Cristina Sârbu

Ana Sârbu

Ilustraţii
Carla Colecţia
Duschka Clasic e fantastic
După piesa de teatru pentru copii

Gioachino Rossini și povestea lui Wilhelm Tell (2016)

Scenariul Cristina Sârbu

Volum realizat cu sprijinul

Coordonator colecţie Cristina Sârbu

Ilustraţii și layout Carla Duschka / Atelierul de grafică www.graphicfront.ro

Corector Michaela Roșu

Litere Obla by LetterPalette, Harman Script

© Asociaţia Clasic e Fantastic, 2020

Toate drepturile rezervate. Orice reproducere a acestei lucrări,
parţială sau integrală, prin orice mijloace, nu poate fi realizată
decât cu acordul explicit al Asociaţiei Clasic e fantastic.

Editura Muzicală, 2020

Calea Victoriei nr. 141, sector 1 București
Editură recunoscută CNCS
Tel. Fax: 021 312 9867
e-mail: em@edituramuzicala.ro
www.edituramuzicala.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Sârbu, Cristina
Gioachino Rossini și povestea lui Wilhelm Tell / Cristina Sârbu, Ana Sârbu
– București : Editura Muzicală, 2020
ISBN 978-973-42-1162-3
I. Sârbu, Ana
78
 Cristina Sârbu
Ana Sârbu

Gioachino Rossini
și povestea lui
Wilhelm Tell

Colecţia
Clasic e fantastic.
u Copilăria u
marilor muzicieni
 pentru
Ana și Sebastian
t
Șoarecele Sol este
un foarte bun povestitor.
Îi plac mult copiii și ar dori mereu să
le vor­bească despre câte ceva nou și
interesant. Subiecte are destule, mai ales
că stră-stră-străbunicii lui, șoriceii Sică
și Rică, au fost oaspeţi în casele în care
au copilărit cei mai mari compozitori
ai tuturor timpurilor.
Împreună cu pisica Lola, Sică și Rică
și-au păstrat amintirile, însemnate în
multe caiete care s-au păstrat cu grijă
în familia lor. Inspirat de ele, Sol vă va
spune povestea lui Gioachino Rossini,
un compozitor italian, îndrăgostit de operă.
Suntem siguri că îl veţi asculta cu cea
mai mare plăcere.

5
6
E plăcut să stai afară, într-o frumoasă seară de sfârșit de
iunie. Sică, Rică și Lola și-au așezat băncuţa lipită de peretele
casei, chiar sub geamul deschis. Stau comod, pe pernuţe moi și
colorate, și privesc apusul soarelui. Se gândesc cum să-și pe-
treacă seara. Parcă ar asculta puţină muzică… Dar ce?! Au o
frumoasă colecţie de discuri, cu lucrări scrise de celebrii lor
prieteni, cei mai mari muzicieni ai tuturor timpurilor, pe care
i-au cunoscut atunci când aceștia erau încă mici copii, veseli
și talentaţi. Sică, Rică și Lola au în multe caiete însemnări și
povești despre cei alături de care au trăit perioade mai lungi
sau mai scurte de timp. În casa Mozart au stat ani buni, la fel și
în cea a familiei Enescu. În vizită la familia Bartók au fost doar
câteva săptămâni, în casa Rossini din Pesaro, un mic port italian
la marea Adriatică, la sud de Rimini… Oare cât au stat acolo?!
Nu-și mai amintesc exact. Dar fiecare zâmbește larg, atunci
când îi vin în minte poveștile și personajele pentru care micuţul
Gioachino, transformat în marele compozitor Gioachino Rossini,
va compune pagini muzicale minunate: Bărbierul din Sevilla, sau
Cenușăreasa… sau arcașul elveţian Wilhelm Tell…

7
Da! S-au hotărât: în această seară ar putea asculta uvertura la
opera „Bărbierul din Sevilla“ și apoi aria Cenușăresei, din fina-
lul operei cu același titlu, „Cenușăreasa“… uvertura la „Wilhelm
Tell“ și tot din această operă poate și scena înfruntării dintre
Tell cel bun și Gesler cel rău… Dar, înainte de asta, vor citi din
caietele lor capitolul Rossini. Ca să-și împrospăteze memoria, să
înţeleagă și mai bine muzica și să se poată bucura din plin de ea.

Cei trei prieteni se ridică și intră în casă. Lola se duce la biblio-

teca ce acoperă un întreg perete al sufrageriei, caută și găsește
caietul dorit. Se așază într-un fotoliu, aprinde lampa înaltă, cu
picior – afară s-a întunecat deja – și îl deschide la prima pagină.
Sică și Rică se așază și ei, confortabil, fiecare în fotoliul lui.
Sunt gata să asculte. Lola începe să citească:
— Gioachino Rossini s-a născut în orășelul italian Pesaro, la 29
februarie 1792, într-o familie de muzicieni. Deci ziua lui se săr-
bătorea doar din patru în patru ani! precizează pisica. Doar din
patru în patru ani luna februarie are 29 de zile! În rest, în mod
obișnuit, are 28 de zile. Citește: Tatăl său era cornistul oficial al
orașului și inspector al măcelăriilor. Mama lui era croitoreasă,
se numea Ana Guinardini, fiica unui brutar din oraș și era vese-
lă, iubitoare și muncitoare, bucurându-se de viaţă în orice clipă.
De la ea, micuţul Rossini a învăţat să râdă!
— Cred că asta l-a ajutat mult, intervine Rică. Viaţa nu era prea
ușoară, îmi amintesc…

8
9
— Nu mă întrerupe! Lola îl privește mustrător. Citește: Timpurile
erau neliniștite și nesigure. O duc greu, tatăl începe să cânte în
orchestre ambulante și mama devine și ea cântăreaţă de operă
(rang 2) în aceleași trupe. Avea o voce frumoasă dar mică. Este,
totuși, o apariţie plăcută pe scenă și are ceva succes. Gioachino
crește ca un copil al culiselor de teatru. Avea 12 ani când numele
lui apare pe afișe, alături de cele ale părinţilor lui. Adună expe-
rienţe numeroase și se formează ca muzician mai mult ca au-
todidact. Cântă și mânuiește bine instrumentele: pian, clavecin,
violoncel și violă. Și, desigur, cornul.
— Auto… cum? Sică e nedumerit.
— Autodidact. Adică învaţă singur! Fă-ră pro-fe-sor, explică Lola.
Și a învăţat foarte bine, era talentat.

— Ce hărmălaie era în casa Rossini, vă amintiţi? întreabă Rică.

