LEONID PETRESCU

TICĂ ȘI RICĂ
au pornit
spre Lună
E D I T U R A T I N E R E T U L U I

Ilustrații și copertă:
BURSCHI GRUDER
 CUVÂNT ÎNAINTE

— Când ți-am spus eu să ne luăm paltoanele! În spațiile astea

interplanetare e frig, nu glumă!
Tică înălță din umeri, foarte liniștit.
— N-ai nici o grijă, îl asigură el pe Rică. Mai avem numai puțin de
dârdâit. Peste un sfert de ceas o să ți se pară că ai nimerit din greșeală
într-un borcan de conserve pus la fiert.
Rică oftă adânc, prefăcându-se că e plin de jale.
— Asta-i soarta călătorilor cosmici, ce să-i faci! constată el. Nu putem să
ne plângem. Rachetă am vrut ? Rachetă avem. Am dorit să călătorim în
spațiile interplanetare ? Călătorim!
Tică privi cerul negru, în care licăreau nenumărate stele, parcă mult mai
numeroase decât văzuse el vreodată, chiar în cele mai senine nopți de
vară pământene, și încuviință grav. Nimic de zis: se întâmplase tocmai
cum își doriseră.
...Desigur că ați vrea, dragii mei cititori, să aflați cum se face că vechii
noștri prieteni se află, așa cum s-ar părea, într-o rachetă cosmică. Dacă
v-aș fi spus că Rică și Tică așteptau un tramvai, sau că intraseră într-o
sală de cinematograf, sunt sigur că nu v-ați fi mirat. Dar să plutească
acolo, undeva, între cele două osii ale Carului Mare, sau poate pe gâtul
Lebedei — asta e cu totul altceva.
Trebuie să știți, de altfel, că lui Tică nu-i prea place laptele, așa încât e
greu de crezut că o pornise tocmai spre Calea Laptelui, așa cum au
pretins la început câțiva din prietenii lor. Tocmai aici se cuvine să
intervin eu și să restabilesc adevărul. Pentru că, în realitate, cei doi
prieteni nu numai că nu s-au urcat în constelația Carul Mare sau pe
vreuna din stelele Căii Lactee, dar nici măcar nu au călătorit în vreo
rachetă cosmică! Și trebuie să știți, pe de altă parte, că rachetele sunt
astfel construite încât, chiar dacă în spațiul din jurul lor ar fi mai frig ca

5
 la Polul Nord sau mai cald ca în cuptor, înăuntrul rachetelor este totuși
plăcut, aproape ca acasă.

Dacă aș spune că Tică și Rică au călătorit în Cosmos unul din două

lucruri: sau aș minți, sau aș scrie o povestire științifico-fantastică și
trebuie să știți că, deocamdată, nu am de gând să fac nici una, nici alta.
— Atunci (o să mă întrebați voi, cei care citiți aceste rânduri) cum se
explică discuția cu care a început această carte?
Întrebarea voastră este foarte îndreptățită, și vreau să fiți convinși că nici
măcar atunci nu v-am mințit. Văd eu că toată povestea asta trebuie să vă
pară grozav de încurcată. De aceea, ca întotdeauna, cred că și acum cel
mai bun lucru ar fi să încep cu începutul. Numai că întrebarea este: unde
o fi începutul ?

Începutul poate fi, de pildă, racheta cosmică lansată de Uniunea

Sovietică la 2 ianuarie 1959 ori ,,Lunik", racheta care a atins Luna la 14
septembrie 1959, sau stațiunea interplanetară automată spre Venus,
lansată la 12 februarie 1961, ori data de 12 aprilie 1961, cînd Iuri
Alexeevici Gagarin a deschis o nouă pagină în istoria omenirii, efectuând
primul zbor cosmic al omului, ori data de 6 august 1961, când ,,Vostok-
2“ a zburat timp de 25 de ore, înconjurând Pămîntul de mai bine de 17
ori. Dar o să-mi spuneți că începutul poate fi socotit și când marele
savant sovietic Țiolkovski și-a publicat planurile care pe atunci puteau să
pară complet fanteziste. Era vorba de planurile unei călătorii în Cosmos.
La urma urmei, dacă stau și mă gîndesc, începutul l-aș putea socoti cu
câteva mii de ani în urmă. Pe atunci, un bătrîn asirian a povestit despre
călătoria spre stele a unui oarecare Etan. Acesta s-a ridicat spre cer atât
de sus, încît Pămîntul i s-a părut că ar semăna cu o pâine rotundă așe-
zată într-un coș. Mai apoi, Etan a dispărut cu totul în depărtări.

6
Călătoria aceasta în lumea
aștrilor este descrisă pe un
cilindru de pămînt ars datând
din anul 3200 înaintea erei
noastre și descoperit în
biblioteca regelui Asurbanipal
cu ocazia unor săpături. De
altfel, biblioteca acestui rege,
care a domnit cu vreo 650 de
ani înaintea erei noastre în
Asiria, cuprinde o sumedenie
de alte scrieri deosebit de
interesante.
Dar... cred că am mers prea
departe în urmă, mult prea
departe. Eu o să încep acum,
de curând, într-o seară de
primăvară. După cum, sunt
sigur, vă mai amintiți, vremea
n-a lost de loc aspră în iarna
aceea, până la jumătatea lui
ianuarie. Trecuse Anul nou,
iar urătorii își luaseră
caprele de cârpe și lemn și le
urcaseră în pod, să se
odihnească acolo 365 de zile
încheiate. Primăvara care a
urmat apoi a fost răcoroasă
și ploioasă, așa încât, până și
în mai, vremea tot umedă și
noroasă s-a arătat.

7
Cam pe atunci începe povestirea noastră, în care va fi vorba despre
rachetele și navele cosmice sovietice și despre aventurile lui Rică și Tică,
porniți în călătorie printre aștri, bolizi și meteoriți...

8
 Capitolul I
ÎN CARE TICĂ ȘI RICÂ SE ÎNTÂL-
NESC DIN NOU CU „VRĂJITORUL”

Vremea, după cum spuneam mai înainte, era răcoroasă, cu toate că din
calendar se rupeau acum filele din a doua săptămână a lunii mai. După
cum știți bine, seara este întotdeauna mai frig decît în restul zilei. De
aceea cred că nu o să vă mirați dacă pe la ora 21 (adică 9 seara) i-am găsit
pe Tică și pe Rică așezați, fiecare, pe câte un scaun, lângă sobă.
— Fleacuri! izbucni deodată Tică, aruncând cât colo broșura din care
citise până atunci.
— Just, murmura Rică, fără să-și ridice ochii de pe cartea ale cărei rânduri
le mânca parcă cu privirile.
— Povestirile astea științifico-fantastice despre călătorii pe Lună sau pe
planeta Marte nu mai au nici un haz! comentă Tică.
— ...Haz, murmură în chip de aprobare Rică, fără să înțeleagă de fapt
nimic din ceea ce-i spunea prietenul său.
— Pentru că — pricepi tu, Rică ? — nava cosmică-satelit „Vostok“ cu
luri Gagarin la bord este mai „tare“ ca toate povestirile astea. E ceva
formidabil! A înconjurat Pământul la aproximativ 300 de km înălțime,
zburând cu viteza de aproape 8 km pe secundă! Ca un bolid!
— Bolid, ai dreptate, zise Rică, automat.
Cartea pe care o citea Rică purta titlul atrăgător „Omul invizibil ”, iar la
pagina deschisă se povestea tocmai cum omul invizibil izbutise, după o
luptă crâncenă, să se descotorosească de adversarii săi, lăsându-și hainele

9
 în mâinile lor și fugind din satul în care se ascunsese. Furat de asemenea
aventuri, este lesne de înțeles că Rică nu era atent la ce-i spunea Tică. În
astfel de ocazii, cea mai simplă metodă pentru a nu fi tulburat era să
clatine din cap și să rostească din când în când câte un cuvânt de aprobare.
Rică aplicase în câteva rânduri acest vicleșug, dar, după cum se știe,
ulciorul nu merge de multe ori la apă. De data aceasta, Tică observă
repede stratagema și, profitând de neatenția prietenului său, afirmă serios :
— Așa încât, astă-noapte o să ne luăm provizii, haine de schimb, ceva
cărți ca să nu ne plictisim, apoi o să ne urcăm în rachetă și o să pornim
spre Lună.
— Lună, aprobă nevinovat Rică, prinzând din zbor ultimul cuvânt.
— Iar pe tine — adăugă Tică, înfuriat — o să te folosesc drept
termometru ! O să scoți mâna afară din rachetă ca să iei temperatura
spațiului cosmic!
— Foarte just, mormăi Rică, ținându-și răsuflarea ca să nu scape nici una
din noile aventuri ale eroului său.
Apoi, dându-și seama că Tică spusese ceva neobișnuit, ridică privirea de
pe carte, cu mult regret, și se interesă:
— Ce ziceai adineaori ?
— Spuneam că o să-ți înghețe mâna, dacă o mai ții multă vreme afară din
rachetă.
— Care rachetă ? întrebă Rică, cu aerul unui om care a căzut din Lună.
— E vorba de racheta cosmică. Eu îți vorbesc de un sfert de ceas și tu nici
măcar nu vrei să mă asculți.
— Și ce spuneai, mă rog, despre rachetă ?
— Mă gândeam — spuse Tică — că ar fi strașnic dacă am putea călători
și noi într-o rachetă cosmică. Asta aventură !
— Da, ar fi ceva frumos — aprobă Rică, visător, închizând cartea cu
regret. Ei, dar așa ceva nu se poate!
— De ce nu? Am citit că o mulțime de oameni au scris la Moscova și i-au
rugat pe savanții sovietici să-i ia într-o rachetă sau într-un satelit al
Pământului. Stai să-ți citesc și ție.

10
Tică luă o revistă de pe masă și o răsfoi până ajunse la pagina căutată.
Apoi se așeză pe scaun și citi cu voce tare :
— La Comitetul pentru călătorii interplanetare al Academiei de Științe din
Uniunea Sovietică a sosit un număr foarte mare de scrisori. Oameni din
toate țările Pămîntului se oferă să zboare în spațiul cosmic. Știi — adăugă
Tică — asta era înaintea zborului lui Iuri Gagarin.
— Ai reținut? zise cu amărăciune Rică. „Un număr foarte mare". Când te
gândești câți ne-or fi luat-o înainte !...
Cu gândul la eventuala călătorie în rachetă, Rică (după cum cred că ați
observat și voi, dragi cititori) uitase cu totul de „Omul invizibil".
— Stai să-ți citesc mai departe — zise Tică. „Vreau să zbor spre stele",
scrie Victor Borodai, din Siberia. Dmitri Ovruțki, din Kiev, e foarte
concis: „Vă rog să vă amintiți și de mine, atunci când veți întocmi
echipajul satelitului. Sunt mecanic și tehnolog și am diplomă de inginer".
— Poftim! pufni Rică. El are diploma de inginer! Iar noi ? Eu, în afară de
dovada de vaccin și certificat de naștere n-am alte acte... și cred că astea
nu sunt suficiente ca să mă ia în Cosmos.
— Nu poți să fii serios măcar o clipă ? îl certă Tică. Ascultă acum despre
un alt caz, foarte interesant. Uite ce scrie. „De una din scrisori este prinsă
o fotografie, care înfățișează figura inteligentă, vioaie a lui Jean-Pierre
Charpentier, un școlar francez. El visează la călătorii în spațiu, e plin de
admirație față de realizările științei sovietice și s-a hotărât să învețe
rusește, pentru ca să poată citi toate cărțile despre sateliți".
Rică rămase visător. Ei, ce-ar fi (se gândea el) să scrie în ziar așa: „Figura
inteligentă și vioaie a lui Rică, un tânăr și îndrăzneț școlar român, care..."
Dar și aici i-o luase altcineva înainte, acest Jean-Pierre. Rică oftă.
— Ei, ce zici de toate astea ? întrebă Tică. Se mai pomenește aici și de
alte scrisori, unele sosite și de la noi din țară. Cel mai interesant este însă
răspunsul dat tuturor acestor cereri. Auzi ? „Natural, primii care vor zbura
vor fi oameni posedînd posibilități excelente de acomodare față de

11
condițiile speciale din timpul zborului cosmic. Acești oameni sunt
antrenați și primesc o pregătire științifică anume."
— Posibilități de acomodare...
— Pregătire științifică...

