Monica Ciută

Irina Sârbu

Colecţia
Clasic e fantastic

Copilăria lui
Frédéric Chopin Ilustraţii
Annabella Orosz
După piesa de teatru pentru copii
Copilăria lui Chopin (2012)

Scenariul Emanuel Ciocu

Consultant de specialitate Cristina Sârbu

Volum realizat cu sprijinul

Coordonator colecţie Cristina Sârbu

Ilustraţii Annabella Orosz

Layout Atelierul de grafică www.graphicfront.ro

Corector Michaela Roșu

Litere Obla by LetterPalette, Harman Script

© Asociaţia Clasic e Fantastic, 2020

Toate drepturile rezervate. Orice reproducere a acestei lucrări,
parţială sau integrală, prin orice mijloace, nu poate fi realizată
decât cu acordul explicit al Asociaţiei Clasic e fantastic.

Editura Muzicală, 2020

Calea Victoriei nr. 141, sector 1 București
Editură recunoscută CNCS
Tel. Fax: 021 312 9867
e-mail: em@edituramuzicala.ro
www.edituramuzicala.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Ciută, Monica
Copilăria lui Chopin: după piesa de teatru pentru copii / Monica Ciută, Irina Sârbu
București: Editura Muzicală, 2020
ISBN 978-973-42-1163-0
I. Sârbu, Irina
78
 Monica Ciută
Irina Sârbu

Copilăria lui
Frédéric Chopin

Colecţia
Clasic e fantastic.
u Copilăria u
marilor muzicieni
 pentru
Ana și Albert
t
 Înainte
de a începe

Șoarecele Sol este un foarte bun povestitor.

Îi plac mult copiii și ar dori mereu să le vorbească
despre câte ceva nou și interesant. Subiecte are destule,
mai ales că stră-stră-străbunicii lui, șoriceii Sică și Rică,
au fost oaspeţi în casele în care au copilărit cei mai mari
compozitori ai tuturor timpurilor. Împreună cu pisica
Lola, Sică și Rică și-au scris amintirile, adunate în multe
caiete care s-au păstrat cu grijă în familie.
Pe baza lor, Sol vă va spune astăzi povestea lui
Frédéric Chopin, un compozitor polonez, îndrăgostit
de pianul lui. Suntem siguri că îl veţi urmări
cu cea mai mare plăcere.

5
Ce ar trebui să știţi despre
pianistul și compozitorul Frédéric Chopin…

Ne aflăm la Varșovia, la începutul secolului al XIX-lea.

Lângă capitala Poloniei, la doar 46 de kilometri, se află satul
Żelazowa Wola unde, la 1 martie 1810, s-a născut cel care va
fi unul dintre cei mai mari compozitori și pianiști ai tuturor
timpurilor, Frédéric Chopin (poloneză: Fryderyk Franciszek
Chopin, uneori Szopen; franceză: Frédéric François Chopin).

Tatăl lui, pe nume Mikołaj (Nicolas) Chopin, era cetăţean

francez. În 1787, când avea doar 16 ani, părăsește Franţa și
ajunge în Polonia, unde se angajează la o fabrică de tutun
ce aparţinea unui prieten de familie. Dar în 1792 fabrica dă
faliment și francezul își folosește limba natală și cunoștinţe-
le de cultură generală ca să se angajeze educator pentru co-
piii unor familii bogate. Acceptă și posturi în afara capitalei.
Așa ajunge în satul Żelazowa Wola, la conacul familiei
Skarbek, unde o întâlnește pe Justyna Krzyzonowska, fată în
casă, cu care se căsătorește în 1806.
Primul copil, Luiza, se naște în 1807; după trei ani, apare
Frédéric; apoi, încă două surori: Izabela (1811) și Emilia (1812).
Când băiatul are șase luni, familia se mută la Varșovia.

6
7
Tatăl este angajat, ca profesor de franceză, la un liceu,
și va avea un apartament în Palatul Saxa, unde funcţio­nează
școala. Pentru a-și completa veniturile, familia
începe să primească elevi în gazdă.
Curând, domnul Chopin înfiinţează un pension de băieţi, cel mai
scump dar și cel mai bun din Varșovia. Aici prietenii noștri,
șoriceii Sică și Rică, împreună cu pisica Lola, s-au împrietenit
cu Frédéric. Aici începe povestea noastră.

8
Într-o cameră de zi, mare și cu un pian impunător în mijloc,
Sică și Rică își termină cina târzie. Se lasă seara. Sunt îmbrăcaţi
în pijamale. Pe măsuţa așezată într-un colţ mai întunecos au avut
numai lucruri bune: un cubuleţ de cașcaval, o feliuţă de ardei
roșu, puţină slăninuţă afumată și, ca desert, o jumătate de măr.
Un ade­vă­rat ospăţ, așa cum se întâmplă o dată pe săptămână,
când părinţii elevilor vin în vizită la pensionul Chopin, pentru
a afla noutăţi despre copiii lor. Cei doi șoricei sunt foarte mulţumiţi,
sătui și fericiţi.

— Numai lume bună! Sică se așază mai comod pe scăunelul lui.

Cei mai importanţi oameni din oraș, familiile cele mai bogate își
trimit copiii la „Pan Mikołaj“.
— Și știm de ce! explică Rică important. Pentru că aici muzica e
la ea acasă. În Varșovia, în fiecare familie este cel puţin un pian
și cineva care cântă uneori chiar foarte bine. Muzica e o parte
importantă a unei educaţii alese, pe care fiecare părinte o dorește
pentru copiii lui. Pani – doamna! – Justyna cântă destul de bine
la pian. Dă lecţii de muzică și copiii o iubesc mult.

