UNIVERSITATEA OVIDIUS CONSTANŢA

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI

PEDAGOGIA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI PRIMAR ŞIPREŞCOLAR
ANUL I

Anton Semionovici Makarenko (1888-1939)

Profesor: Student:
Lect. univ.doctor Cristian Petre

Constanţa 2016

1
 Cuprins

1) Introducere.....................................................................................3
2) Motivarea alegerii temei.................................................................4
3) Prezentare.......................................................................................4
3.1Date biografice..........................................................................4
3.2Concepţia pedagogică...............................................................5
3.3„Originile reeducării” Luminiţa Banu.......................................7
3.4Texte reprezentative..................................................................8
4) Concluzii........................................................................................9

2
 1.INTRODUCERE
La începutul secolului XX, gândirea pedagogică propunea un nou sistem
educaţional axat pe cerinţele şi trebuinţele copilului, nu centrat pe intresul educatorului.
În timp, această tendinţă, devine un puternic curent pedagogic, fiind denumit ,,Educaţie
nouă”.
Datorită îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă, oamenii şi-au manifestat un viu interes
,,îngrijirii sporite a copilului”, astfel încât gândirea pedagogică a influenţat în mod pozitiv
dorinţa omului de a învăţa, de a cunoaşte, de a ştii.
Relaţia dintre ,,şcolile noi" şi ,,educaţia nouă" stimulează o nouă gândire
pedagogică. Ea contestă fundamentele filosofice ale instituţiilor traditionale impregnate
de ,,herbartianism".
Prima parte a sec XX s-a caracterizat prin atitudini critice la adresa „eucaţiei
vechi” rigidă şi artificială.
În perioada interbelică pot fi evidenţiate mai multe curente de gândire pedagogică
dezvoltate pe filiera ideilor „educaţiei noi”, printre care şi „pedagogia cooperării” în
cadrul muncii în echipe”, bazată pe valorificarea particularităţilor individuale ale elevului
(Roger Cousinet, Peter Petersen) sau pe resursele morale ale colectivităţii ( A.S.
Macarenko).
A.S. Makarenko emite o serie de concepte-cadru-oarecum reducţioniste- care au
făcut epocă în ţările socialiste.
Asupra necesităţii efectuării unei educaţii la timpul potrivit insista A.S.
Makarenko: „O educaţie justă din cea mai fragedă copilărie nu e o sarcină atât de greu
cum ar părea. Dar oricât de grea ar fi, ea nu depăşeşte puterile oricărui om, oricărui
părinte. Fiecare poate, uşor, fără oboseală să-şi crească bine copilul, numai dacă doreşte
într-adevăr... Cu totul altceva este reeducarea. Dacă copilul nu a fost bine educat, dacă aţi
neglijat ceva, v-aţi preocupat prea puţin de el, sau din întâmplare v-aţi lăsat pe tânjeală şi
aţi uitat de copil, atunci multe vor trebui refăcute, îndreptate. Această muncă de
îndreptare, de reeducare nu mai e un lucru atât de uşor”.

3
 2.Motivarea alegerii temei
Nimeni nu se poate apuca să facă un lucru- să zicem un scaun –dacă nu are
înţelegerea mintală a acelui lucru şi pregătirea, îndemnarea practică pentru săvârşirea lui.
Fiind cadru didactic, sunt de părere că şi în opera educaţiei, nimeni nu se poate
apuca de educaţie, nimeni nu poate fi educator dacă nu are înţelegerea teoretică,
ştiinţifică a problemei educaţiei şi dacă nu are pregătirea şi îndemnarea practică necesară.
Am văzut că pentru înţelegerea obiectiv-ştiinţifică a problemei educaţiei este
absolut necesar studiul istoriei pedagogice. O clipă nu ne putem închipui că această
problemă ar fi lămurită pentru noi, fără a-i cunoaşte istoricul ei.
Am ales această temă deoarece, mi-a stârnit interesul metoda Makarenko şi mi-am
dorit să ştiu căt mai multe despre educaţia în viziunea pedagogului sovietic „in şi prin
colectiv” şi despre pedagogia reeducării.
După părerea mea, a adus beneficii în cadrul metodelor pedagogice a secolului
trecut cât şi al nostru şi pot fi dezvoltate cu succes dacă se elimină absolutizările voite
promovate pe scară largă de zeloşii activişti ai epocii comuniste.