— Așadar, pentru noi nu e

deocamdată nici o speranță
?
— Nu, afară numai dacă
nu ne facem invizibili și ne
strecurăm nevăzuți în ra-
chetă — zise Tică,
amintindu-și de lectura lui
Rică. Altfel, nu avem nici
o nădejde. Sau... ia stai!
Tică sări de pe scaun. Îi
venise o idee.
— Ba da ! Avem o spe-
ranță ! Una singură: „vră-
jitorul" !
Aici se cuvine să deschid o
mică paranteză. Sunteți de
acord ? Da ? Atunci, iat-o.
(Poate că unii dintre voi își
mai amintesc de aventurile
lui Rică și Tică „în
dezacord cu știința". Pe
scurt, tocmai când cei doi
prieteni ai noștri, pe atunci
în vacanță, se bucurau că
nu mai au de a face cu fi-
zica, cu chimia sau cu alte
științe, a apărut un om ciu-
dat care-și zicea „vrăjitor.
Și acest „vrăjitor", nici una, nici două, a desființat legile științelor. Ce s-a
întîmplat după aceea, or să-și amintească Tică și Rică cât or trăi. Zburau prin
aer, nu se mai auzeau, nu se mai vedeau, le ploua în casă... în sfârșit, o seamă
din cele mai neașteptate aventuri. Așadar, acesta era „vrăjitorul" de care
pomenise adineaori Tică. Un „vrăjitor" foarte modern, care cunoștea la
perfecție toate legile științelor și se bizuia numai pe ele. Și aici, închid pa-
ranteza. Uite așa.)
— „Vrăjitorul" ? zise Rică, puțin cam îngrijorat. De... știu și eu ?...
În aceeași clipă ușa camerei se deschise și în pragul ei se ivi chiar
omul despre care vorbeau, în carne și oase, așa încît Rică fu pe punctul să
exclame: „Iată, vorbești despre lup, și...„vrăjitorul" la ușă !”
Se poate ca vouă, care ați citit rândurile de mai sus, apariția noului
venit să nu vi se pară de loc ciudată. În definitiv,
nu a pătruns nici prin tavan, nici prin gura sobei, ci pe ușă, ca orice om
cumsecade.
Și iată-l în fața celor doi copii, în costumul său bine cunoscut : haină
neagră, pălărie și un bastonaș cu mânerul negru, sculptat
Omul le zâmbi prietenos celor doi copii.
— Bine v-am găsit, dragii mei!
— Bi... bine ați venit, se bâlbâi Rică.
— Poftiți, luați loc! adăugă Tică.
„Vrăjitorul" clătină din cap, în semn că nu e nevoie.
— Nu, mulțumesc, sunt foarte grăbit. Am venit numai să vă dau de
veste că v-am auzit dorința.
Tică își trecu mâna pe după guler. Lucrurile începeau să se complice.
— Dorința ? întrebă el cu un aer nevinovat.
— Da, dorința voastră de a porni într-o călătorie cu racheta cosmică. N-
ați vrut voi asta ?
— Ba da, mărturisi Tică.
— Ei bine, în noaptea aceasta vă voi îndeplini dorința.
Tică se simți dintr-o dată lac de sudoare. Toate sunt bune când citești în
cărți despre aventurile omului invizibil, sau în ziare despre voluntari care se
oferă să zboare spre stele, dar iată că acum lucrurile îl priveau direct pe el și,
de... cine știe cum o fi acolo, pe sus, la sute de mii de kilometri depărtare de
soba asta caldă ? Îl privi cu coada ochiului pe Rică și observă că nici prietenul
său nu prea părea să se afle în largul său.
— Chiar în noaptea asta? întrebă Rică, cu vocea cam tre- murândă.
Poate că dacă s-ar amâna... știți, pentru săptămâna viitoare ? Acum, nu prea
suntem pregătiți.
— N-avem provizii! sări în ajutor Tică.
— Nici haine de schimb.
— Nici altele...
— Nici mama nu știe!
„Vrăjitorul" se încruntă
— Vă e frică?
— Nouă ? făcu Tică.

14
 — Nuuuu ! zise Rică.
— Nu trebuie să vă fie teamă, le spuse „vrăjitorul". Mamei voastre o să-
i aduc eu la cunoștință...
— Dar știți ? Mâine trebuie să mergem la școală, își aminti Tică.
— Altfel o să ne pună absenți, confirmă Rică.
„Vrăjitorul" dădu din umeri și îi liniști.
— N-aveți nici o grijă. Până mâine dimineață veți fi înapoi, acasă.
Lăsați totul în seama mea. Mă duc să aranjez lucrurile și în cel mult o
jumătate de ceas mă întorc. Pe curând !
 C a p i t o l u l II
UNDE TICĂ ȘI RICĂ
SE PREGĂTESC, ÎN FELUL LOR
PENTRU ZBORUL COSMIC

— În definitiv — zise Tică — s-ar putea să nu ne amenințe nici un

pericol.
— Ai dreptate, spuse și Rică, liniștindu-se. Doar „vrăjitorul" e cu noi.
Nu ne lasă el!
— Și pe urmă — continuă Tică — gândește-te ce aventuri o să trăim
acolo! Vom fi primii copii care o să zboare către stele, în Cosmos!
— Uraa! făcu Rică, entuziasmat. Abia aștept să pornim.
Tică se instală comod în scaunul de lângă sobă și vorbi, cu un ton
visător:
— Ehei ! îmi amintesc că pe când eram mic, mic uite atâtica (și arătă
cam la o palmă mai sus de fundul scaunului), credeam că nu-i chiar atât de
greu să ajungi până la Lună sau la stele. Mai întâi, mă gândeam eu, trebuie
să găsești o pasăre destul de mare ca să te țină în aer, de exemplu un vultur
sau un uliu.
— Ba pardon ! obiectă Rică, cu superioritate. Vulturii, nu zic, s-ar
putea să te fi ținut, că pe atunci nu erai așa de gras. Se zice că vulturii pot
ridica ușor în aer chiar și un miel. În schimb, uliul înhață numai șoareci,
păsărele, broaște sau alte animale mici.
—- Ai dreptate, dar pe atunci eu nu știam asta. Așadar, după cum îți
spuneam, îmi făcusem planul: mai întâi, să dau peste o pasăre din astea și pe
urmă să încerc să mă înțeleg cu ea. „Mă duci până colea, în Lună ?“ trebuia
s-o întreb eu. Și ea avea să-mi răspundă, pesemne: „Te duc, dacă-mi
făgăduiești că o să fii cuminte, o să-ți asculți părinții și o să iei note mari la
școală!“
— Aha! Note mari ! observă Rică. Acum îmi explic eu de ce nu te-a
ridicat totuși nici o pasăre până la Lună.
— Nu uita că ieri am luat un nouă la botanică! replică Tică, indignat.
— Și tot cu capul în nori ai rămas, ca să vorbim în termeni
aeronautici. Păi cum poate o pasăre să te ridice până la Lună ? Luna, dragul

16
 meu, se află la vreo 380000 de kilometri depărtare. Aer suficient
pentru respirație nu se află însă decât până pe la 10 km înălțime și deci
vulturul tău ar fi murit asfixiat. Ba mai mult, chiar dacă-i dădeai vulturului o
mască cu oxigen, gazul care întreține viața, și tot n-ar mai fi putut urca mult,
pentru că aerul e din ce în ce mai rar, și deci aripile vulturului nu au în ce să
bată, nu au pe ce să plutească !
Tică rămase cu gura căscată.
— De unde știi toate astea ?
— Cultură generală ! zise modest Rică.
— Dar gândește-te că pe vremea aceea eram un puști, acolo, un băiețel
mic. Credeam că Luna se află cam la aceeași distanță de Pământ ca și stelele
(aici Rică râse ironic) și nu bănuiam că sunt prea depărtate. Nu mai râde și
ascultă-mă, ca să înțelegi de ce aveam părerile astea. Când mă uitam seara,
de la fereastră, vedeam sclipind deasupra, pe cer, luminițele stelelor, iar jos,
de-a lungul străzii, felinare. Ei bine, steluțele de pe cer păreau că se găsesc
ia aceeași depărtare de mine ca și felinarul din capătul străzii, din dreptul
casei cu numărul 1. Dacă aș fi avut o scară așa de lungă, poate că m-aș fi
urcat până la stele.
— Noroc că n-ai încercat, că ai fi amețit, ai fi căzut și ai fi făcut un
cucui uite atâta ! Știi că amintirile tale sunt tare interesante ?
— Până la urmă m-am gândit că de fapt nu are nici un rost să mă mai
urc până la Lună sau până la stele.
— Tică! strigă prietenul său, Rică, scandalizat. Tocmai tu spui una ca
asta ?
— Nu uita că eram mic, se scuză Tică. Eu credeam că Luna nu e mai
mare ca un dovleac...

