CAPITOLUL X

METODOLOGIE ŞI TACTICĂ ÎN CRIMINALISTICĂ

Cercetarea locului faptei

Secțiunea 1. Noțiune

În criminalistică, cercetarea locului faptei desemnează complexul de activități

desfășurate de organele de urmărire penală și are un conținut relativ restrâns, dar, în același
timp de calitatea cercetării depinde modul ulterior de evoluție a cauzei.

Aceasta reprezintă o activitate primară, cu caracter de urgență, care oferă de obicei

primele materiale probatorii chiar înainte de a se cunoaște natura faptei, autorul sau natura și
întinderea prejudiciului.

Cercetarea locului faptei este sursa primelor materiale probatorii aduse la dosarul
cauzei, ceea ce presupune profesionalism, atenție și grijă în efectuarea acestei activități. De cele
mai multe ori, pe lângă echipa de cercetare, participă și medici legiști, experți criminaliști,
specialiști din alte domenii.

Prin conținutul său multivalent cercetarea locului faptei presupune adesea și realizarea
unor activități aparent diferite cum sunt percheziția și reconstituirea, chiar unele experimente
judiciare.

În mod corect s-a arătat în literatura de specialitate că „atunci când cercetării i se

asociază experimente acestea au un caracter secundar, elementar și nu sunt legate de regulă
de reproducerea fidelă a împrejurărilor aspectului cercetat”

Are ca scop cunoașterea nemijlocită a împrejurărilor concrete în care s-a produs fapta
cercetată, a fixării și ridicării urmelor materiale create cu ocazia comiterii faptei, pentru
stabilirea întinderii prejudiciului, identificarea victimelor și a făptuitorilor, precum și pentru
depistarea și ascultarea martorilor oculari sau a altor persoane care cunosc împrejurările legate
de cauză.

Noțiunea de loc al faptei nu se rezumă la o suprafață determinată în care s-a manifestat

aspectul concret, obiectiv al faptei (descoperirea cadavrului, al autovehiculului implicat în

1
accident, al geamului spart etc.), ci se întinde pe întregul perimetru în care s-au materializat
consecințele faptei.

Ex. 1. Cadavrul este descoperit lângă un râu, dar de la cadavru și până la clădirea
abandonată, situată la cca. 100m de râu, se observă o urmă de târâre. La verificarea acelei
clădiri sunt descoperite urme extinse de sânge. Locul faptei va fi întregul perimetru de la râu
și până la clădirea abandonată.

Ex. 2. În cazul unui accident de trafic, locul faptei va cuprinde locul de unde încep
urmele de frânare, locul impactului, perimetrele pe care automobilele au deraiat, precum și
zonele în care se descoperă resturi ale caroseriei.

Ex. 3. În cazul accidentelor aviatice spațiul de cercetare se poate întinde pe câțiva

kilometri ca spațiu de cercetare, de la apariția primelor semne (scurgeri/pierderi de
carburant), până la locul efectiv al prăbușirii aeronavei.

Sarcini care trebuie îndeplinite în realizarea activității de cercetare:

 stabilirea naturii faptei și a împrejurărilor în care s-a comis. Cercetarea trebuie
realizată temeinic, la timp și în mod complet.
 stabilirea limitelor spațio-temporale în care s-a petrecut fapta și urmările sale.
 oferirea unei imagini ne-mediate a locului faptei.
 asigurarea găsirii, fixării și valorificării tuturor mijloacelor materiale de probă
existente.
 orientarea investigațiilor viitoare spre alte surse de informații: martori oculari, părți
vătămate, complici etc.
 înțelegerea împrejurărilor care au favorizat comiterea faptei și prevenirea comiterii
altora de același fel.

Secțiunea 2. Pregătirea, etapele și realizarea cercetării locului faptei

Indiferent de calitatea pe care o au (agenți de poliție, martori, părți vătămate etc.) ,

primele persoane care iau contact cu câmpul infracțional trebuie să conserve locul faptei, să
limiteze accesul altor persoane, să ia măsurile de acordare a primului ajutor și să anunțe
organele îndrituite să realizeze cercetarea locului faptei.

2
 Uneori, măsurile de salvare sau de prim ajutor pot să provoace alterarea sau chiar
distrugerea probelor existente la locul faptei, de pildă în cazul intervenției pompierilor pentru a
stinge un incendiu.

Organele judiciare, anunțate cu privire la producerea unei fapte ce necesită cercetare

în teren, vor cere informații cât mai detaliate cu privire la natura prezumtivă a evenimentului,
la victime și starea acestora, la pagube, la făptuitor și eventual la martori oculari.

Imediat după anunțare se va constitui echipa de cercetare, asigurându-se mijloacele

tehnice criminalistice necesare (truse foto, video, truse specializate), precum și prezența
specialiștilor în funcție de natura faptei (furt, omor, accident minier, accident aviatic etc.). se
organizează apoi deplasarea rapidă la locul faptei.

Imediat după sosirea la locul faptei se vor verifica modul în care s-a asigurat paza
locului, salvarea victimelor, conservarea urmelor, precum și măsurile de identificare și prindere
a făptuitorului. Neluarea acestor măsuri duce la pierderea de timp prețios, de probe
determinante în stabilirea adevărului precum și chiar la apariția unor posibile erori judiciare.