— Vai de capul meu, sigur că da! răspunde Sică.
— Exerciţii de corn… vocalize… Când era încă mic, Gioachino nu
știa cum să scape de tot vacarmul acela! Mai fugea pe stradă, să
se joace cu copiii. Mai știţi ce făceau? întreabă Lola amuzată.
— Da. Sigur. Sică și Rică răspund într-un glas. Trăgeau cu arcul
în mere putrede!

10
11
— Numai că Gioachino nu avea arc, își amintește Rică.
— …și tatăl lui nu avea timp sau nu voia să îi facă
unul, adaugă Sică. Era ușor de făcut: un băţ îndoit,
o sfoară, un alt băţ drept ca săgeata…
— …deși, îmi amintesc, băiatul l-a rugat de multe ori,
se alătură și Lola discuţiei.

— Dar tatăl avea un singur răspuns – treci la clavecin!

Studiază! Plecăm în turneu!
Am scris totul, acolo, în caieţel.
Hai, citește mai departe, Lola! o îndeamnă Sică.

12
— Copilăria lui Rossini nu a fost deloc liniștită și nici senină.
Gioachino a fost un copil leneș și îndisciplinat. De foarte mic a
trăit numai printre persoane mature, era deseori lăsat în grija
rudelor sau a străinilor. De la șapte la zece ani, viaţa a fost o con-
tinuă dispută cu tatăl său, pe de o parte, pentru lipsa de interes
faţă de învăţătură – ura matematica și latina cu legile lor fixe –
și pe de alta, din cauza prietenilor lui de joacă, pe care îi căuta
la periferia orașului. Vocabularul acestora i se părea mai bogat,
mai pitoresc, mai interesant decât cel vorbit în cartierele bogate.
Și jocurile erau altfel, mai pline de imaginaţie, mai îndrăzneţe,
purtările mai libere. Exasperat, tatăl l-a dat pe micuţul Gioachino
ca ucenic la un fierar, unde a fost pus să mânuiască foalele, muncă
fizică grea și umilitoare. După câteva zile, odaia cu clavecin
i s-a părut copilului muuult mai atrăgătoare.

13
 — Da, cu muzica a fost ușor și greu în același timp.
Ce ziceţi, credeţi că am putea spune că micuţul Gioachino
a fost cam… urechist? Rică zâmbește pe sub mustăţi.
— Urechist? Ce înseamnă să fi urechist? întreabă Lola.
— Hai, Lola! Urechist? Gândește-te! Sică se amuză și el.
Lola se concentrează, se încruntă, gândește dar se dă bă-
tută și ridică din umeri a „nu știu“. Urechist! Cineva care
învaţă după ureche!

Tu îţi amintești ca Gioachino să fi avut, regulat, un profesor

de muzică? Un profesor care să vină de două, trei ori pe
săptămână să îl înveţe să cânte ordonat la pian, să îl înve-
ţe repertoriul, istoria muzicii, armonia? Lola dă din cap în
semn că nu. Vezi?
— Rossini nu a studiat niciodată serios, ceea ce l-a ajutat au fost
talentul și flerul, intuiţia cu care prindea, imita și imagina cele
mai năstrușnice situaţii. Nu-mi amintesc să îl fi văzut bătân-
du-și cu adevărat capul cu ceva, recunoaște pisica.

14
— Sigur că nu, intervine și Rică. Știm totul. În timp ce tu alergai
pe acoperișuri, noi stăteam cuminţi sub pianul lui și mai rodeam
o bucată de pâine, o coajă de cașcaval, uscate amândouă! Sică, de
cine era partitura aceea pe care a găsit-o întâmplător, a citit-o –
da, Lola, și partiturile se citesc, doar că ele sunt scrise cu note și
nu cu litere, vezi că știu! – și apoi a început să o copieze… era…
Beethoven? Parcă…
— Nu, nu era Beethoven, Sică e sigur de asta. Era un cvartet de coar-
de scris de Joseph Haydn. Îmi amintesc precis, i-a căzut o dată o foaie
pe jos și era chiar titlul, nu mai știu numele lucrării, adică ce număr
de cvartet avea, dar compozitorul era cu siguranţă Joseph Haydn.
— Apoi l-a descoperit pe Mozart. Vaaaai! Cât i-a plăcut!
Mi-a spus de mai multe ori că Mozart este compozitorul
lui preferat, continuă Rică.
— Da, asta am auzit și eu, sare Lola, fericită că își mai
amintește și ea câte ceva.
— Și ce mai știi, Lola? o ia peste picior Rică.
Ce îi mai plăcea lui Gioachino?
— Îi plăcea… îi plăceau… oamenii, da, îi plăceau oamenii! Lola e
acum în elementul ei. Îl vedeam de sus, de pe acoperișuri, cum se
plimbă pe străzi și prin pieţe, atent la tot ce se întâmplă în jurul lui.
Îi plăcea strada cu mulţimea pestriţă și figurile care îl fascinau.
— Și când venea acasă, încerca să le fixeze din profil, tăind
bucăţi de carton și lipidu-le cu clei pe hârtie poleită. În caiet
cred că am desenat câteva. Rică ia caietul și începe să-l răs-
foiască, până găsește ceea ce caută. Uite! Sunt mereu bărbaţi
cu burtă, femei înalte și slaaaabe, caraghioase și
adesea triste, trăsături caracteristice meseriilor
obișnuite din oraș: notari, cămătari, negustori,
nobili, ofiţeri, ţărani…

16
Se juca ore întregi cu aceste siluete de hârtie.
Nu știu ce s-a întâmplat cu ele, au trecut atâţia ani de-atunci…
— Eu am încercat să ronţăi câteva dar nu mi-a plăcut gustul
cleiului uscat, recunoaște Sică. Apoi s-au pierdut.
— Nu de tot! Lola răsfoiește caietul cu însemnări. Gioachino
nu le-a uitat și le-a adus apoi, pe scenă, în operele pe care
le-a scris. Uite, am mai găsit ceva interesant… am notat
chiar eu cum vorbea Gioachino despre personajele lui.
Cuvânt cu cuvânt, căci mi s-a părut important.
Uite ce spunea, când ne arăta siluetele făcute de el.
Lola citește: Am fost astăzi din nou prin oraș. Știţi că
îmi place să mă plimb, să mă uit la oameni, uneori
sunt atât de interesanţi, atât de caraghioși! Cândva
o să scriu opere, lucrări de teatru muzical
și acolo am nevoie de tot felul de personaje
pentru tot felul de povești, de întâmplări,
așa că am învăţat să fac, pentru cele mai inte-
resante figuri, siluete din carton, să nu le uit.
Hai să vi le arăt – și ni le arăta, vă amintiţi?
Uite, un soldat, mândru, stă drept, cu chi-
piu și spadă; acesta e un doctor, are haina
cusută cu aur, e bogat dar zgârcit, e lacom,
uite ce burtă mare are… și mândru,
uite ce perucă… ce pantofi cu catarame
în picioarele subţiri…