17
 — Mda, și ție, după
câte știu, nu-ți prea plac
dovlecii. Dar spre stele
de ce nu voiai să zbori ?
— Stelele sunt
(gândeam eu) cât niște
beculețe mici, cu care
nici măcar nu poți să te
luminezi, seara. Nu fă-
cea, deci, oboseala.
Asta este explicația
faptului că nu am oprit
nici o pasăre ca să o rog
să mă ia cu ea până la
Lună sau la stele.
— Bine, dar de ce nu te-ai gândit să zbori cu avionul ?
— Păi... m-am gândit, dar mi-am dat seama că nu e cu putință! Tu știi
bine că avionul nu se poate ridica decât până pe la 15-20 km înălțime.
— Da, însă când erai mic habar nu aveai de asta.
— De fapt cred că mi-era teamă că avionul o să izbească Luna din
nebăgare de seamă și o s-o spargă. Ei, și atunci...
— ...Ar fi rămas noaptea fără Lună! trase concluzia Rică. Tică tăcu
câteva clipe, îngândurat.
— Mai târziu, mi-am schimbat părerea, continuă el. Am aflat mai
întâi că Luna nu-i mică cât un bostan. Pe suprafața ei ar putea să încapă
toată Europa, plus toată America de Nord și Centrală și încă ar mai rămâne
destul loc pentru vreo nouă țări cât Franța. Ei, păi dacă Luna e atât de mare
și totuși eu o văd atât de mică — mi-am zis eu — asta înseamnă că trebuie
să fie tare departe.
— Cum asta ?
— Uite cum. Un avion, pe pământ, la aerodrom, e mare cât o casă.
Când se ridică sus de tot, în aer, ți se pare însă că este numai cât o
musculiță. Păi, în cazul ăsta, Luna trebuie să fie mult mai departe decât

20
 poate zbura avionul, dacă o vedem atât de micșorată, nu ?
— Adevărat, confirmă Rică.
— În ce privește stelele, am avut surprize și mai mari.
Am aflat că de fapt stelele sunt de mii de ori mai voluminoase ca
Pământul
— Și atunci, de ce le vedem numai cât niște licurici ?
— Ce mai întrebi ? Parcă tu nu cunoști răspunsul ? Pentru că sunt
extrem de îndepărtate! în sfârșit, mai târziu am aflat ce este acela spațiul
cosmic.
— Adică Universul, zise Rică. Universul și Cosmosul sunt doar
același lucru; ele înseamnă tot ceea ce există în lume: Pământ, Soare,
stele...
— Exact. Toate astea, ca și spațiile, depărtările uriașe din Univers,
formează spațiul cosmic. Acest spațiu este nemărginit, infinit. Oriunde te
afli în Univers, nu poți ajunge la marginea sa. Oriunde, în jurul tău se
găsesc noi spații nemărginite.
Tică tăcu. Rică oftă.
— Câte lucruri ciudate poți să
crezi când ești mic. Și acum, uite ! o
s-o pornim prin spațiul ăsta infinit.
— Tocmai asta e ! izbucni
Tică. Mă întreb cum o să zburăm prin
spațiu ?
— Pesemne cu o rachetă,
răspunse Rică. În tot cazul, cred că
nu o să adoptăm metoda vulturului.
— Ce metodă?
— A vulturului. Brevetată de
Tică, adică de tine. Nu mi-ai spus-o
chiar tu ?
Tică se ridică înfuriat de pe scaun și
răscoli prin niște cărți. Apoi veni
victorios cu un volum gros și greu.

21
 — Poftim, să-ți mai bați joc de mine! Ce, crezi că eu sunt singurul
care am avut ideea asta ? Ia privește aici!
Ilustrația înfățișa o trăsură simplă, mai mult un fel de căruță cu
coviltir, care se înălța spre cer trasă de câțiva vulturi vânjoși.
— Ce-i asta ? întrebă Rică, intrigat.
— În căruța asta se găsește regele Kai-Kaus, care, potrivit unor
legende, a călătorit spre stele în chipul pe care-1 vezi. Despre călătoria lui
povestește un scriitor persan, din timpuri îndepărtate.
— Dacă e vorba de puterea aripilor, atunci e mai simplu să
întrebuințăm metoda lui Dedal și Icar.
— Metoda lui Dedal și Icar? se interesă Tică.
— Asta este o poveste din mitologie, trebuie neapărat s-o citești. Pot
numai să-ți spun că Dedal și Icar și-au făcut niște aripi și au vrut să zboare
cu ele. Dar în timpul zborului Icar s-a prăbușit, pentru că n-a ascultat
sfaturile tatălui său.
— Frumoasă povestire, constată Rică, dar... complet inexactă. Se știe
doar că omul nu are putere destulă ca să se mențină în aer cu ajutorul
aripilor. Mușchii săi nu sunt destul de puternici. Pe de altă parte, greutatea
omului este prea mare ca să poată fi susținută de niște aripi artificiale.
— Ba asta nu e tocmai așa, îl contrazise Tică. Uite aici, în revista
asta, ce scrie.
Tică scoase o revistă din ghiozdan, o răsfoi și i-o întinse lui Rică.
„De remarcat (scria acolo) că zborul cu aripi nu este numai o legendă
a trecutului. Calcule recente făcute de un fizician demonstrează că omul
posedă forță musculară suficientă pentru a se menține în aer și a se deplasa
ca o pasăre. Ar fi deci suficient ca omul să fie bine dezvoltat, să fie echipat
cu o pereche de aripi bine făcute și să urmeze o școală având ca profesor
un uliu experimentat”.
— Cam multe condiții, zise Rică.
— Bun, dar mai sunt și alte metode de zburat spre stele pe care le-au
imaginat oamenii. Ia uită-te la poza asta...
În ilustrația mare cât toată pagina se vedea o corabie cu pânze, dintre

22
acelea pe care navigau negustorii greci acum vreo 2000 de ani, pentru a-și
transporta mărfurile prin Marea Mediterană. Numai că această veche
corabie din desen nu plutea pe apele vreunei mări. Nu ! Cu pânzele în vânt,
ea zbura prin aer îndreptîndu-se, după toate probabilitățile, direct spre
Lună.
— Ideea asta a avut-o Lucian din Samosate, un scriitor grec care a
trăit... un moment, să cercetez... uite aici, vezi ce scrie? în secolul al 11-lea
înaintea erei noastre.
— Așadar, acum mai bine de 2100 de ani, rosti Rică, Și ce, așa
credea el că ar putea să ajungă în Lună ?
— De fapt, Lucian din Samosate descrie o călătorie a unei corăbii cu
pânze care, pe când se afla în largul mării, a fost surprinsă de o furtună
nemaivăzută. Atât de tare sufla vântul, încât a ridicat corabia cu totul în aer
și a dus-o așa, pe sus, câteva zile la rând, până când a întâlnit o insulă...
— În aer? se interesă Rică, mirat la culme.
— Da, în aer. Acolo, la țărmul acelei insule, corabia a acostat. Ei
bine, insula nu era alta decât Luna. Vezi deci că și Lucian, ca și mine pe
vremuri, credea că Luna e foarte apropiată de Pământ.
Rică dădu din umeri.
— E clar că nici metoda corăbiei nu poate fi adoptată de noi ca să
mergem în spațiul cosmic. În primul rând, pentru că basmul ăsta nu poate fi
crezut nici măcar de un copil în leagăn. Cine a mai auzit despre o corabie
care să plutească în aer? În al doilea rând, se știe că furtunile încetează
atunci când ne ridicăm sus în atmosferă, la zeci de kilometri înălțime. Pe
acolo nu mai suflă vântul. Iar și mai sus nu mai există nici măcar aer. Unde
pui că toți marinarii și pasagerii, inclusiv comandantul vasului și Lucian
din Samosate, vor trebui să sară repede cu parașuta din corabie, pentru ca
să poată respira.
Tică frunzări mai departe cartea groasă pe care o ținea pe genunchi.
— Dar ce zici de metoda lui Cyrano de Bergerac ? întrebă el.
— Nu o cunosc! Cine a fost el ?
— Un scriitor francez care a trăit prin secolul al XVII-lea. A scris o
carte intitulată „Istoria statelor din Lună și din Soare“. Știi cum credea el că

23
e mai ușor să ajungi pe Lună ? Cu ajutorul unei bile magnetice. Cyrano de
Bergerac își închipuia că e destul să te urci într-o barcă de metal, și să iei
cu tine o bilă magnetică, mare. Arunci în sus bila magnetică și ce se
întâmplă ?
— Barca se ridică în sus după bilă, atrasă de ea!
— Exact. Deci, dacă ții mereu bila în sus, atunci barca va încerca
încontinuu să ajungă până la ea și așa va ajunge până la Lună.
— Grozavă metodă! făcu Rică admirativ. Și a și încercat-o ?
Tică răsfoi câteva pagini din carte.
— Aici scrie că nici metoda asta nu face doi bani. Zice că, în
conformitate cu principiul acțiunii și reacțiunii, ambele obiecte, atât bila
magnetică cât și barca, rămân pe loc.
— După cât se vede — constată Rică — toate metodele astea ale
trecutului nu sunt decât niște povești bune de adormit copiii. Singurul
mijloc prin care vom putea ajunge noi în Cosmos este racheta!
Tică privi ceasul și fluieră îngrijorat.
— „Vrăjitorul” lipsește de vreo douăzeci și cinci de minute! Dacă
vrem să nu întârziem mâine de la școală, ar fi cazul să pornim chiar acum !
— Te pomenești că nu mai vine! făcu Rică, cu regret.
— Să ne lase baltă cu călătoria asta, după ce ne-a promis ? Nu se
poate !
Și, în aceeași clipă, ușa se deschise pe neașteptate și în odaie pătrunse
din nou „vrăjitorul”.

24
 C a p i t o l u l III
ÎN CARE SUNT DESCRISE
PRIMELE AVENTURI ALE
LUI TICĂ SI RICĂ
ÎN SPAȚIUL COSMIC

— Gata ! zise „vrăjitorul” plin de veselie. Putem pleca !

— Uraaa! strigară cei doi prieteni.
— Încotro plecăm ? întrebă Rică, ridicându-se cu entuziasm de pe
scaunul comod așezat lângă sobă caldă.
— Mergem pe urmele sateliților artificiali și ale rachetelor lansate din
Uniunea Sovietică.
— Păi... după câte știu, rachetele s-au cam îndepărtat de Pământ,
obiectă Tică. Cum o să le mai ajungem ?
— Am eu metodele mele ! zise „vrăjitorul”.
— Cu vulturii ? întrebă Rică, ironic.
— Cu bila magnetică ? sugeră Tică, în glumă.
— Văd că sunteți băieți citiți, râse „vrăjitorul”, dar astea erau
metodele stră-strămoșilor mei. Nu uitați că eu sunt un „vrăjitor“ modern.
— Dumneavoastră mergeți cu racheta, nu-i așa ?
— Exact. O să vă explic pe larg, mai târziu. Să mergem, dar!...
— Să-mi iau paltonul, zise Rică.
— Lasă, să ne punem mai bine niște pulovere mai groase, ca la schi.
Doar facem o ascensiune, nu ? răspunse Tică.
Ieșiră în curte, apoi în stradă, unde-i aștepta un automobil care, în
câteva minute, îi duse la „cosmodrom”. Era o câmpie întinsă, în mijlocul
căreia Rică zări o clădire rotundă. Deasupra centrului clădirii se înălța un
fel de turn ascuțit.

