Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Cuprins
1 Biografie
1.1 Familia
1.2 Data și locul nașterii
1.3 Copilăria
1.4 Debutul în literatură
1.5 Sufleor și copist
1.6 Student la Viena și Berlin
1.7 Reîntoarcerea în țară. Rătăciri
1.8 Moartea
1.8.1 Internarea
1.8.2 Serviciul funerar
2 Ipoteza asasinării
3 Personalitate
4 Cultura sa filosofică. Izvoarele operei eminesciene
5 Activitatea literară
6 Activitatea de jurnalist politic
7 Receptarea operei eminesciene
7.1 Traduceri
8 Mihai Eminescu în conștiința publică
8.1 În muzică
8.2 Teatru și film
8.3 Filatelie
8.4 Notafilie
8.5 Numismatică
8.6 Clădiri
9 Portrete
10 Sculpturi ale poetului
11 Fragmente audio
12 Note
13 Opere complete
14 Biografii
15 Monografii, studii critice, istorii literare. Între 1892-1947
16 Monografii, studii critice, istorii literare. Opere selective
17 Bibliografie
18 Legături externe
Biografie
Familia
Mihai Eminescu și unii din apropiații săi, pe colița nr. 21 emisă de serviciile
poștale ale Republicii Moldova, cu ocazia sărbătoririi a 150 de ani de la nașterea
poetului
Strămoșii paterni ai poetului se presupune că provin dintr-o familie românească din
Banatul ocupat de turci. Acolo la 1675 s-a născut un copil care adult fiind a fost
poreclit Iminul[12], fiul lui Iminul a fost Iovul lui Iminul, născut la 1705, care
a fost hirotonisit ca preot sub numele sârbizat de Iovul Iminovici, în conformitate
cu uzul limbii slavone al cancelariei mitropoliei de la Carloviț.[13][14]
Petrea Eminovici, străbunicul poetului, s-a născut probabil în 1735[14], iar din
căsătoria acestuia cu Agafia Șerban, născută în 1736, au apărut mai mulți urmași,
cunoscută cu certitudine fiind doar existența mezinului Vasile, bunicul poetului.
Vasile Iminovici, născut la 1778, a făcut școala normală din Blaj și se însoară cu
Ioana Sărghei. După un timp, soții Petrea și Agafia se despart, Petrea decedând la
Blaj în 1811, iar Agafia însoțind familia fiului Vasile în Bucovina și stingându-se
la Călineștii Cuparencu în anul 1818 la vârsta de 83 de ani.[14]
Gheorghe Eminovici a făcut vreo trei ani de școală la dascălul Ioniță din
Suceava[16][17], a fost în slujba boierului Ioan Ienacaki Cârstea din Costâna, apoi
scriitoraș la baronul Jean Mustață din Bucovina, iar mai apoi la boierul Alexandru
Balș din Moldova. După moartea boierului, fiul acestuia, Costache, îl numește
administrator al moșiei Dumbrăveni și îi capătă de la vodă titlul de sulger.[18]
Strămoșii din partea mamei, Jurăsceștii, proveneau din zona Hotinului. Stolnicul
Vasile Jurașcu din Joldești s-a căsătorit cu Paraschiva, fiica lui Donțu, un muscal
sau cazac, care se așezase pe malul Siretului, nu departe de satul Sarafinești și
luase în căsătoria pe fata țăranului Ion Brehuescu, Catrina.[19] Raluca, mama
poetului, a fost a patra fiică a lui Vasile și a Paraschivei Jurașcu.[20]
Mihai Eminescu a fost al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai lui Gheorghe
Eminovici și al Ralucăi.[24][25]
Primul născut dintre băieți, Șerban (n.1841), studiază medicina la Viena, se
îmbolnăvește de tuberculoză și moare alienat la Berlin la 30 noiembrie 1874[26].
