Pascu Victoria

Clasa a 10-a I

Particularităţile textului “Luceafărul”, de Mihai Eminescu

„Luceafărul” este un poem filosofic și romantic, scris de Mihai Eminescu, fiind considerat de
către criticii literari cea mai reprezentativă și complexă creaţie a autorului, întrucat conţine
toate temele prezentate în operele eminesciene. A fost publicat în anul 1883 in almanacul
socieţii cultural literare “România Jună” din Viena şi reprodus în acelaşi an în revista
“Convorbiri Literare”.

Poemul are ca sursă principală de inspiraţie basmul popular românesc “Fata în grădina de

aur”, cules de germanul Richard Kunisch într-o peregrinare a sa prin Oltenia. Eminescu ia
cunoştinţă de acest basm din cartea de călătorie a folcloristului german, încă din timpul
studenţiei sale la Berlin, îl versifică între anii 1870-1872, păstrându-l în manuscris. Mai
târziu, poetul creează cinci variante succesive ale basmului, între 1880 şi 1883, mai întâi
versificându-l şi schimbându-i finalul, apoi, îmbogăţindu-l cu idei filozofice reflectând
condiţia geniului în lumea superficială şi meschină, transformându-l într-un poem filozofic de
unică valoare ideatică şi artistică. Un impărat avea o fată de o frumuseţe fără pereche. Ca să o
pună la adapost o duce împreuna cu roabele ei într-o vale stearpa între munţi, si o închide
într-un palat cu grădina de aur. De ea se îndragosteşte un zmeu, care se metamorfozează în
stea şi patrunde in castel cu chipul unui tânăr frumos şi o invită pe fata să îl însoţească în nori,
aproape de soare. Fata îl refuză, fiindcă o arde căldura soarelui. Zmeul se metamorfozează
apoi în ploaie şi tot sub forma unui tânăr frumos o invita pe fata in fundul mării. Fata îl refuză
din nou, datorita senzatiei de raceala, nedorind să fie altceva decât este, o fiinţă imperfectă şi
muritoare. Acesta zboară la tronul Domnului, spre a-şi recuza nemurirea. În acest timp, un
fecior de împarat află de frumuseţea fetei şi ajutat fiind de Sfânta Miercuri, Vineri si
Duminică intră în palat şi îi propune fetei să fugă cu el. Fata acceptă. Razbunarea zmeului
diferă în basm şi în versificaţie. În basm, zmeul din ochii căruia curg mărgăritare răstoarnă o
stâncă peste fată, iar pe fecior îl lasă să moară în valea aducerilor-aminte. In versificatie,
Eminescu îndulceşte finalul, zmeul blestemându-i pe cei doi: “un chin s-aveţi de-a nu muri
deodată”.

Această operă literară reprezintă întrepătrunderea genurilor şi speciilor literare. Genul liric se
defineşte prin exprimarea directă a gândurilor şi sentimentelor eului liric privind idealul de
iubire absolută şi condiţia geniului ca simbol al eternităţii: „Tu-mi ceri chiar nemurirea mea /
În schimb pe-o sărutare, / Dar voi să ştii asemenea / Cât te iubesc de tare”. Se poate observa
atât lirismul rolurilor, cât şi cel al măştilor. Personajele poemului sunt considerate "voci" ale
poetului, eul poetic proiectându-se în diferite ipostaze lirice, corespunzătoare propriilor
contradicţii: Hyperion (geniul), Cătălin (aspectul teluric al bărbatului), Demiurgul
(exprimând aspiraţia spre impersonalitatea universală). Textul are elemente epice prin
prezenţa firului narativ si a indicilor spaţio-temporali. Deşi păstrează tiparul formal al
basmului, poetul recurge la o reducţie drastică a „modelului actanţial”, ceea ce determină o
schimbare de regim ontologic în tipologia eroilor. Asemenea fiului de împărat din basm,
Cătălin este în contrast cu Luceafărul, care la rândul lui nu aduce aminte de zmeu. Prin
entitatea supraindividuală, Eminescu creează mitul Luceafărului, instituit chiar din titlu.
Titlul susţine ideea principală a aspiraţiei geniului spre iubirea ideală prin ilustrarea motivului
central al poeziei: Luceafărul. De asemenea, el confirmă alegoria geniului solitar în lume,
neînțeles de ceilalți. Substantivul „Luceafăr”, în tradiția românească, reprezintă numele
primei stele (planeta Venus) care se arată pe cer la asfințit și răsărit, ea fiind cea mai
luminoasă dintre toți aștrii. Genul dramatic este prezent prin dialog, textul fiind bazat pe
confruntarea de idei, cât şi prin existenţa “măştilor”. Astfel, se însumează multiple specii
literare: pastelul, basmul (sursa principală de inspiraţie), meditaţia filosofică si elementele de
tragedie.