25
 — Unde e racheta? întrebă Tică, uitându-se în dreapta și în stânga,
doar-doar o zări aparatul care avea să-i ducă în îndepărtatele spații ale
cerului.
— Acolo, înăuntru, în clădirea aceea — răspunse „vrăjitorul".
„Ciudat, gândi Tică. După câte știam eu, rachetele astea decolează de
pe o câmpie întinsă, unde se află o «rampă de lansare». Asta trebuie să fie
ceva nou !“
Înainte de a păși pragul ciudatei case rotunde, Rică își înălță privirea
în sus. Ploaia se oprise. Mii de stele licăreau pe cerul întunecat. Luna era
aproape împlinită... doar un crâmpei îi mai lipsea până să-și completeze
rotunjimea ciuntită. „Cine știe către care colț al cerului ăstuia o să ne
repezim acuș-acuș !" făcu Rică în gând și apoi, tot în gând, își zise :
„Acum, fie ce-o fi" și intră. În urma lui ușa se închise, lin, fără să o împingă
nimeni.
Înaintau pe un culoar lung. În dreapta și în stânga se înșiruiau uși
închise. Din când în când, întâlneau câte un alt culoar care-1 tăia
perpendicular pe cel pe care mergeau. „Vrăjitorul", care pășea în frunte, o
apucă la un moment dat pe un coridor laeral, spre stânga,
și în sfârșit se opri în fața unei uși.
Bătu în ea rar, de trei ori. îndată,
ușa se deschise și în pragul ei se
ivi un bărbat înalt, îmbrăcat într-
un halat alb, ca de doctor. Îl privi
pe „vrăjitor", dădu ușor din cap în
chip de salut, apoi îi examină pe
cei doi copii.
— Ei sunt voluntarii ? îl
întrebă pe „vrăjitor".
— Ei sunt, confirmă acesta
din urmă.
— Intrați, spuse scurt omul
în halat alb.
Pătrunseră într-o sală mare,
rotundă, cu acoperișul boltit. În
mijlocul sălii se afla racheta,
așa cum și-o închipuiseră întotdeauna cei doi copii și cum, de altfel, o
văzuseră prin reviste și ziare, în desene și fotografii, un cilindru înalt, al
cărui vîrf, subțiat într-un con, ieșea prin acoperiș și se pierdea spre cer.
— Totul este pregătit ? întrebă „vrăjitorul".
— Da, totul este gata, răspunse omul în halat alb.
— Să urcăm pe aici! li se adresă „vrăjitorul" copiilor.
Se cățărară pe o scăriță sprijinită de corpul rachetei pînă la o ușă, prin
care trecu întîi „vrăjitorul", apoi Rică și în urmă Tică. După ce Tică
pătrunse înăuntru, „vrăjitorul" închise cu grijă ușa, și răsuci un comutator.
O lumină strălucitoare inundă mica încăpere în care se găseau. Trei paturi
înguste, un dulăpior fixat în perete și o măsuță — aceasta era toată mobila.
„Vrăjitorul" își consultă ceasornicul.
— Peste vreo douăzeci de minute plecăm. Pînă atunci, puneți-vă
costumele astea și culcați-vă în paturi.
— Dar mie nu mi-e somn ! protestă Rică.
— Nu te culci ca să dormi, explică „vrăjitorul". Trebuie să ne lungim
pe aceste paturi pentru ca să ne odihnim înaintea plecării și să ne îmbrăcăm
cu costumele, pentru ca să rezistăm mai bine accelerației.
— Cui ? se interesă Tică, mirat.
— Repede, echiparea! Între timp o să vă explic.
„Vrăjitorul" scoase de sub o banchetă trei costume împăturite, pe
care le contemplă cîteva clipe. Și-l alese pe cel mai mare și apoi le întinse
pe celelalte două copiilor. Nici pantalonii, nici haina nu erau făcuți din
stofă obișnuită, ci dintr-o țesătură extrem de deasă, probabil foarte
rezistentă.
Costumul era alcătuit de fapt din cinci straturi suprapuse. Cel mai
dinafară era din țesătură tratată cu aluminiu, cu scopul de a apăra corpul de
temperaturile ridicate din spațiu, care pot atinge uneori 200 de grade.
Acesta nu era însă lucrul cel mai surprinzător. Pe dinăuntrul hainei și
pantalonilor erau aplicate, pe toată întinderea țesăturii, un fel de pernițe
subțiri și elastice, de parcă ar fi fost umplute cu aer.

26
 — Contra accelerației, expljcă „vrăjitorul", a cărui privire o întîlnise
pe aceea, întrebătoare, a prietenului nostru.
— Aha ! zise Tică.
— Hai, puneți-vă hainele.
Tică se așeză pe marginea patului și își introduse picioarele în
pantaloni. La început, se părea că totul este în cea mai bună regulă, dar
cînd ajunse să-și încheie pantalonii constată că îi era cu neputință.
Oftă trist și-i spuse lui Rică :
— Imposibil.
— Ce?
— Nu pot săi pun. Nu mă încap. Eu unul n-o să pot să lupt cu
accelerația.
— Nici eu, zise Rică, suspinând la rându-i. Nici mie nu mi se
potrivește costumul. Ia te uită !
Rică îl privi pe Tică, Tică îl privi pe Rică și amândoi izbucniră în râs.

27
 Aveau și de ce : Tică se ținea cu mâinile de marginile pantalonilor și
încerca să-i strângă cât mai mult peste burtă, fără să izbutească să le
unească marginile. În schimb, jos pantalonii îi erau prea lungi și-i treceau
sub pantofi, așa încât era silit să le calce manșetele când umbla.
Rică avea de rezolvat probleme opuse. Pantalonii lui, foarte scurți, îi
erau totuși la mijloc atât de largi încât trebuia să-i țină cu mâna ca să nu
cadă.
— Ce ne facem ? zise Rică.
— Simplu! zise „vrăjitorul", aducându-le soluția evidentă. Vă
schimbați hainele între voi!
Rică deschise ochii mari către Tică, și acesta deschise gura a mirare,
privindu-1 pe Rică.
— Tu, Tică — urmă să explice „vrăjitorul" — ești mai grăsuț și mai
scund, iar Rică e mai înalt și mai slab. Ați luat unul costumul celuilalt. Nu-
i așa?
— Just, făcu Tică.
— Cum de nu ne-a venit și nouă în cap așa ceva ? se întrebă,
indignat, Rică.
După ce-și schimbară hainele între ei și le îmbrăcară, „vrăjitorul" le
arătă cum se încheiau haina cu pantalonul, cu ajutorul unui dispozitiv
special, care ermetiza cele două margini, adică nu lăsa să treacă aerul din
afară înăuntru.
Apoi „vrăjitorul" scoase trei perechi de bocanci de sub aceeași
banchetă. Tică își luă bocancii, dar era gata să-i scape din mână.
— Tii, ce grei sunt !
— Sunt tăcuți special contra lipsei de gravitație, explică „vrăjitorul",
fără ca prietenii noștri să înțeleagă mare lucru din această explicație.
Bocancii nu se încheiau cu șireturi, ci aveau în partea de sus, care
îmbracă glezna, o consistență elastică. Manșetele pantalonilor se uneau cu
marginile bocancilor.
O dată îmbrăcați, cei trei viitori astronauți erau complet izolați de
mediul înconjurător, cu excepția capului.

28
 — Stați puțin întinși pe paturi, ca să vă obișnuiți cu costumele astea
— îi sfătui „vrăjitorul". Ia spuneți-mi, simțiți că vă string ?
— Da, simt că mă apasă mai ales în jurul picioarelor, răspunse Tică.
— Bine, așa trebuie să fie.
Cei doi copii se lungiră, așa îmbrăcați, pe paturile din cabină, în
poziția arătată de „vrăjitor". Acesta urma să le vorbească.
— Vedeți voi ? Racheta, pentru ca să poată să se desprindă de
Pământ, trebuie să capete o viteză foarte mare. Când un automobil gonește
pe șosea și trece pe lângă tine, nici nu izbutești să-ți răsucești capul ca să-l
urmărești cu privirea. Totuși, el are abia viteza unui melc în comparație cu
o rachetă. Ca să vă dau o idee, viteza unui automobil poate fi, să zicem, de
100 km pe oră. Ei bine, pentru ca să se desprindă de atracția Pământului,
racheta trebuie să zboare de vreo 400 de ori mai repede, adică cu o viteză
de 40000 kilometri pe oră.
— Cum adică „să se desprindă din atracția Pământului" ? întrebă
Tică.
— Tică, mă faci de rușine! șopti Rică. Tu n-ai aflat încă despre
Newton ? Au trecut aproape 300 de ani de când el a arătat că toate
corpurile se atrag între ele...
— Mulțumesc, asta știam și eu. Și mai știu că atracția e cu atât mai
puternică, cu cât corpurile au o masă mai mare și sunt mai apropiate. Și pot
chiar să-ți spun că fenomenul ăsta de atracție pe care îl au corpurile unele
asupra celorlalte se numește gravitație.
— Atunci ce nu înțelegi ?
— Nu înțeleg — zise Tică — cum poate să scape un corp de atracția
Pământului. Știu că Pământul, fiind atât de mare, are o atracție foarte
puternică...
— Ai dreptate, spuse „vrăjitorul". Totuși, când distanța față de
Pământ crește destul de mult, atracția sa este atât de mică încât nu mai
prezintă importanță. De exemplu...
 Dar „vrăjitorul" nu mai apucă să continue, pentru că în aceeași clipă
se auzi o sonerie înăuntrul cabinei.
— Atenție! strigă el. Vom pleca peste zece minute, așa încât trebuie
să ne grăbim. Vom intra acum în apă.
Rică se întoarse către Tică și rosti mirat:
— Vezi ? Călătorie cosmică am vrut ? Ei, în loc de Cosmos, avem
călătorie submarină! Poftim ! Am pățit-o! Intrăm la apă !
— Nu la apă, ci în apă ! preciză „vrăjitorul".
Tică râse, dar fără nici un chef.
— De fapt, ce glumă mai este și asta, nene „vrăjitorule" ? Cum adică
„vom intra în apă" ?
„Vrăjitorul" se încruntă.
— Nu-i nici o glumă. Pentru a ne apăra de efectele neplăcute ale
accelerației, trebuie să intrăm în apă.
— Iar accelerația ? Trebuie să ne povestești mai pe îndelete despre
asta, zise Tică. Văd că multe necazuri e în stare să ne mai aducă! De fapt,
ce este accelerația asta ?
Dar „vrăjitorul" nu mai avea chef — și nici timp — de vorbă. Scoase
dintr-o ladă două globuri mari din masă plastică transparentă și le întinse
celor doi prieteni.
— Băgați-vă capul în acest glob! le porunci el.
Tică nu rămase mult pe gânduri și-și trase peste cap mingea
transparentă. La gât, costumul pe care-1 îmbrăcase avea niște încheieturi
de cauciuc care se adaptau perfect la marginile libere ale globului de masă
plastică, așa încât acum prietenul nostru era complet izolat de aerul din
afară.
Rică îl contemplă, gânditor.
— Semeni cu un marțian, ca aceia din pozele cărților de aventuri —
constată el.
Tică mișcă din buze, cu o mutră indignată, dar Rică nu auzi nimic.
— Vorbește mai tare, îl sfătui el.
Tică mișcă din buze iar, într-o tăcere totală.