Niculae, născut în 1843, se va sinucide în Ipotești[26], în 1884. Iorgu (n. 1844)
[27] studiază la Academia Militară din Berlin. Are o carieră de succes, dar moare
în 1873 din cauza unei răceli contractate în timpul unei misiuni. Ruxandra se naște
în 1845[27], dar moare în copilărie[24]. Ilie (n. 1846)[27] a fost tovarășul de
joacă al lui Mihai, descris în mai multe poeme[28]. Moare în 1863 în urma unei
epidemii de tifos. Maria (n. 1848[27] sau 1849) trăiește doar șapte ani și
jumătate. Aglae (n. 1852, d. 1906) a fost căsătorită de două ori și are doi băieți,
pe Ioan și pe George. A suferit de boala Basedow-Graves. După el s-a născut în jur
de 1854 Henrieta (Harieta), sora mai mică a poetului, cea care l-a îngrijit după
instaurarea bolii. A murit cu semne de tuberculoză.[26] Matei (n. 1856)[27] este
singurul care a lăsat urmași direcți cu numele Eminescu. A studiat Politehnica la
Praga și a devenit căpitan în armata română. S-a luptat cu Titu Maiorescu,
încercând să împiedice publicarea operei postume. Ultimul copil, Vasile, a murit la
un an și jumătate, data nașterii sau a morții nefiind cunoscute.
Poetul a fost botezat de preotul Ion Stamate, ajutat de fiul său, Dimitrie, diacon,
la botez fiind prezenți în afară de părinți, stolnicul Vasile Jurașcu, naș, și
maica Ferovnia Jurașcu de la schitul Agafton, soră cu mama.[38][37]
Copilăria
Nu se cunoaște unde face primele două clase primare[25]. Începând cu clasa a III-a
în 1858 a urmat școala primară National Hauptschule (Școala primară ortodoxă
orientală) la Cernăuți. La finalul clasei a III-a este clasificat al 15-lea dintre
cei 72 de elevi.[27][40] Frecventează aici și clasa a IV-a în anul școlar
1859/1860. Are ca învățători pe Ioan Litviniuc și Ioan Zibacinschi, iar director pe
Vasile Ilasievici.[40] Cadre didactice cu experiență, învățătorii săi participă la
viața culturală și întocmesc manuale școlare. Termină școala primară cu rezultate
bune la învățătură. A terminat clasa a IV-a clasificat al 5-lea din 82 de elevi,
[39][41][42].
Clădirea Obergymnasium din Cernăuți, unde poetul și-a făcut studiile în perioada
1860-63. Tot acolo a predat Aron Pumnul. În prezent este școala generală nr. 1.
Între 1860 și 1861 a fost înscris la Obergymnasium din Cernăuți[39], liceu german
înființat în 1808, singura instituție de învățământ liceal la acea dată din Ducatul
Bucovinei, din 1775 parte a Imperiului Habsburgic. Se impune în cursul anilor prin
buna organizare administrativă și marea severitate în procesul de învățământ.
Profesorii proveneau cu precădere din Austria, întocmeau studii și colaborau la
publicațiile vremii. Se înființează și o catedră de română, destul de târziu, după
1848. Este ocupată de Aron Pumnul. Cunoscut prin Lepturariu românesc, în patru
tomuri, tipărit la Viena între 1862 și 1865, cea dintâi istorie a literaturii
române în texte. Frecventează cursurile la Obergymnasium și frații săi, Șerban,
Nicolae, Gheorghe și Ilie. Termină clasa I cu rezultate bune la învățătură. Nu are
notă la română pe primul semestru și este clasificat de Miron Călinescu, erudit în
istoria bisericii ortodoxe române. Elevul Eminovici Mihai a promovat clasa I, fiind
clasificat al 11-lea în primul semestru și al 23-lea în cel de-al doilea semestru.
În clasa a II-a, pe care a repetat-o, l-a avut ca profesor pe Ion G. Sbiera,
succesorul lui Aron Pumnul la catedră, culegător din creație populară și autor de
studii de ținută academică. Aron Pumnul l-a calificat, în ambele semestre, cu note
maxime la română. A obținut insuficient pe un semestru la Valentin Kermanner (la
limba latină) și la Johann Haiduk, pe ambele semestre (la matematică). Mai târziu a
mărturisit că îndepărtarea sa de matematică se datora metodei rele de predare.