17
Aici, o domnișoară, e bogată și ea, uite ce perucă înaltă are și ro-
chia bogată cade în falduri; aici o altă domnișoară, ea e săracă dar
veselă, are o rochie simplă dar râde și cântă toată ziua… și aici,
un fost călugăr, acum, profesor de muzică, uite ce mâini are,
ca niște gheare, și pălărie tipică și sutana lungă și e slaaaaaaab!
Și, fiţi atenţi aici, e important, repet, am notat
cuvânt cu cuvânt ce a spus atunci Rossini:
În mintea mea, există sunete, melodii, armonii, ritmuri
pentru fiecare personaj. Le aud, le potrivesc și muzica, în
întregul ei, vine parcă de la sine. Astăzi, cel mai mult mi-a
plăcut un bărbier și i-am scris și un cântec… E scris cam
urât, în grabă, căci sunetele mi se învălmășeau în minte,
vrând fiecare să se aștearnă cât mai repede pe hârtie,
să iasă la viaţă.

Ceea ce am uitat să notez aici este faptul că Gioachino era

foarte preocupat de felul în care muzica instrumentală se
îmbină cu vocea umană și mai ales despre cum muzica
poate să aducă un plus de înţeles, de forţă, de expresivitate
cuvintelor. Adaug chiar acum. Lola caută un creion, îl gă­
sește și începe să scrie în caieţel.
— Adaugă! E o observaţie foarte importantă,
o îndeamnă Sică.

— Atunci a scris opera „Bărbierul din Sevilla”. Taaaare mult

mi-a plăcut. Rică fredonează.
— Acum să vă văd! Doctorul… doctorul cu haina cusută cu
aur, bogat dar zgârcit, lacom și cu burtă mare, hai, spuneţi!
Cum se numește în operă? Lola a terminat de scris și îi pri-
vește provocator pe cei doi șoricei.

18
— Bartholo, doctorul Bartholo din „Bărbierul
din Sevilla”. Știu! Bătrân, chel și burtos,
strigă Rică victorios.
— Și profesorul de muzică? Cel cu mâini ca niște
gheare, slab, cu pălărie și sutană. Numele…
numele… Lola e nerăbdătoare.
— Știu eu, ridică Sică o lăbuţă. Basilio.
Don Basilio. Profesorul de muzică!
Luuuuung, deșiraaaat, slaaaaaab
cu o bărbuţă rară…
— Așa e, dar – Lola nu se lasă!
– cum se numea frizerul acela
vesel care cânta la chitară,
își avea prăvălia la colţul străzii
noastre… știa tot-tot-tot ce
se întâmpla în oraș… cum l-a
chemat în operă?
— Figaro! izbucnesc Sică și Rică
într-un glas.
— Tare frumoasă e povestea din
„Bărbierul din Sevilla!” Mi-o amintesc
mereu cu plăcere, rostește Lola visătoare.
Cu un conte tânăr și frumos și bogat,
Almaviva, care se îndrăgostește
de o fată frumoasă Rosina…
— …care nu mai avea părinţi și era crescută
de un tutore bătrân, doctorul Bartholo, care
voia să o ia de nevastă pentru zestrea ei…
continuă Rică povestea.

19
— …și era ajutat de profesorul de muzică, Don Basilio….
Nu mi-a plăcut niciodată personajul, se încruntă Sică,
îi vorbea pe toţi de rău, minţea mereu, înșela…
— Figaro, frizerul, era preferatul meu, zâmbește Lola.
Era bun și săritor, îi cunoștea pe toţi și toţi îl cunoșteau.
Cum era cântecul lui? Figaro-n sus… Figaro-n jos… sunt
bărbierul cel iscusit… fac-totum della cita – adică cel care
învârte totul în oraș, face și desface orice poveste, nimic
nu se întâmplă fără știrea lui. Am spus textul în limba
italiană, explică mândră pisica. Figaro l-a ajutat pe
contele Almaviva să ajungă să vorbească cu Rosina.
— Și până la urmă să o ia de nevastă… se bucură Rică
— …în timp ce doctorul Bartholo și Don Basilio rămân
cu buzele umflate… A pagubă, râde și Sică.

20
— Îmi amintesc, pe atunci Gioachino vorbea foarte mult cu noi.
Cred că ne împărtășea nouă gândurile lui, căutările lui – că
în rest, nu prea avea cu cine! Vorbea cu noi parcă vorbea cu el
însuși; dacă înţelegeam ce vrea să spună era tare bucuros.
Eu cred că am mai notat aici câteva dintre aceste gânduri…
Lola caută în caiet. Uite, le-am găsit, parte sunt consemnate
de mine, parte de voi. Fiţi atenţi! Citește:
— Cum se numesc cei care scriu poezii? Poeţi, da.
— Asta am știut toţi, intervine Rică.
— Și cum se numesc cei care scriu povestiri și romane? Scriitori, da.
— Și asta am știut toţi, sare și Sică.
— Iar cei care scriu muzică se numesc, desigur, compozitori.
Cred că întreba așa, în vânt, sigur că știam toate astea,
explică Lola. Dar el, copilul, voia să și le
limpezească el în cap.
Citește mai departe: Ei nu scriu cu
litere si cuvinte, scriu cu note:
Do, re mi… Desigur, nu e ușor
să scrii muzică, pentru
asta trebuie nu numai să
înveţi să scrii notele pe
portativ ci mai trebuie
să ai și talent.
Căci muzica ta trebuie să exprime ceva, trebuie să povestească, să
transmită o imagine, un sentiment. Cu cuvintele e mai ușor. Uite,
spui: afară plouă! Dar oare cum spui cu note, prin muzică, afară
plouă? E puţin mai complicat dar se poate, așa a spus Gioachino.
— Sigur că se poate. Uite, Rossini chiar are pagini muzicale în
care descrie cum începe să plouă… mai știţi care sunt?
— Sigur că știm, furtuna din ultimul act din opera
„Bărbierul din Sevilla”, răspunde Sică prompt.
— Și furtuna din opera „Wilhelm Tell”, pe care Gioachino
a scris-o în 1829, adaugă Rică.
— Mai știţi și alte pagini muzicale care descriu furtuni?
întreabă Lola. Hai, să vă văd!
— Sigur că știm, răspunde tot Rică, dispreţuitor.
Vivaldi are multe furtuni.
— Sigur că Vivaldi: furtuni de vară, furtuni de primăvară,
furtuni de iarnă, viforniţe… enumeră Sică. În concertele lui
pentru vioară și orchestră, „Anotimpurile”. Doar am stat lângă
el când le-a scris! Și Beethoven are o furtună, în Simfonia
nr. 6 „Pastorala”. Eram la el când a scris-o. Ce vremuri!