30
 — Nu poți să-l auzi decât dacă-ți pui și tu globul transparent — îi
spuse „vrăjitorul" lui Rică. Sfera asta conține un microfon și niște căști,
pentru ca să putem discuta în voie.
— Stai puțin, zise Rică, răsucind în toate părțile globul, fără să se
hotărască să și-l îmbrace și el. Dacă o să fiu închis ermetic, în acest glob,
de unde o să am aer ca să respir ?
— Nu-ți fie teamă. Costumul conține un tub de oxigen. Acest gaz
începe să se degaje automat, în clipa în care se montează sfera izolatoare.
— Aha! se lămuri Rică, fără a-și pune totuși sfera. Mă rog, toate
bune, dar de ce trebuie totuși să-mi bag capul înăuntrul sferei acesteia?
— Nu v-am spus ? făcu „vrăjitorul'', nerăbdător. Pentru ca să puteți
intra cu tot corpul sub apă.
— Va să zică, nene „vrăjitoriile” — făcu Rică jignit — dumneata
crezi că înainte de a pleca în Cosmos trebuie să facem baie ? Drept cine ne
iei ? Noi ne-am spălat chiar azi după-amiază!
— Rică, zise „vrăjitorul", pierzându-și răbdarea, termină o dată cu
amânările astea. Nu trebuie să-ți fie frică.
— Mie, frică?
— Ți-am mai spus că este vorba de apărarea de efectele accelerației
și nu de baia de curățenie. Ei, hai, ce faci ?
Rică răsuci pentru a două suta treisprezecea oară globul în mâini.
— Știți ce ? zise el. Eu vreau acasă!
Pentru o clipă, teama de necunoscut învinsese dorința lui de a călători
în spațiul cosmic.
— Nu mai spune! Acum, după ce te-ai închis înăuntrul rachetei ?
Când mai sunt numai trei minute până să plecăm ? Gândește-te câți copii
ca tine te invidiază pentru norocul pe care-1 ai, de a pleca în călătoria
cosmică! Ce-ar zice ei dacă ar afla ce ai spus ?
Într-adevăr, dragi cititori, asta mă întreb și eu, autorul: ce ați zice de
așa ceva ? Vai de mine, n-aș vrea să mă aflu în pielea lui Rică.
— Bine, măi Rică, nu ți-e rușine ! interveni Tică, care își scosese
între timp sfera de pe cap. Eu abia aștept s-o pornim, și tu...

31
 Rică oftă adânc și-și băgă, în sfârșit, capul în sfera transparentă. La
fel procedă „vrăjitorul” și Tică.
— Ei, ia spuneți-mi, cum vă simțiți ? îi întrebă el pe cei doi prieteni.
Vocea lui se auzea clar ca la telefon, prin căștile dinăuntrul sferei
transparente.
— Foarte bine ! zise Tică.
— ...Merge, spuse și Rică, cu oarecare șovăială.
— Să ne scufundăm în rezervorul cu apă.
Tică îl privi pe Rică înălțând din sprincene, în chip de întrebare. Rică
îl privi la rându-i pe Tică, cu niște ochi care păreau să spună: „Ne-am dus
pe copcă!"
„Vrăjitorul" ridică un capac din podeaua cabinei și scoborî câteva
trepte, invitându-i pe cei doi copii să-l urmeze.
Pe măsură ce coborau, intrau mai adânc într-un bazin cu apă.
„Vrăjitorul" se lungi cu totul sub apă, și cei doi prieteni îl imitară.
— Iată-ne și scafandri! zise Tică.
— Noroc că nu suntem din bumbac, adăugă Rică după o tăcere care
era, probabil, datorită profundei sale cugetări.
— De ce?
— Pentru că dacă am fi din bumbac, am intra la apă! Ia închipuiește-
ți: se cufundă în apă un Tică de un metru lungime și iese același Tică
măsurând numai 70 de centimetri lungime !
— Știi ce ? zise Tică plictisit. Pentru că tot suntem în apă, ia nu o mai
bate tu în piuă !
— De fapt, eu tot nu înțeleg: pentru ce ne cufundarăm în apă ?
Nimeni nu-i răspunse și, după o altă pauză lungă, Rică exclamă:
— Asta-i culmea!
— Care-i culmea ? se interesă Tică.
— Culmea este să călătorești, ca noi, de la Pământ la Lună... sub apă!
„Vrăjitorul" râse.

32
 — Iată un titlu bun pentru
o povestire științifico-
fantastică: „Prin Cosmos,
sub apă!“ De fapt, trebuie să
știți că nu vom rămâne
mereu aici, sub apă. Trebuie
să stăm în apă numai în mo-
mentul decolării...
— Și după aceea ?
întrebă Tică.
— După aceea vom
putea să ieșim de sub apă.
— Aha ! Numai în
momețitul plecării ? Și, mă
rog, de ce numai atunci ?
întrebă Rică.
— Pentru că atunci
intervine cel mai puternic
accelerația...
— Iar accelerația asta
? izbucni Rică. Extraordinar
cum nu ne lasă în pace! Dar
în definitiv, nene „vră-
jitorule“, nu am putea să
scăpăm de ea?
— Nu, asta nu se
poate.
— De ce ?
— Dacă accelerația nu
este destul de mare, nu
putem s-o pornim spre
spațiul cosmic, ci rămânem agățați de Pământ. Dar despre asta o să vă mai
explic eu...
În aceeași clipă, în căștile telefonice dinăuntrul sferelor transparente pe
care le purtau cei trei astronauți, se auzi zbârnâitul unei sonerii.
— Atenție! zise „vrăjitorul”. Peste cincisprezece secunde vom pleca
spre Cosmos! Unsprezece... zece... nouă...
— Vreau acasă! zise Rică, cu hotărâre.
— Șase... cinci... Prea târziu, Rică! Trei... doi... unu...
Se auzi o bubuitură, mai precis un șuierat puternic. În același timp Tică
și Rică se simțiră apăsați pe fundul bazinului cu apă. Ar fi vrut să miște
măcar un deget — dar le era cu neputință. Li se părea că au devenit grei ca
plumbul. Mâinile le atârnau ca niște nicovale. O mare greutate li se pusese pe
piept.
Toate se învârteau în jurul lor, ca într-o horă fantastică.
Tică simți că i se tulbură vederea.
Vru să vorbească, să spună ceva, să strige după ajutor...
Își dădu însă seama că nu știe cum să rostească cuvintele, ba, mai rău
— de neânchipuit! — că nu este în stare nici măcar să-și miște buzele. Încă o
clipă și n-ar mai fi știut ce se întâmplă cu el... când, deodată, apăsarea aceea
neândurătoare care-i țintuia dispăru ca prin farmec. Lui Tică încă i se mai
părea că toate se rotesc împrejurul său, însă din ce în ce mai încet, mai rar,
până se opriră. Amețit, se ridică în capul oaselor.
— Ce-a fost asta ? întrebă el, înspăimîntat.
— Accelerația ! zise „vrăjitorul”.
— În sfârșit, am aflat ce este accelerația asta blestemată
— Adică viteza ? întrebă Rică; întins pe fundul rezervorului cu apă,
fără să îndrăznească să-și ridice capul.
— Nu, nu, nu confundați viteza cu accelerația. Gândiți-vă, zburăm în
acest moment cu o viteză uriașă, de 11 km pe secundă adică 40000 km pe
oră. Asta e a doua viteză cosmică. De 400 de ori mai repede ca un tren rapid.
Și totuși nu avem nici o senzație neplăcută, nu ne doare nimic, nici măcar nu
am amețit. Nu simțim că zburăm repede. Am putea să ne deplasăm și mai
iute, tot fără să simțim vreo tulburare.
Viteza mare nu provoacă nici o neplăcere. Accelerația, în schimb, ați
simțit-o pe pielea voastră!
— Atunci, ce este accelerația ?
— Științific, accelerația este „variația vitezei unui corp în unitatea de
timp“.
— Cum vine asta? se interesă Tică, bucuros că se simte mai bine.
— În cazul nostru, accelerația înseamnă că viteza a crescut mereu.
Dacă viteza ar rămâne neschimbată, să zicem de 100 km pe oră, nu există
nici o accelerație. Dar dacă viteza crește mereu, devine 200 de km pe oră,
apoi 300, 1000, 2000 de km pe oră și așa mai departe, înseamnă că avem de
a face cu o accelerație.
— Acum am înțeles, zise Rică. Accelerația este creșterea vitezei
raportată la unitatea de timp.
— Da, cam așa.
— Și ea m-a turtit, aici în bazin, de parcă se urcase peste mine un
elefant ?
— Ea. Cu cât accelerația e mai mare, adică cu cât viteza crește mai
mult și mai repede, cu atât efectele ei sunt mai neplăcute. În cursul creșterii
vitezei în racheta noastră, pentru ca ea să ajungă la 11 km pe secundă,
accelerația a trebuit să fie foarte mare. Au fost momente când, din cauza
accelerației, greutatea corpului nostru a crescut de opt ori. Tu, Tică, cât
cântărești pe pământ ?
— 40 de kilograme.
— Ei bine, datorită accelerației mari, greutatea ta devenise de 320 de
kilograme.
— De aceea nu puteam să-mi ridic mâna!
— De aceea, precum și din alte cauze. Vedeți voi, în cursul
accelerației sângele nu mai circulă normal și creierul nu este aprovizionat
cum trebuie cu sânge. Din această cauză, vederea se tulbură, gândirea se
face cu greu, abia poți să vorbești. Costumul pe care l-ați îmbrăcat apasă
strâns picioarele și pântecele, tocmai pentru ca să împingă sângele spre
creier.
— De ce tocmai spre creier ? întrebă Tică.

35
 — Pentru că acesta este organul care suferă cel mai mult în urma
lipsei sângelui. Vedeți voi, alte organe și țesuturi din corpul nostru ar putea
îndura vreme mai îndelungată lipsa unei cantități suficiente de sânge
proaspăt. Cred că știți ce rost are sângele ?
— Aduce oxigen și substanțe hrănitoare, răspunse prompt Rică.
— Exact. Dacă în creier sîngele nu mai circulă chiar numai câteva
minute, și lipsește astfel acest organ de oxigenul necesar respirației
țesuturilor...
— Ce se întâmplă ?
— Își încetează viața!
Între timp, „vrăjitorul" se ridicase în picioare.
— Ei, copii, a venit timpul să ieșim de sub apă. Restul călătoriei o s-o
facem în cabina de sus !
 C a p i t o l u l IV
ÎN CARE SE VORBEȘTE IAR
DESPRE ACCELERAȚIE ȘI SE
URMĂRESC FIGURILE DE BALET AERIAN
EXECUTATE DE RICĂ

Cei trei astronauți ieșiră încet din apă, urcară scărița și reveniră în
cabina de unde plecaseră. „Vrăjitorul" închise capacul.
— Acum putem să ne scoatem căștile, rosti el, deșurubând-o cu
atenție pe a sa.
— Așadar — zise Rică, punând cu grijă sfera transparentă pe masă
— accelerația este creșterea vitezei raportată la unitatea de timp.
— Cam așa ceva, răspunse „vrăjitorul". Uite, să vă explic încă
o dată ce este accelerația, pentru ca să vă fie cât mai clar: o rachetă înaintează,
să zicem, cu o viteză care crește în fiecare secundă cu 20 de metri. Asta
înseamnă că în prima secundă racheta zboară cu 20 de metri pe secundă, în a
doua secundă cu 40 de metri pe secundă...
— Peste trei secunde cu 60 de metri pe secundă... zise Rică,
încântat de această creștere a vitezei.
— Peste patru secunde cu 80 de metri pe secundă... adăugă Tică, în
mod mecanic.
— Și așa mai departe, interveni „vrăjitorul", temându-se, pesemne,
că cei doi prieteni o să tot accelereze, așa, ore întregi. În fiecare secundă, viteza
crește cu 20 de metri. Asta înseamnă că racheta despre care vorbim are o
accelerație de 20 de metri pe secundă la pătrat, ceea ce se scrie așa: 20 ms 2. E
clar ?

