Curs:

Biochimie medicală

Conf Dr Elena Ionică

Master de Biochimie Medicala

anul I 1
 Cuprins

1. Mediul intern al organismului. Homeostazia si echilibrul

hidromineral
2. Elementele minerale si rolul lor in organism
3. Biochimia şi fiziopatologia principalelor proteine plasmatice
4. Maladiile gastrointestinale
5. Maladiile ficatului
6. Maladiile pancreasului
7. Maladiile rinichiului
8. Maladiile sistemului muscular
9. Tesutul osos
10. Inima
2
 Lucrari de laborator
TEHNICI DE BIOLOGIE MOLECULARA CU APLICATIE IN LABORATOARELE DE DIAGNOSTIC
doua module de 7 ore fiecare. Cele doua module sunt:

1. Determinarea modificarilor genice si proteice ale APC in

cancerul colorectal:
 Pregatirea materialelor biologice pentru analiza imunohistochimica
si analiza ADN;
 Realizarea sectiunilor din tesut normal si tumoral in vederea
analizei imunohistochimice;
 Analiza imunohistochimica prin microscopie de fluorescenta a
expresiei proteice a APC in tesut normal;
 Analiza imunohistochimica prin microscopie de fluorescenta a
expresiei proteice a aPC in tesut tumoral;
 Extragerea ADN din tesut normal si tumoral si determinarea
concentratiei proteice;
 Analiza instabilitatii genomice (AI/ LOH/ MSI);
 Analiza profilului motational prin tehnica MLPA.

3
2. Determinarea modificarilor genice si proteice in
distrofinopatii:
 Pregatirea materialelor biologice pentru analiza
imunohistochimica, proteica si analiza ADN;
 Realizarea sectiunilor din muschi normal si distrofic in vederea
analizei imunohistochimice;
 Analiza imunohistochimica prin microscopie de fluorescenta a
expresiei proteice a DYS1,2,3 si Calpainei in muschi normal;
 Analiza imunohistochimica prin microscopie de fluorescenta a
expresiei proteice a DYS1,2,3 si Calpainei in muschi distrofic;
 Realizarea extractului proteic din muschi normal si distrofic si
determinarea concentratiei proteice;
 Analiza expresiei proteice a DYS1,2,3 si Calpainei prin tehnica
Western Blot;
 Extragerea ADN din din muschi normal si distrofic;
 Analiza profilului motational al genei DYS prin tehnica MLPA.

4
Evaluare

Bibliografie

5
 Mediul intern al organismului. Homeostazia.
Echilibrul hidromineral
Apa şi viaţa
1859 Claude Bernard - „mediul intern reprezintă acel mediu fluid,
alcătuit din lichidele corpului, care înconjoară toate ţesuturile şi a
cărui constantă înseamnă condiţia fundamentală şi primară a vieţii”
Organismele pluricelulare - mediu intern lichid, a cărui
compoziţie şi volum se menţin între anumite limite
vieţuitoarele mai simple - mediu intern este alcătuit din
hemolimfă,
animalele superioare - mediul intern este reprezentat de sânge,
lichid interstiţial, limfă şi lichid cefalorahidian.
Conţinutul în apă al vieţuitoarelor scade odată cu înaintarea lor
pe scara evoluţiei astfel:
organismele unicelulare - 98% apă;
embrionul uman - 95 % la 85%;
la naştere nou – născutul - 82 – 72% 6
adult - 70 – 60%.
Conţinutul total de apă din organism (total body water – TBW) -
70%
Trei sferturi - 350 – 450 ml/ Kg - formează compartimentul
intracelular (Intracellular fluid volume – ICFV).
O treime -150 – 250 ml/ Kg- formează compartimentul
extracelular (extracellular fluid volume – ECFV).
compartimentul interstiţial sau intercelular (15%,
intercellular fluid volume – ICFV)
compartimentul intravascular sau volumul sanguin
fluid (5%, intravascular fluid volume- IVFV sau blood flow volume –
BFV).
Proprietăţile apei:
1. reprezintă un mediu ideal, atât pentru dizolvarea substanţelor
polare neelectrolitice şi electrolitice, căt şi pentru disocierea
electrolitică a celor din urmă;
2. face posibilă mişcarea liberă prin difuziune a substanţelor
dizolvate, iar prin realizarea deplasării lor prin porii
membranelor biologice permeabile, contribuie la apariţia
fenomenului de osmoză şi realizarea presiunii osmotice.
3. apa absoarbe la încălzire cantităţi mari de căldură, pe care7 le
eliberează în cursul răcirii.
 Sângele
- Reprezintă “ţesutul lichid” al organismului;
- Compus din: elemente figurate – 45%
plasma sanguină – 55%

-Hematocrit = % elemente figurate / % plasma sanguină

-Volumul sanguin total = 5 litri, din care:
- 3 litri în circulaţie
- 2 litri în depozite (ex. splina, ficat)

Volumul şi osmolaritatea plasmei

Volumul plasmei circulante (la val. normală a hematocritului) =
1650 ml = izovolemie
Punctul crioscopic al plasmei sanguine = -0,56oC = conc osmolară
0,303 osmol/ l.
Gradient de concentraţie – permite trecerea prin membranele
biologice a lichidelor biologice dinspre compartimentul cu conc mai
mare spre cel cu conc mai mică.
8
Compoziţia în electroliţi, neelectroliţi şi proteine din plasmă – tab 1
 Tab 1: Conţinutul în electroliţi, neelectroliţi şi
proteine din plasmă
Componenţi Plasmă Lichid tisular Celule
Cationi mmol/ l mmol/ l mmol/ l
Na+ 142 145 10
K+ 4 4 160
Ca++ 3 3 1
Mg++ 1 1 13
Total 150 153 184
Anioni:
Cl- 101 114 3
HCO3 27 31 10
H2PO4H2- 2 2 100
HSO4- 1 1 20

Ac organici 3 7 -
proteine 0,8 0,2 4

 96% din activitatea osmotică a plasmei este realizată de electroliţi;

4% revine neelectroliţilor (glucoză, uree, creatinină) 9
Raportul optim al ionilor este exprimat conform formulei lui Paul
György:
(K+) · (HCO3-) · (HPO42-)
=K
(Ca2+) · (Mg2+) · (H+)

 K  intensificarea transmiterii periferice a influxurilor nervoase

Lichidul interstiţial
- situat în afara celulelor şi nu face parte din circulaţie
- fac parte limfa şi lichidul cefalorahidian
- separat de plasmă prin peretele endotelial al capilarelor.
Schimbul de substanţe dintre lichidul interstiţial şi plasmă se
realizează:
- prin peretele capilar în structura căruia se găsesc pori cu
dimensiuni de 4,0 – 4,5 nm.
- prin două mecanisme:
a. Presiune osmotică
b. Gradient de concentraţie
10
 Izoosmoza şi izoionoza

Izoosmoza - condiţie esenţială în vederea păstrării integrităţii

biostructurilor;
Mediu hiperosmotic – celulele pierd apa
Mediu hipoosmotic – celulele se umflă şi se sparg
Sol. izoosmotică – NaCl 9‰ = 154 mmol- l Na+ şi Cl-
- punct crioscopic -0,560 0C
- osmolaritate 302,6 mmosm/ l
- presiune osmotică 6,723 bar
Sidney Ringer – 1880 “inima de broască funcţionează pe o
perioadă mult mai lungă în cazul în care la sol izoosmotică se
adaugă şi clorurile de potasiu şi de calciu”
Spiller Locke – 1885 – completează sol cu bicarbonat de sodiu
John Taylor – completează cu clorură de magneziu şi fosfat de
calciu.
Ţesuturile fixează cantităţi de lichid din ce în ce mai mari şi
devin edematoase.
Pentru a preveni acest fenomen, la sol fiziologice se mai
adaugă albumină serică şi dextran polivinil – pirolidonă
11
Parametrii fundamentali care determină stabilitatea mediului intern:
a. Activitatea osmotică – izoosmoza
b. Volumul plasmatic - izovolemia