9
— Și mai e și Frédéric! Sică bate cu lăbuţa în masă, ca să
sublinieze importanţa a ceea ce spune. Singurul fiu al lui
Pan Mikołaj. Prezenţa lui e foarte importantă în pension.
Desigur, știi, nu e ușor să educi atâţia copii, mai ales băieţi,
care sunt gălăgioși și neastâmpăraţi. Îi potolești cu greu.
— Dar! Rică ridică el acum lăbuţa, cerând atenţie. E de ajuns
ca băiatul să apară și să se așeze la pian. Copiii se strâng în
jurul lui și Frédéric începe să le povestească istorioare cu
tâlhari, răpiri și multe alte aventuri, pe care le susţine inge-
nios cu sonorităţile pianului. Nu mai mișcă nimeni!
— Inclusiv eu, adaugă Rică. Să îl ascult pe Frédéric este una
dintre cele mai mari plăceri pe care mi le pot oferi.
— Ai dreptate. Băiatul e neobosit, a inventat chiar ghicitori mu-
zicale pe care eu nu le-am prea înţeles, recunoaște Sică, dar
băieţii s-au amuzat. Sigur ești de acord, Rică, prietenul nostru
Frédéric Chopin e foarte bine crescut și educat, e disciplinat și
politicos. Un model pentru toţi cei care trăiesc în acest pension.
— Sigur că e un model. Doar e fiul lui Pan Mikołaj!
rostește Rică mândru.
— Pan Mikołaj care, să nu uităm, a angajat și un profesor de
dans pentru pension, adaugă Sică. Pani Justyna îi acompani-
ază pe micii dansatori, care se mișcă atât de elegant…
Îmi place întotdeauna să-i privesc. Hei, Rică! Sică se ridică de
pe scaun. Nu crezi că am mâncat cam prea mult?
Hai să ne mișcăm puţin… Hai, câţiva pași de mazurcă… uite,
așa! Se mișcă, încercând să fie graţios, dar se vede că este ne-
sigur pe mișcările pe care le face.
— Hei… hei! Rică începe să râdă. Habar n-ai să dansezi
o mazurcă!

10
— Au! Sică, neatent, s-a lovit de piciorul unui scaun.
În cameră s-a lăsat întunericul nopţii. Supărat: Ce să-ţi spun!
Că tu ești mai priceput!?
— Bineînţeles că sunt! Rică se ridică și începe să se plimbe,
dându-și importanţă. Cine a fost la palat când a sosit prinţul
și s-a dansat? Eu! Cine a fost la serata dansantă de Crăciun?
Eu. Cine… Se oprește atent la un zgomot neașteptat.
Ce se aude?

— Nnnnu știu. Sică ascultă atent și începe să

tremure. Se lipește de Rică și șoptește cu voce
tremurată: Ci… Ci… Cine-i acolo?

Din întuneric strălucesc doi ochi.

Apoi, cu pași ușori și moi,
Lola înaintează în cameră.

— Lola?! Sică și Rică au rostit într-un

glas numele pisicii. Se uită unul la
celălalt, după care își privesc stân-
jeniţi pijamalele. Ce cauţi aici?!
— Adică?! Lola nu înţelege între-
barea și se încruntă.

11
— Aici e un pension doar pentru băieţi, o informează Rică.
De aceea nu te-am putut lua cu noi.
— Pension? Ce pension? Lola e nedumerită.
— Pensionul domnului Chopin,
o lămurește Sică.
— Nu înţeleg. Chopin! Lola își pune lăbuţa pe frunte. Ce nume
e ăsta? Franţuzesc? Unde suntem?
— Cum unde suntem?! E rândul lui Rică să fie nedumerit.
Suntem în pensionul domnului Mikołaj Chopin, din Varșovia.
— Și chiar dacă, da, numele sună franţuzește – explică Sică –,
Varșovia este capitala altei ţări, și anume a Poloniei.
— Aha. Deci așa… Lola dă din cap că a înţeles.

— Și, totuși, ce cauţi tu aici? Cei doi șoricei se liniștesc

și se așază pe scăunelele lor. Doar ţi-am spus…
— Am fugit de ploaie, explică Lola.
— Plouă? Rică se ridică și se apropie de geam. Ridică ușor
perdeaua și… Nu. Nu plouă. E perfect uscat.
— Dar am auzit picăturile… Lola e sigură de asta.
— Picăturile?! Care picături? Aaaaa, picăturile! Sică și Rică
izbucnesc în râs.
— Ce tot chiţăiţi acolo!? Ce e cu picăturile? Lola pare supărată.
Ce știţi voi și eu nu știu?
— Cred ca l-ai auzit pe micuţul Frédéric cân­tând la pian o
piesă foarte drăguţă cu titlul „Picături de ploaie”, explică Rică.
— Așa îi place lui să imite natura, cântând la pian, adaugă
Sică. Are chiar o compoziţie scurtă, intitulată „Valsul micuţu-
lui câine”, în care surprinde și redă prin sunete joaca simpa-
ticului patruped.

12
13
— Nu cred că înţeleg prea bine. Picături… la pian… Despre
câini, eu nu vorbesc! Frédéric, cine e Frédéric? Las’ că aflu
eu. Până atunci, Lola se uită curioasă la cei doi șoricei, ia
spuneţi, când am venit eu, vă învârteaţi pe aici cam agitaţi.
Ce făceaţi?
— E vina lui. Rică arată acuzator cu degetul spre Sică.
Habar nu are să danseze o mazurcă.
— Ba e vina lui, se dezvinovăţește Sică. El nici măcar nu știe
ce e aia o mazurcă!
— O maz-ce? Se vede că Lola nu înţelege despre ce este vorba.
— O ma-zur-că! Silabisesc apăsat cei doi șoricei într-un glas.
Știi ce e aia o mazurcă, nu-i așa? Sică se uită la Lola întrebător.
— Sigur că știu! Lola e jignită că cineva ar putea crede că ea
nu știe ce este o ma-zur-că! E o… un fel de… cu… adică…
Nu își găsește cuvintele. Care seamănă cu… și e… adică
ma-zur-ca e ca o…
Șoriceii o privesc cu milă pe pisica neștiutoare.
— O ma-zur-că e ca o curcă izbucnește Lola, încercându-și
norocul. Și completează grăbită: japoneză!
— O curcă! Sică își pocnește lăbuţele a mirare, în timp ce râ-
sul îl pufnește.
— Japoneză? De unde și până unde japoneză?!
Rică se tăvălește pe jos de râs.

— Hei! Ce-i cu gălăgia asta? Vă distraţi fără mine!

În întuneric. Nu-i frumos. Frédéric intră în încăpere atras
de hohotele celor doi șoricei. Are cam 13, 14 ani, e frumos
îmbrăcat, are pantaloni de culoare închisă, o jachetă de
catifea albastru-cerneală peste o cămașă albă și, la gât,
poartă lavalieră. Este îngrijit pieptănat și pantofii îi sunt
lustruiţi. Încearcă să-și obișnuiască ochii cu întunericul.

14
— Lola nu știe ce este o mazurcă! Îţi poţi imagina – nu știe
ce este o mazurcă – arată Sică cu degetul către pisica
ușor rușinată.
— Și ce dacă nu știe? Trebuie să o învăţăm. Doar și pe noi
ne-a învăţat cineva. Frédéric îi privește mustrător pe cei doi
șoricei. Cum o cheamă pe pisică?
— Lola, răspunde Rică.
— Lola, bine ai venit, eu sunt Frédéric Chopin iar Sică și Rică
sunt oaspeţii mei. Chiar vrei să știi ce este o mazurcă?
— Sigur, Frédéric, sigur că vreau să știu. Spune-mi.
— Mazurca, Lola, este un dans popular polonez. Știi,
Polonia, ţara în care m-am născut eu și în care sunteţi și voi
acum?! În capitala ţării, Varșovia, unde locuim noi, explică
Chopin. Serioasă, Lola dă din cap că a înţeles. Acum… cum
să-ţi explic eu mai bine… muzica, se desfășoară în timp, da?
Iar timpul se măsoară, da? În ce se măsoară timpul?
— În secunde, în minute! sare Rică.
— …în ore, în zile, în luni… adaugă Sică.
— …în… ani?! Lola nu e foarte sigură.