Debutul în literatură
Casa din Cernăuți a lui Aron Pumnul, unde a locuit o perioadă și Mihai Eminescu
(strada Aron Pumnul nr. 19)
1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În 12/24 ianuarie
moare profesorul de limba română Aron Pumnul. Elevii scot o broșură, Lăcrămioarele
învățăceilor gimnaziști (Lăcrimioare... la mormântul prea-iubitului lor
profesoriu), în care apare și poezia La mormântul lui Aron Pumnul semnată M.
Eminoviciu, privatist. La 25 februarie/9 martie (stil nou) debutează în revista
Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia De-aș avea. Iosif Vulcan îl
convinge să-și schimbe numele în Eminescu și mai târziu adoptat și de alți membri
ai familiei sale. În același an îi mai apar în „Familia” alte cinci poezii.
Sufleor și copist
Din 1866 până în 1869, a pribegit pe traseul Cernăuți – Blaj – Sibiu – Giurgiu –
București. De fapt, sunt ani de cunoaștere prin contact direct a poporului, a
limbii, a obiceiurilor și a realităților românești, un pelerinaj transilvănean al
cărui autor moral a fost Aron Pumnul. „Cât de clar este, respectând documentele
epocii cernăuțene, respectând adevărul istoric atât cât există în ele, cât de cert
este că drumul lui Eminescu în Transilvania, departe de a fi o «împrejurare boemă»,
«un imbold romantic al adolescenței», a fost - în fond - încheierea sublimă a unei
lecții pentru toată viața: ideea unității naționale și a culturii române aplicată
programatic și sistematic, cu strategie și tactică, după toate normele și canoanele
unei campanii ideologice.” (Sânziana Pop în Formula AS nr. 367)
În 1867 a intrat ca sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, apoi
secretar în formația lui Mihail Pascaly și, la recomandarea acestuia, sufleor și
copist la Teatrul Național, unde îl cunoaște pe I. L. Caragiale. Cu această trupă
face turnee la Brăila, Galați, Giurgiu, Ploiești. A continuat să publice în
Familia; a scris poezii, drame (Mira (dramă)), fragmente de roman (Geniu pustiu),
rămase în manuscris; a făcut traduceri din germană (Arta reprezentării dramatice,
de Heinrich Theodor Rötscher).
Este angajat în 1868 ca sufleor în trupa lui Mihail Pascaly, care concentrase mai
multe forțe teatrale: Matei Millo, Fanny Tardini-Vladicescu și actori din trupa lui
Iorgu Caragiale. În timpul verii, aceasta trupă a jucat la Brașov, Sibiu, Lugoj,
Timișoara, Arad și la Teatrul din Oravița. Iosif Vulcan l-a întâlnit cu ocazia
acestui turneu și a obținut de la Eminescu poeziile La o artistă și Amorul unei
marmure, publicate apoi în Familia din 18/30 august și 19 septembrie/1 octombrie.
Văzând aceste poezii în Familia, căminarul Gheorghe Eminovici află de soarta fiului
său, rătăcitor în lume. Stabilit în București, Eminescu a făcut cunoștință cu I. L.
Caragiale. Pascaly, fiind mulțumit de Eminescu, l-a angajat ca sufleor a doua oară
și copist al Teatrului Național. În 29 septembrie, Eminescu semnează contractul
legal în această calitate. Obține de la Pascaly o cameră de locuit, în schimb,
însă, se obligă să traducă pentru marele actor Arta reprezentării dramatice -
Dezvoltată științific și în legătura ei organică de profesorul Heinrich Theodor
Rötscher (după ediția a II-a). Traducerea, neterminată, scrisă pe mai multe sute de
pagini, se află printre manuscrisele rămase. Acum începe și proiectul său de roman
Geniu pustiu.
La 6 august 1871 i se adresează din Ipotești lui Titu Maiorescu, dându-i oarecare
relații privitoare la organizarea serbării. Printre tinerii de talent, participanți
activi la serbare, s-au remarcat pictorul Epaminonda Bucevschi și compozitorul
Ciprian Porumbescu.
În toamna anului 1871, din cauza unor curente contradictorii în sânul societății
România jună, Eminescu demisionează împreună cu Slavici din comitetul de conducere.