Modificari patologice:
Hipovolemia izoosmotică – hemoragii
Hipovolemia hiperosmotică - exsiocioză, pierdere de apă
Hipovolemia hipoosmotică – pierdere de săruri
Hipervolemia izoosmotică – hiperfuncţie corticosuprarenală, perfuzii
excesive
Calculul osmolarităţii plasmei:
a. Cu ajutorul osmometrului
b. Formula:
uree + glicemie + 2Na+ + 2K+ = mosm/ l
(mmol/ l) (mmol/ l) (mmol/ l) (mmol/l)
5 5 294 = 304
Volumul plasmatic – prin evaluarea gradului de diluare în plasmă
a unui colorant macromolecular (albastru Ewans) sau metoda
modernă cu albumină serică marcată cu iod radioactiv 12
Volumul spaţiului interstiţial – injectarea intravenoasă a unei cantit
cunoscute de substanţe (ex insulina, manitol, tiosulfati) care
părăsesc circulaţia şi nu intră în celule
Volumul compartimentelor de apă – injectarea subst care pătrund
uşor în celule (antipirina şi apa grea)
Volumul intracelular – diferenţa dintre volumul total al
compartimentelor de apă şi suma vol interstiţial şi plasmatic.

osmolaritatea şi volomia – reglare realizată de rinichi prin

intermediul unor mecanisme umorale şi nervoase

Mecanismul osmo – neuro – umoral a fost dem de Ernest Basil

Verney:
 Osmolarităţii plasmei sanguine  activarea osmoreceptorilor din
centrii hipotalamici  lobul posterior al hipofizei  eliberarea în
sânge a hormonului antidiuretic (ADH)  transport la rinichi  
permeabilitatea faţă de apă a tubilor colectori  din m hiposmotic
intratubular apa trece în lichidul interstiţial  pătrunde dinnou în
sângele vaselor recte peritubulare  se va elimina un vol mai mic
în urină care va fi mai concentrată şi va  vol plasmatic, paralel cu
 consecutivă a osmolarităţii sale. 13
 Vol plasmatic   tensiunii arteriale datorită mec de reglare ale
volemiei prin intermediul baroreceptorilor (receptori sensibili la
modificarea pres sistemice)
Baroreceptorii se găsesc în pereţii venelor mari şi ai atriilor şi
transmit semnalele spre centrii hipotalamici  inhibarea eliberării
ADH din hipotalamus
Se formează arcul reflex baro – neuro – hormonal  
permeabilităţii faţă de apă a pereţilor tubilor colectori renali  
resorbţiei apei în circulaţie  se va elimina o urină voluminoasă şi
diluată  vol plasmatic se va reduce paralel cu  osmolarităţii.

Pentru funcţionarea optimă a acestui mecanism este necesar un

aport zilnic de apă

Senzaţia de sete – apare ca urmare a scăderii volemiei sub

valoarea critică sau a creşterii osmolarităţii plasmei peste valoarea
critică. Responsabili de senzaţia de sete sunt osmoreceptorii
hipotalamici care transmit mesajul în zonele corticale senzitive.
Dacă senzaţia de sete este satisfăcută, volumul plasmatic creşte,
osmolaritatea scade şi se restabileşte echilibrul între volemie14 şi
osmolaritate.
Conc sarurilor din apă şi alimente - rol important în menţinerea
izovolemiei şi a izoosmolarităţii
Reglarea se face sub controlul suprarenalelor: prin  reabsorbţiei
Na şi a excreţiei de K la nivelul tubilor renali distali  eliberarea
aldosteronul   eliminării de Na şi  excreţiei urinare de K 
hiposodemie şi hipopotasemie marcantă
Reabsorbţia tubulară de Na  reabsorbţia cantităţilor echivalente
de Cl  aduc în circulaţie cantit considerabile de apă  vol
plasmatic.
Participarea rinichilor la mec. de osmoreglare: aparatul
juxtaglomerular (celulele mioepiteliale din peretele vaselor
precapilare şi macula densa din epiteliul tubular proximal) +
eritropoetină + renină  eliberează renina în sânge  renina
acţionează asupra angiotensinogenului prin eliberarea
angiotensinei I inactivă  + angiotensinază (convertază) se
transformă în angiotensină II  determină acţiune
vasoconstrictoare la nivelul pereţilor arteriolelor precapilare  
presiunii arteriale sistemice  stimulează productia de aldosteron
în celulele zonei glomerulare.
 sistemul renină – angiotensină – rol fiziologic primordial 15
 POTASIU
În spaţiul intracelular - 98% din cantitatea de potasiu total din
organism,
în spaţiul extracelular - 2%, în lichidul interstiţial,
mică parte în plasmă (4,7 mEq/l).
Concentraţia totală de potasiu din organismul unui adult de 70 Kg
este de 150 g, sau 3500 mEq/l.
necesarul zilnic de K al unui adult - 2.300 mg/zi pentru femei şi
3.100 mg/zi pentru bărbaţi.

Metabolismul potasiului
absorbitie - la nivelul intestinului subţire şi
- la nivelul colonului.
absorbţia intestinală a potasiului este direct proporţională cu
concentraţia ionilor de K+ în lichidul intestinal. Când această
concentraţie scade sub 5mEq/l absorbţia potasiului încetează.
După absorbţie potasiul este transportat de sânge în ţesuturi şi
organe unde îndeplineşte roluri majore cum sunt depolarizarea
membranelor şi contracţia musculară a inimii.
16
Excreţie - se face sub reglare hormonală şi este stimulată de
aldosteron
- în special prin urină
- transpiraţie şi fecale
- prin urină se pierd zilnic aproximativ 40 mEq K+,
adică 160 mg K+ - la nivelul rinichiului nu au loc procese de
reabsorbţie a ionilor de potasiu
- Pierderi patologice
- în cazul unor boli de rinichi
- aport mărit de sodiu, alcool şi cafeaua
- simptomatologie: dezechilibru Na+/K+,
diaree prelungită, transpiraţii excesive, vomă, malnutriţie severă,
folosirea exagerată a diureticelor.
- simptomatologia apare şi în cazul
tratamentelor hormonale cu cortizon sau aldosteron  Na este
reţinut de organism  apar dezechilibre între concentraţia ionilor
de sodiu şi potasiu din organism.

17
Rolul fiziologic al potasiului
spaţiul intracelular - concentraţie de 30 de ori mai mare decât cea
din spaţiul extracelular,
concentraţia sodiului - de 10 ori mai mică în interiorul celulei decât
în spaţiul extracelular.
repartizare diferită a celor doi ioni de o parte şi de alta a
membranei celulare  gradient electrochimic denumit potenţial
membranar. Potenţialul membranar este menţinut de pompele de
ioni din membrană, în special de Na,K-ATP-aza. Pompa consumă
aproximativ 20-40% din cantitatea de energie produsă de un adult.
-rol de cofactor enzimatic :
1. activează piruvat kinaza, enzimă cheie din metabolismul
glucidic. Pentru un gram de glicogen se consumă 0,36 mmoli
K+.
2. element esenţial pentru creştere
3. participă la sinteza proteinelor musculare şi la contracţia
muşchilor
4. participă la reglarea activităţii neuromusculare
5. participă la menţinerea echilibrului acido-bazic
6. participă la reglarea sintezei unor (insulina, glucagonul,
18
hormonul somatotrop)
Necesarul de potasiu

Necesarul zilnic de potasiu, pe categorii de vârstă

Necesarul zilnic de
Stare Vârstă potasiu
(μg / zi)
0-5 luni 500
nou-născuţi
6-11 luni 700
1 an 1.000
copii 2-5 ani 1.400
6-9 ani 1.600
adolescenţi 10-18 ani 2.000
adulţi peste 18 ani 2.000

Deficienţa şi excesul de potasiu în organism

Hipokalemia
- pierderi de ioni de potasiu şi scăderea concentraţiei plasmatice
- apare ca efect al utilizării unor diuretice, al unor boli de rinichi, sau
al unor disfuncţii metabolice. 19
Simptomele deficienţei de potasiu:
•sete,
•stare generală de slăbiciune,
•scăderea funcţiei neuromusculare,
•iritabilitate,
•scăderea reflexelor,
•pareze,
•paralizii,
•uscarea pieii (la bătrâni),
•acnee (la adolescenţi).
•influenţează şi funcţia miocardului - apariţia unor tulburări de ritm
cardiac cum ar fi: tahicardie, extrasistole, fibrilaţie ventriculară şi în
cazuri grave stop cardiac

Hiperkalemie
Creşterea cantităţii de potasiu ingerată - scăderea riscului de
apariţie a comoţiei cerebrale.
-se acumulează:
- în sânge datorită unui aport exogen excesiv,
- în spaţiul extracelular când au loc eliberări sistematice, masive,
de ioni de potasiu. Apare în: acidoză, catabolism proteic intens,
20
distrugeri celulare, hemoliză).
Cele mai frecvente manifestări ale excesului de potasiu din
organism sunt:
-crampe musculare,
-paralizii ale musculaturii căilor respiratorii sau ale
extremităţilor,
-confuzii,
-aritmie,
-iar în urma scăderii tensiunii se poate produce colapsul.

