Monahismul ca mod de viața

Trăim vremuri in care confuzia valorilor domnește, in care binele si răul sunt deseori
întrepătrunse. Nici chiar un creștin practicant nu reușește întotdeauna sa le distingă. Pentru
aceasta avem nevoie de modele, de certitudini.
Deși atunci când spui "manastire" te gândești la niște oameni care au parasit lumea,
care trăiesc dincolo de tumultul si goana societatii, in ziua de azi nu mai este deloc așa.
Monahismul a intrat in lume - de fapt s-a produs si fenomenul contrar , lumea a "dat navala"
in manastire, aducând cu ea spiritul acestui veac. Poate ca "amestecul" acesta, caracteristic
vremurilor noastre, ar putea duce la ceva pozitiv, daca am ști sa luam din viața de monah ceea
ce ar putea fi aplicabil - si ne-ar imbunatati cu siguranta - viata de mireni.
Monahismul este, in primul rand, o atitudine interioara caracterizata printr-o stare de
"asezare" sufleteasca, de pace. Un adevarat monah are pe chip o lumina, raspandeste lumina,
are o bucurie interioara care radiaza. E bucuria intalnirii cu Hristos. Nu poate gandi negativ -
nu are dreptul s-o faca - nici un gand de osanda, de judecata nu e lasat sa patrunda in suflet.
Acesta devine un sanctuar, templu al Duhului Sfant, un spatiu privilegiat al iubirii. Nimic
urat, nimic rau nu are voie sa patrunda acolo. Roada Duhului,a acestei iubiri care se instaleaza
acolo, este, cum spune apostolul: "dragostea, bucuria, pacea, indelunga rabdare...": un monah
este "condamnat" la iubire. Si noi, chiar mireni fiind, ar trebui sa ne construim aceasta
atitudine interioara. Sa ne construim sufletul. Sa-l facem frumos. Sa-l facem sa devina
"camara" noastra de taina in care sa depozitam numai valori. "Aur, smirna si tamaie"- iubirea,
pacea, smerenia, de fapt o stare de echilibru interior. Nimic facut in exces, totul la vremea lui,
fara exagerare.
Aici afli o alta calitate a monahului pe care ar trebui s-o invatam: viata lui se inscrie
intr-o ordine. Totul - programul de slujbe, de rugaciune, de insingurare, se desfasoara conform
unor reguli destul de stricte in care timpul este "supus", devine slujitorul, nu cel care, ca in
viata noastra obisnuita, are tendinta sa "devore", sa ne domine. In lume noi traim intr-o goana
permanenta - poate ca ar trebui sa invatam sa supunem timpul, sa incercam sa-l folosim cat
mai frumos. Daca o zi a trecut fara ca sa fi facut ceva bun, ceva pentru semenul nostru, atunci
ziua aceea reprezinta intr-adevar un timp pierdut.
Nu totdeauna avem posibilitatea sa le oferim celorlalti ceva material. Putem sa le
oferim insa altceva, cu mult mai pretios. Un gest, un gand frumos, o privire blanda, un cuvant
bun - toate acestea nu ne costa nimic. Si mai presus de toate le putem oferi jertfa noastra de
rugaciune. Se spune ca cea mai primita fapta de iubire in ochii lui Dumnezeu este rugaciunea
pentru celalalt. Poate si fiindca este dincolo de trup, de material - este imateriala ca si sufletul
nostru. Sa invatam sa ne rugam pentru semenul nostru aflat in suferinta, pentru prietenul
nostru, dar si pentru vrajmasul nostru (daca exista, si ideal ar fi sa nu existe) - vom invata
astfel ce inseamna iubirea.
Rugaciunea trebuie sa devina astfel o stare continua de comunicare cu Dumnezeu. Tot
ceea ce vrem sa infaptuim - chiar si in plan material - trebuie subordonat Lui. Sa folosim
"telefonul" acesta duhovnicesc in fiecare moment al vietii - acesta poate deveni si un criteriu
de a afla daca ceea ce dorim sa realizam este cu adevarat in folosul nostru.
