Unificarea Germaniei: În secolul al 19-lea, statele germane erau reprezentate în

total de 300 de mici entități, majoritatea fiind dependente unele de altele, dar
păstrându-și autonomia fiecare. Primul conducător care a contribuit la unificarea
Germaniei, chiar și neintenționat, a fost Napoleon, care a dezființat Sfântul
Imperiu Romano-German si a înființat Confederația Rinului, pentru a avea o
administrație și o conducere mai eficientă, trimițându-l pe împăratul Francisc al
II-lea de Habsburg în exil. După 1815, odată cu încheierea epocii napoleoniene,
Imperiul Austriac isi consolideaza hegemonia in Europa centrala, inclusiv asupra
Poloniei si peninsulei balcanice, dar subestimeaza potențialul fostei aliate,
Prusia, care se dezvolta din ce in ce mai mult.
Prusia era inițial un regat mic din Europa centrală, având origini încă din timpul
Cruciadelor, în secolul al 13-lea fiind asociată cu Ordinul Cavalerilor Teutoni, de
aici și simbolul crucii negre pe fond alb, prusacii fiind cel mai dominant popor
german, impresionând de-alungul timpului prin disciplină, ambiție și tehnică. Deși
era un stat mic, era foarte puternic și organizat din punct de vedere militar,
dovadă că nici Polonia, nici Suedia nu îndrăznise să o cucerească. În 1701 își
consolidează decisiv puterea militară, Prusia devinind o forță europeană odată
unindu-se cu Brandenburg și mutarea capitalei de la Konigsberg la Berlin. Deși era
un stat de origine germană, datorită poziției sale, nu aparținea granițelor
sfantului Imperiu Romano-German, deci nu se supunea împăratului, datorita acestui
motiv, în urma unirii dintre Brandenburg și Prusia a rezultat Regatul Prusiei și nu
al Brandenburgului.
Următorii ani au fost cei mai prosperi din istoria prusacilor, aceștia reușind să-
și consolideze puternica și disciplinata armată prusacă ce va deveni celebră în
toată Europa. Frederick cel Mare avea să dezvăluie puterea armatei sale, odată cu
cucerirea Sileziei de la Imp. Habsburgic și pornirea Războiului de 7 ani (1756-
1763) alături de Marea Britanie împotriva Franței, Rusiei și Austriei. Acest Război
a fost unul de cotitură, din acel moment puterea Franței s-a diminuat, Prusia și-a
consolidat hegemonia în centrul Europei, iar Marea Britanie a devenit cea mai mare
putere colonială odată cu obținerea Indiei, devansând Franța, Spania sau Olanda.
După cele 3 împărțiri ale poloniei, Prusia și-a conturat tot mai mult identitatea
statală, fiind cel mai puternic stat german ce nu era controlat de casa de
Habsburg. De aceea, ulterior, în jurul ei s-a consolidat apoi Confederația Germană
de Nord. Austria a avut tot timpul pretenția, ca în cazul unei eventuale Uniri a
statelor germane, ea să-și plaseze propriul conducător în fruntea Confederației
Germane, argumentând prin dreptul său legitim dovedit de istorie; însă, pentru
unificarea statelor germane era nevoie de o mână forte, și mai exact a lui Otto von
Bismark, cancelarul de fier al prusiei, deoarece majoritatea statelor germane erau
mici și vasale altora, de aceea Prusia, care și-a dezvoltat puterea militara
considerabil, observa un potențial uriaș prin unificarea statelor germane de sud,
sub conducerea sa, mai exact a casei Hohenzolern, și nu a celei de Habsburg.
Pentru o unificare deplină a statelor germane, Prusia a trebuit sa înfrangă mai
întâi Danemarca in 1863, obținând încă 2 provincii relativ ușor. A urmat apoi
războiul dintre Prusia și Austria din 1866, în urma căruia cele 2 statele germane
dominante și-au măsurat forțele, Austria având să fie înfrântă categoric, ieșind la
iveală slăbiciunea sa militară generată de un imperiu multinațional. Într-un final,
a urmat războiul franco-prusac dintre 1870-1871, în urma căruia Prusia înfrange
Imperiul Francez al lui Napoleon al 3-lea și proclamă Unificarea GERMANIEI.
Practic, nu vorbim de o Germanie a statelor mici și mijloci, ci o absorție de către
Prusia a celorlalte state germane.