Acordarea primului ajutor victimelor, când acestea sunt ușor rănite, dar încă în viață,
este o activitate prioritară. Realizarea ei trebuie să fie făcută cu suficientă atenție pentru a
produce cât mai puține modificări în câmpul infracțional.

Configurația locului faptei poate suferi modificări sub acțiunea a două categorii de
factori: obiectivi (fenomenele naturale) și subiectivi (prin pătrunderea și acțiunea în locul faptei
a unor persoane neavizate). Acțiunea factorilor naturali – ploaie, vânt, ninsoare – poate interveni
și modifica locul faptei atunci când acesta este situat în exteriorul unei clădiri, chiar în cursul și
pe timpul realizării activității de cercetare. Împotriva acestora se va încerca acoperirea
temporară a zonelor de interes, fixarea imediată a urmelor video, fotografii și schiță.

Pătrunderea unui „val de curioși” la locul faptei poate duce și ea la distrugerea urmelor.
Dacă procesul nu a putut fi împiedicat se va putea proceda și la ridicarea de impresiuni de la
aceștia, pentru a-i putea elimina din cercul de suspecți.

În procesul verbal de cercetare se vor consemna toate modificările intervenite în

configurația locului faptei anterior sosirii echipei operative.

Între primele activități se vor înscrie în mod necesar cele legate de surprindere și fixare
a tuturor împrejurărilor care sunt schimbătoare în timp – mirosuri, umiditate, temperatură și
care nu pot fi reținute prin fotografiere ori imagine video. Ele vor fi apreciate și consemnate în
procesul verbal de cercetare – de pildă, mirosul de praf de pușcă, de alcool, de animal.

Vor fi aleși cel puțin doi martori asistenți care, în calitate de observatori imparțiali,
atestă prin propria semnătură pe procesul verbal veridicitatea celor consemnate sporind

3
încrederea în realitatea sa. Martorii asistenți sunt aleși dintre persoanele care nu au legături de
rudenie cu partea vătămată, cu făptuitorul sau cu vreun membru al echipei de cercetare. De
asemenea, martorii asistenți nu trebuie să aibă vreun interes vis-a-vis de părțile enumerate mai
sus.

Se va proceda la obținerea de informații generale privind fapta și alte elemente utile

cercetării – aspecte anterioare evenimentului, desfășurări ulterioare lui: relațiile victimei cu alte
persoane, persoane pe care le bănuiește ca fiind autorul faptei etc.

Informațiile astfel obținute vor fi coroborate cu datele rezultate de la alte persoane,

făptuitor, rudele victimei, vecini etc.

După ce s-a obținut un prim tablou estimativ al faptei și împrejurărilor ei concrete se

va trece la repartizarea sarcinilor pentru fiecare membru al echipei și la cercetarea propriu-zisă.
Acesta se va desfășura în două faze – statică și dinamică – și va fi supusă unor reguli tactice
generale:
 cercetarea se realizează de îndată => cu operativitate și nu în grabă;
 cercetarea se face în mod complet și cu obiectivitate => toate urmele au aceeași
valoare; vor fi ridicate și consemnate și urmele aparent contradictorii;
 cercetarea trebuie realizată în mod sistematic => munca în echipă trebuie să fie
condusă de către o singură persoană;
 se vor respecta normele procedurale și cerințele morale.
În acest sens, membrii echipei de cercetare nu trebuie să divulge date premature
referitoare la cauză, nu trebuie să se pronunțe cu privire la unele elemente care nu sunt evidente
(de pildă natura faptei, omor sau sinucidere).

Faza statică presupune o examinare atentă a locului faptei atât în ansamblul său, cât
și a zonelor mai importante, fără a se aduce vreo modificare. În această etapă, echipa de
cercetare se va concentra pe următoarele activități:
 orientarea de ansamblu și delimitarea zonei supuse examinării. Se vor aprecia
întinderile spațiale în care se va lucra;
 alegerea punctului de debut și a modului în care se va face cercetarea => modalități:
din exterior spre interiorul zonei; din interior spre margini; prin caroiaj (parcelare).
În mod concret, punctul de începere îl constituie centrul zonei – locul unde se află
cadavrul, mașina accidentată, seiful spart etc. Dacă locul faptei este limitat la o
încăpere se vor examina ferestrele, mobilierul, alte obiecte din încăpere pentru
descoperirea de urme latente. Când întinderea este mai mare, parcurgând spre
exemplu mai multe încăperi, spații deschise, clădiri, va fi mai greu de ales un loc

4
 central, fiind preferabilă alegerea și marcarea căii de acces și cercetarea pe sectoare.
 stabilirea căii de acces a infractorului în câmpul infracțional și limitarea accesului;
 descoperirea și fixarea stării locului => presupune realizarea fotografiilor judiciare,
a înregistrărilor video și a schiței locului faptei. Se măsoară și se consemnează
pozițiile, tipul și distanțele dintre urme, obiecte prin raportarea la cel puțin 2 puncte
fixe.
Faza dinamică implică participarea tuturor membrilor echipei la efectuarea
investigațiilor și folosirea integrală a mijloacelor tehnico-științifice criminalistice:
 examinarea amănunțită a corpului victimelor,
 executarea fotografiilor și a înregistrărilor video de detaliu,
 luarea primelor declarații ale martorilor, victimelor,
 clarificarea „împrejurărilor controversate.

