1.

Premisele construcției europene

Al doilea razboi mondial a însemnat un adevarat dezastru pentru Europa. Si aceasta nu numai
din cauza pierderilor fără precedent suferite. Europa a iesit din acest razboi divizată, și-a pierdut
identitatea si influența internațională, fiind condamnată să depindă de confruntarea dintre cele două
superputeri, S.U.A. si U.R.S.S., dependență care a dus la împarțirea ei în două blocuri ostile.

În același timp, sfârșitul celui de-al doilea razboi mondial a însemnat un moment crucial pentru
Europa. Reprezentanții statelor Europei Occidentale ajung, în sfârsit, la convingerea ca o unire de tip
imperialist este atât imposibilă cât si inacceptabilă, că menținerea divizării este un permanent pericol,
fiind necesară o uniune consensual-democratică, oricât de dificilă ar fi fost gasirea formulei general
acceptabile si oricât de îndelungat si sinuos ar fi fost procesul de integrare. Se poate susține că începutul
mișcării postbelice pentru uniunea Europei Occidentale a fost declanșat de Winston Churchill, primul
ministru de război al Marii Britanii, care după pierderea alegerilor din iulie 1945, a devenit un campion al
retoricii unioniste si antibolșevice. El a relansat mișcarea federalist antebelica, printr-un discurs ținut la
Universitatea din Zürich, pe 19 septembrie 1946, în care a susținut crearea progresivă a „Statelor Unite
ale Europei” prin reconcilierea foștilor inamici din timpul războiului, în special Franța si Germania. Acest
discurs a stârnit un amplu ecou, care a reactivat organizațiile federaliste, dintre care menționăm:
Uniunea Europeana a Federaliștilor, Mișcarea Federalistă pentru Statele Unite ale Europei, Uniunea
Parlamentară Europeană (având ca lider pe Richard v. Coudenhove-Kalergi), Noile Echipe Internaționale
de orientare democrat-creștina, curent politic căruia îi aparțineau Robert Schuman – ministrul francez
de externe, Konrad Adenauer – cancelarul vest-german si Alcide de Gasperi - primul-ministru italian,
care urmau sa devina fondatori ai Comunitaților Europene.

Acțiunea concertată a acestor organizații a condus la formarea Comitetului de Coordonare a

Mișcării pentru Unitate Europeană, care a organizat Congresul Europei de la Haga, din 7-11 mai 1948,
reunind cca. 800 de participanți din 16 țări. Acest Congres nu a fost o reuniune de reprezentanți ai
guvernelor, abilitați să angajeze statele europene, ci doar un vast forum de discuții. Cu tot entuziasmul
participanților, contradicția dintre integrare si suveranitate, care își are rădăcinile în Evul Mediu, a
constituit mărul discordiei. Toată lumea era de acord că viitorul Europei, atât în ceea ce privește evitarea
unei noi conflagrații, cât și ca renaștere, nu era posibil decât prin solidaritate, însa cu privire la această
solidaritate s-au manifestat două curente opuse: unul, care din grijă pentru a respecta suveranitatea
statelor susținea o cooperare a guvernelor europene, în cadrul unor organizații internaționale
permanente lipsite de putere de constrângere, și celalalt, federalist, care nu ezita sa supună statele
membre unor autorități supranaționale.

Din acest motiv, Congresul de la Haga nu a reușit să ajungă la formularea unei propuneri clare
privind organizarea solidarității Europei Occidentale. Rezoluțiile celor trei comisii ale Congresului,
politica, economică si culturală, sunt sintetizate în Mesajul către Europeni, în 5 articole:
 1. O Europă unită, ca spațiu al liberei circulații a oamenilor, ideilor și bunurilor;

2. O Cartă a drepturilor omului, garantând, în principal libertățile politice și cu caracter politic

(libertatea de gândire, de asociere și de exprimare, liberul exercițiu al opoziției politice);

3. O Curte de Justiție având puterea sa sancționeze statele pentru încalcarea Cartei;

4. O Adunare parlamentară europeană care să reprezinte națiunile;

5. Angajarea tuturor demersurilor, la nivel guvernamental si neguvernamental, necesare pentru

realizarea unității Europei.