Amândoi sunt acuzați că sunt atașați ideilor Junimii din Iași. În studiul său
despre Direcția nouă, Titu Maiorescu evidențiază meritele de poet, „poet în toată
puterea cuvântului“, ale lui Eminescu, citându-l imediat după Alecsandri. Studiul
se tipărește cu începere din acest an în Convorbiri literare. La 16 decembrie 1871,
într-o scrisoare către Șerban, care se afla în țară, i-a scris necăjit că duce o
mare lipsă de bani, având datorii pentru chirie, apoi „la birt, la cafenea, în
fine, pretutindenea“. Din această cauză, intenționează să se mute la o altă
universitate, în provincie.
În 26 iulie 1873 i s-a eliberat certificatul dorit. Rosetti i-a înlesnit însă
rămânerea mai departe la Berlin, prin mărirea salariului. În 8 decembrie s-a
reînscris la Universitate pentru semestrul de iarnă.
În perioada 17/29 ianuarie - 7 mai 1874, a avut loc o bogată corespondență între
Maiorescu și Eminescu, în care i se propunea poetului să-și obțină de urgență
doctoratul în filosofie pentru a fi numit profesor la Universitatea din Iași.
Ministrul Învățământului i-a trimis la Berlin suma de 100 galbeni pentru depunerea
doctoratului. În timpul verii i s-a dat sarcina de a cerceta oficial, pentru statul
român, documentele din Königsberg. Toamna a petrecut-o în tovărășia lui Ioan
Slavici, găzduit la Samson Bodnărescu.
S-a întors în noiembrie 1874 la Berlin pentru examene, iar în 8 noiembrie a promis
că va veni într-o joi la serata literară de la Veronica Micle, pentru a citi o
poezie cu subiect luat din folclor. În 28 noiembrie, agenția din Berlin a anunțat
moartea lui Șerban, fratele poetului.
În 1 iulie a fost invitat să-și ia în primire noul post de revizor, iar în ziua
următoare a predat biblioteca lui D. Petrino, autorul broșurii criticate de
Eminescu prin articolul său O scriere critică. Tot în această vreme a fost înlocuit
și la școală, din cauza grevei declarate de elevii unor clase. În 10 august a
înaintat Ministerului un raport asupra constatărilor făcute cu ocazia conferințelor
cu învățătorii din județul Iași. A remarcat pe institutorul Ion Creangă de la
Școala nr. 2 din Păcurari, Iași. În 15 august s-a stins din viată la Ipotești, mama
poetului, Raluca Eminovici.
În 6 august 1879 a murit Ștefan Micle. Văduva lui Micle a venit la București și l-a
rugat să intervină pentru urgentarea pensiei sale. Împreună au făcut planuri de
căsătorie nerealizabile.
Într-o scrisoare din 1880 către Henrieta Eminescu, sora sa, s-a plâns că are mult
de lucru și că este bolnav trupește, dar mai mult sufletește. Din partea familiei a
primit numai imputări, în special adresate de tatăl său. Nu a avut nici timp, nici
dispoziție să-l felicite măcar pe Matei Eminescu, care-i trimisese invitație de
nuntă. Nu a publicat decât o poezie. Negruzzi îi scrie imputându-i că nu-i mai
trimite nici o colaborare. A renunțat la căsătoria proiectată cu Veronica Micle.
În 1877 s-a mutat la București, unde până în 1883 a fost redactor, apoi redactor-
șef (în 1880) la ziarul Timpul. A desfășurat o activitate publicistică
excepțională, care i-a ruinat însă sănătatea. Acum a scris marile lui poeme (seria
Scrisorile, Luceafărul etc.).
Nu a publicat nici o poezie în tot timpul anului 1882. În schimb a citit în mai
multe rânduri „Luceafărul” pe care Mite Kremnitz l-a tradus în germană, în
ședințele Junimii de la Titu Maiorescu. Este semnalat adeseori în casă la
Maiorescu. În 1 ianuarie, la gazetă, Eminescu este flancat de un director și un
comitet redacțional care urmau să-i tempereze avântul său polemic. Reorganizarea
redacției este însă inoperantă, fiindcă poetul continuă să scrie în stilul său
propriu. În 13 septembrie, în absența poetului, probabil, se citesc „iarăși vecinic
frumoasele poezii de Eminescu” în casa lui Maiorescu.
