1.

Noţiuni generale

Posesia este o stare de fapt caracterizată prin exercitarea unei puteri

de fapt asupra unui bun mobil sau imobil, practic reprezintăşi stăpânirea
lucrului respectiv, ca un adevărat titular al unui drept real. Nu este deci o stare de
drept, ci numai una de fapt, chiar dacă în majoritatea cazurilor, posesia
corespunde cu proprietatea. Codul civil român dă o definiţie a posesiei
care însă nu este completă.

Art. 1846 alin. 2 C. Civ. – „deţinerea unui lucru sau folosirea de un

drept, exercitată, una sau alta, de noi înşine sau de altul în numele nostru”. Faţă
de această redactare se pot formula unele observaţii: − termenul de „deţinere”
este diferit de cel al posesiei, întrucât posesia este stăpânirea de fapt a
unui lucru, ca o exercitare a unui drept real, pe când deţinerea nu implică astfel
de manifestări (obiective şi/sau subiective), în cele mai multe cazuri fiind de
scurtă duratăşi fără invocarea unui drept propriu asupra bunului; − noţiunea
privind „folosirea de un drept” poate duce la interpretări eronate, întrucât
această noţiune şi cea a posesiei nu există concordanţă, deoarece putem întâlni
posesie chiar dacătitularul acesteia nu invocăşi nu are nici-un drept asupra
bunului.

Posesia şi proprietatea

Delimitarea celor două noţiuni este strict necesară chiar dacă, de

cele mai multe ori posesia implică drept de proprietate, existând − în
acelaşi timp şi situaţii în care titularii sunt diferiţi (ai posesiei şi ai proprietăţii).
Acestea din urmăgenerează în realitate o serie întreagă de litigii. Principala
delimitare constă în faptul că proprietatea este o stare de drept, pe când
posesia este una de fapt. Totuşi posesia nu este, la rândul său proteguită
de legislaţia noastră prin recunoaşterea unor importante efecte juridice.
Proprietarul are o putere de drept asupra bunului, deci, suntem în prezenţa
unei stări (situaţii) de drept, iar în cazul posesiei avem o stare de fapt care,
deşi nu conferă atributul de a exercita anumite prerogative (puteri) asupra
bunului, acestea în realitate, sunt exercitate din diferite raţiuni sau interese.
Posesia este apărată juridic, datorită aparenţei de drept pe care o creează, cu
atât mai mult cu cât posesorul nu numai căstăpâneşte în fapt bunul, dar o
face cu manifestarea ca fiind titular al unui drept real recunoscut de lege
(sau al unui dezmembrământ). Posesia trebuie analizată distinct şi de
atributul dreptului de proprietate, respectiv stăpânirea bunului. În cazul
dreptului de proprietate, starea de fapt (exercitarea posesiei) se
suprapune cu starea de drept (posesia ca atribut al acestui drept), pe când,
în cazul posesiei ca stare de fapt nu există o astfel de suprapunere, întrucât
o altă persoană este titularul dreptului (proprietate, dezmembrământ). Deşi
dreptul civil român protejează posesia prin recunoaşterea unor efecte
juridice, acesteia, ca stare de fapt, nu îi este recunoscut de legislaţie, caracterul de
dreptsubiectiv. Ex.: Numai posesorul de bună-credinţă dobândeşte
proprietatea asupra fructelor bunului posedat, pe când proprietarul
culege aceste fructe ca atribut al dreptului de proprietate.

Elemente constitutive ale posesiei: −un element material (corpus) ce

presupune exercitarea unor acte materiale (deţinerea, culegerea fructelor,
modificări, completări); −un element intenţional, psihologic (animus) ce constă în
voinţa (intenţia) celui ce stăpâneşte bunul, de a efectua aceastăstăpânire pentru
sine, comportându-se ca un proprietar sau titular al unui alt drept real. Lipsa
elementului psihologic are drept consecinţă faptul că cel ce deţine bunul nu
are calitatea de posesor, ci numai de simplu detentor (deţinător) precar.

Dreptul de proprietate

Potrivit prevederilor art.480 Cod civil „ Proprietatea este dreptul ce are

cineva de a se bucura şi de a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut,
însă în limitele determinate de lege”. Articolul următor din Codul civil
( art.481) „Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa afară numai pentru o
cauzăde utilitate publicăşi primind o dreaptăşi prealabilădespăgubire”. Prin
drept absolut înţelegem că acest drept este opozabil tuturor. Ideea de
drept exclusiv evidenţiază faptul că acest drept se exercită numai de către
titularul său, cu toate atributele recunoscute de lege, prin excluderea altor
persoane. Aceasta nu înlătură însă posibilitatea ca un lucru să fie în proprietatea
mai multor persoane/mai mulţi titulari de drept.