— Da, perfect, toate răspunsurile sunt bune. Frédéric e

mulţumit. Dar! Timpul muzical nu se măsoară așa! Nu poţi
scrie o partitură muzicală, pe care să o cânţi într-o… să zi-
cem… într-o zi întreagă.
— Sau într-un an, zâmbește Lola.

16
— Sau într-un an, sigur că nu. Muzica se măsoară în bătăi… în…
pulsaţii… în timpi… – putem să le spunem cum vrem, toate denu-
mirile înseamnă același lucru – cum ar fi la ceas secundele…
tic-tac-tic-tac-tic-tac… și, ca să fie mai ușor, acești timpi sunt gru-
paţi, câte doi sau câte trei, în măsuri – în unităţi de măsură cum
sunt la lichide litrul sau la lucrurile solide, kilogramul de exemplu.
Uite – Frédéric se duce la pian și aduce o partitură – Vedeţi?
Portativele sunt împărţite în măsuri… prin aceste linii vertica-
le… se văd foarte bine. Trei căpșoare se apleacă asupra foii cu
portative, privind atent. Uite, aici, liniile verticale, pe care noi,

17
muzicienii le numim bare de măsură, sunt trase după doi
timpi: 1,2 bară, 1,2 bară sau… uite aici! Frédéric aduce de pe
pian o altă partitură. După trei timpi: 1,2,3 bară, 1,2,3 bară.
Vedeţi?
— Văd, răspunde Rică.
— Sigur că da, adaugă Sică.
— Văd și eu, e foarte clar, recunoaște Lola.
— Bun. Mergem mai departe. Când ai doi timpi și apare bara,
se spune că muzica se desfășoară în măsura de doi. Și se nu-
mără un-doi, un-doi. Accentul cade pe unu, ca la marș: UN-
doi, UN-doi. Frédéric accentuează demonstrativ. UNU este
timpul accentuat. Rare, neobișnuite, nenaturale sunt cazurile
în care să se acentueze timpul doi: un-DOI,
un-DOI! Vedeţi, parcă nu se potrivește… Lola, ce nu înţelegi?
Lola răspunde cu o privire vinovată. Dar e foarte simplu!
Numele tău, de exemplu, continuă Frédéric. Cum se accen­
tuează? LO-la nu-i așa. LO-la și nu lo-LA… e caraghios lo-LA!
— Daaaaa… și la fel de caraghios ar fi ri-CĂ! Râde șoricelul.
Sau si-CĂ, adaugă prietenul lui.
— Sigur. Aţi înţeles?
— Da, da, am înţeles. Cei trei prieteni se mai joacă puţin cu
numele lor. SI-că nu si-CĂ… RI-că și nu ri-CĂ… LO-la
și nu lo-LA…

— La măsurile de trei timpi e puţin mai complicat. Dar nu

mult! îi asigură Frédéric. Dacă avem trei timpi, putem ac-
centua în trei feluri, adică putem da importanţă, după cum
vrem, fiecăruia dintre cei trei timpi. Putem spune UNU-doi-
trei sau unu-DOI-trei sau unu-doi-TREI. Puteţi să îmi găsiţi
exemple, cuvinte de trei silabe unde accentele sunt diferit
puse? lansează băiatul o provocare.

18
— Sigur, șo-ri-CEL – timpul trei e mai tare, sare Rică.
— Sau caș-ca-VAL adaugă Sică.
Lola tace, caută… se gândește…

— Foarte bine, aţi înţeles, Frédéric e foarte mulţumit. Acum,

exemple cu accentul pe primul timp… haide… haide… Sică,
Rică și Lola caută, caută… și nu găsesc. Vă ajut… unde sun-
tem noi acum?
— În casă… dar sunt numai două silabe… CA-să…
răspunde Rică.
— Știu eu… știu eu… Panglică! Sigur, nu suntem în panglică
dar cuvântul e bun: PAN-gli-că.
— Sigur! Bravo! se bucură Frédéric. Lola continuă să tacă.
Eu mă gândeam la CA-me-ră. Spune Lola, CA-me-ră.
— CA-me-ră… silabisește Lola rar.

19
— Și cu accentul pe timpul doi, pe cel din mijloc…
gândi­­ţi-vă… hai… Frédéric așteaptă nerăbdător. Lola ridică
lăbuţa. Spune, Lola… pi-SI-că! Lola se uită întrebător. Bravo,
Lola, așa e, pi-SI-că! Ai reușit, Frédéric e foarte bucuros.
Și mai știu unul. Lola prinde curaj… ro-CHI-ţă! …și încă
unul… hâr-TI-e! Lola pare că nu se mai oprește… Generoși,
cei doi șoricei o lasă să se bucure și nu intervin deși,
cu siguranţă, știu și ei cuvinte.

— Și am ajuns și la ce ne interesează, la dansul numit

mazurcă? Pe ce timp cade accentul? întreabă Frédéric.
— Pe timpul din mijloc… se grăbește Rică.
— Pe timpul doi! Răspunde apăsat și serios Sică: Ma-ZUR-că!
— Ma-ZUR-că, silabisește gânditoare și Lola.
— Ei da, pe timpul doi, e de acord Frédéric. Și asta este ca-
racteristica acestui dans, numit mazurcă. E vesel, e săltăreţ,
cu accent – întărire! – pe timpul doi. Vai ce bine ar fi să vă
pot cânta! Dar e prea târziu, sculăm toţi vecinii. Și totuși,
putem face ceva: hai să ne luăm de mâini și să dansăm pe
șoptite: un-DOI-trei, un-DOI-trei… Băiatul o ia pe Lola de lă-
buţe iar Sică și Rică ţopăie împreună.
— Ai înţeles, Lola? Frédéric se oprește gâfâind.
— Am înţeles Frédéric, of, nu mai pot,
am obosit… se oprește și pisica din ţopăială. Mulţumesc.

— Dar știi, noi, polonezii mai avem un dans foarte fru-

mos. Se numește poloneză, iar eu am scris o poloneză când
aveam șapte ani; a fost prima mea compoziţie. Și a fost și ti-
părită! adaugă Frédéric cu mândrie.