37
— Clar.
— Dar dacă acționează și
forța de atracție a
Pămîntului, înseamnă că
aceasta va micșora viteza
rachetei.
— Cu cât? întrebă Tică.
— Forța de atracție a
planetei noastre
micșorează viteza rachetei
cu 9,8 metri în fiecare
secundă.
— Rezultă că racheta
trebuie să decoleze cu o
accelerație mult mai mare,
ca să nu-și piardă viteza și
să cadă înapoi pe Pământ!
trase concluzia Tică.
Rică îl privi admirativ.
— Ești formidabil, Tică!
— Tică are dreptate; zise
„vrăjitorul". Racheta
trebuie accelerata cât mai
mult, ca și cum ar fi trasă
dintr-un tun.
— O fi, răspunse Rică, dar
prea repede de tot nu se
poate!

38
Nu vă amintiți cum ne simțeam acolo sub apă,
când a pornit racheta noastră ? Abia ne trăgeam
sufletul !
— Da, desigur. Aparatele sensibile, oamenii
din rachete nu rezistă decât până la o anumită ac-
celerație. În momentul când pornește racheta și
atâta timp cât durează accelerația, sângele se
adună în acea parte a corpului care este mai
apropiată de Pământ. De pildă, dacă am sta în
picioare, sângele s-ar aduna în labele picioarelor
și ar părăsi capul, creierul. De aceea...
— Aha! zise Rică. De aceea se recomandă
poziția culcat, nu-i așa ?
— Întocmai. Mai este însă încă o
piedică, încă un motiv pentru care nu se pot
atinge la plecare accelerații prea mari. Ește vorba
de piedica pe care o formează aerul din
atmosferă.
— Aerul, o piedică ? Cum asta, când trecem
prin el așa de ușor, încât nici nu-l simțim ?
— Nu întotdeauna... Când suflă vântul tare,
iarna, de pildă, când bate crivățul... așa e că înain-
tezi foarte greu împotriva vântului ?
— Așa e.
— Și vântul ăsta... din ce este format oare ?
Nu din aer ?
— Ba da.
— Vezi deci că aerul poate opune o
rezistență serioasă. Să ne întoarcem însă la zborul
rachetei. Cu cât ne ridicăm mai sus, în atmosferă,
cu atâta aerul devine mai rar.
— Deci, aproape de sol aerul este mai des ?
— Mai „dens”, așa se spune. Întocmai. Dar
cu cât viteza rachetei e mai mare, cu atât
rezistența pe care o opune acest aer față de
ridicarea ei devine și ea mai mare. Din cauza
frecării de straturile
 de aer, pereții rachetei se încălzesc atunci toarte mult și ar putea chiar să
se topească.
— De ce se încălzesc ? întrebă Rică.
— Se încălzesc la fel ca o pompă de bicicletă, făcu Tică cu aerul unui
cunoscător.
— Cum asta, ca o pompă de bicicletă ?
— Păi... tu n-ai observat că dacă umfli cauciucul de la bicicletă cu
pompa, pompa se încălzește câteodată așa de tare că nici nu poți s-o ții în
mână ?
— De ce ?
— Pentru că, înăuntru, pistonul se freacă de pereți. „Vrăjitorul”
interveni în mijlocul explicației lui Tică.
— Pompa de bicicletă nu se încălzește numai de aceea, ci și din cauza
compresiunii aerului. Când aerul este compresat, adică apăsat puternic, el
se încălzește. Dar... să ne întoarcem la accelerație. Din motivele pe care
le-am spus, racheta nu poate căpăta o accelerație prea mare.
— Dar tot nu am aflat... de ce a trebuit să ne scufundăm în apă ?
„Vrăjitorul” luă din dulapul cu alimente un ou de găină.
— Un ou ! constată Rică.
— Facem o omletă ? se înveseli Tică, întotdeauna dispus să-și
mențină silueta rotunjoară.
— Nu, facem o experiență, pentru ca să înțelegeți mai bine. Ia
spuneți-mi voi, ce credeți că se va întâmpla cu acest ou dacă o să-l arunc
pe peretele din față ?
— Ce cred eu? Eu nu cred, sunt sigur! afirmă Tică.
— Și eu, zise Rică. Se sparge !
— Și apoi curge pe jos, adăugă prietenul său.
— Și murdărește peretele și podeaua, preciză Rică.
„Vrăjitorul” cântări oul în mână.
— Sunteți atât de siguri de ceea ce spuneți ? îi întrebă el.
— Afară numai dacă dumneata n-ai să faci vreo scamatorie — puse
condiția Rică.
— Sau dacă oul nu e de lemn, zise și Tică.

40
 — Nu, nu, nici oul nu
e de lemn, ci de găină și
nici scamatorie nu am de
gând să fac, răspunse
„vrăjitorul". Iată cum voi
proceda !
Luă o cutie goală de
conserve, o umplu ochi cu
apă, introduse apoi înăuntru
oul și închise ermetic cutia
cu un capac de cauciuc.
— Fiți atenți!
Cu toată puterea,
„vrăjitorul" azvârli cutia în
peretele din față. Cutia, în
care se găsea apă, în care se
găsea oul...
— Gata, oftă Tică, cu
regret. S-a dus, săracul ou.
Ce l-aș mai fi înfulecat... O
omletă, acolo...
— Ba, pardon —
protestă Rică — eu îl
făceam fiert, așa, cleios.
Grozav ar fi fost...
— Acum e prea târziu
să ne mai certăm pentru
acest biet ou de găină, zise
Tică. Așa i-a fost hărăzit de
nenea „vrăjitorul": să piară
înecat!
 „Vrăjitorul" zâmbi.
— Mi se pare că-1 plângeți înainte de vreme! Rică... ia te uită ce s-a
întâmplat de fapt cu acest ou ?
Rică se aplecă, ridică cutia, scoase capacul de cauciuc. Apoi privi
înăuntru mirat.
— E întreg ? întrebă Tică.
— Întreg! confirmă Rică, nevenindu-i să-și creadă ochilor.
— Și... nu-i nici o scamatorie ? întrebă din nou Tică, uimit.
— Nici una ! răspunse „vrăjitorul". Oricare din voi poate reproduce
această experiență. Apa absoarbe șocul, asta e toată explicația. S-au făcut
experiențe și cu ființe vii care au suportat creșteri de greutate fantastice, de o
mie de ori mai mari decât normalul, în cursul accelerațiilor!
— Bine, întrebă Tică, dar cum s-au putut face pe Pământ astfel de
experiențe ?
— Foarte simplu, răspunse „vrăjitorul" ; cu ajutorul centrifugelor. Știți
ce este o centrifugă ?
— Un fel de mașină care are ceva ce se învârtește repede... încercă Tică
să dea o definiție aproximativă.
— Deșteptule ! zise Rică. Și automobilul, și râșnița de cafea sunt tot un
fel de mașini care au în ele ceva ce se învârtește repede.
„Vrăjitorul" se sprijini comod pe pat.
— Să-ți dau un exemplu practic, care o să-ți arate că și tu, Tică, poți
deveni o mașină centrifugă. Să zicem că iei într-o mână o căldare plină cu
apă și că o rotești în jurul umărului, cu brațul întins. Ce se întâmplă ?
— Apa curge peste mine și mă udă.
— Depinde. Dacă învârtești căldarea suficient de repede, nu se varsă
nici o picătură de apă! Toată apa rămâne în căldare, chiar atunci când aceasta
ajunge cu gura în jos.
— Bine, dar cum se explică asta ?
— Forța centrifugă este o forță care acționează îndepărtând corpurile de
centrul de rotație, înțelegi ? Cu cât învârtești mai repede căldarea în jurul
umărului, rotindu-ți brațul, cu atâta ți se pare că această căldare este mai
grea. De fapt, greutatea ei nu a crescut, dar forța centrifugă, forța care fuge

42
de centru, adică în cazul nostru de umăr, a devenit mai mare atunci când am
învârtit căldarea mai repede.
— Mă rog... și ce legătură are asta cu accelerația ?
— Pentru a studia efectele accelerației asupra obiectelor și ființelor vii
s-au construit niște centrifuge uriașe, în care se introduc cele mai diverse
obiecte, animale... și chiar oameni.
— Oameni ca noi ?
— Poate mai curajoși decât noi. Dacă această centrifugă este pusă să se
rotească mereu mai repede, în ea apar forțe centrifuge care cresc neîncetat.
Aceste forțe produc efecte asemănătoare celor provocate de accelerarea
rachetei cosmice sau a oricărui alt vehicul. Așa s-au putut studia efectele
accelerației, fără să fie nevoie să se părăsească Pământul, pe bordul vreunei
rachete. Oamenii de știință au putut astfel constata că lămpile unui aparat de
radioemisie rezistă până la o accelerație de 200 m/s3. Alte aparate sunt însă
mai puțin rezistente. Omul antrenat suportă accelerația de 50 m/s 2, dar
numai pentru scurtă vreme. Cei mai rezistenți, adevărați campioni, sunt
gândacii roșii de bucătărie, care trăiesc chiar la apăsări de 300 de ori mai
puternice !
— Grozavi călători în Cosmos ! făcu Rică, strâmbând din nas cu
dispreț.
— Într-adevăr, n-au nici o utilitate. În schimb, câinele, care rezistă la o
accelerație mai mare decât poate suporta omul, este un animal foarte prețuit
și folosit pentru experiențele asupra zborului în spațiul cosmic.
Toate aceste date s-au putut afla cu ajutorul uriașelor centrifuge din
laboratoarele pentru cercetări cosmice. Ba, mai mult, viitorii călători în
spațiul cosmic sunt antrenați tocmai în centrifuge umane, pentru ca să poată
rezista mai bine efectelor accelerației.
— Dar apa ? De ce ne am băgat în apă ?
— Ți-am arătat că apa scade efectul șocurilor. Marele pionier al
călătoriilor cosmice, savantul sovietic Konstantin Eduardovici Țiolkovski, a
arătat cel dintâi că viitorii astronauți ar putea fi apărați de aceste efecte
neplăcute prin cufundarea lor într-un lichid. Experiențe făcute asupra
oamenilor în centrifugele despre care am vorbit arată că, scufundați în apă,

43
oamenii rezistă la accelerații de câteva ori mai mari decât în cazul când nu
sunt scufundați în apă!
— Asta e! Acum sunt lămurit! zise Tică.
— Eu încă nu, făcu Rică, ridicând mâna în sus, ca la lecție. Eu vreau să
mai aflu un lucru : pentru ce a fost nevoie ca noi trei, ăștia de aici, să
suportăm accelerația?
Tică înălță din umeri, plictisit.
— Tot n-ai înțeles? A fost nevoie să suportăm accelerația, ca să plecăm
în spațiul cosmic.
— Cum ? făcu Rică. Unde ?
— În spațiu. În Cosmos. Hop! Spre Soare, Lună, planete...
— Noi ? Spre Cosmos ? Cum adică ? Noi... nu ne mai aflăm acum pe
Pământ ?
Fiecare întrebare era rostită pe un ton mai înalt și cu o voce din ce în ce
mai speriată.
— Bine, Rică, dar eu credeam că asta era de la sine înțeles, zise
„vrăjitorul”. Ia privește prin această ferestruică...
Rică se aplecă și privi printr-o fereastră rotundă, ca acelea de la vapor.
— Vezi sub noi un glob mare ?
— Îl văd.
— Acesta e Pământul, de pe care am plecat.
— Aoleu ! Și unde e Bucureștiul ?
— Greu de spus, de la distanța asta.
Cei trei călători ai noștri porniseră noaptea. Între timp, racheta în care
se aflau se ridicase destul de mult deasupra globului pământesc, așa încât o
parte din suprafața Pământului apărea acum scăldată în lumina Soarelui. Se
vedeau foarte limpede țărmurile continentelor, insulele mai mari. Dincolo de
marginea globului pământesc se întindea cerul, negru ca smoala, pe care
străluceau puternic stelele. În jurul Pământului, datorită unor fenomene
optice de difracție, se zărea o zonă foarte îngustă albăstruie, ca o panglică,
care pe alocuri, acolo unde era lumină, se prefăcea în portocaliu aprins. Erau
aceleași imagini pe care le descrisese, a doua zi după eroica sa faptă, Iuri
Gagarin, primul om care a văzut, cu ochii lui, că pământul e rotund !