21
 CALCIU
• cel mai abundent element mineral din organismul uman
• organismul adult conţine aproximativ 25.000 mmoli (1 kg), din
care 99% este fixat la nivelul oaselor, sub formă de hidroxiapatită
-CalO(PO4)6(OH)2, sub formă de fosfat amorf sau de carbonat
• sărurile minerale de calciu de la nivelul oaselor sunt depozitate
pe matricea organică în structuri bine organizate
• calciul total conţinut în fluidul extracelular se găseşte într-o
concentraţie de numai 22,5 mmoli, din care 9 mmoli se găsesc în
plasmă
• alimentele cele mai bogate: laptele şi produsele lactate,
gălbenuşul de ou, carnea, legumele (fasole, ţelină, castraveţi,
varză) şi fructele (în special merele)
alimentele
• absorbiţie la nivelul intestinului subţire prin legarea la proteine
de legare a calciului (Calcium Binding Protein CaBP) care îi
înlesnesc trecerea prin membrana intestinală
• transportul este mediat de 1,25(OH)2D3, vitamina A şi C şi de
hormonul paratiroidian
22
• se absoarbe aprox. 20-30% din cantitatea totală de calciu
ingerat
• odată ajuns la nivelul osului o parte din calciul poate fi
schimbat rapid cu cel din fluidul extracelular (ECF), turnover-ul
dintre ţesutul osos şi ECF fiind de aproximativ 500 mmoli/zi
• La nivelul rinichilor Ca2+ ionic este filtrat de către glomerulii
renali (240 mmoli/zi). O mare parte din această cantitate este
reabsorbită la nivelul tubilor renali astfel că excreţia normală de
calciu este de 2,5-7,5 mmoli/zi.
• Calciu conţinut în secreţia gastrointestinală este în parte
reabsorbit împreună cu calciul din dietă.
• Calciul din fluidul extracelular este filtrat de aproximativ 33 de
ori la fiecare 24 ore, direct prin rinichi, intestin şi os,  un
schimb major la nivelul oricăreia din cele 3 fluxuri are un efect
major asupra concentraţiei calciului din ECF şi prin urmare
asupra concentraţiei calciului din plasmă
• Din cantitatea de calciu ingerată zilnic, aproximativ 16 mM/zi
sunt excretaţi prin fecale
• Din calciu absorbit şi trecut în circulaţie, sub forme
hidrosolubile se elimină aproximativ 4mM/zi prin urină, cantitate
23
care se menţine constantă în cazul unui organism sănătos
Rol biochimic

La nivelul oaselor
•calciul formează matricea osoasă numită osteoid
• Formarea ţesutului osos necesită sinteza ţesutului osteoid şi o
concentraţie a ionilor de calciu şi fosfat adecvată pentru a forma
hidroxiapatita
• Procesul are loc în condiţii optime dacă cantitatea de calciu este
de 2,5 ori mai mare decât cea de fosfor şi deci raportul Ca/P este
de 2,5/1 = 2,5
• Pentru îndeplinirea rolului său structural calciul necesită
prezenţa ionilor de Mg şi a vitaminelor A şi C.
24
Rol de mesager secund

-procesul de coagulare a sângelui,

- la permeabilizarea membranelor celulare,
- în contracţia musculară,
- în transmiterea impulsului nervos,
-la utilizarea fierului,
-la activarea unor enzime,
-în secreţia gastrică (gastrina),
-în stimularea ritmului cardiac (activitate antiaritmică)

Necesarul zilnic

- 800 mg (20 mM) - cantitate necesară organismului adult;

- este mai mare în perioada de creştere (până la 1200 mg Ca/zi)
şi în sarcină sau în timpul alăptări,
- prin laptele matern se secretă zilnic 250 mg Ca,
-la persoanele în vârstă, necesarul de calciu este crescut, putând
atinge valori de aproximativ 1000 mg Ca/zi). 25
Deficienţa şi excesul de calciu în organism
Hipocalcemia

cauze ale hipocalcemiei: hipovitaminoza D, hipoparatiroidismul,

fenomene de malabsorbţie intestinală a calciului; pancreatita
acută; ingerarea unor agenţi care complexează calciul; deficienţa
de magneziu; eliberarea renale a fosforului; ingerarea de fosfaţi în
cantitate mare, insuficienţă renală cronică

simptome ale hipocalcemiei: tetania, caracterizată prin crampe

musculare, amorţiri, zvâcnituri în braţe sau picioare; insomnii,
iritabilitate neuromusculară, palpitaţii, carii dentare; malformaţii
osoase care determină rahitismul la copii şi osteomalacia la adulţ

- hipoparatiroidie - calcemia este foarte scăzută (sub 2mM) şi este

asociată cu o creştere a fosfatemiei, parathormon diminuat sau
inadaptat la hipocalcemie, AMPc nefrogenic scăzut, hipocalciurie

26
 Hipercalcemia

cauze ale hipercalcemiei: hiperparatiroidism primar; tirotoxicoză;

boala lui Addison; intoxicaţii cu vitamină D şi A; hipercalcemie
familială benignă
simptome ale hipercalcemiei: creşterea concentraţiei calciului
sanguin; hiperparatiroidism; intoxicaţii cu vitamină D

Strategia explorării funcţionale a hipercalcemiei cronice

27
 MAGNEZIU

• Erdtman - fosfataza alcalină este activată în prezenţa ionilor

de Mg2+.
•activator enzimatic - catalizează reacţii ATP-dependente care
sunt activate de ionul de Mg2+
• element esenţial în toate procesele metabolice majore:
• sinteza ADN şi ARN;
•sinteza proteinelor;
•transmiterea impulsului nervos;
•contracţia musculară;
•transportul membranar;
•diviziunea celulară;
•fosforilarea oxidativă
•fotosinteza
• componentă structurală a multor macromolecule
• constituent al centrului catalitic activ al enzimelor

28
Multiplele interacţii între compuşii fosfat, substrate, proteine şi
DNA, toate sub controlul ionilor de magneziu

29
•Cea mai mare cantitate de Mg se găseşte în microzomi
•În mitocondrii Mg este selectiv distribuit între diferitele
compartimente structurale: compartimentul intermembranar şi
matrixul conţin aproximativ 45% şi respectiv 35%, din cantitatea
totală de Mg mitocondrial, cu mici diferenţe între repartiţia pe faţa
internă sau externă a membranei mitocondriale
•În interiorul celulei, Mg este majoritar legat la proteinele
plasmatice. Din cei 0,85 mmoli/l prezenţi în plasma mamiferelor,
doar 65-70% sunt ultrafiltraţi prin membrană, restul de 30-35%
rămânând legaţi de proteinele plasmatice. Afinitatea cea mai mare
pentru Mg o au albuminele urmate de globuline. Din totalul ionilor
de Mg2+ vehiculaţi în sânge, ionii de Mg2+ liberi din plasmă
reprezintă 55 – 60%, restul formând complecşii cu ionii fosfat,
citrat sau alţi anioni