În luna ianuarie a anului 1883, Eminescu este internat pentru o vreme în spital. În
lipsa lui se citește la Maiorescu, în două rânduri, „Luceafărul” în limba germană.
Moartea
Internarea
Question book-4.svg
Acest articol sau această secțiune are bibliografia incompletă sau inexistentă.
Puteți contribui prin adăugarea de referințe în vederea susținerii bibliografice a
afirmațiilor pe care le conține.
Unbalanced scales.svg
Punctul de vedere neutru al acestui articol sau al acestei secțiuni este disputat.
Vă rugăm consultați părerile exprimate în pagina de discuții.
Vă rugăm nu ștergeți eticheta până la rezolvarea disputei.
Poesii - 1884
La București, în 23 iunie[Când?], pe o căldură înăbușitoare, Eminescu a dat semne
de alienare mintală, iar la 28 iunie, boala a izbucnit din plin. În aceeași zi a
fost internat în sanatoriul doctorului Șuțu, cu diagnosticul de „manie acută”.
Conform părerii dr. Ion Nica, exprimată în cartea „Eminescu, structura somato-
psihică” (1972), poetul suferea de psihoză maniaco-depresivă - opinie adoptată și
de criticul Nicolae Manolescu[44].
În 7 martie la Ipotești, fratele lui, Neculai Eminovici (Nicu) s-a sinucis prin
împușcare.[necesită citare]
Eminescu a dorit în 1888 să-și termine unele lucrări de care și-a amintit că le-a
lăsat în manuscris. I-a amintit Henrietei de gramatica limbii sanscrite, rămasă în
manuscris la Biblioteca Centrală din Iași. Prin scrisoare recomandată i-a cerut lui
Maiorescu să-i trimită biblioteca și manuscrisele rămase la București. Criticul
însă nu a dat niciun răspuns acestei scrisori. Iacob Negruzzi a depus pe biroul
Camera Deputaților o petiție din partea unui număr de cetățeni din toate părțile
țării, pentru un proiect de lege prin care să se acorde poetului, de către stat, o
pensie viageră. Propunerea a fost susținută și de Mihail Kogălniceanu. Camera a
votat un ajutor lunar de 250 lei. Veronica Micle a venit la Botoșani și l-a
determinat pe Eminescu să se mute definitiv la București. În 15 aprilie, poetul s-a
stabilit definitiv la București. Aici a avut un modest început de activitate
literară. În 23 noiembrie proiectul de lege a trecut la Senat, unde a fost susținut
de Nicolae Gane ca raportor. Legea s-a votat abia în luna aprilie a anului următor.
Serviciul funerar
„Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit
și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste
locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer
în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în
țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.[47]”
Tudor Vianu a spus: „fără Eminescu am fi mai altfel și mai săraci”.
Ipoteza asasinării
Noia 64 apps help index.png
Această pagină (secțiune) necesită o verificare.
De verificat: http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=1347 nu pare să
susțină unele din aserțiunile făcute
Ștergeți eticheta numai după rezolvarea problemelor.