Secțiunea 3. „Împrejurările controversate”

Cu ocazia cercetării efectuate la locul faptei, pot fi constatate unele situații care au
schimbat conformația câmpului infracțional, dar nu ca o consecință obiectivă a comiterii
infracțiunii, ci rezultând din acțiunea deliberată a autorului prin care se încearcă inducerea în
eroare a organelor judiciare.

Existența unor neconcordanțe sau nepotriviri în ceea ce privește modul de formare și

de dispunere a urmelor, constituie împrejurări de natură a furniza organelor judiciare criterii de
distincție între infracțiunea real comisă și fapta simulată.

Încercarea de disimulare are adeseori caracter demonstrativ, ostentativ, locul faptei

apare adeseori ca un cadru înscenat, regizat. Aspectul inutil complicat al locului faptei, prezența
unui număr mare de urme, dezordine nejustificată, toate contravin tendinței firești a
făptuitorului de a produce cât mai puține modificări și de a părăsi cât mai repede locul faptei.
Un alt indiciu îl constituie prezența sau absența de la locul faptei a unor urme sau obiecte.

În practica instrumentării cauzelor privind infracțiunile comise cu arme de foc putem

întâlni mai multe situații, de pildă: la disimularea unui omor comis prin împușcare, în
sinucidere, autorul infracțiunii pune arma corp delict în mâna victimei. Absența de pe mâinile
victimei a depozitelor de funingine care în mod normal apar pe mâinile trăgătorului în urma
împușcării, urme care se evidențiază la examinarea în spectrul ultraviolet, demonstrează faptul
că tragerea nu a fost executată de către victimă. Pentru concretizare se vor adăuga și alte probe:
poziția tubului cartuș în raport cu poziția victimei, poziția pe crosa armei a unor urme papilare

5
statice în contextul în care, ca urmare a reculului armei de foc urmele trebuiau să fie dinamice.
Toate aceste aspecte evidențiază intenția de a disimula o infracțiune de omor într-o sinucidere.

Separat de aceste aspecte, în cazul actelor suicidare, după împușcătură, de obicei,

victima scapă arma din mână. Există puține cazuri în care arma rămâne în mâna victimei, fie
când tragerea s-a executat din poziția culcat pe spate și victima rămâne flectată în poziția în
care s-a executat tragerea fie când în urma autoîmpușcării, intervine starea de catalepsie
(rigiditate) care blochează musculatura corpului în poziția în care a survenit decesul.

Pentru lămurirea acestor împrejurări este necesar să se constate starea cadavrului și

poziția în care acesta a fost descoperit. Starea de catalepsie explică prezența pe crosa armei în
cazul sinuciderilor a unor urme papilare statice, care se suprapun peste cele dinamice, rezultate
în urma reculului armei de foc, ca urmare a crispării mâinii victimei în poziția în care a executat
focul.

De asemenea, absența urmelor secundare relevă faptul că s-a tras de la o distanță care
exclude posibilitatea autoîmpușcării. Lipsa de la locul faptei sau prezența dar în cantități foarte
mici a urmelor de sânge în cazul reacțiilor violente rezultat al acțiunii armelor de foc,
demonstrează că decesul victimei a survenit în alt loc, iar cadavrul a fost transportat ulterior în
locul în care a fost descoperit.

Direcția de tragere nefirească, indicând poziții ale armei care de obicei nu sunt
abordate de către sinucigași, evidențiază de asemenea, situații controversate care trebuie
lămurite cu ocazia unor experimente vizând măsurători autopsimetrice ale segmentelor
anatomice ale victimei și verificarea dacă acesta putea să se autoîmpuște din poziția respectivă.
Mai putem aminti aici de găsirea unor note cu conținut de „bilet de adio” cu un scris foarte
ordonat, cu un scris diferit de cel al victimei, simularea unei efracții cu acțiunea de forțare din
interiorul încăperii etc.

Speță: În postul de santinelă de pe perimetrul păzit al unei unități militare, în foișor a

fost descoperit cadavrul unui soldat care nu se alfa în serviciul de gardă. Santinela motiva că
victima s-a deplasat la postul său și întrucât erau din aceeași localitate i-a permis să intre în
zona interzisă. Militarul ar fi profitat de faptul că santinela a lăsat câteva clipe arma în foișor,
interval de timp în care a coborât pentru a-și satisface necesitățile fiziologice și luând arma
santinelei, s-a autoîmpușcat.

Din cele relatate de santinelă rezulta că acesta se făcea vinovat de comiterea

infracțiunii de călcare de consemn, aparent neexistând nicio legătură de cauzalitate între
acțiunile lui și decesul celuilalt militar.

Examinându-se cu atenție poziția victimei și urmele existente la locul faptei, organele

de urmărire penală au constatat următoarele: victima se afla în poziția „șezut” cu spatele