Concentraţia ionilor liberi de Mg2+ din plasmă

•intracelular se menţin relativ constante (aproximativ 0,4 mM),,
indiferent de tipul de celulă, - reprezintă numai 0,5% din totalul
de Mg din interiorul celulei
•în matrixul mitocondrial se menţine între 0,4 – 0,8 mM;
aproximativ 95% din cantitatea de Mg intracelular se găseşte sub
30
formă legată
Rolul magneziului:
• în formarea structurilor macromoleculare
• activator alosteric al enzimelor implicate în mecanismele de biosinteză a
proteinelor unde îndeplinește rolul unui acid Lewis slab, alături de alţi cationi
divalenţi care îndeplinesc mult mai bine acest rol:
Cu, Zn, Ni, Co, Fe, Mn, Mg

• activează enzimele prin două căi majore şi anume: i) prin activare

alosterică în urma legării lui la partea proteică a enzimei; ii) prin intrarea lui
în structura substratului activ. La unele enzime cele două căi pot avea loc
simultan.
• Intervine în formarea complexelor enzimă – substrat

Necesităţi:
- al patrulea cation, ca abundenţă din organism.
- organismul adult ≈ 1000 mmoli, din care aproximativ 50% se găseşte la
nivelul oaselor iar cealaltă jumătate este egal distribuită între muşchi şi alte
ţesuturi vitale.
- 15-29 mmoli se găsesc în lichidul cefalorahidian (LCR),
- concentraţia serică este de 0,8-1,2 mmoli/l.
31
• cantitatea normală de magneziu ingerată zilnic (10-12 mmoli)
• cantitatea necesară menţinerii balanţei de magneziu (8 mmoli/ zi)
• excesul este eliminat direct pe care renală

Stări patologice

Hipomagnezemia
• Cauze:
i) malabsorbţie, malnutriţie şi fistule; alcoolism (alcoolismul cronic sau
în cazuri de dezalcolizare);
ii) ciroza; terapia diuretică; afecţiuni ale tubilor renali;
iii) excesul cronic al hormonilor mineral-corticoizi.

• Sindroame clinice:
- tetanie, cu un nivel al calciului normal sau crescut;
- ataxie,
- tremur,
- convulsii;
- slăbire musculară
32
Hipermagnezemia
• este de obicei o consecinţă a ingerării unei cantităţi mari în timpul
unor tratamente
• starea miocardului începe să fie afectată la o concentraţie de 2,5-5,0
mmoli/l.
• concentraţii foarte mari (peste 7.5 mmoli/l) pot determina paralizii
respiratorii şi stop cardiac
• astfel de hipermagnezemii extreme pot fi observate ocazional în
bolile renale cronice

33
 OLIGOELEMENTE

MANGAN
Conţinutul în mangan al unor alimente
Surse de mangan folosite în dieta zilnică (după FNB)
Alimente Cantitate Mangan (mg)
În sânge în cond normale –
valori de 4 – 20 µg/ 100 ml ananas, crud ½ de cană 1,28
½ de cană (4
suc de ananas 1,24
uncii)
alune 1 uncie 0,59
fulgi de ovăz (cu
1 pachet 1,20
apă)
cereale cu stafide 1 cană 1,88
orez brun, gătit ½ de cană 0,88
pâine integrală 1 felie 0,65
fasole, gătită ½ de cană 0,50
spanac, gătit ½ de cană 0,84
cartofi dulci, gătiţi ½ de cană, piure 0,55
ceai (verde) 1 cană (8 uncii) 0,41 – 1,58
ceai (negru) 1 cană (8 uncii) 0,18 – 0,7734
Metabolismul şi rolul fiziologic al manganului
- enzime activate de mangan:
piruvat carboxilaza,
fosfoenolpiruvat carboxikinaza (PEPCK),
arginaza.
-rolul fiziologic al manganului:
Dezvoltarea oaselor: Mn - cofactor pentru glicoziltransferaze (catalizează
o serie de reacţii în procesul de sinteză a proteoglicanilor, substanţe
fundamentale din structura cartilagiilor şi oaselor).
Vindecarea rănilor: Mn - activator al prolidazei (catalizează reacţia de
formare a prolinei, ce intră în structura colagenului din piele). deficienţă
de prolidază - maladie genetică ce apare în urma unei metabolizări
defectuoase a Mn şi are ca efect vindecarea anormală a rănilor.
Funcţie de antioxidant: mangan superoxid dismutaza (Mn-SOD) - enzimă
mitocondrială care catalizează conversia radicalilor superoxid în peroxid
de hidrogen, care poate fi redus la apă de alte sisteme enzimatice
antioxidante. Radicalul superoxid este una din speciile reactive de oxigen
produse de mitocondrii în timpul sintezei ATP.
35
Necesarul, deficienţa şi excesul de mangan
Necesarul zilnic de mangan recomandat de FNB
Sex masculin (mg / Sex feminin (mg /
Grupa de vârstă Vârstă
zi) zi)
0-6 luni 0,003 0,003
nou-născuţi
7-12 luni 0,6 0,6
1-3 ani 1,2 1,2
copii 4-8 ani 1,5 1,5
9-13 ani 1,9 1,6
adolescenţi 14-18 ani 2,2 1,6
adulţi peste 19 ani 2,3 1,8
-
sarcină 2,0

-
alăptare 2,6

1. Deficienţa de mangan - observată numai în experimentele pe animale

Simptomatică - încetinirea creşterii, încetinirea funcţiilor de
reproducere, anormalităţi ale scheletului, toleranţă scăzută la glucoză, şi
alterarea metabolismului glucidic şi lipidic
36
Dietele cu conţinut scăzut de mangan si existenţa unei concentraţii mici
de mangan în sânge sau ţesuturi au fost asociate cu mai multe boli
cronice:
Osteoporoza: femeile cu osteoporoză au un nivel plasmatic al manganului
scăzut şi răspund rapid la administrarea orală de mangan
studiu - grup populaţional format din femei sănătoase la menopauză:
suplimentarea dietei cu Mn 5 mg/zi, Cu 2,5 mg/zi, Zn 15 mg/zi şi Ca
1,000 mg/zi, pe o perioadă de 2 ani,  efect mărit faţă de suplimentarea
individuală de Ca, în prevenirea pierderii de masă osoasă la nivelul
coloanei vertebrale.
Diabet: determină o intoleranţă la glucoză similară cu cea generată de
diabet;
excreţia de mangan prin urină a avut tendinţa de creştere;
activitatea, Mn-SOD, este mai scăzută în leucocitele diabeticilor;
Epilepsie: concentraţie mică de mangan în creier şi sânge;

2. Excesul de mangan - intoxicaţia cu mangan poate determina apariţia de

afecţiuni neurologice multiple.
2.1. Mn inhalat este transportat direct la creier înainte de a intra în reacţii
metabolice, în ficat. Simptomatica apare lent (luni, ani). În formă severă
poate duce la o boală neurologică ireversibilă care prezintă simptome
similare cu Parkinson (tremurat, mers îngreunat, spasme musculare
faciale). Acest sindrom este câteodată precedat de manifestări de natură 37
psihiatrică: iritabilitate, agresivitate şi chiar halucinaţii.
2.2. Mn ingerat: ingerarea de cantităţi mari de Mn din apa de băut poate
fi asociată cu apariţia de simptome neurologice similare cu ale bolii
Parkinon  limita maximă admisă de Mn în apa de băut ≈ 0,05 mg/l.
2.3. Maladii hepatice cronice: o funcţionare îngreunată a bilei şi a ficatului
poate duce la reducerea proceselor de eliminare a Mn. În ciroză, sau boli
hepatice, are loc o acumulare de Mn care poate contribui la apariţia unor
probleme neurologice sau simptome de tip Parkinson.