44
 — Știi ce, nene „vrăjitorule” ? făcu Rică, plecând de la fereastră. Mie
îmi face rău să mă uit de la înălțimea asta. Eu unul... vreau acasă !
Tică îl privi aspru pe puțin curajosul său prieten.
— Iar? zise „vrăjitorul” cu severitate. Ți-am explicat parcă odată că nu
se poate. Aici nu te afli în tren, să cobori la prima stație sau, în cazul cel mai
rău, să tragi semnalul de alarmă ca Domnul Goe al lui Caragiale. Aici n-
avem semnal și sperăm să n-avem nici alarmă.
— De fapt, încotro zburăm ? întrebă Tică.
— Deocamdată, spre Lună. Ia priviți prin ferestruica de colo, sus.
Cei doi prieteni se îngrămădiră la fereastra rotundă din partea
superioară a cabinei în care se aflau. Deasupra lor strălucea bătrâna Lună,
mai mare decât o putuseră vreodată vedea de pe Pământ. Umbrele aruncate
de munți, culmile, dealurile de la suprafața ei formau desene ciudate și
capricioase.
Tică privi cu luare-aminte și fu gata să jure că aceste lumini și umbre
alcătuiau imaginea unui cățel. Lui Rică i se părea, în schimb, că este ceva
aidoma unui om.
— Eu m-am încălzit grozav, făcu Rică, într-un târziu. Costumul ăsta de
protecție îmi ține tare cald. Ce-ar fi să ne dezbrăcăm de el ?
— Dacă vrei, poți să-l dezbraci, zise „vrăjitorul”, privind niște ace
indicatoare. Uite, cadranele astea îmi arată că, de câteva minute, mai exact la
scurtă vreme după ce am făcut experiența cu oul, accelerația s-a terminat și
racheta zboară singură. Totuși, fii cu băgare de seamă, pentru că...
Rică îl întrerupse, fără să aștepte să termine fraza.
— Cu băgare de seamă ? Sigur că da, mai e vorbă! Ce, nu știu eu cum
să mă dezbrac ?
Meticulos, își descheie costumul, îi desfăcu diferitele încheieturi de
siguranță și-1 scoase. Își scoase de asemenea bocancii cei grei, speciali și
răsuflă ușurat.

45
 — Uf! Acum e mai bine! zise el, ridicându-se voios de pe scaun.
În aceeași clipă Rică părăsi cu totul podeaua, porni în aer ca scăpat
din pușcă și se urcă cu viteză spre tavan. Nu știu ce s-ar fi întâmplat
dacă n-ar fi existat un tavan. Aș fi ispitit să cred că prietenul nostru ar fi
pornit în călătorie către vreo planetă îndepărtată, așa, de unul singur.
De fapt, Tică îl și vedea pe Rică străbătând tavanul și luând-o
haihui prin spațiul cosmic.
În realitate, după cum arată cei ce se pricep la zborul cosmic, așa
ceva nu ar fi fost cu putință, chiar dacă Rică ar fi putut trece prin pereți!
Oricum, cabina în care se aflau era, din fericire, prevăzută, ca toate
cabinele cumsecade, cu un tavan care opri brusc avântul prieteriului
nostru.
Poc!
Se auzi o lovitură datorită întâlnirii neașteptate dintre capul lui
Rică și materialul din care era făcut tavanul. Poc — după cum spuneam
— și imediat după aceea Rică porni cu aceeași viteză înapoi, spre podea,
mai precis spre Tică, prietenul său, care se afla chiar în dreptul
traiectoriei sale.
Tică se aruncă repede pe pat, cu îndemânare, evitând lovitura. Rică
ateriză violent pe podea, însă nu se opri aici. Îndată, de parcă ar fi avut
în talpa piciorului un resort, urcă iar spre tavan.
— Formidabil! strigă Tică. Țopăi ca o minge de tenis de masă !
— Poc! răspunse Rică.
De fapt, am mințit. Rică n-a răspuns nimic. „Poc“ era, după cum
bănuiți, numai zgomotul care arăta că, pentru a doua oară, capul său
întâlnise tavanul.
 Rică nu ținea de altfel să rămână
multă vreme acolo sus, după câte se părea,
pentru că se lăsă repede iar spre podea, o
atinse cu picioarele, întinse brațele să se
apuce de ceva, dar nu izbuti și, ca semn că
nici jos nu-i plăcea, o porni iar cu viteză în
sus. De astă dată, își ridică mâinile, se
sprijini de tavan și coborî încă o dată,
grațios ca un balerin cosmic.
Jocul ăsta: hop sus, hop jos ar fi
continuat încă multă vreme, dacă n-ar fi
intervenit „vrăjitorul” care, întinzând
mâna, îl prinse de un picior, ca la rugbi, și-
l opri în loc.
Tică închise ochii, și-i șterse bine ca
un om care nu crede ceea ce vede, apoi îi
deschise iar.
Nu, nu era o părere.
Rică, bunul său prieten Rică, stătea
în aer. Da, da, nu am scris greșit: stătea în
aer.
După ce-1 oprise din plimbările sale
între podea și tavan, „vrăjitorul” dăduse
drumul piciorului. Iar Rică rămăsese sus-
pendat în aer, în mijlocul cabinei, fără să
se sprijine de nimic.
 — La circ cu tine! strigă Tică, indignat. Ești complet neserios ! Noi
zburăm în Cosmos și tu te ții de giumbușlucuri!
— Nu e vina lui, interveni „vrăjitorul". Și-a scos costumul, bocancii și...
asta a fost urmarea.
— Cum adică ? Ce legătură au bocancii cu zborul lui Rică prin cabină ?
— Aici, în cabina noastră, nu acționează gravitația. Asta este toată
explicația.
„Vrăjitorul" îl trase pe Rică de un picior în jos și-1 așeză cu grijă pe pat.
Rică răsuflă ușurat și se agăță strâns de marginea patului care, la rându-i, era
solid ancorat de pereți. În sfârșit, prietenul nostru vorbi, după tăcerea lungă
la care-l siliseră exercițiile acrobatice de adineaori:
— Uf!
Nu vă mirați. Cred că dacă și voi, dragii mei cititori, ați fi trecut prin
aceleași aventuri, primul vostru cuvânt ar fi fost același, adică: uf!
După puțină chibzuială, Rică adăugă :
— Va să zică, asta era ? Lipsa gravitației ?
Și, din nou:
— Uf! Bine c-am scăpat!
„Vrăjitorul" se lungi pe pat, obosit, și îi sfătui:
— Pe viitor, să vă păstrați mereu bocancii în picioare. Sunt magnetici,
înțelegeți ? Bocanci magnetici, care vă țin lipiți de podea, pentru că sunt
atrași de niște magneți. Și de fapt, cu lipsa gravitației voi ați mai avut de
furcă, dacă vă mai amintiți...
— Cum să uităm așa ceva? zise Tică. În cartea „Tică și Rică în
dezacord cu știința", în țara unde legile științelor nu acționau...
— Da, da, pe vremea aceea se spunea că am fi în dezacord cu știința.
Auzi! Tică și Rică în dezacord cu... Dar nu, acum nu mai e adevărat! Suntem
cu totul de acord cu legile științelor, adăugă Rică cu multă prudență.
— Așadar, îi întrebă „Vrăjitorul", voi știți ce înseamnă gravitația ?