3.Prezentare

3.1 Date biografice

S-a nascut în 1888, în localitatea Bjelopolje din Ucraina, ca fiu al unui muncitor
feroviar. După ce a urmat gimnaziul şi un curs de pedagogie, şi-a început cariera sa de
învăţător, continuandu-şi studiile între 1914 şi 1917 la Institutul Pedagogic din Poltava. A
fost numit la absolvire conducătorul unei şcoli. După 1920 i se încredinţează, mai întâi,
conducera unei colonii de tineri vagabonzi. În localitatea Trepke şi la Kureaj – colonia
Maxim Gorki, iar mai târziu conducerea altei colonii – Felix Dzerdjinski – într-o
localitate de lângă Harkow, pentru a realiza reeducarea tinerilor cu comportamente

4
sociale deviante. Amintim faptul că, în urma războiului din perioada 1914-1917,
numeroşi copii orfani au devenit vagabonzi si delincvenţi. Primele două colonii educative
erau organizate pe profil agricol, iar ultima pe profil industrial. În coloniile menţionate,
Makarenko a organizat educaţia colectivelor de elevi pentru o profesiune. Se consideră că
el a canalizat plăcerea pentru aventură a tinerilor, impulsul spre fapte şi ,,romantismul
tineresc’’ spre scopuri educative. În colonia Dzerdjinski, Makarenko a pus în practică
principiul muncii productive cu învăţământul. Makarenko a fost un strălucit practician,
dar şi un teoretician  pedagog, precum şi talentat scriitor. Principalele sale lucrări cu
profil pedagogic sunt: Poemul pedagogic (1933), Cartea pentru parinti (1937), Steaguri
pe tunuri (1938).

3.2 Concepţia pedagogică

Individului trebuie să i se rezerve – în viziunea pedagogului sovietic – o

educaţie ,,în si prin colectiv’’. Noţiunea de colectiv este centrală pentru gândirea
pedagogică proprie. Colectivul reprezintă acel grup de oameni care urmăresc acelaşi
scop, desfăşoară aceeaşi activitate şi au o organizare comună. Colectivul reprezintă ,,sala
de gimnastică’’ unde se forjează ,,omul nou’’, cel al societăţii socialiste sovietice.
Colectivul este atât ,,obiect’’, cât şi subiect al formării. Makarenko discerne între un
colectiv primar (sau detaşamentul) şi colectivul general (întreaga colonie).
,,Detaşamentul’’ cuprinde 10-12 tineri de vârste diferite, grupaţi în funcţie de preferinţe şi
având un scop apropiat (desfăşurau aceeaşi activitate). Structurarea unui colectiv este
facilitată de parcurgera mai multor paşi:
·     avansarea de către educator a unor cerinţe imperative, care trebuiau asimilate de
membrii grupului (ca, de pildă, exigenţa obligatorie de a nu mai fura);
·     formarea ,,activului’’ în cadrul colectivului, adică polarizarea unui grup mic de elevi
care răspund imperativului avansat în perspectiva atragerii progresive şi a altor tineri,
spre respectarea standardelor avansate;
·     exprimarea şi respectarea cerinţelor de către toţi membrii grupului.
Colectivul se mai caracterizează şi prin ,,legea mişcării’’, adică el tinde spre
atingerea a noi obiective. Makarenko ajunge la formularea ,,liniilor de perspectivă’’, care