Deoarece neurointoxicaţiile cu mangan au implicaţii severe, Consiliul

Naţional pentru Hrană si Nutriţie din S.U.A. a stabilit doze maxime, de
mangan în dietă:
Grupa de vârstă Vârstă Mn (mg/zi)
nou-născuţi 0-12 luni nd
1-3 ani 2
copii 4-8 ani 3
9-13 ani 6
adolescenţi 14-18 ani 9
adulţi peste 19 ani 11

38
ZINC
Surse de zinc
Surse alimentare: Crustaceele, carnea de vacă, şi alte tipuri de carne
roşie sunt bogate de zinc. Nucile şi legumele sunt surse vegetale relativ
bune.
Biodisponibilitatea Zn (cantitatea de Zn reţinută şi folosită în organism)
este relativ mare pentru carne, ouă şi produse de provenienţă marină 
absenţa compuşilor care opresc absorbţia de Zn şi a prezenţei anumitor
aminoacizi (cisteină şi metionină) care îmbunătăţesc absorbţia Zn.
Zn din produsele pe bază de cereale integrale şi din proteine vegetale 
mai puţin biodisponibil (cantităţi mari de acid fitic).
Drojdia folosită la fabricarea pâinii  acţiune enzimatică care reduce
nivelul de acid fitic  pâinea integrală crescută conţine mai mult Zn
biodisponibil decât pâinea integrală ne-crescută.

Doza medie zilnică de zinc alimentar este 9 mg / zi pentru femeile adulte

şi 13 mg / zi pentru bărbaţii adulţi

39
Reprezentarea principalelor surse
alimentare bogate în zinc (după FNB) Rolul fiziologic al zincului
Aliment Cantitate Zinc (μg) -creştere şi dezvoltare
scoici 6 medii (gătite) 43,4 - răspunsul imun,
crabi 3 uncii* (gătiţi) 4,6 -funcţiile neurologice şi
vacă 3 uncii (gătită) 5,8 - reproducere.
-La nivelul celular, funcţiile Zn pot fi
porc 3 uncii (gătit) 2,2
împărţite în trei categorii:
pui 3 uncii (gătit) 2,4 -i) funcţii catalitice;
curcan 3 uncii (gătit) 3,5 -ii) funcţii structurale şi
iaurt, fructe 1 cană (8 uncii) 1,8 -iii) funcţii reglatoare
brânză 1 uncie 0,9
i) capacitatea de a cataliza reacţii
lapte 1 cană (8 uncii) 1,0 chimicale vitale a aproximativ 100
alune 1 uncie 0,9 de enzime diferite depinde de zinc
fasole (gătită) ½ de cană 1,8 (carboxipeptidaza, alcooldehidro-
genaza, anhidraza carbonică)

ii) rol în structura proteinelor şi membranelor celulare.

Ex: - motivul proteic structural numit „degete cu zinc” („zinc finger”),
caracteristic unui număr mare de receptori şi de factori de transcripţie.
- superoxid dismutaza (CuZn-SOD) – enzimă cu rol antioxidant
- S-a observat că  [Zn]   sensibilităţii membranelor la accidente 40
oxidative, care le afectează funcţiile.
iii) - proteinele „zinc finger” reglează expresia genelor acţionând ca factori
de transcripţie (recunosc secvenţe specifice din structura ADN şi
influenţează nivelul transcripţiei unor gene specifice);
- în semnalizarea celulară - influenţează eliberarea hormonilor şi
transmiterea impulsului nervos;
- rol în apoptoză (moarte celulară programată), proces de reglare celulară
critic cu implicaţii în creştere şi dezvoltare dar pentru un număr de boli
cronice.
Interacţii cu alte elemente
Cupru: ingerări masive de Zn  sinteza intestinală a metalotioneinei
(proteină care leagă Cu)care capturează Cu în celulele intestinale şi previne
absorbţia sistematică a acestuia.
Fier: Administrarea suplimentară de fier (38-65 mg/zi) poate să scadă
absorbţia de zinc.
Probleme în timpul sarcinii sau lactaţiei. Se recomandă administrarea de Zn
suplimentar pentru femeile însărcinate sau cele care alăptează şi care iau
mai mult decât 60 mg/zi de fier.
Calciu: Nivele mari de Ca alimentar împiedică absorbţia de Zn.
- femei după menopauză -  dozelor de Ca ingerat (lapte sau fosfat de
calciu - total calciu ingerat peste 1.360 mg/zi)  absorbţia de Zn şi
cantitatea totală de Zn din organism
- în combinaţie cu acid fitic reduce absorbţia de Zn. 41
 Acid folic: Biodisponibilitatea acidului folic din hrană este crescută prin
acţiunea unei enzime dependente de Zn.
Studii mai vechi - doze mici de Zn  absorbţia acidului folic şi invers
cantităţi mari de acid folic afectează cantitatea de zinc preluată de
organism.
Studii recente - suplimentarea cu o doză relativ mare de acid folic (800
mg/zi) timp de 25 de zile nu a alterat starea Zn la un grup experimental
de studenţi care au fost hrăniţi cu alimente cu un conţinut scăzut în Zn
(3.5 mg/zi), după cum nici suplimentarea de zinc nu a afectat statusul
acidului folic Sex
Grupe de Sex feminin
Vârstă masculin
vârstă (mg/zi)
(mg/zi)
0-6 luni 2 2
Necesar, deficienţă şi exces nou-născuţi
7-12 luni 3 3
de zinc
1-3 ani 3 3
Vegetarieni cu regim strict - copii 4-8 ani 5 5
necesar de zinc alimentar cu 9-13 ani 8 8
50% mai mare, în cazul în adolescenţi 14-18 ani 11 9
care sursele majore de hrană
adulţi peste 19 ani 11 8
sunt cerealele şi legumele
sub 18 ani - 13
sarcină
peste 19 ani - 11
sub 18 ani - 14
alăptare 42
Peste 19 ani - 12
Deficienţa de zinc –
Deficienţa severă de zinc - indivizi născuţi cu acrodermatită enteropatică
(dermatoză cu degenerarea funcţiei intestinelor) - boală genetică care se
manifestă prin metabolizarea si transportarea defectuoasă a Zn
Simptome: încetinirea sau chiar oprirea creşterii şi dezvoltării, maturizare
sexuală întârziată, urme pe piele caracteristice, diaree severă şi cronică,
apărare imună slăbită, însănătoşire mai lentă a rănilor, apetit scăzut,
diminuarea capacităţii gustative, orbire nocturnă, inflamarea şi întunecarea
corneei şi modificări comportamentale
Tratament - terapia orală cu zinc pe toată perioada vieţii
Deficienţa uşoară de zinc - contribuie la încetinirea dezvoltării fizice şi
neuropsihologice şi la o susceptibilitate crescută la infecţii letale în cazul
copiilor mici
Indivizi cu risc crescut de deficienţe de zinc: i) nou-născuţii şi copii; ii)
femeile gravide şi cele care alăptează, mai ales adolescentele; iii) pacienţii
care sunt hrăniţi artificial („total parental nutrition”); iv) indivizii
malnutriţi, inclusiv cei cu o nutriţie insuficientă în proteine energetice şi cu
anorexie; v) indivizii cu diaree severă sau persistentă; vi) indivizii cu
sindroame de malabsorbţie; vii) indivizi cu boli intestinale inflamatorii,
care includ maladia Crohn şi colita ulceroasă; viii) indivizi cu boli de ficat
datorate alcoolismului, care elimină cantităţi crescute de zinc prin urină şi
care au nivele scăzute de zinc în ficat; ix) indivizi suferinzi de anemie
„sickle – cell”; x) bătrâni la o vârstă de peste 65 ani. 43
Excesul de zinc –
Toxicitate acută: consumarea de alimente si băuturi contaminate cu Zn
eliberat din containere galvanizate.
Semnele intoxicaţiei: durere abdominală, diaree, ameţeală şi stare de
vomă.
Doze unice de 225 la 450 mg Zn induc stare de vomă.
Doze de 50 la 150 mg Zn/zi din surse sintetice, - boli gastrointestinale de
intensitate medie.
„Febra de zinc” - după inhalarea de emanaţii de oxid de zinc. Simptome:
în primele 8 ore -transpiraţie abundentă, slăbiciune, si respiraţie
anevoioasă -, pot persista 12-24 ore după ce expunerea s-a încheiat.