20
— Ai scris tu… la șapte ani… o compoziţie? se miră Lola.
Dar tu de abia știai atunci să scrii… Sau să citești…
Parcă nu îmi vine să cred…
— Muzica are literele ei. Se numesc note.
Frédéric privește în sus, spre fereastra prin care
o rază de lună se strecoară discret în încăpere.

21
Dar nu-ţi face griji, am dictat muzica tatălui meu, care a scris-o
pe o foaie cu portative, uite, ca foaia aceasta…. Se duce la pian
și aduce o foaie cu portative, pe care i-o arată Lolei. Vezi… por-
tativele sunt cinci linii paralele, cu spaţii între ele… iar notele
sunt… sunt… măslinele acestea cu codiţe, când la stânga, când
la dreapta, pe care le plasezi pe aceste linii și spaţii.
Așa se notează muzica. Și foile acestea se numesc partituri.
Sceptică, Lola se uită la foaia cu portative pline de note, pe
care băiatul din faţa ei o numise partitură.
— Are și un titlu, e scris cu litere, îl pot citi. Silabisește.
Po-lo-neză! Și vrei să spui că dacă cineva citește… așa trebu-
ie să spun, „citește”? Frédéric, Sică și Rică dau aprobator din
cap. …partitura – Frédéric, Sică și Rică dau, din nou, aproba-
tor din cap – da, partitura asta… poate să scoată un cântecel
din… hârtie? O… po-lo-neză?!

— Sigur. Doar că poloneza nu este un cântecel ci o piesă

muzicală serioasă. Îţi explic imediat. Să mă gândesc puţin
cum să fac să îţi fie cât mai clar… Își alege cu grijă cuvintele.
Poloneza…. este tot un dans popular polonez, la fel ca
mazurca și este tot în măsura de trei, adică numărăm
un-doi-trei, un-doi-trei. Aici nu accentuarea unui timp e im-
portantă ci un anume ritm, o anume formulă ritmică, foarte
pregnantă. E un pic mai complicat să explici… pe tăcute.
Așteptăm până mâine dimineaţă. Dar mai trebuie să știţi că,
din dans popular, poloneza s-a transformat în dans de sa-
lon și apoi în piesă de concert, mai ales pentru pian. Și asta
scriu eu cu mare plăcere, poloneze de concert, pentru pian
recunoaște Frédéric. Ai înţeles, Lola?

22
— În timp ce vorbeai… mă gândeam că… am mirosit cândva
un covrig, galben și pufos, care avea pe el o crustă de za-
hăr și… și cred că avea pe deasupra și nucă pisată… parcă
se numea covrig polonez… și toţi cei din casa în care locu-
iam atunci îl mâncau cu maaaare plăcere…
— Numai la mâncare îţi stă gândul, o apostrofează Rică.
— Nuuu… chiar că nu! Mie nu îmi plac dulciurile, se apără
Lola, doar mi-am amintit…

— Mie îmi plac mult covrigii polonezi, zâmbește Frédéric

(Sică și Rică dau din nou aprobator din cap) doar că ei
nu au nicio legătură cu muzica pe care am scris-o, cu
Poloneza mea pentru pian.
Dacă nu ar fi atât de târziu și nu mi-ar fi frică să deranjez
vecinii, ţi-aș cânta-o chiar acum. Sau… ţi-aș cânta un vals!
Îmi plac la fel de mult și mazurcile, și polonezele, și valsuri-
le… Sică și Rică dau din nou aprobator din cap.
— Un ce? Un val… Lola nu își poate aminti cuvântul rostit
de Frédéric.
— Un vals! o ajută băiatul. Un-doi-trei… un-doi-trei…
acesta este ritmul de vals. Și valsul e un dans care, după ce
i-a inspirat pe compozitorii care au scris partituri minunate,
a intrat, ca și mazurcile și polonezele, în saloanele strălu-
citoare, încântând lumea bună. Am de gând să mai scriu
multe mazurci, valsuri și poloneze dar nu pentru saloane-
le prietenilor ci pentru marile săli de concert. Vor fi piese
complexe, de mare virtuozitate și sunt sigur că publicul va
fi încântat… visez la asta. Când o să fiu mare… Dar… cască
discret, acoperindu-și gura cu palma, s-a făcut târziu.

23
Mi se închid ochii, cred că am să mă duc la culcare.
Vă rog, nu faceţi zgomot, vreau să dorm. Și ar fi bine
să dormiţi și voi, le recomandă Frédéric, deschizând
încet și închizând apoi cu grijă ușa în urma lui.

— Ce băiat minunat! Câte știe! Mie nu mi-e somn.

Hai, repede, povestiţi-mi totul despre el, le cere
Lola celor doi șoricei.
— Păiii… Sică pare obosit, s-ar culca și el.
— Noi… Rică se întinde demonstrativ și cască…
suntem cam obosiţi.
— Nici vorbă. Eu comand
aici. Lola îi privește ame-
ninţătoare. Nu uitaţi, cine
e șoarece și cine pisică!
Vreau să aflu totul despre
Frédéric, acum, imediat.
De la voi!

24
— Păi… Sică înţelege că nu are scăpare. Să spună Rică.
— Sigur! Mereu eu la ce e mai greu! Rică înţelege și el că
trebuie să îi facă pisicii pe plac. Și… cu ce să încep?
— Cu începutul! Lola e neînduplecată. Se așază pe burtă pe
un covoraș moale, își încolăcește coada în jurul trupului și
e gata să asculte povestea, oricât de lungă ar fi ea.
— Of! Nu scăpăm de tine. Bine.

— Tatăl lui Frédéric este francez iar mama poloneză,

începe Rică povestea.
— Înţeleg. De aici numele Chopin… intervine Lola.
— Da. Dar dacă nu mă lași să povestesc, nu mai terminăm
până dimineaţă, se răstește Rică. Frédéric are o soră mai
mare, o cheamă Ludwika.
— Așa sună numele polonez; dacă vrei, varianta franceză
este Louise, explică Sică.
— Aș dori să nu mai fiu întrerupt! Rică e de-a dreptul furi-
os. Tăceţi și ascultaţi: mama lui, Pani – în poloneză doam-
na, răspunde șoricelul la întrebarea pe care Lola tocmai se
pregătea să i-o pună – Justyna, este prima care îi explică
notele. Căci Frédéric era extrem de talentat și toţi și-au dat
seama de asta foarte devreme. Deși… îţi amintești, Sică?
— Da… Sică e foarte bucuros că poate spune și el ceva. În
leagăn, cum i se dădea o jucărie de lemn, de metal sau de
porţelan, care scotea sunete, o arunca imediat și începea
să ţipe agitat. Se părea că urăște sunetele! Ulterior, s-a aflat
că de fapt copilul avea o ureche extraordinar de sensibilă
și orice sunet mai puternic îi provoca durere.