Acest poem dezvoltă teme specifice eminesciene: tema iubirii si tema condiției omului de
geniu. Textul dezvoltă tema iubirii tragice, deoarece prezintă o relație imposibila între doi
parteneri incompatibili, ce aparțin a două lumi diferite. Tema reiese din structura narativă a
poemului și din organizarea protagoniștilor în cuplu, astfel încât incompatibilitatea dintre fata
de împărat si Luceafăr sugerează diferențele dintre spațiul terestru și cel cosmic. Pe de altă
parte, cuplul Cătălin-Cătălina, prezintă imaginea cuplului androgin, prin detaliul onomastic,
dar se aminteşte şi de diferenţele sociale. Poetul reflecta viziunea romantică cu privire la
ideea că iubirea, percepută şi trăită la modul ideal, învinge barierele sociale.

Pentru a releva condiţia omului nefericit, Eminescu asimilează și transformă în simboluri

lirice atinomiile filosofice referitoare la omul superior si cel comun. Geniul este o
personalitate complexă, având ca atribute capacitatea cognitivă superioară, dorința de
cunoaștere, aspirația către absolute, lipsa de adaptare, capacitatea de sacrificiu în numele
idealului. Fiecare protagonist poate fi interpretat ca o altă ipostază din personalitatea geniului.
Astfel, geniul conține în sine dimensiuni sacre și umane și are ipostaze masculine și feminine.
Omul comun este sociabil, se caracterizează prin instinctualitate, subiectivitate, dorința de a fi
fericit. Cea mai bună interpretare o oferă chiar autorul: “Aceasta este povestea, iar înţelesul
alegoric ce i-am dat este că dacă geniul nu cunoaşte moarte si numele lui scapă de simpla
uitare, pe de altă parte însă, pe pământ nu este capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi
fericit. El nu are moarte, dar nu are nici noroc.”. Din acest punct de vedere, poemul este o
alegorie pe temă romantic a locului geniului în lume. Astfel, povestea, personajele si relațiile
dintre ele sunt doar suite de metafore, personificări și simboluri care sugerează idei, concepții
ieșite dintr-o meditație asupra geniului văzut ca ființa nefericită.

Poemul este structurat pe o serie de antiteze, un procedeu specific liricei romantic, între
planul terestru şi cel cosmic, fiinţa umană şi existenţa divinităţii, omul divin si geniul, îngerul
şi demonul, visul şi realitatea. Cele patru tablouri reflectă prin construcţie si ideile poetice
opoziţia dintre cele două lumi.

Primul tablou se deschide cu o perspectivă mitică, atemporală, formula folosită, specific