— Bravo! Lola este mândră de prietenii ei.

Dar acum, înapoi la Rossini! Când a mai crescut un pic,
ce băiat drăguţ era!
— Daaaaa. Tare drăguţ, e de acord Rică.
Și vesel și talentat.
— Avea succes orice făcea în domeniul muzicii.
A fost cântăreţ, actor, instrumentist, dirijor,
acompaniator, enumeră Sică cu mândrie.
— Și mai ales, era mereu pus pe glume.
Lola începe să râdă doar când își amintește.

22
23
— Glume?! Daaaaaa! Gioachino al nostru invitat la proaspătul
miliardar sosit la Paris… ha-ha-ha… ho-ho-ho… Sică nu își
poate stăpâni hohotele de râs.
— Da pe asta o mai știţi? Gioachino al nostru la concertul lui
Franz Liszt… ho-ho-ho... ha-ha-ha… i se alătură Rică.
— Spun eu întâi, eu… se repede Sică.
— Hai, spune! Rică e generos.
— Rossini a fost invitat la masă de un proaspăt milionar din
Paris. Vrând să-i facă plăcere compozitorului, îmbogăţitul
peste noapte spunea mereu glume care de care mai răsufla-
te. Sică de abia poate povesti printre sughiţuri de râs. La un
moment dat, milionarul îl întreabă pe Rossini dacă este ade-
vărat că, așa cum pretind medicii, peștele consumat în can-
tităţi mari are – datorită fosforului pe care îl conţine – efecte
binefăcătoare asupra inteligenţei. După câte știu eu, este cât
se poate de adevărat – i-a răspuns Gioachino. În acest caz, ce
pește îmi recomandaţi să mănânc, scumpe maestre – vru să
știe gazda insistentă. Balene! a venit răspunsul spus cu cea mai
mare seriozitate. Șoriceii și pisica se tăvălesc pe jos de râs.

— Acum, eu, acum, eu! Rică își trage sufletul. Rossini a asis-
tat odată la Paris la un recital al lui Franz Liszt, celebrul pia-
nist de o virtuozitate ieșită din comun. Cânta cu atâta

24
 siguranţă și cu așa o viteză că nu-i puteai vedea dege-
tele și parcă muzica se înghesuia să îţi intre în urechi.
Cum ţi se pare Liszt? – l-a întrebat pe Rossini, în pauză,
un prieten. Nu știu – a răspuns Gioachino. Cântă atât de
repede că nu am avut timp încă să îl ascult.

— Știu și eu ceva amuzant, reușește să articuleze și Lola

câteva cuvinte printre hohote. Ascultaţi! Întrebat de colegi
care sunt, după părerea sa, calităţile absolut necesare unui
bun compozitor, Rossini a răspuns: E nevoie, în primul rând,
de oarecare geniu. Pe lângă geniu însă, e nevoie și de ceva curaj.
Curaj? La ce bun? Asistenţa era nedumerită. Pentru a putea
tăia cât mai mult din partitura terminată. Fiindcă, pentru ceea
ce este tăiat, publicul nu are să te huiduiască niciodată,
a completat Gioachino cu seriozitate!
— Hi-hi-hiiii! He-he-heeeee! Ho-ho-hooooo! râsul e molipsi-
tor. Și minutele trec, lacrimile încep să curgă, sunt lacrimi
de bucurie, pe care cei trei le lasă să curgă în voie. În sfârșit,
reușesc să se liniștească. Ce minunat este să fii între prieteni
și să îţi amintești clipe fericite din viaţa petrecută împreună!

— A fost foarte frumoasă perioada pe care am petrecut-o ală-

turi de Gioachino. Rică devine melancolic.
— Da, frumoasă. Nu întotdeauna ușoară dar, cu siguranţă, fru-
moasă e de acord Sică. Noi i-am fost mereu alături. Toţi trei.
— Îmi amintesc cum în Bologna a luat totuși câteva – nu mul-
te! – lecţii de teorie a muzicii cu un profesor adevărat. Și la 17
ani a scris prima operă. La 17 ani! exclamă Lola. Apoi, în total,
Rossini a scris 40 de opere!
— În Italia, împreună cu Gioachino, am fost de multe ori

25
la operă; acest spectacol cu teatru și muzică era o bucurie a
poporului. În orașele mari ca Veneţia, într-o seară se jucau
până la 15 opere diferite. La Milano… vă amintiţi, o lojă la
La Scala nu era doar o lojă de teatru, ci un adevărat salon, unde
se primeau musafiri, se bea și se mânca. Până la urmă, spec-
tacolul, muzica erau doar pretexte, interesul celor prezenţi
se îndrepta mai ales către discuţiile mondene și întâlnirile
discrete. Pentru un străin, care ar fi dorit să vină la operă
să asculte muzică, situaţia era de neimaginat și de neînţeles.
Majoritatea celor prezenţi ascultau lucrarea a 30-a sau a 40-a
oară și muzica devenise cert doar un zgomot de fond.

— Între anii 1810 – 1816, Rossini – și noi desigur împreună

cu el, precizează Lola – a călătorit mult în Italia, din oraș
în oraș, nerămânând mai mult de două, trei luni
într-un loc.

Ca orice compozitor,
era prost plătit – da, foarte prost, nu mă gândesc cu plăcere
la ce mâncam pe vremea aceea – și, ca să poată supravieţui,
scria partituri de operă parcă pe bandă rulantă.

26
 Două treimi din ce câștiga trimitea părinţilor, ca să aibă
și ei din ce trăi, la bătrâneţe. A fost un copil foarte bun,
se înduioșează pisica.
— Da, Rică e de acord – a fost o perioadă grea. Textele ce i se
ofereau erau groaznice, instrumentiștii din orchestre cân-
tau prost, unii nu cunoașteau nici notele. În aceste condiţii,
premierele nu aveau întotdeauna succes dar Gioachino com-
punea la repezeală o altă operă și viaţa mergea mai departe.
De multe ori făcea o lucrare nouă din lucrări mai vechi.