Noţiunea de proprietate dăinuie de la începuturile omenirii, aceasta

stând la baza dezvoltării societăţii omeneşti. Este o instituţie juridică deosebit de
complexă, aflată într-o permanentă evoluţie. Nu trebuie negat nici faptul că
dreptul de proprietate este considerat ca îndeplinind şi o funcţie socială fără
ca aceastăfuncţie să fie în contradicţie cu încurajarea şi ocrotirea
proprietăţii individuale. Odată cu revoluţia franceză (1879) au fost suprimate
toate aceste drepturi şi redevenţe ce apăsau asupra pământului şi se revine
la simplitatea proprietăţii din dreptul roman, proprietatea funciară
devenind liberă iar proprietarul dobândeşte un drept exclusiv ce nu
mai este restrâns prin drepturi suprapuse. Dezmembrămintele proprietăţii
sunt reduse la două: uzufructul şi servituţile.

Definiţia dreptului de proprietate şi caractere juridice

Pentru a defini dreptul de proprietate este necesar a se pune în

evidenţă atributele esenţiale pe care acesta le conferătitularului: posesia,
folosinţa şi dispoziţia. Dar simpla întrunire a atributelor prin care se
exteriorizează acest drept nu este suficientă, pentru definirea sa fiind necesar a
se preciza poziţia specifică a celui căruia el aparţine. Spre deosebire de
titularii altor drepturi subiective asupra aceluiaşi bun, proprietarul exercită
atributele juridice specifice în putere şi în interespropriu. Înputereproprie
întrucât se supune numai legii. Alte persoane pot exercita unele din
atributele dreptului de proprietate în virtutea puterii transmise de
proprietar şi în conformitate nu numai cu legea dar şi cu voinţa
proprietarului care concretizeazăşi fixează limitele de exercitare.
Îninterespropriu; chiar dacă titularii altor drepturi subiective urmăresc
realizarea unor interese proprii proprietarul este singurul subiect de
drept ce exercită (direct sau indirect) plenitudinea atributelor proprietăţii în
propriul său interes. Sintetizând, acest drept are specific următoarele
elemente: – sub aspect economic este un drept de apropriere a unor bunuri; –
exprimă o relaţie socială ( de apropriere ); – cuprinde în conţinutul său atributele
posesiei, folosinţei şi dispoziţiei; – aceste atribute sunt exercitate de proprietar
prin puterea şi în interesul său propriu. Definiţie: Este un drept subiectiv
care dă expresia aproprierii unui bun, drept care permite titularului să posede,
săfoloseascăşi să dispună de acel bun în putere proprie şi în interes propriu
cu respectarea legislaţiei existente. Codul civil defineşte acest drept potrivit art.
480, aproape similar cu textul din Codul civil francez (art.544) sau cel italian –
art.436. Codul civil german (din anul 1900) nu face nici o menţiune
despre caracterul absolut al dreptului de proprietate.

Posesia

Posesia reprezintă, în vorbirea uzuală, ,,deţinerea unui lucru”, a avea în stăpânire

un lucru”etc. Posesia este un mijloc indispensabil fiecărui proprietar pentru a-şi
realiza scopul său, adică utilizarea economică a proprietăţii sale. Orice proprietar
trebuie să aibă posibilitatea materială de a se folosi de bunul avut în proprietate,
în caz contrar proprietatea ar rămâne doar o simplă utopie.

Folosinţa - ,,jus utendi” şi ,,jus fruendi”.

Folosința reprezintă acea prerogativă în virtutea căreia proprietarul poate să

întrebuinţeze bunul în interesul sau (,,jus utendi”) şi poate să culeagă fructele
acestuia (,,jus fruendi”), fie că sunt naturale, industriale ori civile. În acest sens,
art. 482Cod civil prevede ca: ,,Proprietatea unui lucru mobil sau imobil de drept
asupra tot ce produce lucrul şi asupra a tot ce uneşte ca accesoriu cu lucrul, într-
un mod natural sau artificial”

Posesia sau jus possidendi este dreptul de a stapani bunul. Acesta este un
element de drept, nu unul de fapt, care rezulta din stapânirea concreta a bunului.

Folosința sau jus utendi si jus fruendi inglobeaza in sine atat utilizarea
bunului, cat si culegerea fructelor acestuia.