6
rezemat de peretele din partea dreaptă a foișorului, acesta prezenta în zona hemitoracică
dreapta la o distanță de 10 cm de mamelon și 15 cm de claviculă un orificiu de intrare în jurul
căruia se evidențiau urmele secundare determinate de factorii suplimentari ai împușcăturii.
Urmele aveau o dispersie ovală pe 3x4 cm. Orificiul de ieșire a fost localizat în zona dorsală a
hemitoracelui stâng la o distanță de nivel de 20 cm față de orificiul de intrare. Făcându-se
analiză atentă a probelor s-a apreciat ca puțin probabilă autolezarea din poziția respectivă. În
urma măsurătorilor antropometrice ale cadavrului s-a stabilit că acesta avea o înălțime de 168
cm și lungimea brațelor de 69 cm. Efectuându-se trageri pe un manechin cu aceeași înălțime
cu victima s-a stabilit că mărimea dispersiei urmelor factorilor secundari de 3x4 cm la arma
în litigiu (pistol mitralieră AK 47 cal. 7,62mm) apare la o tragere de sub un unghi de 45 grade
la o distanță de 7 cm a armei de țintă – adică de corpul victimei. S-a relevat faptul că victima
nu putea să se autoîmpuște în condițiile date, unghiul de tragere și poziția armei raportate la
lungimea mâinilor victimei au evidențiat neveridicitatea versiunii inițiale. Cu ocazia audierilor
amănunțite, pus în fața probelor care-l inculpau, B.F. a mărturisit că l-a împușcat pe M.A.

Pentru ca organele de cercetare să nu fie induse în eroare de făptuitor este necesar ca

în procesul verbal de cercetare a locului faptei să fie descrise toate detaliile, toate probele, chiar
și acelea care, la prima vedere, ar fi neconcordante cu restul cadrului.

Secțiunea 4. Procesul verbal de cercetare a locului faptei

Procesul verbal de cercetare a locului faptei constituie principalul mijloc procedural

de fixare a rezultatelor cercetării locului faptei. Redactarea trebuie făcută de manieră a conferi
celor ce îl consultă ulterior o reprezentare corectă a locului faptei. El trebuie să respecte atât
cerințele de stil și acuratețe ale unui act procedural, cât și surprinderea completă a modificărilor
de la locul faptei. Nu este admisă inserarea unor date inexistente la momentul cercetării, chiar
dacă martorii le indică – de exemplu schimbarea poziției cadavrului, în funcție de opinii sau
interpretări personale ale evenimentelor.

Procesul verbal de cercetare a locului faptei trebuie redactat conform cerințelor

statuate în articolele 195 și 198 Cod procedură penală. Astfel, acest act trebuie să cuprindă trei
părți preambul, partea descriptivă și partea finală.
În preambul se consemnează, conform art. 198 C.pr.pen.:

- numele, prenumele și calitatea celui care îl încheie (de exemplu: procuror criminalist S.T.
de la Parchetul Tribunalului Cluj, comisar B.G. de la IPJ Cluj);
- locul unde s-a încheiat procesul verbal;
- data la care s-a încheiat procesul verbal;

7
- data și ora la care a început și s-a sfârșit activitatea consemnată în procesul verbal
- numele, prenumele, codul numeric personal și adresa persoanelor ce au fost prezente la
întocmirea procesului-verbal, cu menționarea calității acestora;
- temeiul de drept al cercetării locului faptei (art. 192 C.p.p.);
- condițiile meteo și de iluminat (pe timp de zi/noapte, cer acoperit/ceață, soare, ploaie, vânt,
ninsoare).
Partea descriptivă este cea mai întinsă, cuprinzând în ordine, conform art. 195 C.p.p.,
descrierea amănunțită a locului faptei, a stării acestuia, a stării victimei, enumerarea și
descrierea tuturor activităților întreprinse, descrierea urmelor și mijloacelor materiale de probă
descoperite și examinate, descrierea poziției mijloacelor materiale de probă, descrierea
„împrejurărilor controversate”.

Partea finală va cuprinde enumerarea probelor ridicate, a metodelor aplicate, scopul

ridicării (exemplu: arma de vânătoare, tubul cartuș, 3 alice, o bucată de lemn din patul armei,
s-au ridicat pentru expertizare balistică). Această parte va cuprinde, de asemenea, mențiunea
realizării fotografiilor judiciare, a înregistrărilor video și realizarea schiței locului faptei.

Întregul proces verbal se semnează pe fiecare pagină și la final de către persoanele care
au participat: organul judiciar, martori asistenți, medic legist, specialiști/experți, persoana
suspectată de comiterea faptei, apărătorul acestuia.

Secțiunea 5. Utilizarea imaginilor în Criminalistică

Începând cu anul 1893 criminaliștii vor folosi tot mai des tehnica fotografică. Încă din
anul 1840 Poliția belgiană folosea în închisori tehnicile fotografiei pentru reținerea
semnalmentelor infractorilor. Cu timpul, a apărut foarte clar cât de utilă este fixarea prin
intermediul fotografiei a locului faptei, a urmelor găsite, a obiectelor de la locul faptei, a
aspectului victimelor, ca și a portretelor infractorilor. Elementele amintite au devenit astfel, în
mod repetat accesibile anchetatorilor, judecătorilor, apărătorilor părților, cât și juraților. Pentru
aproape un secol, fotografia a rămas un sprijin neprecupețit în întreaga activitate de descoperire,
cercetare, probare, judecare și condamnare a infracțiunilor.

România s-a situat printre pionierii fotografiei judiciare, în 1879 fiind creat un serviciu
de fotografie judiciară la Poliția capitalei 1.