25
— Îmi amintesc, intervine Rică, așa o ureche sensibilă
avea și micuţul Mozart care, mulţi ani, nu a putut suporta
sunetele instrumentelor de alamă, mai ales cele de trompe-
tă, trombon, corn…
— Ce interesant… Lola este uimită și încearcă să înţeleagă
ce i se povestește, dar sunt atâtea lucruri noi!
— Vrei să întrerupem povestea, să mergem să ne culcăm și
să continuăm mâine? Pari obosită, Lola! Rică încearcă să
profite de situaţie.
— Nuuuu, nuuuu… în nici un caz. Vreau povestea acum.
Continuaţi! Lola e foarte curioasă.
— Bine… Rică încearcă să-și ascundă dezamăgirea.
Spun eu. Atmosfera din familia Chopin invita la muzică.
Frédéric crește și pianul îl atrage din ce în ce mai puter-
nic. Lecţiile de pian, acompaniamentele de dansuri, toată

26
ziua asculta muzică. Așa cum am spus, mama îi deslușește
clapele – avea patru, cinci ani –, cele albe, cele negre, iar
copilul le folosește ca să alcătuiască diferite melodii care să
descrie sonor ceva: pisica hoaţă, copilul obraznic, surioara
care plânge… vezi mai târziu povestea cu picătu­r ile de
ploaie… și cea cu câinele.
Lola dă din cap că își amintește. În mintea copilului,
oricărei imagini i se potrivea câte o melodioară.
— Mai spun și eu, intervine Sică. Altfel adorm! Frédéric se
despărţea greu de pian; ore întregi studiază și improvizea-
ză. La șase ani ia primele lecţii de pian cu domnul Zywny,
un profesor cu multă bunăvoinţă.

27
Nu arăta prea bine, era destul de bătrân și purta haine
vechi și ponosite… nu cred că o ducea prea bine cu banii.
Dar era foarte de treabă.
— Daaaaa… intervine Rică, mi-l amintesc. Era un om tare
bun. Simplu, modest dar foarte atașat de elevii lui, cărora
le preda nu numai un instrument – pian sau vioară – ci
și teorie și armonie. Întâlnirea cu un talent ca acela al lui
Frédéric l-a impresionat profund și profesorul s-a silit să-i
ofere elevului toată știinţa lui. Astfel, copilul a învăţat să în-
ţeleagă și să iubească muzica. Și acum există în biblioteca
din casă câteva partituri pe care profesorul Zywny le-a
cumpărat. Căuta mult prin anticariate, partituri ieftine,
mai ales muzica lui Bach.

— Ce frumos! Lola e profund emoţionată.

— Frédéric făcea progrese uimitoare, continuă Sică poves-
tea. Mai târziu, pe lângă pian, a învăţat să cânte și la orgă
și la contrabas. Și desigur, a învăţat să compună, să scrie
muzică. Și totuși, tatăl lui…

— Cine a învăţat să scrie muzică, să compună? Îmbrăcat în

pijama Frédéric intră în încăperea bine luminată acum de
razele lunii. Ce faceţi aici în miez de noapte? V-am auzit.
— Păi… Rică e destul de încurcat, povestim, despre tine.
— Despre mine? se miră Frédéric.

28
29
 — Da, intervine Sică. Lola voia să
știe totul despre tine și familia ta.
I-ai plăcut tare mult.
— Așa e, recunoaște Lola.
Și eram curioasă…
— Povesteaţi despre mine. Ce inte-
resant! Frédéric se așază turcește
pe covoraș și se alătură grupului.
Și unde aţi ajuns cu povestea?
— La momentul în care tatăl tău,
neîncrezător în talentul tău, te-a
dat la gimnaziu…

30
— Așa este! confirmă Frédéric. Sigur, tata a
dorit ca, pe lângă educaţia muzicală, să
am și o solidă cultură generală.
— Bine gândit, aprobă Lola.
— Sigur că da, e de acord Frédéric,
deși… mie tot muzica îmi plăcea cel mai
mult. Am mers cu adevărat la școală
când aveam 13 ani. Dar știam să
scriu și să citesc de la sora mea
mai mare și învăţasem multe
lucruri împreună cu băieţii
din pension. Tata m-a putut
astfel înscrie în clasa a IV-a
la Liceul din Varșovia.
Am fost și premiant!

— Îmi amintesc, intervine Rică,

de plăcerea ta de a desena. Făceai
caricaturi atât de amuzante!
— Îmi amintesc și eu, se alătură Sică
discuţiei. Am citit într-o scrisoare
adresată mamei tale, scrisoare pe care
am ronţăit-o puţin – scuze! –, că te hotărâseși să te
faci pictor când o să fii mare, că nimic nu îţi plăcea mai
mult decât să te joci cu pensulele și cu culorile…

31
— Ei, a fost un timp, scurt însă, căci tot muzica… Cel mai
simplu și mai frumos îmi pot exprima gândurile și senti-
mentele prin muzică. Dar, de cele mai multe ori, atunci când
scriu, am în minte imagini.
— Știu, înţeleg, intervine Lola, ca picăturile de ploaie.
— Da, zâmbește Frédéric. Revenind la tata, îl iubesc și îl
admir, de la el am învăţat foarte multe. Dar mama rămâne
sufletul familiei, sufletul meu.
— Ea te-a susţinut întotdeauna, își amintește Rică.
— Mai știi… Sică e foarte entuziasmat. Mai știi când, la șase
ani scriai deseori mici poezii pe manșetele ziarelor sau pe
hârtia de împachetat sandvișuri? În biroul mare din came-
ra de lucru mai există, legate cu o panglicuţă, câteva dintre
aceste texte, în care vorbeai mai ales despre dragostea pe
care i-o porţi mamei dar și de respectul faţă de tatăl tău.
— Chiar!? Frédéric e uimit și înduioșat. Chiar le-au păstrat!?

32
— Sigur. Și tot în acel pacheţel
mai e o scrisoare, a ta către
Pani Justyna în care îi
scriai… stai, Sică încruntă
sprâncenele, stai să îmi
amintesc exact… îi scriai:
„Dragă mamă, îţi trimit cele
mai frumoase urări de bine de
ziua numelui tău. Cerul să ajute
să se îndeplinească tot ce îţi
dorește inima mea: să rămâi
sănătoasă și feri­cită și să-ţi
petreci mul­ţumită întreaga
viaţă”. Ce bine că mi-am
amintit, îmi place mult
scrisoarea aceea…
— Vaaai! Lola își șterge
pe furiș o lacrimă de
emoţie.