Pentru a preveni deficienţa de cupru, Consiliul Naţional pentru Hrană si

Nutriţie din S.U.A. a impus de curând un nivel maxim tolerabil de zinc
pentru adulţi la 40 mg/zi, incluzând atât zincul din surse sintetice cât şi
alimentare

44
 CUPRU
În organism Cu se găseşte în stare de oxidare +1 şi +2, forme între care
se menţine un permanent echilibru
- participă la reacţii de oxido-reducere şi este considerat un „scavenger”
(”gunoier”) al speciilor reactive de oxigen.
Aliment Cantitate cupru (μg)
Surse de cupru
ficat de vacă (gătit) 1 uncie* 1.265
necesarul zilnic de Cu din stridii (gătite) 1 buc. 670
alimente este de ≈ 1,0 – 1,1 scoici (gătite) 3 uncii 585
mg/zi pentru femei şi 1,2 – 1,6
carne de crab (gătit) 3 uncii 624
mg/zi pentru bărbaţi
seminţe de floarea soarelui 1 uncie 519
alune de pădure 1 uncie 496
migdale 1 uncie 332
unt de arahide 2 linguriţe 165
linte (gătită) 1 cană 497
ciuperci 1 cană 344
biscuiţi 2 buc. 143
ciocolată (semi-dulce) 1 uncie 198
45
cacao fierbinte 1uncie (1 pachet) 169
 Metabolismul cuprului
- Absorbţia- în stomac şi în părţile proximale ale intestinului subţire.
- în condiţii anaerobe şi este dependent de energie.
- gradul de absorbţie este de 10% la animale şi 32% la om şi
depinde de forma chimică sub care el se găseşte în alimente şi pH
conţinutului intestinal.
- în urma administrării orale, [Cu] în sânge atinge un prag maxim după
0,5 ore iar viteza de absorbţie este influenţată de capacitatea de legare a
cuprului la L-Ala cu care formează complecşi chelaţi. Absorbţia cuprului
poate fi influenţată de compuşii organici din alimente (fitaţii, acidul
ascorbic  viteza de absorbitie
Transportul Cu în organism
Din cele 80 -130 μg Cu conţinute în 100 ml plasmă, mai bine de 96% se
găsesc incorporate în ceruloplasmină, restul fiind legat la albuminele serice
de unde este uşor disociabil. Diferenţa de 4% se găseşte legată labil de
albumina serică care transportă Cu la celelalte ţesuturi
Din cele 100 – 150 mg de cupru conţinute în organismul unui adult, >
jumătate se găseşte în muşchi şi oase, Restul Cu este localizat în special în
ficat, rinichi, sistemul nervos central şi hematii. Cea mai mare [Cu] a fost
găsită la nivelul formaţiunii denumită „locus ceruleus” din trunchiul
cerebral. Ţesutul hepatic este de asemenea destul de bogat în cupru, iar 46
ficatul fetal are un conţinut de 10 ori mai mare decât ficatul adultului.
Reprezentarea schematică a metabolismului cuprului

47
Eliminare – deoarece Cu din plasmă este legat la proteine, nu poate fi
eliminat uşor prin urină, De aceea cea mai mare parte se reabsoarbe în
intestin

Rolul biochimic al cuprului

-poate fi activator sau inhibitor.
-în cupru proteine se disting 3 forme de cupru: i) două forme
paramagnetice (tipul I şiII); ii) o formă diamagnetică (tipul III).
-- enzime cupru-dependente:
-eritrocupreina din hematii (30 – 36 mg/ 100ml celule),
hepatocupreina din ficat, cerebrocupreina din creier,
-citocromoxidaza, catalaza, tirozinaza, monoaminoxidaza, oxidaza
acidului ascorbic şi uricaza  conţin 550ug Cu/ g proteină - enzimă
Variaţii fiziologice şi patologice ale cupremiei şi ceruloplasminei

În condiţii fiziologice normale –

Cupremia: adulţi - Cupremia [80 – 130] μg/100 ml.
nou născut, ≈ 65 μg/100 ml,
la copii şi adolescenţi (5 – 17 ani), ≈ 164 μg/100 ml.
conc plasmatică a ceruloplasminei:
adulţi [30 – 36] mg/100 ml, în medie cu câteva
miligrame mai crescută la bărbaţi decât la femei. 48
nou-născuţi < 15 mg/100 ml,
copii şi adolescenţi creşte paralel cu cupremia.
ultimele luni de sarcină > 50 mg/100 ml. Estrogenii şi anticoncepţionalele
orale de natură steroidică produc, de asemenea, o creştere semnificativă a
concentraţiei ceruplasminei serice.
Variaţii fiziologice şi patologice -
Creşteri patologice asociate cu scăderea transferinei şi sideremiei şi
creşterea concentraţiei unor proteine de faza acută, cum sunt fibrinogenul,
proteina C-reactivă şi seromucoizii : infecţii acute şi cronice, infarctul
miocardic, leucemii acute şi procese neoplazice.
- [ceruloplasmina] în colestază intra- sau extrahepatică (perturbarea
eliminării sale pe cale biliară)   [fosfatazei alcaline], [5-nucleozidazei],
[leucin aminopeptidazei] şi [gamaglutamiltransferazei].
-  [ceruloplasmina]  în Boala Basedow
Scăderi patologice: carenţă în cupru, sindrom nefrotic, pierderea pe cale
urinară, enteropatia cu pierdere de proteine, perturbarea gravă a sintezei
proteinelor. Deoarece la hepatici nivelul ceruloplasminei este influenţat de o
serie de factori
- Boala Wilson (maladie genetică)   [Cu] şi [ceruplasminei]

49
Carenţa de cupru –
- în cazuri de nefroză sau în sindromul de malabsorbţie, la omul adult
-La sugari - un sindrom caracterizat prin carenţă de Cu asociată cu
tulburări de absorbţie a fierului, hiposideremie, anemie microcitară
hipocromă, hipoproteinemie şi edeme.
-carenţă de Cu datorată unui deficit dietetic refacerea nivelului cupremiei
şi ceruloplasmina după administrarea orală a sărurilor de cupru (2,5 mg
sulfat de cupru/zi)
-Boala lui Menkes – maladie genetică: perturbarea mec de absorbţie
digestivă a Cu şi transportul acestuia prin celulele mucoasei intestinale.
- acelaşi defect de transport apare şi la nivelul placentei  [Cu] în
ţesuturile nou-născuţilor afectaţi de această anomalie [Cu] în ficat este de
19 μg/g ţesut uscat, faţă de 31 μg/g la adultul sănătos şi de peste 250
μg/g la nou-născutul sănătos.
- maladia se transmite recesiv, şi este datorată anomaliilor apărute la
nivelul cromozomului X.
-copii prezintă şi tulburări în dezvoltarea fizică şi intelectuală, crize
convulsive, tendinţa la hipotermie şi o susceptibilitate deosebită la infecţii.
Decesul survine, de regulă, înaintea vârstei de trei ani.
- Recunoaşterea Bolii lui Menkes este facilitată de aspectul particular al
părului, care, imediat după naştere, îşi pierde luciul, devine mai
depigmentat, răsucit, iar la palpare dă senzaţia de păr din sârmă de oţel
50
Excesul de cupru – Boala Wilson - degenerescenţă hepato – lenticulară
-apare la adolescenţi şi adulţi tineri, de ambele sexe;
- fenomene neurologice (spasticitate, rigiditate, tulburări de vorbire,
tulburări de deglutiţie şi mai rar tremurături şi tulburări psihice) asociate cu
leziuni hepatice  evoluează progresiv spre ciroză şi apariţia unui inel brun
– verzui la periferia corneei (inelul Kayser – Fleischer), leziuni ale tubilor
renali, ce evoluează cu aminoacidurie, pusee de anemie hemolitică şi
fracturi spontane ale oaselor;
cauze: depunerea excesivă de cupru în ţesuturi (hepatocite, ganglionii
bazali, tubi renali) ceea ce duce la perturbarea retroresorbţiei acizilor
aminaţi, iar în cazuri mai avansate, o retroresorbţie diminuată a glucozei,
bicarbonaţilor, acidului uric, fosfaţilor şi calciului;
- se transmite printr-un mecanism autosomal recesiv,
- se manifestă la homozigoţii care au moştenit gena de la ambii părinţi;
- boala apare la copii din căsătorii cosanguine.