N. Ionescu 1Fotografia de semnalmente în România” în lucrarea Școala românească de criminalistică

1

Ed. MI București 1975, pag. 60-63

8
 Odată cu dezvoltarea unor metode noi de realizare a imaginii: cinematografice,
Roentgen, gammagrafie, până la mai noile tehnici digitale de prelucrare, stocare și analiză a
imaginilor, au sporit și posibilitățile de lucru cu imaginea în criminalistică. O trecere în revistă
a utilizărilor sale pune în evidență următoarele domenii de aplicare:
 Fotografii ale locului faptei
 Fotografia de urmărire
 Fotografia de examinare
 Fotografia de supraveghere
 Fotografia de identificare

Toate aceste utilizări sunt denumirea de fotografie judiciară. Fotografia judiciară a

apărut și s-a dezvoltat în complexitate ca rezultantă a necesităților obiective ridicate de nevoia
unui răspuns eficient la creșterea criminalității. Camil Suciu o definea ca fiind ”Totalitatea
metodelor aplicate în cercetările criminalistice, atât în munca de teren, cât și în activitatea de
laborator, prin adaptarea la necesitățile de cercetare a metodelor folosite de tehnica
fotografică” 2iar profesorul Emilian Stancu o consideră ”ansamblul de procedee tehnico-
științifice, necesare investigării, fixării și redării rezultatelor cercetării criminalistice sub
forma imaginilor fotografice” 3.

Sub aspectul utilizărilor sale fotografia judiciară poate fi privită ca:

 Fotografia judiciară operativă, care cuprinde fotografiile de la locul faptei (de
orientare, fotografii schiță, ale obiectelor principale, de detaliu, ale obiectelor,
instrumentelor, cadavrelor, etc.), fotografia semnalmentelor, fotografia de
reconstituire, de percheziție, destinate reținerii și fixării rezultatelor activității
de urmărire penală.
 Fotografia judiciară de examinare care se execută în condiții speciale, de
laborator (fotografii de examinare, de ilustrare, fotografia microscopică,
fotografia în radiații invizibile – X, beta, gamma).

Fotografia judiciară operativă

Poate fi privită sub trei aspecte:

1. Fotografia la fața locului.
2. Fotografia semnalmentelor.

2
C. Suciu – op. cit. pag. 23
3
Emilian Stancu, Criminalistică Vol I, Ed. Actami 1995, pag. 102

9
 3. Fotografia de percheziție și reconstituire. 4

1. Fotografia la fața locului se realizează de către organele de cercetare penală cu

scopul de a fixa prin imagini situația și rezultatele cercetării locului faptei. Aceste imagini
constituite în planșă fotografică vor completa procesul-verbal de cercetare a locului faptei.
Chiar dacă tehnica actuală permite utilizarea imaginilor video, așa cum s-a subliniat repetat în
literatură, imaginile fotografice ale cercetării locului faptei rămân un ajutor prețios al
criminalistului 5.

În funcție de destinație, fotografiile locului faptei pot fi considerate: fotografii de

orientare, fotografii schiță, fotografia obiectelor principale, fotografii de detaliu, fotografii de
urme și fotografia metrică (a măsurătorilor). 6
a) Fotografia de orientare este realizată pentru surprinderea fotografică a
ansamblului în care este situat locul faptei (loc deschis, clădire, încăpere, etc.),
pentru stabilirea unor puncte de reper și fixarea prin imagini a unor elemente cum
ar fi puncte de acces, obiecte, obstacole, distanțe între clădiri, etc. Ea se poate face
atât printr-o imagine cu obiective speciale, superangulare, rotative, prin fotografii
aeriene, prin recompunere a unor fotografii pe segmente de teren (panoramică),
etc. dar și cu obiective normale, în funcție de dimensiunile și întinderea locului
faptei.
b) Fotografia schiță servește ”redării în exclusivitate a întregului loc al fapte, cu tot
ce are el mai caracteristic” 7 și poate fi unitară (ce redă întregul loc al faptei într-o
singură imagine) pe sectoare (redă anumite porțiuni ale locului faptei) și
încrucișată.
c) Fotografia obiectelor principale servește redării modului în care s-au găsit
obiectele, ființele, cadavrele, implicate în eveniment (faptă) precum și consecințele
produse. De exemplu: vehicule ciocnite, cadavrele victimelor, clădire incendiată,
rezervor explodat, etc. Obiectele, urmele, etc. vor fi marcate cu aplicarea unor
numere urmărind o iluminare cât mai bună, care să permită surprinderea unor

4
Emilian Stancu, Criminalistică Vol I, 1981, pag. 109
5
I Mircea, op. cit., pag. 30-31; E. Stancu op. cit. pag. 109; P.F. Ceccaldi La criminalistique Paris 1962,
pag. 18.
6
I. Mircea, op. cit., vezi și Camil Suciu, op. cit., pag. 55 și urm.
7
E. Stancu op. cit. pag. 110

10
 aspecte particulare – urme de frânare, stropi de sânge, cioburi de geam, pereți
crăpați, ș.a.m.d.

