Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930)

de Camil Petrescu
- caracterizarea lui Ștefan Gheroghidiu-

Modernismul este o tendință de înnoire manifestată în literatură și artă, la sfârșitul secolului al

XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, caracterizată prin negarea tradiției și prin impunerea unor
noi formule de creație.
Romanul este specia genului epic în proză, de lungă întindere, cu acțiune complexă
desfășurată pe mai multe planuri care antrenează personaje numeroase și bine individualizate, având
un conflict puternic care oferă o viziune amplă a lumii și vieții.
Camil Petrescu (1894-1957), a fost unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai
modernismului românesc interbelic, adept al lui Eugen Lovinescu, care a promovat în opera sa
principii precum autenticitatea, substanțialitatea, relativismul și scrisul la persoana a I-a.
Opera sa literară este alcătuită dintr-un volum de versuri “Versuri. Ideea. Ciclul morții”, din
romane (“Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, “Patul lui Procust”) și drame (“Suflete
tari”, “Jocul ielelor”, “Act venețian”).
Romanul “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” a apărut în anul 1930 și este un
roman modern, subiectiv, interbelic de experiență și de analiză psihologică.
Drama intelectualului lucid și analitic care se află în pericol de a se degrada moral din cauza
geloziei excesive și care se salvează prin trăirea unei drame și mai mari, aceea a războiului absurd și
tragic văzut ca iminență a morții.
Titlul conține substantivul noapte, care se repetă și are valoare simbolică, evidențiind
iraționalitatea și absurdul ființei umane, dar și cele două experiențe limită ale protagonistului: iubirea
și războiul.
Din punct de vedere compozițional, romanul este structurat în două părți, evidențiate chiar din
titlu: “Ultima noapte de dragoste” care prezintă experiența iubirii și “…întâia noapte de război” în
care este prezentată experiența războiului. Romanul are o perspectivă narativă subiectivă dată de
prezența naratorului-personaj și a relatării la persoana a I-a. De asemenea, perspectiva temporală este
discontinuă, bazată pe alternanța temporală a evenimentelor, pe dislocări temporale sub formă de
flashback și feedback și pe memoria involuntară. Spațiul este atât unul real, care prezintă evenimente
ce au loc pe front, la București, la Odobești sau la Câmpulung, cât și unul imaginar ce prezintă trăirile
interioare ale protagonistului. Astfel, romanul poate fi considerat un monolog liric deoarece eroul se
destăinuie și se analizează cu luciditate, observându-se și faptul că romanul are două planuri date de
dimensiunea temporală a evenimentelor: timpul obiectiv (cronologic) care evoluează paralel cu timpul
subiectiv. Memoria involuntară aduce în timpul obiectiv experiența interioară a eroului.
 Ștefan Gheorghidiu este personajul principal al romanului și în același timp și personajul
narator, reprezentând tipul intelectualului, al inadaptatului superior care nu își găsește locul într-o
societate dominată de mediocritate și lipsită de moralitate.
La începutul romanului este prezentat în calitate de ofițer al armatei române, pregătindu-se să
participe la război, rememorând momente din timpul în care era student la Filosofie și era căsătorit cu
Ela, studentă la Litere. El trăiește în lumea ideilor superioare, a cărților, având impresia că s-a izolat
de realitatea imediată, că lumea materială nu-l atrage. Tocmai această realitate produce destrămarea
cuplului în momentul în care primește moștenirea de la unchiul său, Tache, care îl va propulsa în
înalta societate bucureșteană și care îi va oferi imaginea unei femei mediocre pe care el o
transformase, în mintea sa, în femeia ideală.
Principala sa trăsătură de caracter ce reiese în mod indirect din faptele, vorbele, gândurile și
relația cu celelalte personaje este orgoliul. Personajul consideră că iubirea este un act de autosugestie,
că “iubești întâi din milă, din îndatorire, din duioșie…” și recunoaște că începuse să fie “măgulit de
admitația pe care o avea mai toată lumea pentru mine, fiindcă era atât de pătimaș, iubit de una dintre
cele mai frumoase studente…” și de aici până la a considera că “cei care se iubesc au drept de viață și
de moarte unul asupra celuilalt”, nu mai este decât un pas. Discuțiile legate de moștenire, faptul că Ela
se amestecă în lupta pentru moștenirea banilor unchiului său, îl dezgustă și generează criza
matrimonială cauzată și de implicarea Elei în tentațiile lumii mondene și de întâlnirea acesteia cu
domnul G. Gheorghidiu își dă seama că lumea în care a intrat, la fel ca soția sa este una superficială,
care îl acuză că nu are spirit practic. Cu luciditate, eroul se autoanalizează, considerând că este “lipsit
de orice talent” și că “fără să cred în Dumnezeu, nu m-aș fi putut realiza… decât într-o dragoste
absolută”.
Personajul este hipersensibil, fapt reproșat chiar de soția sa: “Ești de o sensibilitate
imposibilă”, ceea ce îl determină să urmărească, să analizeze și să interpreteze fiecare gest al acesteia,
mergând până la extrem, deoarece este hotărât să ucidă din cauza geloziei.
Războiul reprezintă experiența existențială a eroului, “…o experiență definitivă” care îi
schimbă acestuia viziunea despre lume și viață deoarece își dă seama că drama pe care o trăise din
gelozie, nu înseamnă nimic în comparație cu drama omenirii nevoite să trăiască războiul absurd și
tragic.
Experiența războiului îl ajută să se detașeze, să-și privească soția “cum privește un tablou
frumos” și să-i ofere acesteia împreună cu divorțul tot ceea ce îl lega de trecut: “absolut tot ce e în
casă, de la obiecte de preț la cărți, de la lucruri personale la amintiri. Adică tot trecutul”.
În concluzie, prin intermediul acestui personaj, Camil Petrescu impune în literatura română o
nouă tipologie: intelectualul inadaptat ce aspiră spre absolut.