Intoxicarea cu cupru - rar întâlnită;

-apare în cazul contaminării băuturilor în urma depozitării lor în containere
de cupru, sau în cazul contaminării apei de băut;
- [Cu]max din băuturi< 1,3 mg/litru (Agenţia Mondială pentru Protecţia
Mediului);
- Manifestări clinice: dureri abdominale, greaţă, stare de vomă şi diaree 
distrugeri la nivelul ficatului, rinichilor, comă şi chiar moarte; 51
- FNB („Food and Nutrition Board”)  [Cu]max din dietă< 10 mg/zi
FIER
Distribuţia fierului în organism -
Organismul adult conţine 4 – 5 g Fe
Forma sub care se găseşte Fier (mg) Procent din Localizare Funcţia
fierul total
fier legat de porfirine
hemoglobina 2.600 65% eritrocite transportă oxigen
mioglobina 130 3,25% muşchi stocarea de oxigen
în musculatură
fermenţii celulari heminici aprox. 10 0,25% celule respiraţia celulară
fier nelegat de porfirine
feritină 520 13% ficat, splină, măduva depozit de fier
osoasă
hemosiderină 480 12% ficat, splină, măduva depozit de fier
osoasă
transferină (siderofilină) 7 0,17% plasmă şi lichid transportul fierului
interstiţial
rest nedeterminat (formă aprox. 235 6,33% necunoscut necunoscut
neprecizată)
total 4000 mg% 100%

concentraţia plasmatică a fierului este de aproximativ 100 – 120 μg/100

52 ml
Hemoglobina - proteină de 67 kDa, localizată în hematii,
-alcătuită din patru molecule de hem, legate de cele patru lanţuri peptidice
ale globine
- fiecare gram de Hb conţine 3,38 mg fier,
- rol fiziologic: fixarea reversibilă a oxigenului, pe care-l transportă, prin
sânge, de la plămâni la ţesuturi
Mioglobina - proteină musculară de 17 kDa,
-alcătuită dintr-o moleculă de hem legată de o moleculă de proteină
-rol în stocarea oxigenul desprins de pe hemoglobină la nivelul muşchilor
(afinitate pentru oxigen de 6 ori mai mare decât a Hb)

Citocromii şi citocromoxidazele –
-localizate în toate celulele, la nivelul mitocondriilor,
- nu fixează reversibil oxigenul, ci îl activează, cedându-i electroni şi
permiţând combinarea lui cu hidrogenul , desprins de pe substrat sub
acţiunea dehidrogenazelor. Transferul atom de hidrogen şi implicit transferul
de electroni, se realizează prin sistemul coenzimelor oxireducătoare a
citocromilor.  oxigenul devine ultimul acceptor de electroni şi respectiv de
hidrogen, cu formare de apă.  Hidrogenul desprins de pe substrat, sub
acţiunea unor dehidrogenaze specifice substratului respectiv, este
transportat în sistemul coenzimelor oxiderucătoare NAD Fp (flavin proteine)
şi CoQ (coenzima Q) spre oxigenul activat de citocromoxidază. Secvenţa de
53
reacţii dintre citocromul b şi citocromul a decurge în ordinea crescândă a
potenţialului redox.
 Citocrom c oxidaza: activarea
oxigenului
Hemoglobina

Mioglobina

54
 55
Reprezentarea schematică a sistemului citocromi – citocromoxidază
în procesele de oxidoreducere la nivelul mitocondriilor
Acest sistem asigură transferul de electroni şi activarea oxigenului prin
oscilaţii ale atomului de fier între Fe3+ şi Fe2+, în cursul oxidării şi reducerii
Alte enzime care conţin Fe:
-peroxidaza şi catalaza din sânge şi ţesuturi - intervin în procesele de
oxidoreducere
- NADH-dehidrogenaza, xantinoxidaza, fenilalaninhidrolaza,
tirozinhidrolaza şi unele enzime cu rol în hidroxilarea hormonilor steroizi –
Fe nu este fixat sub formă de hem şi este legat de proteină prin grupări ce
conţin sulf
Feritina - proteină de ≈ 460 kDa
-alcătuită din apoferitină, în care sunt cuprinse incluziuni de hidroxid feric;
- Fe reprezintă 20 - 24% din greutatea moleculei
- este localizată în celulele măduvei osoase, mucoasa intestinală, tubii
renali, vilozităţile placentei şi ficat;
-rol în formare depozitele de fier şi limitarea transportul de fier la nivelul
diverselor bariere ale organismului (bariera intestinală, bariera placentară)
Hemosiderina - se formează din feritină ori de câte ori depunerile tisulare
de fier depăşesc viteza de formare a apoferitinei.
- diferă de feritină prin conţinutul mai ridicat de fier (25 – 50%) şi prin
faptul că apoferitina este denaturată. În acest fel, complexul fier –
proteină devine insolubil în mediu apos şi formează granulaţii suficient de
mari pentru a deveni vizibile la microscopul optic. Aceste granulaţii sunt
evidenţiabile mai ales după colorarea lor în albastru cu fericianură de 56
potasiu (reacţia albastru de Prusia).
Transferina (siderofilina) - β-globulină serică, de 88 kDa, sintetizată de
ficat;
- 260 mg transferină/ 100 ml plasmă, pot fixa 330 μg fier
-rol - transportul fierul plasmatic;
- o moleculă de transferină poate fixa labil doi ioni de Fe3+ pe care îi
cedează în mod preferenţial componentelor măduvei osoase. Cedarea
fierului de pe transferină la nivelul altor organe (ficatul) decurge mult mai
încet şi doar în cazul unui grad înalt de saturare cu fier a transferinei.
Schimburile de fier între transferină şi celulele diverselor organe şi în
special cedare de fier către celulele seriei eritrocitare, sunt favorizate de
posibilitatea transferinei de a trece din plasmă în lichidul interstiţial.
- conţine doar o 1/3 din fierul pe care l-ar putea fixa în cazul unei saturări
maximale a acestei proteine cu fier.
- Alături de cele 8 g transferină conţinută în cei trei litri de plasmă, mai
există o cantitate de 7 – 8 g diluată în cei 8 – 9 litri de lichid interstiţial şi
care se află în echilibru cu transferina plasmatică. Pe lângă o saturare
obişnuită de 30 – 40% a transferinei, cele 16 g din această proteină aflate
în organism, fixează aproximativ 7 mg fier iar în caz de saturare maximă,
pot lega până la 20 mg fier.

57
 Surse de fier
necesarul zilnic de fier exogen - 16 – 18 mg/zi pentru bărbaţi şi 12 mg/zi
pentru femei (Comitetul Internaţional pentru Nutriţie şi Alimentaţie)

Conţinutul în Fe al câtorva alimente

Aliment Cantitate Fier (mg)
carne de vacă (gătită) 3 uncii* 2,31
pui (gătit) 3 uncii 1,13
stridii 6 buc. medii 5,04
creveţi (gătiţi) 8 buc mari 1,36
peşte – ton (la conservă cu apă) 3 uncii 1,30
cereale cu stafide uscate 1 cană 5,00
seminţe 1,5 uncii 0,89
suc de prune 6 uncii (lichid) 2,27
prune 5 buc. 1,06
cartofi copţi în coajă 1 buc. 2,75
rinichi (gătit) 1 buc. 2,60
linte ½ cană 3,30
alune roşii 1uncie 1,70
58
 Metabolismul fierului
Absorbţia fierului –
-aport zilnic din dietă ≈ 12 – 18 mg fier; bărbatul adult absoarbe doar o
mică fracţiune de aproximativ 1 mg/zi;
- absorbţia digestivă poate creşte până la 40% din doza de fier
administrată în carenţele exprimate de fier (anemiile feripive, anemiile
hemolitice sau în cele de tip Biermer)
- absorbţia are loc în duoden şi în porţiunea superioară a jejunului, prin
mec neelucidate încă;
- fierul din alimente se găseşte sub formă ferică (Fe3+), iar absorbţia se
face sub formă feroasă (Fe2+), sau în cazul ingestiei de hemoglobină, sub
formă de hem (intervin acidul clorhidric şi vitamina C, alcalinitatea sucului
duodenal, gastroferina, care fixează ionii de fier la un pH acid
- la nivelul mucoasei intestinale ionii feroşi se leagă la apoferitina din
celulele mucoasei intestinale şi formează feritina constitutivă (Fe3+), care
se pierde din organism, atunci când celulele care l-au fixat se
descuamează.
Transportul plasmatic al fierului -
cu ajutorul trasferinei de la mucoasa intestinală spre organele de
depozitare şi spre organele producătoare de hemoproteine (transformare
prealabilă a Fe2+ în Fe3+ reacţie catalizată de ceruloplasmină)
59
Reprezentarea schematică a metabolismului fierului