Fotografiile din această categorie vor trebui să fie realizate cu respectarea unor
reguli de poziționare a executantului astfel:
- cadavrele vor fi fotografiate de sus, aparatul fiind plasat pe verticala
cadavrului, pentru a obține o imagine plan, ce cuprinde în întregime lungimea
corpului, poziția membrelor, a capului, etc; această imagine va fi completată
de fotografii din lateral.
- Cadavrele înecaților vor fi fotografiate mai întâi în apă, apoi după scoaterea la
mal;
- Obiectele găsite peste, sub sau lângă cadavru vor fi fotografiate așa cum au fost
găsite înainte de mutarea cadavrului;
- Fotografiile de ansamblu ale cadavrelor vor cuprinde doar pe 1/3 din suprafața
lor cadavrul propriu-zis pentru a surprinde în imagine și ambianța 8 locului în
care a fost descoperit.

d) Fotografia de detaliu se realizează în faza în care obiectele, cadavrele, etc. situate

în câmpul de cercetare au fost mișcate pentru examinare (faza dinamică a
cercetării) și servesc fixării și evidențierii detaliilor caracteristice, urmelor latente,
etc. Aceste fotografii se obțin prin imagini luate din apropiere cu obiective normale
sau speciale, utilizând adesea surse suplimentare de lumină ce se vor așeza lateral
și în spatele aparatului fotografic 9. În general, aceste fotografii se realizează atunci
când obiectele pe care se află anumite aspecte ce trebuie reținute nu pot fi
transportate în laborator, sau mutarea lor ar determina o modificare semnificativă
sau distrugerea elementelor de detaliu respective.

2. Fotografia semnalmentelor servește la înregistrarea fotografică a imaginii

persoanelor căutate, identificate, reținute, precum și a cadavrelor neidentificate. Ea apare deci
ca fotografie de identificare a persoanelor și fotografia de identificare a cadavrelor necunoscute.

8
C. Suciu, op. cit., pag. 64
9
E. Stancu, op. cit., pag. 111

11
 a) Fotografia de identificare a persoanelor se realizează de către serviciile
specializate ale poliției 10 cuprinzând două imagini bust, una din față și una din
lateral. Poziționarea subiectului se face cu privirea orientată înainte, cu capul
descoperit, pieptănat, urmărindu-se surprinderea unor detalii specifice:
cicatrici, defecte anatomice, etc. se recomandă fotografii color.
b) Fotografia de identificare a cadavrelor necunoscute se realizează[ la fel, cu
mențiunea că fotografierea va fi precedată de ”toaleta cadavrului” ce se
practică în cazul unor cadavre rezultate din accidente, catastrofe, etc. care au
fost deformate, cu leziuni ale feței, etc. Această pregătire constă în spălarea
feței și a părului de sânge, murdărie, etc., coaserea plăgilor, aranjarea părului.
Se va încerca deci obținerea unui aspect cât mai apropiat de cel din timpul vieții
pentru a ușura recunoașterea.

3. Fotografia de percheziție și reconstituire servește ilustrării cu imagini și fixării

momentelor desfășurării acestor două activități procedurale importante. Imaginile constituite în
planșa fotografică vin să completeze procesele verbale în care s-a consemnat activitatea.
a) Fotografia de percheziție se supune în principiu acelorași reguli ca și cea la
locul faptei. 11 Ea va cuprinde mai întâi imaginea de ansamblu a locului sau
persoanei percheziționate, apoi fotografii schițe ale încăperilor, ale obiectelor
găsite, ascunzători, detalii.
b) Fotografia de reconstituire permite fixarea prin imagini a celor mai importante
momente ale reconstrucției și verificării modului de comitere ale unei fapte
precum și a eventualelor versiuni asupra acesteia.

Posibilitățile actuale de fixare prin imagini video a reconstituirilor fac mult mai
complexă și utilă fixarea prin imagini a reconstituirilor, permițând în același timp reținerea
eventualelor comentarii ale participanților asupra unui moment sau altul al desfășurării
evenimentelor ce se reconstituie.

10
Idem pag. 118
11
E. Stancu op. cit. pag. 122 și I. Mircea op. cit. pag. 40

12
 Fotografia judiciară de examinare

Poate fi realizată în spectrul vizibil de radiații, precum și sub radiații invizibile și are
ca scop fixarea imaginilor cu aspectul inițial al unor obiecte, urme, probe, reproducerea
comparativă a caracteristicilor de identificare, scoaterea în evidență a detaliilor urmelor,
evidențierea rezultatelor procedurilor de examinare, fixarea prin imagini a elementelor
microscopice, etc. În funcție de procedeele folosite la realizare, fotografia de examinare poate
fi clasificată în: fotografia de ilustrare, de comparare, de umbre, de reflexe, de contrast,
microfotografie, fotografie obținută cu radiații speciale X, gamma, beta, IR, UV 12. În general
aceste tipuri de fotografiere sunt realizate în condiții de laborator, presupunând surse speciale
de iluminat, mijloace tehnice adecvate.
a) Fotografia de ilustrare servește la fixarea aspectului inițial al unor obiecte
examinate, ale căror caracteristici, dimensiuni, aspect pot suferi unele
modificări în procesul investigărilor de laborator: acte, corpuri delicte, obiecte,
sigilii, arme, etc.
b) Fotografia de comparare vine să completeze în mod firesc pe cea de
examinare, servind la confruntarea imaginii obiectelor, urmelor în litigiu (scris,
semnături, striații pe cămașa unui proiectil, tăieturi) cu cele a căror proveniență
este certă (semnături sau scris ale titularilor, bănuiților, urme produse
experimental, proiectile trase cu arma examinată, etc.). Imaginile vor fi folosite
la stabilirea continuității liniare a micro-striațiilor prin juxtapunere, îmbucșare,
suprapunere de clișee.
c) Fotografia de umbre permite punerea în evidență a detaliilor aflate în relief. Ea
mai poate servi și la evidențierea unor trasee de adâncime. De exemplu, scrisul
realizat cu presiune mai mare prin copiere. Diferența de presiune va fi făcută
vizibilă prin fotografia de umbre a suprafeței de pe verso colii de hârtie. Sursele
de lumină se plasează sub un unghi ascuțit pentru a permite relevarea prin
umbre a detaliilor.
d) Fotografia de reflexe este utilizată pentru evidențierea urmelor greu de văzut,
urme latente, de suprafață, situate pe suprafețe lucioase, netede, strălucitoare
(urme papilare pe un geam, pe luciul mobilei, etc.) Se va utiliza realizarea