basmelor prin raportarea la timpul primordial, al genezelor: “A fost odată ca-n poveşti, / a
fost ca niciodată.” Prin comparaţia “ca niciodată” se neagă interpretarea realistă, sugerându-
se o interpretare alegorică. Portretul fetei de împărat este descris în următorele versuri: “Din
rude mari împărăteşti/ O prea frumoasă fată/ Și era una la părinți/ Și mândră-n toate cele/
Cum e Fecioara între Sfinți/ Și Luna între stele.”. În primul vers este evidenţiată originea
împărăteasca a fetei. Prin superlativul absolute “o prea frumoasă fată” se remarcă frumuseţea
fizică a fetei, care reprezintă un ideal de frumuseţe si feminitate. În ultimele două versuri se
remarcă unicitatea acesteia, capacitatea ei de a avea acces la supranatural. “Îl vede azi, îl vede
mâni/ Astfel dorința-i gata/ El iar, privind de săptămâni/ Îi cade dragă fata.”. Aceste versuri
reprezintă motivul privirii, care este o comunicare spirituală, o conexiune între protagoniştii
celor două lumi. Este un act ce se realizează de la distanţă, astfel încât devine o metaforă
către aspiraţia către ideal. Iubirea nu este ceva spontan, ci este efectul unei înălţări spiritual, o
formă de a-şi împărţi, de a descoperi o altă lume. Cadrul iniţial în care apare fata de împărat
este specific romantic. Visul are forma revelaţiei, căci permite comunicarea dintre cei doi
protagoniştilor sau poate fi considerat o formă de întoarcere în sine, de regres către lumea
inconştientă, în care actul magic este posibil. În vis, frumoasa fată de împărat se îndrăgosteşte
de Luceafăr, a cărui prezenţă o invocă printr-o formulă incantatorie: -Coboară-n jos, luceafăr
blând, / Alunecând pe-o rază, / Pătrunde-n casă şi în gând / Și viața-mi luminează”. Invocaţia
fetei are drept consecinţă întruparea astrului. Prima ipostază în care apare astrul în visul fetei
este aceea angelică, sinteza contrariilor mare şi cer: “Părea un tânăr voevod/ Cu păr de aur
moale,/ Un vânăt giulgi se-ncheie nod/ Pe umerele goale.”. Îngerul are părinţi mitici: “Iar
cerul este tatăl meu/ Și muma mea e marea.”, acesta moştenind seninătatea de la aceştia. Zeii
sunt nemuritori şi Luceafărul metamorfozat este “un mort frumos cu ochii vii” (oximoron),
deoarece nemurirea este pentru muritori tot o formă a morţii. Luceafărul o invită pe fata de
împarat la iubire “Eu sunt luceafărul de sus,/ Iar tu să-mi fii mireasă.”. Aceasta refuză,
motivul refuzului este reprezentat de spaima omului în fața morții și a necunoscutului și
incompatibilitatea este sugerată și de erorile pe care le face fata în comunicarea cu
Luceafărul. Astfel, fata de împărat are o senzaţie de frig “Căci eu sunt vie, tu ești mort/ Și
ochiul tău ma îngheață.”. Peste câteva nopți, fata îl cheamă din nou, dar de această dată are o
întruchipare demonică,  pentru că s-a născut din soare și noapte. Este un “mândru chip”,
“negre viţele-i de păr”, “coroana-i arde”, cu “Ochii mari şi minunaţi îi lucesc himeric/ Ca
două patimi fără soț.”. Din cauza refuzului ei, înfaţişarea lui schimbându-se radical, iar ultima
comparaţie susţine transformarea acestuia. Şi de această dată, acesta o invită sa îi fie mireasă,
dar fata de împărat refuză din nou. Alegoria este că fata este incapabilă să iasă din condiţia ei
pentru a convieţui cu Luceafărul, aşa că îi cere acestuia să devină muritor ca şi ea: “Tu-mi
ceri chiar nemurirea mea/ În schimb pe-o sărutare,/ Dar voi să știi asemenea/ Cât te iubesc de
tare.”. El promite că va renunţa la condiţia sa divină în numele iubirii, reflectând motivul
sacrificiului. Se sugerează ca geniul este capabil de sacrificii puternice în încercarea de a
atinge idealuri.

 Al doilea tablou, concentrat în plan terestru, dezvoltă tema romantică a iubirii idilice dintre 
doi pământeni, Cătălin şi Cătălina, fata de împărat dobândind acum un nume
individualizator,care o apropie de condiţia umană. Aceştia prezintă aceeaşi identitate
onomastică, care prezintă compatibilitatea dintre cei doi. Individualitatea ei nu era
importantă, căci era privită ca reprezentanta lumii din care făcea parte. Cătălin este descris a
fi un “viclean copil de casă”, “un paj”, cât şi un “copil din flori şi de pripas”, ceea ce
reprezintă motivul orfanului, însoţit de un statut social inferior. Structura “indrăzneţ cu ochii”
simbolizează curajul acestuia de a-şi exprima sentimentele, inteligenţa si perspicacitatea în
faţa lumii, cât şi puterea de a aspira la nişte idealuri. Portretul fizic oferă câteva detalii care
completează portretul moral “obrăjiei ca doi bujori/ De rumeni”, prezentând modelul popular,
acesta având o frumusețe idealizată. De asemenea, limbajul artistic este unul popular,
folosindu-se expresii, cuvinte populare prin raportarea la spatiul terestru.

Ars amatoria este arta de a iubi si de a fi iubit; între cei doi tineri, iubirea devine un proces al
descoperirii, pasiunii ce presupune o serie de gesturi tandre. Cătălina este, la început, mai
retrasă, mai reținută și îi mărturisește lui Cătălin dragostea pentru Luceafăr. “Hai şi-om fugi
lume” este invitaţia lui Cătălin adresată fetei. Idila dintre cei doi surprinde dragostea posibilă,
la nivel uman. Este un simbol cu care se stabilesc rapid relaţiile în lumea inferioară. Astfel,
Cătălin apare în antiteză cu Luceafărul, fiind viclean şi îndrăzneţ. Prin structura “Cum
vânătoru-ntinde… laţul” se simbolizează un ceremonial erotic. Ideea asemănării nunţii cu
vânătoarea este preluată din literatura populară pentru că la fel ca vânătoarea, iubirea
presupune selectarea partenerului, aşteptarea lui. Motivul îmbrăţişării apare prin intermediul
cuvântului “braţul”, îmbrăţişarea fiind o apropiere sentimentală între cei doi, iar prin structura
“să ne privim nesăţios si dulce” apare motivul privirii, privirea fiind un mod de a comunica
spiritual, ochii fiind oglinda sufletului. Apare şi motivul sărutului “sărutându-şe”,
reprezentând legătura intimă între îndragostiţi.