Există o teorie a conspirației,[48][49] care pune în circulație ipoteza asasinării
poetului Mihai Eminescu. Această ipoteză susține că îmbolnăvirea sa psihică ar fi
fost deliberată prin aplicarea unui tratament bazat pe injecții cu mercur în
sanatoriul doctorului Alexandru Șuțu, conducând în final la moartea poetului.[50]
În acest complot se susține că ar fi participat chiar și prietenul lui, Titu
Maiorescu, fapt ce l-a făcut pe Eminescu să creadă că are „amici reci și
dușmănoși”.[51] Conform lui Theodor Codreanu, principala cauză a morții este
tratamentul cu mercur aplicat de doctorul Șuțu: „Acum nu mai încape îndoială: acela
care i-a grăbit moartea lui Eminescu (psihică și fizică) a fost doctorul Șuțu,
medicul ales de Titu Maiorescu pentru a-l vindeca pe poet”.[52] Diverse
personalități, cum ar fi Xenopol, Alexandru C. Cuza, Tudor Vianu și George
Călinescu „au avut gânduri protectoare pentru poet”,[52] iar A. C. Cuza chiar a
susținut că acesta nu a fost nebun.[52] Există surse conform cărora Eminescu,
datorită poziției luate prin intermediul ziarului Timpul și a deranjării
personalităților politice ale vremii, ar fi fost urmărit de serviciile de
informații ale Austro-Ungariei. Iar în acest caz, Theodor Codreanu afirmă că
Eminescu „avea conștiința sechestrării sale ilegale” și că suporta „condiția de
deținut politic”.[53] În această situație, Titu Maiorescu, plecat la Viena, îi
trimite o scrisoare prin care într-un final Eminescu este trimis la Iași, dar care
este considerată „manevrarea sa până la moarte”. Iar în acest context, A. C. Cuza,
un admirator al marelui poet, afirmă: „Eminescu a fost un om pe deplin sănătos, un
sfânt dezbrăcat de orice interes egoist […] un geniu, din cele ce se nasc la câteva
secole unul”.[54]
Personalitate
„Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel
și trist; comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și
nemulțumit totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de
plăcerile vieții; fugind de oameni și căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic și
iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist,
nefericită pentru om!”
Criticul Titu Maiorescu, cel care l-a sprijinit moral și material pe parcursul
întregii vieți dar mai ales după tragicul moment al declanșării bolii sale, s-a
ocupat de poezia sa în două dintre articolele sale, Direcția nouă în poezia și
proza românească(1872), în care va analiza doar câteva poezii publicate în revista
Convorbiri literare până în momentul tipăririi articolului, este vorba despre
Venere și Madonă, Mortua Est, și Epigonii și va reveni ulterior după moartea
poetului asupra întregului set de poezii publicate antum în studiul Eminescu și
poeziile sale, publicat la scurtă vreme după moartea sa prematură. Dar poate
documentul cel mai uman, cel mai cald este scrisoarea pe care i-o trimite în
perioada în care poetul se îngrijea de sănătate, în străinătate, într-un sanatoriu
din Viena, asigurându-l că volumul său de Poesii, editat de Socec în ediție
princeps în 1883, se bucură de o bună recepție, fiind citit atît de locuitorii
mahalalei Tirchileștilor cât și de doamnele de la Curtea Reginei Carmen Sylva, o
altă admiratoare declarată a poetului, cea care a intervenit pe lîngă regele Carol
I pentru a-i fi acordată distincția „Bene merenti", refuzată totuși de poet din
motive politice. În portretul pe care i l-a făcut poetului în studiul Eminescu și
poeziile sale(1889), Titu Maiorescu accentuează trăsăturile introvertite ale lui
Eminescu, care de altfel erau dominante. Maiorescu a promovat imaginea unui visător
rupt de realitate, care nu suferea din cauza condițiilor materiale în care trăia,
indiferent la ironiile și laudele semenilor, caracteristica lui principală fiind
„seninătatea abstractă”[60].
„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o așa
covârșitoare inteligență, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-și
întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în perioadele bolnave declarate),
încât lumea în care trăia el după firea lui și fără nici o silă era aproape
exclusiv lumea ideilor generale ce și le însușise și le avea pururea la îndemână.
În aceeași proporție tot ce era caz individual, întâmplare externă, convenție
socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obștească și chiar soarta externă a
persoanei sale ca persoană îi era indiferentă.”