12
E. Stancu, op. cit., pag. 125 și urm.

13
 imaginilor cu camera fotografică plasată sub un unghi ascuțit, fasciculul de
lumină reflectându-se diferit de pe urmă, respectiv de pe suprafața lucioasă.
e) Fotografia în radiații invizibile este tot o varietate a fotografiei de laborator la
realizarea examinărilor complexe. Sunt evidențiate prin tehnicile speciale
obiecte ascunse în alte obiecte (de exemplu, arme ascunse). De asemenea, prin
utilizarea radiațiilor ultraviolete se evidențiază locurile în care s-au făcut
operații de falsificare asupra unor acte, ștergerea unui text, spălarea unor
mențiuni anterioare, etc. Aceste radiații sunt mult utilizate și în traseologie,
balistica judiciară, pentru evidențierea marcărilor criminalistice (”capcane
chimice”), la evidențierea elementelor de siguranță ale unor documente, la
evidențierea urmelor biologice, etc.
f) Microfotografia servește la fixarea fotografică a examinărilor microscopice.
Are o aplicare extrem de largă, de la examinarea și demonstrarea identității
microurmelor, la examinarea traseelor scrise, a manevrelor dolosive pe acte
(radiere, răzuire), până la examinarea firelor de păr și fibrelor textile.

Desigur că tehnicile actuale au progresat mult, imaginile fiind preluate digital și putând
fi supuse unor noi modalități de analiză, amplificare, descompunere de culoare, comparare prin
suprapunere, utilizarea programelor de computer de analiză și prelucrarea mergând în prezent
până la demonstrarea falsificării (trucării) imaginilor.

Secțiunea 6. Planificarea urmăririi penale

Fundamentală în descoperirea și cercetarea infracțiunilor, planificarea urmăririi penale

constituie o metodă tactică ce asigură legătura dintre scopul și sarcinile urmăririi penale pe de
o parte și modul efectiv de realizare a acestora pe de altă parte.

Proces dinamic, de evoluție de la general la particular, planificarea urmăririi penale se

supune unor reguli clare de meticulozitate și rigoare, fiind în același timp o structură flexibilă.
Acest caracter aparent contradictoriu este dat de faptul că, în cursul anchetei pot apare elemente
noi, care pot schimba imaginea de până atunci asupra cauzei. Planificarea urmăririi penale este
guvernată de următoarele principii:
 Individualitatea urmăririi penale – generate de faptul că fiecare cauză în parte are
complexitatea și situația sa particulară, impunând tratarea în funcție de detaliile sale concrete.
 Principiul dinamismului – care se prezintă sub două aspecte:

14
  necesitatea operativității în cercetare și descoperire;
 capacitatea de adaptare permanentă a planului de urmărire penală la situațiile care
apar în cursul anchetei (versiunile de anchetă se pot modifica pe măsura
administrării probatoriului).
Structura și conținutul planului de urmărire penală

Elaborarea planului de urmărire penală nu este obligatorie, ea fiind cerută mai ales de
complexitatea cauzei. Întocmirea planului de urmărire penală este necesară, în mod obișnuit, în
cauzele în care se conturează încă de la început mai multe versiuni, impunându-se verificarea
acestora. Structura planului de urmărire penală este unitară, având un caracter eficient și
organizat, metodic.
Principalele elemente ale planului de urmărire penală sunt:

• versiunile care urmează a fi verificate;

• problemele pe baza cărora vor fi verificate versiunile;
• activitățile care urmează a fi desfășurate.
De asemenea, vor fi prevăzute termenele de soluționare, precum și persoanele vizate
sau cuprinse în activitățile de cercetare. Stabilirea unor termene concrete pentru diferite
activități sau probleme care urmează a fi rezolvate este de natură a asigura permanenta progresie
a cercetărilor ( de exemplu, medici-legiști, experți, organe de poliție).

Momentul elaborării planului trebuie astfel ales, încât să nu fie nici prea târziu pentru
orientarea corectă a activităților, nici prea timpuriu. Planul de urmărire penală va fi întocmit în
scris. Deși pot exista și activități mai simple care nu necesită un plan de urmărire, este indicat
să se precizeze în scris toate activitățile ce urmează a fi desfășurate.

Conținutul planului de urmărire penală este determinat în principal de sarcinile ce se

ridică în cadrul anchetei, de datele aflate la dispoziția anchetatorului, fiind guvernat de
principiul legalității și al aflării adevărului. El presupune descoperirea, verificarea și clarificarea
tuturor problemelor legate de soluționarea cauzei.