Deși aceste articole conțin idei remarcabile, care au fost aplicate în mare masură ulterior, nu se
face nici o referire la formula organizatorică aptă să conducă la realizarea practică a acestora. Reacția
guvernelor statelor europene, față de realizarea concretă a obiectivelor cuprinse în mesaj, s-a încadrat si
ea în termenii contradicției integrare – suveranitate. Astfel, Franța, Belgia si Italia au adoptat concepția
federalistă, pe când Marea Britanie, Irlanda si Țările scandinave nu concepeau decât o cooperare
interguvernamentală clasică. În aceste condiții, reticența fată de relațiile de tip federal a făcut ca
primele eforturi în vederea construcției solidarității europene să urmeze rețeta cooperării interstatale
tradiționale. Potrivit marilor categorii de probleme, cu care s-au confruntat după război țările Europei
Occidentale, au fost create trei categorii de organizații internaționale: organizații de cooperare militară,
organizații de cooperare economică si organizații de cooperare politică.

A. Cooperarea militară

 Cooperarea pe plan militar a fost impusă de capacitatea de apărare redusă, ca urmare a

distrugerilor provocate de razboi economiilor țărilor europene, și de situația internațională încordată.
Războiul civil din Grecia, influențat de U.R.S.S. și sateliții săi (1946-1949), preluarea puterii la Praga de
către comunisti (februarie 1948), blocada Berlinului de către sovietici (1948-1949), războiul din Coreea
provocat de invadarea Coreei de Sud de către regimul comunist din Coreea de Nord (1950-1953)
reprezentau amenințări serioase la adresa țărilor Europei Occidentale. În această atmosfera, se încheie
pe 17 martie 1948 Tratatul de la Bruxelles, instituind Uniunea Occidentala, între Franța, Marea Britanie
si Benelux. Uniunea Occidentală a fost concepută, în principal, ca alianță diplomatică si militară, dar
oferea și posibilitatea cooperării în orice alte domenii. Această „uniune”, de numai 5 state, era cu totul
insuficientă pentru a asigura garanții efective de securitate, atât din punct de vedere al potențialului
militar, cât și al instrumentelor de organizare, care ofereau doar posibilitatea unei concertări
interguvernamentale. Datorită acestor slăbiciuni evidente, eforturile diplomatice ale statelor Europei
Occidentale se concentrează pentru încheierea unei alianțe militare cu S.U.A., singurele capabile să le
asigure efectiv securitatea. Așa s-a ajuns la crearea Organizației Atlanticului de Nord (NATO), prin
Tratatul de la Washington din 4 aprilie 1949, având ca membri  fondatori 12 state.

Prin acordurile de la Paris, din 23 octombrie 1954, Tratatul de la Bruxelles privind Uniunea
Occidentala, se modifică, în sensul cooptării R. F. a Germaniei și Italiei, și al schimbării titulaturii în
„Uniunea Europei Occidentale”. Momentul este important, în sensul că marchează includerea foștilor
principali inamici din timpul războiului, Germania si Italia, în sistemul occidental de securitate. Cu toate
acestea, importanța acestei alianțe, ca garanție reală de securitate, nu se modifică semnificativ, astfel
încât Uniunea Europei Occidentale cunoaște o lungă perioadă de eclipsă. Apărarea militară, obiectivul ei
principal, fusese preluată de N.A.T.O., iar celelalte domenii de care eventual s-ar fi putut ocupa, au fost
sau vor fi preluate de alte structuri. În prezent, Uniunea Europei Occidentale urmarește un dublu
obiectiv, oarecum contradictoriu, dezvoltarea sa ca latură defensivă a Uniunii Europene si întărirea ca
sector european al N.A.T.O.

B. Cooperarea economică

Cu toate că, nevoia imperioasă de reconstrucție, pentru înlăturarea cât mai grabnică a urmărilor
razboiului ar fi trebuit să determine statele europene la acțiuni energice în domeniul, cel puțin, al
cooperării economice, impulsul în acest sens a fost dat de S.U.A. Pe fondul unor probleme economice
americane, legate de costurile ocupatiei Germaniei si lipsa de lichiditați a europenilor pentru plata
importurilor din S.U.A., secretarul de stat George Marshall propune la 5 iunie 1947, într-un discurs
pronunțat la Universitatea Harvard, un plan de reconstrucție a Europei, pe baza unui ajutor financiar
global american. În principiu, ajutorul american era destinat tuturor țărilor europene, dar el era
condiționat de o cooperare între țările beneficiare cu profunde implicații politice, ceea ce a facut ca
U.R.S.S. și sateliții săi sa-l refuze în termeni categorici. Ca răspuns la propunerea lansată de Marshall, au
loc negocieri între țările vest-europene, nu lipsite de dificultați, deoarece Franța și Italia susțin o
integrare economică durabilă, cu elemente supranaționale, pe când Marea Britanie dorește doar o
organizație temporară. În final, se semnează la Paris, pe data de 16 aprilie 1948, de catre 16 țări.