— Era prin… prin… 1818… iarna… avea cred, șapte, opt ani.
Într-o zi, tatăl lui – ce ne-am speriat amândoi! – a intrat în
camera aceasta trântind ușa de perete și avea în mână
— …o scrisoare, sare Sică. O scrisoare…
— Da, o scrisoare aprobă Rică. Era în ianuarie…
— Nu, în februarie 1818, chiar înainte de ziua mea de
naștere, când împlineam opt ani, intervine și Frédéric.

33
Prin scrisoare eram invitat să cânt în casa unui conte.
Aș fi vrut să prezint ceva compus de mine, dar tata și profesorul
Zywny au ales câteva lucrări clasice. Tata a fost acolo, mama,
din păcate a rămas acasă, era bolnavă în pat. M-au îmbrăcat
frumos de tot. A venit o trăsură trimisă de conte ca să ne ia și
să ne ducă la reședinţă. Lume multă, frumos și bogat îmbrăca-
tă, cele mai importante familii din Varșovia. Un pian foaaaarte
bun! După ce am cântat, m-au aplaudat îndelung, m-au numit
„un nou mic Mozart”, m-au îmbrăţișat, m-au săru­tat și mulţi
m-au invitat să cânt și în alte saloane, ceea ce am și făcut.
Doamnele mă răsfăţau numindu-mă Chopinek și mă copleșeau
cu daruri.
— Vestea unui nou copil-minune, un „mic pianist”, a ajuns
repede în ziare, am citit cu ochiii mei, se laudă Rică, mândru
ca și cum despre el ar fi fost vorba.

— Am început să cânt la concerte de caritate, în săli ade-

vărate de concert, continuă Frédéric, trecând modest peste
laudele prietenului său.
— Și ai început să fii din ce în ce mai cunoscut și mai apre-
ciat. De fapt, chiar atunci, în 1818, Revista Varșoviei te-a
numit „geniu muzical”, adaugă Sică, la fel de mândru. Apoi,
repede, s-a descoperit și că scrii muzică.
— Da, la opt ani am dedicat unei doamne o poloneză. Dar
s-a aflat și că, la șapte ani, scrisesem tot o poloneză, cea pe
care știţi că i-am dictat-o tatălui meu, că doar locuiaţi deja
la noi. Șoriceii dau aprobator din cap.
— Așa a făcut și Mozart, își amintește Lola. A început să
compună înainte să știe să scrie notele și tatăl lui i-a notat
muzica în… pisica se gândește, ezită, dar apoi găsește cu-
vântul, partituri, pe foi cu… portative!

34
— Poloneza pe care am scris-o în ianuarie 1818, când nu îm-
plinisem încă opt ani, a fost publicată. Puteam vedea partitu-
ra expusă în vitrinele magazinelor de muzică. Și eram foarte
mândru, recunoaște Frédéric.
— Au apărut și comentarii foarte elogioase! Ronţăiam un ziar
și era cât pe ce să mușc din titlu, se amuză Sică, dar m-am
oprit la timp. Și mi-a plăcut atât de mult încât – așa cum s-a
întâmplat și cu scrisoarea din care tocmai am citat, subliniază
apăsat șoricelul dându-și importanţă – am reţinut ce am citit.
Un cronicar, numele nu mi-l mai amintesc, din păcate, scria:

35
Compozitorul acestei Poloneze are de abia opt ani. Este fiul lui
Nicolas Chopin, un profesor de limba și literatura franceză la
gimnaziul din Varșovia. Băiatul nu numai cântă la pian cu o
ușurinţă fantastică și gust artistic remarcabil – da, așa scria:
„gust artistic remarcabil!” – cele mai grele lucrări pentru
pian dar a și compus deja mai multe dansuri și variaţiuni
care au uimit cunoscătorii și criticii. Oriunde s-ar fi născut,
în Germania sau în Franţa, copilul ar fi fost desigur unanim
recunoscut în întreaga Europă. Poate cititorii noștri își vor
aminti că și ţara noastră poate naște genii.
Pe ultimele cuvinte, Sică s-a ridicat de pe scăunel și vocea
parcă i-a tremurat puţin. Era foarte emoţionat!

— Da, așa au scris, confirmă Frédéric și după aceste

cuvinte, am început să fiu și mai căutat, și mai admirat…
chiar și de alţi artiști mari, care voiau să mă cunoască, și
chiar și de capete încoronate. Cântam mult, din ce în ce
mai mult în public. Vă amintiţi de recitalul de la Varșovia,
la care a participat vestita cântăreaţă Adelina Catalani?
— Daaaaaa… Cum să nu? răspunde
Rică. Aveai, cred, 10 ani, ai fost pre-
zentat drept cel mai bun pianist din
oraș și soprana a fost uluită și
încântată. Atât de uluită și de
încântată încât…
— … încât ţi-a dăruit un ceas
de aur, pe care se afla grava-
tă dedicaţia: Madame Catalani
lui Frédéric Chopin, în vârstă de 10 ani,
Varșovia 1820, intervine Sică. Știu că l-ai păstrat.

36
37
— Sigur că l-am păstrat, recunoaște Frédéric. Îl am mereu la
mine – bine, când nu sunt îmbrăcat, ca acum, în pijama! Îmi
pare rău, Lola, ţi l-aș fi arătat, este un ceas foarte frumos.
— Ai putea să îi arăţi inelul! Sare Rică.
— Inelul? Ce inel? Care inel? Vreau să-l văd, îmi plac mult
bijuteriile, recunoaște Lola.
— Da! Inelul! Are și el povestea lui. Ce vremuri! Frédéric
devine visător.
— Da! Ce vremuri! Și ce onoare! Rică este din ce în ce mai
încântat. I l-a dăruit ţarul Rusiei, Alexandru I, care a asistat
la un recital. După concert, Frédéric i-a fost prezentat și
ţarul, în semn de apreciere, și-a scos de pe deget inelul cu
diamante pe care îl purta și i l-a dăruit. Lola face ochii mari!