Prima replică a Cătălinei reprezintă un refuz, dar pe de altă parte are şi rolul de a explica
viziunea femeii indrăgostite despre iubire şi a modurilor în care percepe diferenţele dintre cei
doi parteneri, partenerul real şi ideal. Viziunea acesteia despre iubire este una complexă.
Crede că aceasta are rol vindecător “durerea să ne alunge” şi că iubirea este eternă “în veci îl
voi iubi”. Lipsa partenerului răpeşte din frumuseţea vieţii pentru ea, fapt accentuat prin
folosirea comparaţiei “zilele-mi sunt pusti ca nişte stepe”. Structura “nopţile-s de un farmec
sfânt”, metafora facând aluzie la motivul zburătorului ca fiinţă magică. Trăsătura partenerului
ideal este unul intangibil, devenind pentru Cătălina o iluzie inexplicabilă “lumea ce-l
departe”, “se-nalţă tot mai sus”, iar Cătălin îi răspunde “te-ai potrivi cu mine”, replica sa fiind
o invitaţie, promisiune de iubire eternă şi izolare de restul lumii şi renunţarea la viaţa
interioară.

În debutul tabloului al treilea, regăsim motivul zborului cosmic, repetiţia “cer de stele”,
reprezentând caracterul infinit al spaţiului cosmic, iar metafora “creşteau în cer a lui aripe”
face referire la viteza călătoriei. “Căi de mii de ani treceau atâtea clipe” este o imagine
vizuală şi dinamică, ce face aluzie la noţiuni ştiinţifice. Luceafărul călătoreşte nu doar spaţial,
ci şi temporal. Nu este capătul universului, ci limita sa temporală pentru a-şi îndeplini
sacrificiul, Luceafărul trebuie să ceară ajutorul Demiurgului, iar convorbirea cu acesta este
posibilă doar la momentul începerii de lume, cerându-i dezlegarea de nemurire pentru a putea
descifra taina fericirii absolute.

Cosmogonia este prezentă în acest tablou prin unele structuri: epitetul “ziua cea dentâi”,
metafora “izvorau lumini”, “izvorând” (imperfectul şi gerunziul sugerează acţiuni în
desfăşurare, derulate pe perioade nedefinite de timp), comparaţia “îl inconjor/ Ca niște mări”.
Aceste structuri fac aluzie la formarea universului, cât și sursele de inspirație ale autorului. S-
a inspirat din mitologia creștină, unde cuvântul (Logos) a dat naștere luminii, lumina fiind
primul simbol creat de divinitate, cât și din mitologia indiană, în care se unifică principiul
feminin (simbolul latenței) și principiul masculin (simbolul voinței). O altă sursă este cea
stiințifică, teoria Big Bang .

Acest tablou se aseamănă unui tablou cosmic “deasupra-i cer de stele”, sugerând infinitatea.
Apare motivul haosului primordial “a chaosului văi”, “nu e nimic şi totuşi e”, “nu-i hotar”,
“nici ochi de a cunoaşte”, “Vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri a se naşte.”. Negaţia şi
paradoxul sunt modalităţi stilistice prin care autorul alege să descrie haosul. Acesta este o
noţiune abstractă, nepalpabilă, însemnând confuzia generală a elementelor înainte de creaţie.
Pentru a le face palpabile, Eminescu îi atribuie haosului însuşirile unei văi din care necontenit
izvorăsc lumini ce se amestecă.

Dialogul dintre Hyperion si Demiurg este unul superior, în care Hyperion face sacrificiul
supreme în numele iubirii: “al nemuririi nimb” (existenţa eternă), “o oră de iubire” (viaţa de
om). Protagonistul este conştient de grandoarea sacrificiului. Demiurgul susţine un discurs ce
poate fi asemănat unei meditaţii filosofice pe tema raportului dintre om şi divinitate sau chiar
unei satire la adresa umanităţii, “piară oameni… s-ar naşte iarăşi oameni”, însemnând
efemeritate prin succesiunea capitulelor. Firea umană îşi dovedeşte zădărnicia prin faptul că
eforturile sale sunt supuse eşecului “durează-n vânt nişte idealuri”. Structura “au stele cu
noroc/ şi prigoniri de fapte”, făcând referire la norocul schimbător. Demiurgul îi refuză
dorinţa lui Hyperion. Divinitatea este efemeră, necunoscând moartea. Prin structurile “nu
avem nici timp, nici loc”, “nu cunoaştem moarte”, “rămâi/ oriunde ai apune” se sugerează
existenţa necondiţionată a divinităţii, la imortbilitae, cât şi la existenţa inuabilă a acesteia.