5
urmau să mobilizeze tinerii pentru a atinge scopuri mai mult sau mai puţin asemănătoare.
De altfel, perspectivele apropiate prefaţau şi deschideau apetitul pentru perspectivele mai
îndepărtate. Exigenţele nu erau exprimate direct asupra întregului colectiv, ci erau
infuzate indirect de activul grupului. Profesorul putea interveni şi asupra unui singur
individ, astfel încăt acesta să intervină indirect asupra întregului colectiv. Interesul
pedagogului sovietic s-a îndreptat mai mult spre dimensiunea formativă a educaţiei şi mai
puţin spre instrucţie. El urmărea integrarea tinerilor cu probleme sociale în procesul
productiv, prin promovarea ,,educaţiei prin muncă’’. De altfel, una dintre perspectivele
vizate era construirea unei fabrici de aparate de fotografiat, idee care a cuprins contur.
Makarenko introduce, de asemenea, comportamentul militarizat în învăţământ
(salutul, semnalele, apoartele, alinierea militară etc.), ca mijloc ,,estetic’’, care să
,,înfrumuseţeze’’ atmosfera în şcoală. ,,Milităria’’ este convertită într-o estetică a
disciplinei şi preciziei; este coroborată cu multe elemente de joc şi conduce la
conservarea forţei colectivului, apărându-l de mişcări ,,incorecte sau imprecise’’.
Pedagogia reeducării – inspirată din dispozitivul ideatic al lui Makarenko – este
un exemplu edificator de pervertire a educaţiei în reversul ei, prin tansformarea unor
strategii parţial realiste şi benefice în instrument de îndoctrinare şi tortură psihologică.
(Trebuie să spunem că procesul reeducării aşa cum a fost el consumat în ,,Fenomenul
Piteşti’’, nu a fost sugerat explicit de pedagogul sovietic). Totuşi, premisele acestui
experiment (anti)pedagogic pot fi identificate în interpretările aduse de succesorii ideilor
lui Makarenko şi pe care propriul lui sistem pedagogic le îngăduie. Se ştie că Makarenko
a abandonat ,,pedagogia perechii’’ (educator-educat) în beneficiul educaţiei ,,în şi prin
colectiv’’. Colectivul, în opinia sa’’, este un grup de oameni care vizează acelaşi scop,
desfăşoară o activitate similară şi au o organizare comună, subordonată societăţii
existente. Colectivul este ridicat la rangul de subiect al educaţiei, adică de factor activator
al sugerării unor conduite dezirabile. Când nu se poate acţiona direct asupra individului,
se implică mediul, adică grupul, pentru schimbarea atitudinii respectivului individ.

Un principiu al pedagogiei lui Makarenko constă în acţiunea paralelă, indirectă:

pentru a anatemiza o anumită faptă, nu mă adresez direct individului care a comis-o, ci
colectivului în care persoana este integrată. Abia membrii colectivului vor influenţa

6
conduita individului în cauză. Se pare că această normă a fost preluată şi exploatată
abuziv în închisorile comuniste, în perspectiva ,,re-educării’’ insului ,,deviant’’, care nu a
aderat la ideologia partidului unic. Reeducarea presupunea anihilarea morală a
deţinutului, distrugerea personalităţii sale şi viza transformarea deţinutului în torţionar, în
,,educator’’ al propriilor colegi. Pedagogia diabolică a reeducării se voia a fi extinsă (şi s-
a extins efectiv) dincolo de zidurile puşcăriilor: demascarea ,,duşmanilor’’, prin
renegarea valorilor recunoscute, prin supunere şi obedienţă faţă de mai-marii zilei, prin
şedinţe de autoanaliză, prin convertirea celor ,,pataţi’’ în delatori etc.

3.3 „Originile reeducării” Luminiţa Banu

„Majoritatea celor trecuţi prin reeducarea de tip Piteşti, ca şi cercetătorii

fenomenului, par să fie de acord cu un lucru: originea sovietică a acestui experiment, iar
numele cel mai des invocat este acela al pedagogului sovietic Anton Semionovici
Makarenko. Acesta a efectuat în Uniunea Sovietică în anii ’20 şi ’30 primele experimente
de a crea oameni noi prin intermediul muncii „în colectivitate şi pentru colectivitate”.
Sistemul lui Makarenko a fost exersat pe tineri infractori, pe copii şi adolescenţi
abandonaţi. Aceştia, adunaţi în colonii, erau organizaţi în brigăzi de muncă şi lucrau sub
o supraveghere menită să impună o disciplină severă. Timpul liber era, practic, anulat
fiind ocupat, în afară de muncă, cu îndoctrinarea cu teoriile marxist – leniniste. Meritul
lui Makarenko a constat în descoperire rolului pe care colectivul îl poate juca în
modelarea individului de-structurat (pedagogul foloseşte termenul „explozie” pentru a
numi stările sufleteşti prin care trece cel supus reeducării) Când Makarenko leagă
„explozia” de colectiv, el transformă o simplă tehnică, utilizată cu succes de CEKA în
anchete, în ceva superior: o metodă de reeducare. Colectivul este cadrul în care
personalitatea este sfărmată în bucăţi, aruncată în aer, „explodată”. Este locul în care
individul nu mai are unde să se refugieze, pentru că este încolţit din toate părţile şi nimeni
şi nimic nu-l poate salva. Şi dacă anchetele erau individuale, reeducările au ca ţintă
grupurile. Pedagogia sovietică este una de masă, ea nu se ocupă de individ. În acest
proces Eul nu mai este stăpân pe propria voinţă, pentru că aceasta a fost deja anihilată.