Tratatul instituind Organizația Europeană pentru Cooperare Economică, instrument permanent

de cooperare economică interguvernamentală, având ca obiect gestionarea în comun a ajutorului
american. La această organizație au aderat ulterior R.F. a Germaniei, la 31 octombrie 1949, și Spania, la
20 iulie 1959. În urma Tratatului de la Paris, încheiat la 30 septembrie 1961, adera S.U.A. și Canada,
organizația schimbându-și denumirea în „Organizația pentru Cooperare si Dezvoltare Economică”.
Ulterior, au aderat Japonia (1964), Australia (1971) și Noua Zeelandă (1979). În prezent, Organizația
pentru Cooperare si Dezvoltare Economică are ca obiectiv analiza si prognoza economică la nivel global.

C. Cooperarea politică

Cea mai importantă consecință, pe planul relațiilor interguvernamentale, a Congresului de la

Haga a fost propunerea Guvernului francez, din iulie 1948, adresată celor 5 țări membre ale Uniunii
Occidentale privind crearea unei Adunări Parlamentare Europene, în vederea unei cooperări în toate
domeniile. Marea Britanie a acceptat doar o adunare consultativă si, ca organ de decizie, un Consiliu
format din miniștri care să reprezinte guvernele statelor membre, pentru a evita orice formă de
structură supranațională. Țările membre ale Uniunii Occidentale au acceptat această formulă, în ianuarie
1949, hotarând înființarea unui Consiliu al Europei, la care au fost invitate să participe si Italia,
Danemarca, Norvegia, Suedia si Irlanda. La 5 mai 1949, s-a ținut la Londra o conferință la care au
participat Belgia, Danemarca, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda si
Suedia. În cadrul acestei conferințe s-a adoptat și s-a semnat Statutul Consiliului Europei, care a intrat în
vigoare la 3 august 1949. Consiliu Europei este o organizație internațională de natură politică alcatuită
din state suverane, având ca obiectiv promovarea si apărarea valorilor democrației occidentale, în
special a drepturilor omului.

După prăbusirea Uniunii Sovietice, în anii 1990-1991, Consiliul Europei a dobândit un rol
deosebit în procesul de democratizare a tărilor din Europa Centrală și Orientală, admiterea în această
organizație echivalând cu un „atestat de democrație”. Pentru a fi admise, țările candidate trebuie,
printre altele, să garanteze pluripartidismul, să asigure alegeri libere, să adere la Conventia Europeană a
Drepturilor Omului și să accepte jurisdicția Curții Europene a Drepturilor Omului. În prezent, Consiliul
Europei cuprinde peste 40 de state membre, aderarea României fiind acceptată în anul 1993.

Procesul construcției comunitare, care si-a găsit formula general agreată de satele europene,
odată cu succesul Tratatelor de la Roma, semnate la 25 martie 1957, va prezenta, pe parcursul
desfășurării sale, urmatoarele trăsaturi caracteristice:

1. Poziția dominantă a C.E.E., care are o sferă de cuprindere globală, asupra Comunitaților
sectoriale C.E.C.O. si C.E.E.A., întrucât numai integrarea economică globală este capabilă să conducă la o
integrare politică.

2. Manifestarea tensiunii permanente între concepția federalistă, supranatională si viziunea

interguvernamentală a construcției europene, determinată de contradicția dintre interesele naționale si
interesele europene.

3. Tendința constantă de extindere a domeniului intervenției comunitare.

4. Atracția durabilă exercitată de Comunități asupra statelor europene, care a condus la

extinderea spectaculoasă a acestora. Dacă în 1958 existau 6 state comunitare, în 2005 numarul lor a
crescut la 25, si extinderea este departe de a se fi încheiat.