În realitate, așa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale, și așa
cum își amintește Caragiale, Eminescu era de multe ori sub influența unor impulsuri
inconștiente nestăpânite. Viața lui Eminescu a fost o suprapunere de cicluri de
diferite lungimi formate din avânturi alimentate de visuri și crize datorate
impactului cu realitatea. Ciclurile puteau dura de la câteva ore sau zile, până la
săptămâni sau luni, în funcție de importanța întâmplărilor, sau puteau fi chiar de
mai lungă durată când erau legate de evenimentele care i-au marcat viața în mod
semnificativ, ca legătura cu Veronica Micle, activitatea politică din timpul
studenției, participarea la întâlnirile Junimii sau ziaristica de la Timpul. Dăm ca
exemplu caracteristic acestor crize felul în care descrie el însuși accesele sale
de gelozie.[61]
„Tu trebuie să știi, Veronică, că pe cât te iubesc, tot așa – uneori – te urăsc; te
urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul,
pentru care râsul tău nu are prețul ce i-l dau eu și nebunesc la ideea că te-ar
putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv și fără împărtășire. Te urăsc
uneori pentru că te știu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc
presupunând că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit
pe deplin nu aș fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta
nimănui și liniștit nu aș fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să
am intrarea.”
Ioan Slavici a evocat în câteva texte cu caracter memorialistic atât amintirile din
perioada prieteniei lor vieneze, cât și sărbătoarea consacrată serbării de la
Putna, organizată la propunerea societății României june, din care cei doi au făcut
parte în epoca studiilor lor la Universitatea din Viena.
Activitatea literară
Articol principal: Opera poetică a lui Mihai Eminescu.
Activitatea de jurnalist politic
Articol principal: Mihai Eminescu, jurnalist politic.
Activitatea de ziarist a lui Eminescu a început în vara anului 1876, nevoit să o
practice din cauza schimbărilor prilejuite de căderea guvernului conservator. Până
atunci el fusese revizor școlar în județele Iași și Vaslui, funcție obținută cu
sprijinul ministrului conservator al învățământului, Titu Maiorescu. Imediat după
preluarea conducerii ministerului de către liberalul Chițu, Eminescu a fost demis
din funcția de revizor școlar și a lucrat ca redactor la Curierul de Iași,
publicație aflată atunci în proprietatea unui grup de junimiști. La inițiativa lui
Maiorescu și Slavici, Eminescu a fost angajat în octombrie 1877 ca redactor la
cotidianul Timpul, organul oficial al conservatorilor, unde a rămas în următorii
șase ani.
Mihai Eminescu - Masca mortuară aflată în casa părintească din Ipotești, România
Mihai Eminescu - Masca mortuară aflată în casa părintească din Ipotești, România
Deși a ajuns jurnalist printr-un concurs de împrejurări, Eminescu nu a practicat
jurnalismul ca pe o meserie oarecare din care să-și câștige pur și simplu
existența. Articolele pe care le scria au constituit o ocazie de a face cititorilor
educație politică, așa cum își propusese.
După schimbarea de regim politic din 1947 poezia lui Mihai Eminescu a fost grav
cenzurată, în manualele școlare au pătruns doar câteva texte, printre ele poezia
„Împărat și proletar", iar poezia lui a fost redusă la o suprafață foarte mică și
înlocuită de poetica poeziei proletcultiste, specifică acelei epoci de tristă
amintire. Exegeza eminesciană a revenit la nivelul ei abia după 1965 prin câteva
momente semnificative, trebuind menționate în acest context studiile unor
eminescologi ca Ion Negoițescu, Rosa del Conte, Ioana Em. Petrescu, Zoe Dumitrescu
Bușulenga, Petru Creția, Ilina Gregori care s-au adăugat canonului eminescologiei
interbelice, la care și-au adus contribuția mari critici sau stilisticieni literari
cum ar fi Tudor Vianu, Perpessicius, Dumitru Caracostea etc.
Traduceri
Primul traducător al lui Mihai Eminescu a fost scriitorul maghiar József Sándor,
care a publicat în anul 1885 traducerea poeziei Atât de fragedă..., sub titlul
Cseresznyefa fehér virága (Floare albă de cireș). Al doilea traducător al unei
opere eminesciene a fost preotul greco-catolic Laurențiu Bran, care a publicat de
asemenea traducerea în limba maghiară a unor poezii ale lui Mihai Eminescu în anul
1889.[66]
În anul 1986, revenit în RSS Moldovenească, regizorul Emil Loteanu a regizat filmul
artistic de televiziune Luceafărul, despre viața și creația poetului Mihai
Eminescu.
Filatelie
Portrete