Ascultarea este un alt "pilon" al vietii duhovnicesti. Si noi, cei din lume, il putem
aplica in mare masura. Daca toti copiii si-ar asculta parintii, daca la serviciu ne-am asculta
sefii, daca elevii si-ar asculta profesorii, cu siguranta ca atmosfera ar fi mai
detensionata,conflictele ar disparea, ar fi mai multa pace. Cu singura conditie ca parintii,
educatorii, sefii sa fie persoane rezonabile care sa ceara de la cei "mai mici" in grad sau in
varsta lucruri acceptabile, sa nu le ingradeasca libertatea sau sa devina tirani.
Ce ar trebui sa mai invatam de la un monah? Poate sa fim singuri (mono = unul,
singur) si in acelasi timp in comuniune cu ceilalti. Sa stim sa imbinam aceste doua laturi ale
firii umane - dorinta de singuratate si cea de traire alaturi de si prin ceilalti. In manastire, ele
se pot imbina foarte frumos - exista un timp al trairii in comun, prin rugaciune, la masa, etc.,
dar exista si un timp al insingurarii, al linistii, al reculegerii. Probabil ca la inceputuri
monahismul era centrat pe rugaciunea in singuratate. In zilele noastre, insa, calugarul e asaltat
de credinciosi, viata nu-i mai apartine, trebuie s-o ofere celorlalti. Lumea cu "duhul" ei a dat
buzna in manastiri. Acestea au devenit locuri de pelerinaj, un fel de muzee pe care le vizitam ,
inspiram putina liniste si plecam, grabiti sa ne reluam activitatile, goana de fiecare zi intre
serviciu si casa, agitatia si stresul cotidian. Ar trebui sa constientizam ca "muzeele" acestea
sunt vii, cu oameni carora le e greu uneori sa duca poverile lumii intregi. In concluzie, timpul
insingurarii a ramas in urma si monahul de azi trebuie sa stie sa fie in lume, sa fie cu ceilalti,
dar sa-si pastreze in acelasi timp o atitudine de interiorizare. Daca lumea cu pacatele ei a
patruns in manastire, nu inseamna ca el trebuie sa se molipseasca de la ea. Dimpotriva, atata
vreme cat va sti sa-si pastreze luciditatea, simtul valorilor, bunatatea, blandetea, va deveni
pentru ceilalti un sprijin si un model de vietuire in conformitate cu principiile vietii crestine.
Asceza in sensul de infranare continua nu mai este nici ea de actualitate. Putem insa
avea ca model, ca maniera de viata, un trai in cumpatare, o dieta cu alimente cat mai naturale -
se pare ca pentru un asemenea mod de alimentatie ne-a creat Dumnezeu si nu pentru
chimicale ( celebrele E-uri ). E drept ca organismul nostru s-a adaptat atat de tare, incat pare
sa nici nu mai bage de seama cand il hranim atat de artificial. In realitate insa multe din bolile
epocii noastre apar ca urmare a unei alimentatii gresite. Sa fim aproape de Dumnezeu intreaga
viata inseamna si sa fim aproape de natura - creatia Lui - sa invatam s-o iubim, s-o protejam si
sa o folosim in mod corect pentru existenta noastra.
Fiecare din noi, cei care mergem frecvent la o manastire, suntem in interiorul nostru,
mai mult sau mai putin, monahi. Fiecare avem aceasta aspiratie catre Dumnezeu, catre
desavarsire, catre pace interioara si iubire. Nu toti putem parasi lumea pentru a ne consacra in
totalitate rugaciunii. Ceea ce ne este, insa, la indemana este sa incercam sa "aducem" in lume
principii de viata care sa ne ajute sa traim mai frumos, mai aproape de Dumnezeu, in pace si
armonie cu ceilalti. Sa incercam sa raspandim in jurul nostru blandete, iubire, sadind in
sufletele celor ce ne inconjoara aceste valori - vom fi atunci cu adevarat "purtatori de Hristos",
asemenea unui monah.