— Toată viaţa i-au plăcut mult bâlciurile din târgurile aglome-

rate și pestriţe cu măscărici, cu teatrele de marionete, jocurile
de păpuși care prezintă scurte scenete acompaniate de muzică…
Aici urmărește pentru prima oară povestea lui Wilhelm Tell,
precizează Sică.
— Ce poveste, ce poveste minunată,
fascinantă, cutremurătoare…
Ce personaj, acest Wilhelm Tell,
ce forţă, ce curaj! Hai să o recitim!
Am scris totul în caiet.

27
 Lola își drege vocea. E o poveste de demult. Se spune că e
adevărată și s-ar putea să fie. S-a petrecut în regiunea lacu-
lui celor patru cantoane, din Elveţia. În secolul al XIV-lea!
Adică în urmă cu… câte sute de ani? 21 fără 14… ăăă 700
de ani. Muuuult! Citește mai departe.

Pe atunci soldaţii austrieci cotropiseră, în numele Imperiului

Habsburgic, pământul elveţian, locuit de oameni liberi și mân-
dri. Noul Guvernator, Gesler, este un om rău, crud și orgolios.
Ca să își arate puterea de cuceritor, el îi
umilește pe elveţieni, obligându-i să se plece,
chiar să îngenuncheze în faţa
unei pălării, atârnate în vârful
unei suliţe care, spunea el, repre-
zintă puterea împăratului de la
Viena. Cel care nu se supunea era
condamnat la moarte.
— Da! Chiar la moarte! Ce om! in-
tervine Rică furios.
Lola nu îl ia în seamă și citește
mai departe.
— Legenda povestește despre
un elveţian, pe nume Wilhelm Tell,
un om al muntelui, puternic și neînfricat.
El ajunge să treacă, împreună cu fiul
lui prin locul în care pălăria atârna
batjocoritor și, desigur, refuză
să îngenuncheze. Se consideră
un om liber!

28
Ca să îl pedepsească, guvernatorul îl supune la o încercare
groaznică: așază un măr pe capul fiului și cere tatălui, ves-
tit pentru felul în care mânuia arcul, să tragă o săgeată
și să doboare mărul. Și asta de la o distanţă de 80 de pași.
— Mult, foarte mult. Depaaaaarte! Cred că mărul se vede ca
un punct de la distanţa asta! își imaginează Sică situaţia.
Lola îl ignoră și pe el și citește din ce în ce mai implicată.
O singură ezitare, cea mai mică nesiguranţă și tatăl își ucide
copilul. Tell însă nimerește mărul, dar e condamnat totuși
la închisoare. Scapă, îl omoară pe Gesler cu o săgeată bine
ţintită și, astfel, lupta care va duce la eliberarea elveţienilor
de sub stăpânirea austriacă începe. Ce om! Ce curaj!
Ce iscusinţă în tragerea cu arcul! Lola e plină de admiraţie.
— O spun din nou, în copilărie, Gioachino ar fi dorit mult să
tragă și el cu arcul, dar tatăl lui nu l-a lăsat niciodată.
Am auzit multe discuţii pe tema asta, adaugă Rică.
— Cred că acesta este motivul pentru care a considerat
mai târziu această poveste ca un subiect foarte bun pentru
o operă, căci are de toate: personaje minunate, o acţiune
plină de tensiune, mesaj – dragostea de tată, dragostea de
libertate, dragostea de ţară… completează Sică.

— Și a găsit și un text din care s-a inspirat. Mai știţi cine

l-a scris? întreabă Lola.
— Sigur că știu, răspunde imediat Rică. Un scriitor german,
pe numele lui Friedrich Schiller, a scris o piesă de teatru,
„Wilhelm Tell”. Rossini a schimbat numele personajului
principal în opera lui… l-a franţuzit căci premiera operei a
avut loc în Franţa. Și așa, Wilhelm a devenit Guillaume.

29
Cred că avem în bibliotecă piesa lui Schiller.
Se ridică, se duce la rafturile cu cărţi și caută. Asta! Nu, nu e
asta… Caută. Am găsit. Un volum de teatru de Friedrich Schiller.
Răsfoiește. Uite, uite, e chiar scena despre care am vorbit,
scena confruntării cu Gesler cel rău și apoi cea în care Tell
trage cu arcul în mărul așezat pe capul fiului lui.
Vreţi să o jucăm? Așa cum făceam pe vremuri, cu Gioachino?
Cum scria ceva, cum ne împărţea rolurile și noi jucam.
— Daaaa! Lola intervine bucuroasă – eu am fost și prima
Rosina… ce frumos a fost! Sigur că vreau să jucăm. Ce idee bună!

— Dar, atenţie – Rică ridică un deget – piesa e scrisă într-o

limbă veche! Schiller a scris piesa lui în anul 1804 deci în
urmă cu… câţi… câţi… ani? În urmă cu peste 200 de ani.
Să nu râdeţi. Pe atunci se vorbea altfel. Piesa mai e și scrisă
în versuri… iar traducătorul a respectat stilul poetului.
— Vrem, vrem, hai să citim! Lola și Sică sunt nerăbdători.
— Eu, întâi! Uite, uite! Uite cum e descris Tell.
Rică citește:
Cu arc și săgeată
Prin munţi, prin coclauri,
Un arcaș se-arată, în zorii de aur.
Sus peste văzduhuri,
Vulturul domnește;
Iar arcașul liber
Munţii-i stăpânește.
Cât e zarea roată
Pe ce umblă-ori zboară
E stăpân căci arcu-i
Toate le doboară.

30
— Eu pot să citesc despre pălărie.
Uite ce spun ostașii puși să păzească
și să oblige lumea să se închine în
faţa ei. Lola citește:
Degeaba stau la pândă. Cine vine
Să facă-o plecăciune pălăriei?
Pe-aici era o forfotă de bâlci
De când e sperietoarea pe prăjină,
Poiana asta parcă-ar fi pustie.
Vin doar golani, să scoată cușme rupte:
Se vede bine că-și bat joc de noi.
Iar cine-i cumsecade, înconjoară
Mai iute locul tot, decât să facă
O temenea în faţa pălăriei.
Zău frate, parcă nu suntem de strajă,
Ci parcă suntem puși la stâlp chiar noi.
Pentru-un ostaș e lucru de ocară
Să străjuiască-o pălărie goală.
Doar un nebun putea să poruncească
La pălărie să se-nchine lumea!