60
Reprezentarea schematică a mecanismului biochimic de mobilizare
a fierului din depozite

61
Formarea depozitelor de fier - sub formă de feritină şi homosiderină
- organe capabile să înmagazineze fierul sunt splina, ficatul şi măduva
osoasă;
- sursa de fier din depozite este reprezentată mai ales de hemoglobina
degradată în sistemul reticuloendotelial şi doar, în mică măsură, de fierul
absorbit din alimente;
- nou-născutul are un depozit de fier de aproximativ 350 – 380 mg,
provenit prin transfer placentar de la mamă;
- mobilizarea fierului din rezerve implică într-o primă etapă, trecerea
fierului din forma Fe3+ în forma Fe2+, sub acţiunea xantinoxidazei. Sub
acţiunea acestei enzime, hipoxantina şi xantina sunt oxidate la acid uric,
în timp ce ionii ferici din feritină se reduc. Forma feroasă (Fe2+), eliberată
din feritină, trece în plasmă unde este oxidată sub acţiunea
ceruloplasminei şi este încărcată pe transferină.

Utilizarea fierului - peste 90% din cele 35 mg de fier transportate zilnic

în plasmă, sunt captate la nivelul măduvei osoase. Din această cantitate
doar 21 mg (aproximativ 68%) sunt utilizate pentru formarea de
hemoglobină, iar restul de 11 mg se reîntoarce în plasmă.
-fierul plasmatic captat de măduvă, este fixat labil în stroma elementelor
tinere din seria eritrocitară, iar fracţiunea neutilizată este incorporată în
feritină; 62
- feritină din stroma elementelor tinere ale seriei eritrocitare poate fi
cedată celulelor sistemului reticulo-endotelial din măduvă, iar din
acestea, fierul se reîntoarce în plasmă, fixându-se de transferină.
- fierul incorporat în Hb se întoarce în sânge, atunci când hematiile sunt
lansate în circulaţie. Intervalul de timp între captarea de către măduva
osoasă a fierului din plasmă şi reîntoarcerea în sânge, sub formă de Hb
se numeşte timp de hemoglobinizare efectivă şi este de 24 – 43 ore;
- fierul utilizat zilnic pentru sinteza de mioglobină şi hemine nu depăşeşte
1 mg/zi, iar schimburile zilnice între fierul plasmatic şi fierul din depozite
(cu excepţia rezervorului eritropoietic labil) sunt tot de aproximativ 1
mg/zi.

Eliminările de fier - 21 mg de fier eliberat zilnic prin distrugerea

hematiilor în sistemul reticulo-endotelial se reîntorc în plasmă, se fixează
pe transferină, formă sub care sunt uşor preluate de măduva osoasă.
- la bărbatul adult, eliminările de fier nu depăşesc 1 mg/zi;
- fierul fixat de transferină nu trece prin filtrul glomerular, eliminările de
fier pe cale urinară sunt minime (sub 0,1 mg/zi) şi devin mai însemnate
numai în caz de proteinurie masivă. Descuamarea tegumentelor -
pierderea a 0,2 mg/zi, iar prin eliminările de mucoasă intestinală şi prin
excreţia biliară se mai elimină 0,2 mg. Restul de 0,5 mg de fier se pierd
odată cu hemoragiilor minime de aproximativ 1 ml/zi, ce apar la nivelul
mucoaselor digestive chiar şi în condiţii fiziologice. 63
Necesităţile de fier ale organismului - necesităţile de fier ale unui bărbat
adult de 70 kg nu depăşesc 8 mg/zi, adică tocmai cantitatea eliminată
prin procesele metabolice.
Necesarul de fier creşte în perioada de creştere şi în special în timpul
pubertăţii.
Pierderea de sânge menstrual (35 – 70 ml/lună) reprezintă o nevoie de
fier în plus, iar la fetiţele care continuă să crească şi după instalarea
menstruaţiei, necesităţile de fier sunt aproape de trei ori mai mare decât
cele ale bărbatului adult sau ale femeii trecute de menopauză.

Grupe de vârstă Vârstă Sex masculin (mg/zi) Sex feminin (mg/zi)

0-6 luni 0,27 0,27

nou-născuţi
7-12 luni 11 11
1-3 ani 7 7
copii 4-8 ani 10 10
9-13 ani 8 8
adolescenţi 14-18 ani 11 15
19-51 ani 8 18
adulţi
peste 51 de ani 8 8
sarcină peste 19 ani - 27
sub 18 ani - 10
alăptare 64
peste19 ani - 9
Rolul biochimic al fierului –
Transportul oxigenului şi depozitare –
Transportul de electroni şi metabolismul energetic -
Antioxidanţi –
Sinteza ADN –

Fierul în condiţii fiziologice normale şi patologice

În stare fiziologică normală –
-la bărbaţi [Fe]seric = [90 – 140] μg/100 ml plasmă.
- la femei [Fe]seric = [80 – 130] μg/100 ml plasmă.
- la nou-născut, în primele zile, apare icterul fiziologic, caz în care
sideremia este uşor crescută, după care, în perioada alimentaţiei lactate
scade uşor, sub valorile medii ale adultului. Alături de aceste variaţii
dependente de vârstă şi sex, sideremia prezintă oscilaţii în cursul zilei,
fiind cu până la 30 μg mai ridicată dimineaţa decât seara. În primele
săptămâni de sarcină, sideremia creşte uşor, urmând ca în ultimele luni să
fie semnificativ mai scăzut.
- capacitatea totală de fixare a fierului (CTFF) ≈ [300 – 360] μg/100 ml,
după unii autori, admiţându-se limite mai largi de [260 – 420] μg/100 ml

65
Deficitul de fier - din cauza unei diete inadecvate (regim făinos, lactat)
şi mai des din cauza unei absorbţii deficitare (rezecţii întinse de stomac
sau intestin, sindrom de ansă oarbă, diaree, sindrom de malabsorbţie).
Deşi la multe persoane cu aclorhidrie nu se dezvoltă un deficit de fier,
lipsa acidului clorhidric constituie un factor predispozant pentru apariţia
de tulburări de absorbţie.
-în stadiile iniţiale ale carenţei de fier se poate ajunge la o boală
asiderotică, fără anemie, în care manifestările clinice de astenie şi
oboseală, precum şi friabilitatea părului şi a unghiilor, s-ar putea explica
printr-o reducere a concentraţiei proteinelor heminice. Cu timpul,
deficitul de fier duce la instalarea anemiei cu caracter hipocrom,
monocitar. Persistenţa îndelungată a unui deficit de fier are drept
urmare o atrofiere a mucoasei linguale, faringeale şi esofagiene, care
determină „disfagia sideropenică” (sindromul Plummer-Vinson).
Deficitul de transferină - Transferina serică poate fi evaluată prin
metode imunochimice sau, prin determinarea CTFF;
-în insuficienţele hepatice, iar pierderile urinare de transferină în
proteinuriile masive explică scăderea CTFF în sindromul nefrotic;
- se întâlneşte foarte rar.
Hemosideroza şi hemocromatoza –
absorbţia intestinală sau aportul parenteral depăşesc cu 2 mg eliminările
de fier, pe o perioadă de aproximativ 30 de ani, organismul reuşeşte să 66
acumuleze 20 g fier, adică de 4 - 5 ori mai mult decât normal