată ulterior în vederea stabilirii unor legături între glonț și victimă sau
obiectul prin care s-a tras.

Lipsa tuburilor nu trebuie interpretată în sensul utilizării unui revolver (tuburile au

fost ridicate, puse într-un alt loc sau au rămas blocate în armă). Se va observa în raport cu tipul
armei și localizarea tuburilor direcția în care au fost aruncate (ejectate) tuburile (stânga, dreapta,
în sus/ în față, înapoi).

Se vor evidenția eventualele reziduuri de tragere pe obiectele de îmbrăcăminte,

mâinile și corpul suspectului victimei, în inelul de ștergere și pe diferite obiecte. Aceste
reziduuri de tragere sunt ușor de îndepărtat, de exemplu prin spălarea mâinilor cu săpun.

Căutarea reziduurilor de tragere:

 Pe mâinile și corpul suspectului/victimei;
 Pe mănușile și îmbrăcămintea suspectului/victimei;
 În inelul de ștergere al orificiului de intrare din victimă/obiecte.
 Pe obiecte aflate în apropierea zonei de unde se apreciază că s-a tras;
 Pe alte materiale sau obiecte, ca urmare a unei posibile contaminări indirecte (ex.
transferul particulelor de pe hainele victimei împușcate pe tapițeria autovehiculului);

Armele găsite la locul faptei vor fi examinate înainte de ridicare sub aspectul găsirii
lor încărcate/ descărcate, asigurate/dezasigurate, prezentând sau nu urme de folosire recentă, cu
muniție blocată în camera de explozie, etc. Ridicarea lor se va face doar cu mâna înmănușată,
pentru a proteja eventualele urme (ADN, papilare) de pe mâner, muniții etc.

45