7
Cel supus reeducării este acum ghidat, pe lângă acţiunea „pedagogului”, de ordinele şi
acţiunile colectivului, care poate hotărî în locul lui şi pentru el. Dar victoria nu este totală
decât atunci când cel supus reeducării descoperă o iluzorie recompunere în identificarea
sa cu colectivul reeducator. Semnul succesului reeducării este atunci când, totalmente
destabilizat, Eul descoperă în propria sa transformare sentimentele mulţumirii. Mijloacele
utilizate în procesul inducerii „exploziei” sunt bătaia, torturile fizice şi psihice, presiunea
continuă a colectivului asupra celui supus reeducării.” (Luminiţa Banu , “Originile
reeducării”)

3.4 Texte reprezentative

Principalele sale lucrări cu profil pedagogic sunt: Poemul pedagogic (1933),

Cartea pentru parinti (1937), Steaguri pe tunuri (1938).
Dintre toate textele autorului Makarenko, cel mai mult am fost impresionată de
„Cartea pentru părinţi” ,editura de stat pentru literatura ştiinţifică şi didactică 1951, din
aceasta, am extras cele mai multe citate reprezentative care ma vor ajuta în educarea
propriilor copiii.
A.S.Makarenko, fiind convins de rolul exemplului în educaţie – ca şi de înclinaţia
copilului pentru imitaţie – se adresează părinţilor astfel: “Să nu credeţi că educaţi copilul
numai atunci când vorbiţi cu el, când îl povăţuiţi sau îi porunciţi. Îl educaţi în fiecare
moment al vieţii voastre, chiar şi atunci când nu sunteţi acasă.
Felul cum vă îmbrăcaţi, cum vorbiţi, cum vă bucuraţi sau vă întristaşi, cum vă purtaţi cu
prietenii şi duşmanii, felul cum râdeţi sau citiţi ziarul- toate au pentru copil mare
însemnătate.
Copilul vede sau simte cea mai mică schimbare în ton; orice subtilitate a gândurilor
voastre ajunge la el pe căi pe care voi nu le observaţi.”
Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale, deoarece ea
influenţează şi modelează persoana umană. Unii chiar merg mai departe şi susţin că
acţiunea ei asupra persoanei este atât de mare, încât ea egalează acţiunea celorlalte
grupuri sociale. Familia este adevăratul laborator de formare a persoanei. Noi, adulţii,

8
suntem adesea copleşiţi de grijile zilnice şi ne este tot mai greu să ne aducem aminte cum
vedem lucrurile prin sufletul copilului care am fost.
Părinţii au rol major în disciplinarea copilului, misiune dificilă care presupune
înţelepciune, imaginaţie, răbdare şi multă dragoste.

4.Concluzii
În concluzie, reprezentantul pedagogiei sovietice, Makarenko emite o serie de
concepte-cadru-oarecum reducţioniste- care au făcut epocă în ţările socialiste. Merită însă
să remarcăm credinţa sa în reformarea omului, indiferent de poziţia în care ajunge la un
moment dat, precum şi străduinţa de a reda societăţii pe acei indivizi care au derapat de la
comportamentul larg acceptat. Adept al educaţiei „în şi prin colectiv”, pedagogul sovietic
scoate în relief virtuţile educogene ale grupului şcolar şi face o pledoarie indirectă pentru
importanţa relaţiilor informale din interiorul „colectivului”.Concluziile sale pedagogice
pot fi fructificate cu succes dacă se elimină absolutizările voite promovate pe scară largă
în epoca comunistă.

9
 Bibliografie

1. Cucos, C. ,Istoria Pedagogie. Idei si doctrine pedagogice fundamentale. Iasi: Ed.

Polirom, 2001
2. Ion Gh. Standiu, Istoria Doctrinelor Pedagogice, Editura CREDIS , 2008
3. N. C. Enescu,Istoria pedagogiei. Ediţia a III –a .Editura Soc. Coop. „Oficiul de
Librărie”,Bucureşti,1948
4. Revista de comunicări ştiinţifice Didactica, nr.3-ianuarie 2009, Ed. Didactica
Publishing House.
5. www.cnsas.ro

10