— Parcă încep să aud, încep să aud! Rică se ridică de pe

scaun. Auziţi și voi? Sică și Lola dau din cap aprobator.

31
Vă amintiţi textul? Credeţi că putem juca scena…
și să ne imaginăm muzica?
— Să ne costumăm! Lola se repede și scoate dintr-un dulap
o ladă plină cu costume de scenă. Ce bine că le-am păstrat!
Caută și scoate o rochie bogat împodobită. Asta? Nu, asta e
rochia Rosinei. Mai scotocește, scoate o altă rochie, de astă
dată ponosită. Nici asta, e rochia Cenușăresei! Ce frumoa-
să muzică a scris Gioachino pentru această poveste!
Caută din nou. Uite! O pălărie, pantaloni scurţi…
— Sunt ai mei, eu l-am jucat pe Walter, fiul lui Tell. În opera
lui, Gioachino l-a numit Jemmy. Walter e în piesa de teatru.
Sică îmbracă pantalonii. E și o cămașă pe acolo.
Da, uite-o. Îmbracă și cămașa.

32
— Am găsit o suliţă! Cred că e a mea, eu am jucat străjerul,
își amintește Lola. Și o cască de soldat, și asta e a mea.
O pune pe cap.
— Eu am fost Gesler cel rău. Aveam o pelerină și o pălărie
în colţuri, maaare și frumoasă, pălărie de om bogat.
— Nu o găsesc. Nici pălăria de om bogat nici pelerina.
Or fi în pivniţă, în altă lădiţă. Mă duc să o caut.
Lola iese din cameră.

— Dar! Rică pare să aibă o problemă. Dar…

suntem prea puţini pentru numărul de
personaje: tu, Lola, eu… trei.
Și în piesă: Tell, fiul lui Walter,
Gesler cel rău și străjerul. Patru!
Cum ne descurcăm?
— Nu știu cum ne descurcăm!
Pe vremuri, în casa lui Gioachino,
când am jucat „Wilhelm Tell”,
Tell era prietenul Giorgio…
— Ai dreptate, își amintește Rică.
Prietenul Giorgio din Milano,
cântăreţul de la La Scala era în
vizită la noi și l-a jucat pe Tell.
Tare frumos l-a jucat.

33
— Am găsit costumul lui Gesler, pălăria și pelerina,
revine Lola victorioasă. Dar, de ce aveţi feţele astea lungi?
Ce s-a întâmplat?
— Nu iese socoteala, explică Sică.
— Noi suntem trei și în piesă sunt patru personaje, adaugă Rică.
Prietenul Giorgio… el l-a jucat pe Tell. Prietenul Giorgio ne lipsește.
— Da, așa a fost. Și da, noi suntem trei… rolurile, patru… dar
trebuie să găsim o soluţie. Lola încruntă sprâncenele, se con-
centrează, gândește, apoi, un zâmbet larg îi apare pe faţă. Sunt
răzbunată! Daaaaa! Sunt răzbunată!
— Răzbunată? Cum răzbunată? Cine te-a supărat? Pe cine te
răzbuni? Cum te răzbuni? Sică și Rică nu mai contenesc cu
întrebările.
— Daaaaa! Răzbunată, repetă Lola strălucind de mulţu-
mire. Voi aţi uitat, eu nu! Aţi uitat că atunci când am jucat
„Tell”, voi toţi aţi primit cele mai bune roluri și eu… – eu,
Lola! – eu am primit rolul străjerului care are de spus două
vorbe; în rest flutură o suliţă, nebăgat de nimeni în seamă.
Cât am suferit! Dar acum?! Da, o să joc străjerul cu rol mic-
mic-mic dar… o să îl joc și pe Tell! Eu voi fi Tell!!!! Asta e
răzbunarea mea. Și e duuuulce…

Sică și Rică o privesc atent apoi izbucnesc în râs. Parcă

ar zice bine, fie, suntem siguri că vei fi un Tell foarte bun.
Cei doi șoricei încep să se îmbrace, Rică ia pălăria de om
bogat și pelerina, va fi Gesler cel rău iar Sică are deja pe el
cămașa și pantalonii scurţi ai lui Walter, fiul lui Tell.

34
Lola s-a cufundat în lectură, citește rolul lui Tell, se concen­
trează, îl mai citește o dată, apoi se uită pe foaia cu rolul stră-
jerului… o citește și pe ea. Cei doi șoricei o privesc atent.
— Va trebui să îţi schimbi vocea când citești cele două ro-
luri, îi atrage atenţia Rică. Nu va fi ușor.
— Știu, știu, o să mă descurc. Uite, când ţin în mână arcul,
sunt Tell, când ţin în mână suliţa, sunt străjerul. Sigur că o
să-mi schimb vocea… ba o să-mi schimb și locul: Tell stă la
dreapta, Străjerul stă la stânga. Nu va fi greu, doar sunt atât
de sprintenă! Începem?
— Stai să punem pălăria sus undeva unde… unde… uite,
luăm mătura de după ușă – o ia – o punem pe un scaun,
o sprijinim de spătar – aduce un scaun în mijlocul camerei,
urcă mătura pe el, o sprijină de spătar – și punem pălăria
acolo sus. Pune pălăria în vârful cozii de mătură.
— Perfect. Lola e mulţumită. Acum iau arcul, sunt Tell și mă
apropii cu fiul meu Walter de pălăria cocoţată.
Hai, Sică, adică, hai, Walter! Citește.

Walter/Sică — Ia uite tată-n par e-o pălărie!

Tell/Lola — Ce-ţi pasă? Las să fie. Haide, Walter
Când să plece, străjerul le taie drumul, citește Rică
instrucţiunile de joc de scenă. Și apare străjerul.
Uite Lola, suliţa. Treci în stânga. Lola face întocmai.
Citește cu voce schimbată.
Străjerul/Lola — În numele-mpăratului, oprește!
Lola schimbă repede suliţa cu arcul și fuge în dreapta,
lângă Walter/Sică.

