Nici nu trecu un sfert de ceas şi trăsurica se întoarse, iar dumneiei, Zâna, care aştepta în prag, luă

păpuşica în braţe, şi ducând-o într-o odăiţă cu pereţii de sidef, trimise repede după doctorii cei mai
renumiţi din împrejurimi.

Ei sosiră repede unul după altul şi anume: un Corb, o Bufniţă şi un Greier-vorbitor.

— Aş vrea să ştiu domnilor vorbi Zâna îndreptându-se către c ei trei doctori strânşi în jurul patului
lui Pinocchio, aş vrea să ştiu, domnilor, dacă nefericita aceasta de păpuşă trăieşte sau a murit!

La această întrebare, Corbul înaintând cel dintâi, pipăi pulsul lui Pinocchio, apoi nasul, apoi
degetul mic de la picior: şi după ce pipăi bine-bine, rosti pompos aceste cuvinte:

— După părerea mea, păpuşica a murit; dar dacă din nenorocire n-a murit, atunci e semn că
trăieşte încă.

— Îmi pare rău adăugă Bufniţa că sunt silită să mă împotrivesc părerii Corbului, strălucitul meu
prieten şi coleg; după mine. păpuşica trăieşte; dar dacă din nefericire nu trăieşte, atunci e semn că ea
a murit de-a binelea.

— Dar dumneata nu zici nimic? întrebă Zâna pe Greierul-vorbitor.

— Eu zic că un doctor prudent, când nu ştie ce spune, cel mai bun lucru ce-l are de făcut, e să
tacă. De altfel păpuşica asta, nu-mi e o figură nouă o cunosc de atâta vreme! Păpuşa, care până
atunci stătuse nemişcată ca lemnul, se zvârcoli puternic, de zgâlţâi tot patul.

— Prichindelul ăsta urmă Greierele-vorbitor e un ştrengar de n-are pereche.