38
— Din păcate nu pot să ţi-l arăt, Lola, e închis la tata
în dulap, regretă băiatul.
— Au mai fost momente minunate legate de capete încoro-
nate, ar vrea Rică să continue dar…
— Spun eu, se răstește Sică. Nu te mai oprești din vorbit! S-a
întâmplat atunci când mama ţarului, Maria Teodorovna,
a vizitat gimnaziul și Frédéric a cântat în faţa ei câteva po-
loneze compuse de el. Prinţesa, încântată, i-a spus – știu
exact ce i-a spus! Eram ascuns în buzunarul lui Frédéric,
asigură Sică: Ai un nume atât de frumos, franţuzesc. Oare
știi să vorbești și limba franceză?
— Și atunci am recitat o poezie, din păcate nu mai știu ce
poezie!, intervine Frédéric, în franceză. După care am mai
conversat un pic cu prinţesa tot în franceză și ne-am simţit
foarte bine.
— Îţi mai amintești cât de mult te-a admirat Marele Prinţ
Constantin care, în calitate de frate al ţarului Rusiei, era
vicerege al Poloniei? Rică încearcă să revină în centrul
atenţiei. De câte ori caleașca regală trasă de patru armă-
sari focoși a oprit în faţa pensionului nostru și Frédéric era
dus să cânte în minunatele saloane de la palatul Belvedere!
Viceregele avea dese și de nestăpânit accese de furie și doar
muzica lui Chopin îl potolea, așa am auzit, nu am fost acolo.
— Da, așa era, confirmă Frédéric. Prinţul se așeza la pian,
lângă mine, și treptat se liniștea și îi revenea buna dispo-
ziţie. Odată m-a întrebat: De ce cânţi mereu cu privirile în
sus, citești cumva notele muzicale de pe tavan? Auzi, ce idee!

39
Am început să râd și i-am explicat că ochii în tavan îmi
permit să mă concentrez mai bine, atunci când improvizez,
fără note.
— Și marșul, intervine Sică. Marșul militar pe care l-ai com-
pus pentru el? Aveai cam nouă ani!
— Da. Viceregele și soţia lui erau mari amatori de muzică.
Am compus un marș militar anume pentru ei și lucrarea a
plăcut atât de mult, încât de atunci, la fiecare paradă milita-
ră, marșul era trecut în programul muzical.

— Da, m-am convins, ești cineva! Lola îl privește sincer admi-

rativ pe Frédéric. Pianist și compozitor admirat de toţi. Bravo!
Dar… acum ce mai urmează? Se arată curioasă pisica.
— Păi… mai am multe de învăţat, recunoaște Frédéric. După
ce și-a dat seama că nu mai avea ce să îmi spună, profesorul
Zywny le-a recomandat părinţilor mei un alt profesor, cu
care să studiez mai departe, pe Józef Elsner. Nu era pianist,
era un compozitor adevărat. Mi-a deslușit partituri foar-
te importante, muzica lui Bach, pe cea a clasicilor vienezi,
Haydn, Mozart, Beethoven, muzica simfonică. Profesorul
Elsner mi-a lăsat libertatea de care aveam nevoie ca să cu-
nosc și mai bine și să descopăr muzica, în general, și instru-
mentul, pianul, în special. Știţi ce mi-a scris într-o scrisoa-
re? A scris așa, n-am uitat, căci cuvintele lui mi-au fost de
mare folos: Predând compoziţia, elevilor nu trebuie să le fie
dictate reguli fixe, mai ales acelora al căror talent este evident;
nu au decât să și le găsească singuri.

40
41
— Ce frumos! Ce înţelept! Lola e din nou profund impre-
sionată. Dar revin la întrebarea mea: ce urmează acum
pentru tine?
— Păi… Frédéric ezită. Se uită la cei doi șoricei, parcă nu
știe cum să le dea o veste rea… Păi… o să plec.
— Unde o să pleci? Cum o să pleci? Când… șoriceii nu
contenesc cu întrebările.
— La Berlin… la Viena… la Londra… la Paris… Cum am
spus, mai am multe, foarte multe de învăţat…
— Și o să putem veni cu tine? Rică șoptește cuvintele,
temându-se parcă de răspuns.
— O să putem? Sică îl privește și el rugător.
— Din păcate nu, răspunde trist băiatul, plecând privirea.
Tăcută, Lola se apropie de cei doi șoricei și îi îmbrăţișează.

Luna intră într-un nor și în încăpere se lasă greu

întunericul nopţii. Ochii celor trei prieteni sunt triști și
înlăcrimaţi. Încă un capitol din viaţa lor s-a încheiat.
Dar… la orizont apare o geană de lumină care vestește
zorii unei noi dimineţi. Viaţa merge mai departe.
Pentru cei trei prieteni nedespărţiţi urmează, cu siguranţă,
aventuri pline de surprize, prietenii noi, experienţe intere-
sante în casele altor muzicieni celebri, unde sunt așteptaţi.
Să vedem, cărei invitaţii îi vor da curs.

42
43
Ce ar mai trebui să știţi
despre pianistul și compozitorul
Frédéric Chopin…

L a 20 de ani, muzicianul părăsește ţara natală,

pentru a călători în lume. Berlinul îi refuzase o bursă
de studii, așa că, pentru început, se îndreaptă spre Viena,
urmând să ajungă la Londra, prin Paris. Duce cu el, pe
lângă multe piese scurte, și două concerte pentru pian
scrise înainte de a împlini vârsta de 20 de ani.
Se va stabili în capitala Franţei, ţară care îi va deveni cea
de a doua patrie. Cariera lui va fi spectaculoasă, atât ca
pianist cât și în calitate de compozitor.

La plecare, prietenii l-au însoţit până la capătul Varșoviei

și i-au dăruit un vas de argint plin cu pământ polonez,
ca să nu-și uite niciodată rădăcinile. Însuși profesorul
Elsner a compus o lucrare cu această ocazie, o cantată
intitulată „Născut pe pământ polonez”, pe care aceiași
prieteni i-au cântat-o celui care îi părăsea.
Curând, în Varșovia a izbucnit o răscoală împotriva stă-
pânirii ţariste. Prietenii lui Chopin s-au implicat puternic
și au luptat curajos, dar răscoala a fost înfrântă. Frédéric
dorește să se reîntoarcă în ţară dar tatăl său îl sfătuiește
să nu o facă. Îi ascultă sfatul și decide să își continuie
călătoria spre Paris. Departe de ţară, muzicianul trăiește
intens speranţa și dezamăgirea compatrioţilor, cărora
ar fi dorit să le fie alături.

44
Toate sentimentele lui se transpun puternic în muzică,
amănunt ce nu trece neobservat.
Însuși marele compozitor și pianist german Robert
Schumann declara, după un concert în care l-a ascultat cân-
tând pe artistul polonez: Scoateţi-vă pălăria, domnilor!
Un geniu! Muzica lui Chopin are tunuri ascunse sub flori!