35
36
Tell/Lola — Ce vrei, și pentru ce mă-oprești din drum?
Schimbul de roluri continuă la fel.
Străjerul/Lola — Păi, ai călcat porunca, vii cu noi!
Nu te-ai plecat în faţa pălăriei.
Tell/Lola — Lasă-mă, frate…
Străjerul/Lola — Ba, la închisoare! Lola își trage sufletul,
rămâne cu suliţa în mână, gâfâie… Sunt eu sprintenă
dar… nici chiar așa.
Walter/Sică — Cum, tata la-nchisoare? Ajutor!
Săriţi, săriţi, voi oameni buni, săriţi!
L-au prins și acum îl duc de-aici, cu sila.
Străjerul/Lola — E-un trădător, dușmanu-mpărăţiei!
Tell/Lola — Eu, trădător? (rămâne în rolul lui Tell)
Gesler/Rică — Atât dispreţ ai Tell, pentru-mpărat
Că nu cinstești o pălărie care
Mi-arată cine e sau nu supus…
Ești meșter mare, Tell, la tras cu arcul,
Se zice că-i întreci pe toţi arcașii…
Walter/Sică — E-adevărat, tătuca nimerește
Și-un măr, în pom, de la o sută de pași…
Gesler/Rică — Hai, Tell! Fiindcă nimerești și-un măr
În pom, arată-ţi iscusinţa
În faţa mea. Ia arcul – văd că-l ai
La îndemână – și doboară-acum
Un măr ce-l pun băiatului pe creștet.
Dar ţin să-ţi spun, ochește bine, Tell;
Nu-l nimerești din prima dată. Unde
Îţi stau picioarele-ţi va sta și capul…

37
— Și atunci, când aud asta, eu Tell mă cutremur. Lola se
cutremură, ridică disperată ochii spre cer… apoi se adu-
nă, se liniștește și cu o privire de oţel îl privește pe Walter.
Nu te mișca Walter. Îndepărtează-te!
Către Sică – în carte scrie 80 de pași…
— Ei hai, să nu îi numărăm chiar așa… eu stau aici, în
colţul camerei, Sică se poziţionează. Iar tu, du-te în colţul
următor. În timp ce ei se mișcă, Rică se repede la lădiţa cu
costume și scotocește de zor.
— Recuzita! Unde-i mărul întreg… și unde-i mărul
străpuns de săgeată? Unde… am găsit! Cu pas apăsat se
îndreaptă spre Sică și îi potrivește un măr de burete pe
cap. Stai așa! Apoi își scoate pălăria și pelerina, le îndeasă
în lădiţă și, cu o mână ascunsă la spate, se poziţionează în
spatele lui Walter/Sică. Sunt gata! strigă.
Tell/Lola privește atent, mijește ochii să vadă mai bine.
Apoi își îndreaptă spatele, se preface că ia o săgeată din-
tr-o tolbă pe care o poartă în spate, o potrivește în arc și
trage. Se preface că urmărește zborul săgeţii către mărul
de pe capul lui Walter/Sică, șuierând ușor. Walter/Sică mi-
mează teama dar rămâne nemișcat. Când se presupune
că săgeata ar atinge mărul, Rică sare din spate, cu o mână
face să dispară mărul și cu cealaltă pune în loc un alt măr
de burete, străpuns de o săgeată.

Toţi izbucnesc în urale, se îmbrăţișează, se felicită.

38
— Ce scenă, ce scenă! Și muzica, ce muzică! strigă Lola.
Staţi, am notat, am notat ce mi-a spus Gioachino când com-
punea uvertura care, știţi, astăzi este cea mai cunoscută
pagină din întreaga operă. Caietul cu însemnări… unde e
caietul cu însemnări? Caută pe masă, printre obiectele de
recuzită care au fost aruncate neglijent de cei care le-au fo-
losit. Am găsit. Ascultaţi!
Citește: Îmi place, îmi place, aud muzica, o să o scriu… dar
uvertura, uvertura trebuie să cuprindă în ea totul, totul!
Uite… la început un solo de violoncel… parcă plânge… și
chiar plânge, elveţienii suferă, ei oamenii mândri, cuceriţi,
supuși, suferă, plâng, umblă cu capetele plecate, cu umerii
încovoiaţi… pășesc greu, au privirile triste și sufletele gre-
le… Dar, undeva, în adâncul lor speră, speră să fie liberi
din nou, să privească mândri la înălţimile munţilor lor, în-
crezători în viitor. Dar cum? Când?
Minunat solo-ul de violoncel de la începutul uverturii…
chiar că îţi vine să plângi. Lola își șterge o lacrimă. Simt
mult mai bine totul acum, după ce l-am jucat pe Tell.
Citește. Până acolo e cale lungă și grea… și trebuie să în-
frunte multe greutăţi, să fie curajoși, să lupte fără teamă,
să lupte neînfricaţi… să treacă prin furtuni… aici e furtuna
despre care vorbeam. Și apoi, totul se înseninează.
Speranţă! Multă speranţă simt în muzică. Cred că asta a
vrut să spună și Gioachino! Citește: Elveţia e o ţară minu-
nată și trebuie să fie liberă… să fie liberi oamenii în sate și
orașe… să fie libere înălţimile munţilor, acolo unde numai
cei mai curajoși se avântă, alături de vulturi. Unde soarele
strălucește și aerul e pur. Și unde te simţi liber, liber, liber…
Da, trebuie să lupte, trebuie să lupte pe viaţă și pe moarte.

39
Și aici începe atacul… muzica sugerează copitele cailor
în galop, încleștarea armelor, înfruntarea soldaţilor… căci,
cum bine scrie aici, o viaţă de slugă nu e viaţă… mai ales
pentru oamenii munţilor… O să lupte toţi, umăr la umăr,
până vor câștiga bătălia și dușmanii vor fi alungaţi
pentru totdeauna.

— Trebuie, trebuie să ascultăm acum uvertura la opera

„Wilhelm Tell“! Rică se repede să caute în raftul cu discuri
din bibliotecă. Unde e… unde e…
— Să nu-mi spui că s-a pierdut? Sică îl privește temător.
— Nu, sigur că nu… trebuie să fie aici, e unul dintre dis-
curile mele preferate… Uite-l! Ridică victorios discul cu
amândouă lăbuţele. Se apropie de combina cu pic-up, o
deschide, așază discul pe platou și ridică braţul cu acul
pregătit.
— Stai! La porunca Lolei, Rică rămâne nemișcat. Nu l-am
ascultat de mult, sigur s-a prăfuit… trebuie să îl curăţăm.
Ia un tampon de catifea și șterge cu grijă discul. Îndelung,
atent, cu tandreţe. Apoi i-l întinde lui Rică. Așteaptă!
Lola se întoarce la fotoliul ei, se așază comod, închide
ochii. Sică se relaxează și el. Rică așază discul pe platan
și potrivește atent acul. Un fâșâit ușor, apoi… un minunat
solo de violoncel. Tiptil, Rică se întoarce și el la fotoliul lui,
se așază comod și închide ochii. Pentru cei doi șoricei și
pentru pisică nu mai există nimic decât lumea minunată
a muzicii scrisă de Gioachino Rossini pentru frumoasa
poveste a eroului elveţian Wilhelm Tell.