Partea a doua a discursului Demiurgului conţine conţinuturi alternative pe care acesta le oferă
lui Hyperion în locul sacrificiului şi în schimbul renunţării la iubire. “să dau glas acelei
guri…” se referă la puterea de a metamorfoza prin artă de care ar dispune. Acesta ar dobândi
o putere de conducător “în fapte să arăţi dreptate şi tărie”, “ţi-aş da pământul… să-l faci
împărat”. Existenţa umană este alcătuită din viaţă şi moarte, este unul dintre argumentele
Demiurgului în a-l convinge pe Hyperion să renunţe la ideea de a deveni muritor: „Căci toţi
se nasc spre a muri - / Şi mor spre a se naşte”. Demiurgul respinge cu fermitate dorinţa lui
Hyperion, „moartea nu se poate...”, exprimându-şi profundul dispreţ pentru această lume
superficială, meschină, care nu merită sacrificiul omului de geniu: „Şi pentru cine vrei să
mori? Întoarce-te, te-ndreaptă / Spre-acel pământ rătăcitor / Şi vezi ce te aşteaptă.”.

Tabloul al patrulea îmbină, ca şi primul, planul cosmic cu cel terestru, dând poemului o
simetrie perfectă. Se prezintă un cadru natural riguros: planul acvatic (“tremurând din apă”),
planul ceresc (“răsare luna liniştit”), planul vegetal (“cărările de crânguri”, “şirul lung de
mândrii tei”). Apa este un simbol al vieţii, fiind oglinda cerului, conferă sacralitate planului
terestru. Luna este un simbol al aspiraţiei spre înalt. Crângul este un spaţiu protector, mitic,
iar teiul este un arbore sacru, care face legătura între planul terestru şi cel cosmic, devenind
“axis mundi”. Se prezintă şi imaginea cuplului androgin: “doi tineri singuri”, “ea l-a prins în
braţe” (înlocuieşte replica fetei), “uimirea-n a lor faţă”.

Luceafărul redevine astru şi nu mai este un posibil partener, ci un astru protector al iubirii,
așa cum Cătălin a devenit o reprezentare reală a aceluiași ideal, iar fata îşi pierde unicitatea,
numele, frumuseţea, înfăţişarea, fiind doar o muritoare oarecare, o anonimă, “un chip de lut”,
făcându-se aluzie la condiţia telurică, la actul biblic de creare a omului, sugerând efemeritate.
Luceafărul se întoarce “în locul lui menit pe cer”. Chemarea fetei adresată Luceafărului
exprimă vechile dorinţe, formula modificată în acest ultim tablou nu mai este magică şi
accentuează ideea că omul obişnuit este supus sorţii, întâmplării, norocului, fiind incapabil de
a se înălţa la iubirea absolută, ideal care nu-i este accesibil: „- Cobori în jos, luceafăr blând, /
Alunecând pe-o rază, / Pătrunde-n codru şi în gând, / Norocu-mi luminează!”.Acesta refuză
de a reacționa şi sugerează lipsa de încredere a geniului în iubire, atitudinea pesimistă în fața
posibilității de îndeplinire a idealului erotic: “Ce-ţi pasă ţie, chip de lut / Dac-oi fi eu sau
altul?”.

Finalul poemului sugerează antiteza dintre cele două lumi, dar şi puterea geniului de a
renunţa la sentimente „Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece, - / Ci eu în lumea
mea mă simt / Nemuritor şi rece”. Metafora “cercul vostru strâmb” face referire la lumea
limitată a oamenilor, pe când “lumea mea” este în opoziție cu cercul, este un spaţiu larg, cu
dimensiuni și posibilități infinite, deschis pentru explorare. Cum a spus şi Constantin Noica:
“Trecerea geniului prin lume, ca şi trecerea lui Hyperion – pe deasupra mergătorul – lasă în
urmă o dâră de lumină şi un zvon al ordinii.”

Astfel, rezultă că “Luceafărul” este o înaltă expresie a literaturii române şi reuşeşte să îmbine
mai multe idei fundamentele, motive si genuri literare, fiind o capodoperă romantică de
succes.