Polonezul Frédéric Chopin a fost unul dintre cei mai repre-

zentativi compozitori ai epocii romantice. Fiecare sunet,
fiecare melodie, fiecare armonie trezesc în ascultător senti­
mente copleșitoare. Cele peste 200 de compoziţii sunt destinate,
în majoritatea lor, instrumentului care i-a fost cel mai drag,
pianul: două concerte mari pentru pian și orchestră și piese
de concert de mare virtuozitate și sensibilitate; printre ele,
dansuri – mazurci, poloneze, valsuri; așa numite miniaturi
muzicale, grupate după formă și conţinut în cicluri de studii
și preludii, piese cu un suport de poveste, foarte romantic,
nocturne, scherzo-uri, balade; compoziţii de cameră, în forme
clasice, tot pentru pian – sonate, variaţiuni, rondo-uri.
Întreaga sa creaţie se bazează și este inspirată de melodiile
și ritmurile specifice muzicii poloneze. Sunt pagini muzicale
splendide, încărcate de sensibilitate dar care ridică în faţa
interpreţilor și mari probleme tehnice. Pianistul Chopin a
fost un virtuoz iar toţi cei care doresc să îi cânte muzica tre-
buie, la rândul lor, să fie pianiști cu o tehnică excepţională
și muzicieni desăvârșiţi.

Frédéric Chopin moare la 17 octombrie 1849, înainte de

a împlini 40 de ani. A avut o sănătate șubredă și a sfârșit
ucis de tuber­culoză. Își găsește odihna în vestitul cimitir
Père-Lachaise din Paris.

45
Mic dicţionar
de termeni muzicali

Armonie – din latinescul harmonia, după grecescul harmonia

(înţelegere, concordie) – suprapunere ordonată a sunetelor muzicale.
Presupune verticalitate în timp ce melodia este succe­siunea ordonată
a sunetelor muzicale, desfășurate pe orizontală.

Baladă – din limba franceză ballade – o compoziţie muzicală

de dimensiuni medii, care își propune să povestească ceva –
o legendă, o poveste, o întâmplare etc.

Concert – din limba italiană concerto – o consistentă lucrare

muzicală scrisă pentru unul sau mai multe instrumente soliste cu
acompaniament de orchestră. În forma lui clasică, are trei părţi în
mișcări contrastante, de genul repede-lent-repede.

Mazurcă – dans popular polonez în măsură de ¾ cu accent specific

pe timpul 2. În perioada romantică se transformă din dans popular
în dans de salon și apoi în piesă de concert în general pentru pian.
Se dansează în perechi.

Nocturnă – din limba latină nocturnus (de noapte) – o piesă muzicală

scurtă, cu un caracter visător, melancolic scrisă de obicei pentru pian.

Poloneză – dans popular polonez în

măsură de ¾ dominată de o formulă
ritmică specifică, foarte pregnantă:
optime – două șaisprezecimi – patru optimi. În perioada
romantică, se transformă din dans popular în dans de salon și apoi în
piesă de concert, în general pentru pian. Se dansează în grup sau perechi.

46
Rondo – din limba italiană rondo – o formă muzicală ce
presupune o linie melodică principală (refren) care revine mereu
alternând cu diferite alte fragmente muzicale.

Scherzo – din limba italiană scherzo (glumă) – o pagină muzicală

veselă, în ritm vioi

Sonată – sonata (din italiană: sonare – a cânta la un instrument)

reprezintă o compoziţie muzicală executată la un instrument sau
la un grup restrâns de instrumente (da sonare), în opoziţie cu
„cantata“ (din italiană: cantare), care indică o bucată muzicală
interpretată de vocea omenească (da cantare).
Sonata ca gen nu trebuie confundată cu „forma de sonată“ care
se referă la o modalitate particulară de organizare a materialului
muzical în interiorul unei părţi componente (de obicei, dar nu
totdeauna, prima mișcare) a unei sonate, simfonii, concert,
cvartet etc.

Variaţiuni – din limba franceză variations – o formă muzicală

ce presupune o temă și un număr oarecare de transformări ale
acestei teme, ale cărei contururi pot fi – mai mult sau mai puţin
– recunoscute.

47
Bibliografie selectivă

Chopin, Frédéric – Muzica unei vieţi (corespondenţă)

Editura Muzicală, București, 1982
Chopin, Frédéric – An educational book, Institutul „Fryderyk Chopin”,
Varșovia, 2010
Coman, Lavinia – Frédéric Chopin, Editura Didactică și Pedagogică,
București
Böhm, Karlheinz – Frédéric Chopin: für Kinder erzählt,
CD- Eloquence, Junior Klassic, Ianuarie 2006
Rusinek, Michal – Le petit Chopin, Institutul „Fryderyk Chopin”,
Varșovia, 2009 (?)
Solovtov, A – Frederic Chopin. Viaţa în imagini, Editura Muzicală,
București, 1960
Venezia, Mike – Chopin, Colecţia „Getting to know the world’s
greatest composers“, 1999
Surse: INTERNET

48
Următoarea carte din seria
Copilăria marilor muzicieni
este

Copilăria lui
Richard Wagner.
„Clasic e fantastic. Copilăria marilor muzicieni“ este un proiect ce propune
spectacole de teatru și muzică adresate copiilor între 4 și 10 ani.
Ele se joacă pe scenele Teatrului Odeon din București și pe scena de concert
din Sala Mare a Filarmonicii „George Enescu“ de la Ateneul Român.

Povestea spune că doi șoricei, Sică și Rică, au trăit, în timp, în vioara lui
Antonio Vivaldi, în orga lui Johann Sebastian Bach, în biblioteca lui
Wolfgang Amadeus Mozart, în clavecinul lui Ludwig van Beethoven,
în pianul lui Frédéric Chopin, în cămăruţa lui Richard Wagner,
în grădina din faţa casei lui George Enescu…
În piesele de teatru, bătrânul Sol povestește ce lucruri minunate a aflat
de la stră-stră-stră-bunicii lui, Sică și Rică, despre copilăriile acestor mari
compozitori, despre bucuriile și tristeţile lor, despre munca de zi cu zi
în faţa instrumentului, începând chiar de la vârste foarte mici, despre
călătoriile lungi și obositoare ale celor consideraţi copii-minune, pe care
întreaga Europă dorea să îi vadă și să îi asculte, și mai ales despre felul
în care toţi au învăţat să scrie muzică și să se bucure de ea.

Până în ianuarie 2020, piesele de teatru au ajuns la un număr de

douăsprezece: Copilăriile lui Vivaldi, Bach, Mozart, Beethoven, Rossini,
Wagner, Chopin, Ceaikovski, Strauss, Enescu, Bartók, Gershwin.
Cărţile din colecţia noastră sunt inspirate din aceste piese de teatru
cu muzică. La materialul deja existent, s-au mai adăugat însă nume­roase
pagini menite a completa și îmbogăţi povestirea,
destinată acum lecturii.

Cristina Sârbu
Coordonator de colecţie