40
D ragă cititorule,
dacă nu ai ascultat-o încă,
trebuie neapărat să o faci!
E MI-NU-NA-TĂ!

41
Mic dicţionar
de termeni muzicali

Ambulant/ă (trupă de operă/teatru) – din latinescul ambulans <

ambulare – a merge. Grup de artiști care se deplasează dintr-un loc
în altul, fără să aibă un sediu fix și propriu.
Arie – din limba italiană aria – o piesă muzicală de dimensiuni
mici, acompaniată de orchestră sau de pian și făcând parte, de
obicei, dintr-o partitură lirică mare (operă, operetă)
Cântăreaţă de rangul doi – este cea care acoperă necesarul de
roluri secundare, de mai mică întindere și mai puţină importanţă
în întregul spectacolului de teatru muzical (operă, operetă)
Culise – din limba franceză coulisse – spaţiul de lucru din spatele
scenei, inaccesibil publicului
Cvartet de coarde – în limba italiană quartetto – de la cuvântul
quattro/patru – un grup de patru instrumentiști, de obicei două
viori, o violă și un violoncel, care cântă împreună; lucrarea scrisă
pentru cvartet
La Scala – Teatro alla Scala – un celebru teatru liric (de operă)
inaugurat la Milano (Italia) în anul 1778. Clădirea a fost construită pe
locul unde, cândva, era o biserică numită Sfânta Maria de pe scară.
Teatrul a păstrat denumirea și este cunoscut în întreaga lume ca
„teatrul de pe scară”.
Muzică vocală – din limba latină vocalis – muzică destinată a fi
interpretată de una sau mai multe voci omenești
Muzică instrumentală – din latinescul instrumentum (instrument)
– muzică destinată a fi interpretată de unul sau mai multe
instrumente muzicale

42
 Uvertură – din limba franceză ouverture (deschidere) – o piesă
orchestrală plasată, de obicei, la începutul unei lucrări scenice –
operă, operetă, balet – menită a introduce spectatorul în universul
sonor al partiturii prezentându-i principalele teme și conturând
atmosfera poveștii/acţiunii.
Operă – din limba italiană opera – compoziţie muzicală pentru
soliști, cor (uneori) și orchestră ce are la bază un text/libret dramatic;
clădire destinată reprezentării unor asemenea compoziţii
Perucă – din limbile franceză, perruque, și italiană, perrucca. Obiect
confecţionat din păr, din lână, din fire sintetice etc. și purtat pe cap,
peste sau în locul părului natural. (sursa DEX)
Premieră – din limba latină primo – cel mai frecvent, cuvântul
denumește cea dintâi reprezentaţie cu public a unei piese de teatru,
a unei opere, a unui film…
Picup – de la verbul din limba engleză to pick-up (a culege, a
aduna). Patefon electric care, pus în legătură cu un amplificator
și cu un difuzor de radio, poate transmite, cu ajutorul unui ac,
sunetele înregistrate pe discuri.
Virtuoz – din limba italiană virtuoso – interpret care stăpânește
desăvârșit tehnica necesară cântării din gură sau la un instrument,
executării figurilor de balet…

Cele mai cunoscute opere de Gioachino Rossini

Scara de mătase (1812), Italianca în Alger (1813), Turcul în Italia (1814),
Bărbierul din Sevilla (1816), Cenușăreasa (1817), Călătorie la Reims (1825),
Contele Ory (1828), Guillaume Tell (1829)

43
Bibliografie selectivă

Dauriac, Lionel – Les Musiciens Célèbres. Rossini

Librairie Renouard, Paris fără an de apariţie
Moller, Nathalie – Gioacchino Rossini : 10 (petites) choses
que vous ne savez (peut-être) pas sur le compositeur, text publicat
la 1 martie 2018 pe site-ul postului de radio France Musique
Osborne, Richard – Rossini: His Life and Works, Ediţia a doua
Oxford: Oxford University Press, 2007
Sbîrcea, George – Rossini sau triumful operei bufe, Editura Muzicală
a Uniunii Compozitorilor din R.P.R., București 1964
Schiller, Friedrich – Wilhelm Tell, traducerea Șt. O. Iosif
ed. Gramar/ Mondoro, 2002
Stendhal – Life of Rossini / Richard N. Co, London: J. New York:
Riverrun Press, 1985
Weinstock, Herbert – Rossini: a Biography, New York City:
Alfred A. Knopf 1987
 Următoarea carte din seria
Copilăria marilor muzicieni
este

Copilăria lui Chopin.

„Clasic e fantastic. Copilăria marilor muzicieni“ este un proiect ce propune
spectacole de teatru și muzică adresate copiilor între 4 și 10 ani. Ele se joacă
pe scenele Teatrului Odeon din București și pe scena de concert din Sala
Mare a Filarmonicii „George Enescu“ de la Ateneul Român.

Povestea spune că doi șoricei, Sică și Rică, au trăit, în timp,

în vioara lui Antonio Vivaldi, în orga lui Johann Sebastian
Bach, în biblioteca lui Wolfgang Amadeus Mozart,
în clavecinul lui Ludwig van Beethoven, în pianul
lui Frédérik Chopin, în cămăruţa lui Richard Wagner,
în grădina din faţa casei lui George Enescu…
În piesele de teatru, bătrânul Sol povestește ce lucruri
minunate a aflat de la stră-stră-stră-bunicii lui, Sică și Rică,
despre copilăriile acestor mari compozitori, despre bucuriile și tristeţile
lor, despre munca de zi cu zi în faţa instrumentului, începând chiar
de la vârste foarte mici, despre călătoriile lungi și obositoare ale celor
consideraţi copii-minune, pe care întreaga Europă dorea să îi vadă
și să îi asculte, și mai ales despre felul în care toţi au învăţat
să scrie muzică și să se bucure de ea.

Până în ianuarie 2020, piesele de teatru au ajuns la un număr

de douăsprezece: Copilăriile lui Vivaldi, Bach, Mozart,
Beethoven, Rossini, Wagner, Chopin, Ceaikovski, Strauss,
Enescu, Bartók, Gershwin.
Cărţile din colecţia noastră sunt inspirate din aceste piese de teatru
cu muzică. La materialul deja existent, s-au mai adăugat însă
numeroase pagini menite a completa și îmbogăţi
povestirea, destinată acum lecturii.