Pot fi utilizate diferite metode:

a. Metoda celor 7 întrebări – practic o enumerare a sarcinilor ce se cer a fi rezolvate de
anchetă: Ce faptă s-a comis? Unde? Când? Cine? Cum? Cu ajutorul cui? În ce
scop?
b. Formula celor 4 întrebări – care se bazează pe elementele constitutive ale infracțiunii și
privesc:
 obiectul infracțiunii, valoarea socială lezată;

15
  latura obiectivă a faptei care a fost comisă, respectiv
acțiunea/inacțiunea prin care a fost comisă, locul, timpul, nexul cauzal dintre acțiune și
valoarea socială lezată prin aceasta;
 subiectul infracțiunii – activ cât și pasiv;
 latura subiectivă – vinovăție, lipsa vinovăției, culpa, scopul,
mobilul.

Secțiunea 7. Versiunile de urmărire penală

Apar ca supoziții logice ale organului judiciar care orientează întreaga activitate de
stabilire a împrejurărilor în care a fost comisă o anumită faptă.

Din punct de vedere al criminalisticii, versiunile pot fi considerate ca situații trecute a

căror cunoaștere și stabilire precisă se realizează prin intermediul verificării de ipoteze și
presupuneri ce rezultă din anumite indicii. Ele pot fi deci definite ca explicații probabile asupra
unei fapte în integralitatea ei sau a unor momente ale acesteia, întemeiate pe informațiile
existente la un moment dat în cercetarea cauzei.
Clasificarea versiunilor:

• versiuni principale (generale) privind fapta în ansamblu, dacă este sau nu de

natură penală.
• versiuni secundare. Acestea vizează numai anumite aspecte izolate, împrejurări
pe plan secund, cum ar fi anumite acțiuni ale victimei anterioare faptei, care însă
pot servi mai apoi la stabilirea mobilului faptei.

În temeiul principiului dinamismului urmăririi penale, în orice moment o versiune

secundară poate să devină versiune principală. Versiunile trebuie fundamentate pe informații
exacte, clare, care pot proveni din diferite surse: probatoriu, constatări, deducții ale
anchetatorului. În cazul datelor rezultate din declarațiile martorilor se va proceda cu
circumspecția necesară, evaluându-se capacitatea martorului de a accede la informația
respectivă (cunoștințe, mediu social, cultura, stare a sănătății, poziție, prezența în locul respectiv
etc.).
Elaborarea și verificarea versiunilor

Tactica elaborării versiunilor impune ca acestea să fie formulate numai după ce s-au
obținut date suficiente cu privire la fapta comisă. Elaborarea versiunilor de urmărire penală este
guvernată de trei condiții esențiale:

16
 1. deținerea de date și informații corespunzătoare cantitativ și calitativ. Acestea sunt
condiționate de calitatea actelor de natură procedurală din care provin.

2. pregătirea profesională multilaterală și experiența în anchetă a celui care efectuează

urmărirea penală.

3. folosirea unor forme logice de raționament deductiv, inductiv, analitic, sintetic.

Exagerarea raționamentelor de tip analogic poate însă conduce la situația de a face
comparații superficiale și a trasa similitudini cu alte cauze soluționate anterior, aplicând
acțiuni de rutină și ignorând principiul individualității urmăririi penale.

Elaborarea versiunilor se supune următoarelor principii:

1. Versiunile se elaborează numai pentru ceea ce poate avea mai multe explicații.
2. Versiunile se elaborează numai pe baza unor date concrete (de natură procesuală și
completate cu date de natură extrajudiciară).
3. Versiunile trebuie să fie elaborate în legătură cu toate explicațiile posibile.
4. Versiunile trebuie să fie clare, precise, elaborate în baza unei temeinice fundamentări
logice.

Pentru cauzele în care se elaborează mai multe versiuni pentru aceeași faptă se vor
verifica în paralel toate versiunile elaborate. Aceasta se face prin analiza comparativă a
probatoriului, cu continuarea concomitentă a cercetării cauzei, deoarece trecerea timpului poate
duce la dispariția/alterarea probelor, deformarea percepțiilor martorilor etc.

În caz excepțional, vor putea fi verificate succesiv mai multe versiuni, în funcție de
ordinea evenimentelor sau va fi verificată la început versiunea principală, fiind apoi verificate
și versiunile secundare. Este posibil ca, în urma verificării tuturor versiunilor, unele să se
confirme integral sau parțial, iar altele să fie infirmate, de asemenea, integral sau parțial.

Exemplu: În cazul unui furt prin escaladare și efracție, a fost sustrasă o cantitate mare
de bunuri voluminoase (TV color, aparate video, receiver satelit, aparate hi-fi, două valize cu
haine) care au fost transportate la distanță într-un timp relativ scurt. Autorul, după identificare
și prindere, a declarat în mod constant că a acționat singur, transportând bunurile cu un rucsac
și o roabă și că ascunzând temporar o parte din bunurile sustrase într-o grădină, acestea au
dispărut până când a revenit să le caute. Din comoditate, cauza părând soluționată, nu au mai
fost elaborate alte versiuni, dar la scurt timp au fost depistați ceilalți doi participanți la furt,
care încercau să vândă tocmai acele bunuri. Cu ocazia reluării anchetei s-a stabilit că fapta a
fost comisă de cei trei împreună și că ei s-au servit la transport de un autoturism a cărei

17
prezență în zonă o semnalase un martor chiar de la începutul cercetărilor, însă inițial acest
amănunt nu a fost considerat important.

După epuizarea verificărilor, versiunile devin fie date concrete cu privire la faptă,
conforme probatoriului administrat, fie – în cazul infirmării lor – simple supoziții, rămase fără
interes pentru soluționarea cauzei.

18