48
— Sigur că știu, răspunse Rică. Poc! cu capul de tavan, trosc ! cu picioarele
de podea, poc ! iar cu capul...
— Lasă asta !
Tică interveni grav :
— Între două corpuri există întotdeauna o atracție.
— Asta a spus-o Newton, acum vreo trei sute de ani,
spuse Rică, cu aerul unui cunoscător.
— ...Când a văzut cum cad merele...
completă Tică.
— Ce mere ? întrebă Rică.
— S-ar putea să fi fost ionatane. Dar nu sunt sigur,
răspunse Tică.
— Povestea cu merele s-ar putea să fie numai o
simplă poveste, zise „vrăjitorul”. Oricum, se spune că
într-o zi, pe când se afla tolănit la rădăcina unui
pom...
— ...Un măr, preciză Tică.
— ...Lângă el a căzut un fruct din acest pom.
— De ce a căzut ? întrebă Rică.
— Tocmai asta s-a întrebat și Newton : de ce a căzut
mărul ?
— Fiindcă i s-a rupt codița, simplu ! Ce atâta vorbă !
făcu Rică.
— Da, dar după ce i s-a rupt codița, de ce a căzut jos
și nu a rămas suspendat în aer, așa cum ai rămas tu
mai înainte ?
— Pentru că... Ei ?
— Pentru că l-a atras Pământul !
— Exact! Ei, dar nu numai Pământul, ci toate
corpurile, mici sau mari, exercită unele asupra altora
o putere de atracție. Acest fenomen se numește
gravitație și despre el am mai discutat noi, nu de
mult. Vreau să vă amintesc că, în mod științific, se
spune că „forța gravitației este direct proporțională,
cu masele corpurilor și invers proporționala cu pătratul distanței dintre ele”.
 — Aha! făcu Rică. Tot cam așa ziceam și eu. Pământul fiind atât de
mare, el atrage către el toate celelalte corpuri și așa se face că noi cădem pe
Pământ...
— Și nu cade Pământul pe noi ! glumi Tică.
— Tii! Ce bine e să cazi! făcu, în concluzie, Rică.
Această declarație ar putea să pară cu totul ciudată cuiva care nu a aflat
încă despre întâmplările lui Rică petrecute cu câteva minute în urmă. Voi,
însă, dragii mei cititori, care știți totul, vă dați seama că Rică avea dreptate.
După asemenea întâmplări, îți pare totuși bine că poți... să cazi!
— Și cînd te gîndești că toate astea s-au tras de la un măr care pesemne
că era și viermănos! făcu Tică pe gânduri.
— De ce viermănos ?
— Altfel ar fi rămas agățat mai bine în pom și n-ar fi căzut. Ia cugetă și
tu : dacă lui Newton nu i-ar fi plăcut merele, sau dacă în ziua aia ar fi avut
chef de pescuit, așa e că nu ar fi descoperit această lege ?
— Și, atunci, îți dai tu seama ? — strigă Rică — noi n-am mai fi avut de
suferit atracția Pământului și n-am mai fi căzut niciodată.
„Vrăjitorul” râse.
— Asta-i o glumă bună. Voi însă știți că în realitate legile și fenomenele
din întreaga lume există în afara noastră și nu au nevoie de noi pentru ca să se
manifeste. Legea atracției universale a acționat întotdeauna, și chiar dacă
Newton n-ar fi descoperit existența ei, fiți siguri că n-ar fi trecut multă vreme
până o descoperea altcineva, era doar momentul să fie descoperită !
Apoi „vrăjitorul” le arătă că în interiorul unei rachete care, ca aceea în
care se aflau, zboară în virtutea inerției forța gravitației nu se exercită. Ceea ce
se numește „greutate” dispare, așadar, cu totul.
Între timp și Tică își scosese costumul special, păstrându-și însă cu grijă
bocancii care-i asigurau contactul cu podeaua. Nu ținea să plutească prin
cabină. Știa că nu prea are talente de balerin.
Tică observă însă în curând că i se întâmplă o seamă de lucruri ciudate.
De pildă, voi să-și aranjeze puțin părul ciufulit. Își trecu mâna prin păr sau,
mai bine zis, încercă să facă acest lucru. Dar nu nimeri părul: mâna lui trecu la
vreun lat de palmă mai sus.
„Ei, comedie! își zise Tică. Cu mine se petrece ceva straniu !“
Repetă încercarea, ridicându-și din nou mâna. De astă dată fu pe punctul
de a intra cu degetele în ochi.
Acum, se sperie de-a binelea.
„Ce-o fi cu mine ?“ își spuse el. 50
 Întinse mâna ca să-și ia batista pe care o lăsase pe pat. Vedea bine
batista, își vedea și mâna... și cu toate astea nimeri tocmai la vreo douăzeci de
centimetri depărtare. Își târî mâna pe pat și, în sfîrșit, apucă batista, pe care și-
o duse la frunte, ca să se șteargă de sudoare. Nimeri însă la nas !
Asta era culmea !
Să nu fie el în stare să facă niște mișcări atât de simple ?
— Nene „vrăjitorule“ ! strigă el speriat.
Și-i descrise „vrăjitorului” ce se întâmplase cu el.
— Toate astea — îi explică „vrăjitorul” — nu trebuie să te înfricoșeze.
Ele se datoresc tot lipsei gravitației. Mâinile, picioarele, întregul tău corp sunt
foarte ușoare. Mișcările obișnuite pentru care, pe Pământ, îți trebuie o forță
destul de mare, nu au nevoie aici decât de un efort mult mai mic. Nefiind
obișnuiți cu această stare de lipsă a gravitației, noi întrebuințăm însă aceeași
forță ca și pe Pământ și de aceea mișcările noastre sunt prea largi, prea
puternice, disproporționate. încetul cu încetul o să ne obișnuim. De altfel, nici
n-o să rămânem prea multă vreme în această „lipsă de gravitație”.
— Nu de alta, dar mâine trebuie să mergem la școală! își aminti Rică.
— Și... ce efect mai are lipsa asta a gravitației ? se interesă Tică,
încercând astfel să-și evite alte eventuale surprize neplăcute.
— În general, lipsa gravitației sau „imponderabilitatea” nu împiedică cu
nimic activitatea obișnuită, sau puterea noastră de muncă. Vă amintiți ce a
declarat în această privință luri Gagarin ? Că atunci când a intervenit
imponderabilitatea, el s-a simțit excelent. Este drept, apar totuși unele mici
modificări în organismul nostru. Astfel, există unele tulburări ale circulației
sângelui. Vedeți voi, în mod normal această circulație se face ținând seama de
faptul că există o atracție a Pământului, că există deci gravitația. De asemenea,
se poate presupune că dacă am trăi mai multă vreme, să zicem săptămâni sau
luni de zile, într-o stare de lipsă a gravitației, mușchii noștri și-ar slăbi mult
puterea.
— De ce ?
— Pentru că nu ar mai fi nevoie de eforturi mari din partea lor. Mușchii
noștri se mențin puternici pentru că trebuie mereu să se contracte, să depună
anumite sforțări. Dacă nu am face mișcări, dacă mușchii nu ar fi astfel mereu
antrenați, încetul cu încetul și-ar pierde din putere, s-ar micșora, s-ar „atrofia"
în parte.
— Vai de mine! se sperie Tică.
— Nu ești în nici un pericol. Asta s-ar întâmpla doar în cursul unui
51 pe
interval mai lung de timp, luni de zile. Și, în astfel de cazuri, pentru a feri
viitorii călători interplanetari de asemenea tulburări, în navele cosmice se va
crea o gravitație artificială.
— Mai sunt și alte neplăceri datorită lipsei de gravitație?
— Sunt. De pildă, în cabina în care ne aflăm acum funcționează fără
întrerupere un ventilator. Acesta are rostul de a pune în mișcare aerul.
Altminteri, aerul pe care-1 dăm afară din plămâni ar rămîne nemișcat chiar în
jurul capului nostru și l-am trage mereu înapoi în plămâni. încetul cu încetul,
concentrația bioxidului de carbon, un gaz pe care-1 dăm afară din plămâni, ar
crește atît de mult, încât ne-am asfixia. în sfârșit, mai sunt și alte probleme,
dar despre ele vom mai vorbi...

52
 Capitolul V
ÎN CARE TICĂ ȘI RICĂ
AFLĂ CUM ZBOARĂ O RACHETĂ
ȘI ÎNVAȚĂ SĂ MĂNÂNCE
ÎN COSMOS
Tică simțea că i se închid pleoapele de somn, iar Rică clipea des și-și tot
ștergea ochii, ca să nu adoarmă de-a binelea. Nu de alta, dar i-ar fi mers
pretutindeni vestea despre o asemenea rușine : să fii călător în Cosmos și să
adormi în prima oră de drum, ca într-un tren personal ?
Nici să se miște în voie nu îndrăzneau, pentru că se temeau să nu li se
întâmple cine știe ce. Pățania de adineaori a lui Rică fusese îndeajuns de
convingătoare.
— Cum adică — întrebă Tică, amintindu-și de ceea ce le spusese
„vrăjitorul” cu câteva minute mai înainte — cum vine asta că noi zburăm cu
ajutorul inerției ?
— Nu zburăm cu ajutorul motoarelor? adăugă Rică.
— Voi știți ce este inerția ? întrebă la rându-i „vrăjitorul”, fără să le
răspundă încă.
Tică și Rică se priviră nedumeriți.
— O fi un fel de motor ? încercă Tică să ghicească.
— Nu-i nici un fel de motor. E o forță.
— Ahaaa! zise Rică, prefăcându-se că s a lămurit.
Tică îl privi întrebător pe Rică.
— Cum adică „ahaaa” ?
— Așa: ahaaa ! Adică : acuma știu.
— Ce știi ? Nu știi nimic.
— Eu, nimic ? Te pomenești că știi tu mai mult!
53
 — Sigur că știu! N-am eu zece la desen și tu ai numai șapte ?
— Desen! Mare lucru ! Parcă eu n-am nouă la istorie și tu n-ai!
— Sigur, eu n-am, că încă nu m-a ascultat! Dar...
„Vrăjitorul” curmă la timp această sfadă prietenească.
— Prin urmare, copii, s-ar zice că nu prea știți cum stă treaba cu inerția
asta. Povestea e totuși foarte simplă. Orice corp care se mișcă are tendința să-
și continue mișcarea. Și orice corp care stă are tendința să stea mai departe pe
loc. Asta-i inerția, în linii mari.
— Simplu ca bună ziua! sări Tică.
— Bine. Dacă e atât de simplu, dă-mi un exemplu, zise „vrăjitorul”.
Tică se gândi un pic, pe urmă se gândi mai mult și la sfârșit se dădu
bătut.
— Nu știu.
— Pentru că ne aflăm în rachetă, spuse „vrăjitorul”, o să dau un exemplu
în legătură cu tramvaiul sau autobuzul.
Râse Tică, râse și Rică. Auzi, de la rachetă la tramvai !
— Când tramvaiul sau autobuzul merg cu viteză mare, chiar dacă stăm
în picioare, putem să ne ținem foarte ușor echilibrul fără să ne sprijinim pe
ceva. Dar iată că în calea vehiculului s-a ivit un obstacol neașteptat.
Conductorul oprește brusc. Ce se întâmplă ?
— Dacă nu ne-am agățat la timp de ceva, cădem cu nasul pe podea, zise
Rică cu competență.
— Sau ne repezim înainte și facem iute câțiva pași, de parcă ne-ar trage
cineva de mână, completă Tică, vorbind ca un adevărat cunoscător al
problemei.
— Chiar așa, zise „vrăjitorul”. Ceea ce vi se pare că vă trage de mână
este forța inerției. O dată cu tramvaiul vă deplasați și voi. Să zicem că
tramvaiul mergea cu 25 de kilometri pe oră, asta înseamnă că și călătorii
înaintau cu aceeași viteză : 25 de kilometri pe oră. Dar, iată, conductorul
tramvaiului a frânat și a oprit vagonul. Voi, însă, cei care stăteați în picioare și
nu vă sprijineați de nimic, ați avut tendința să continuați mișcarea, ca și cum

ați fi fost aruncați dintr-o praștie cu viteza de 25 de kilometri pe oră ! De

aceea, fără să vreți, ați făcut câțiva pași înainte, până v-ați agățat de ceva sau
până v-ați frânat singuri mișcarea...
— Sau până ne-am pocnit cu fața de ușă, adăugă Rică, sus- ținându-și
părerea anterioară. 54
 — Până aici, bine — făcu Tică. Dar ce legătură au toate astea cu zborul
unei rachete spre Lună, spre Marte sau, în general, în spațiul cosmic ?
— Are. Dar trebuie să ai și tu răbdare, ca să înțelegi — continuă
„vrăjitorul". Dacă arunci o bilă pe podea, conform inerției ea ar trebui să tot
meargă înainte, fără să se mai oprească niciodată. În realitate, însă, ea se
oprește la un moment dat. De ce ?
— Pentru că se izbește de peretele din față, răspunse Tică.
— Sau pentru că nimerește într-o groapă, adăugă Rică.
— Dar dacă am arunca bila pe o suprafață orizontală întinsă cât vezi cu
ochii, ce s-ar întâmpla ?
— Bila tot s-ar opri, după câțiva metri, făcu cu regret Rică.
— De ce ?
Rică tăcu, dând din umeri în semn că nu știe.
— Pentru că se freacă, îl lămuri „vrăjitorul". Se freacă de podea, se
freacă și de aer, iar această frecare încetinește mișcarea bilei și o oprește. Pe
de altă parte, dacă aruncăm bila în sus, în aer, ea nu se înalță prea mult: abia
câțiva metri. După aceea, cade pe Pământ. Să zicem că am aruncat-o cu viteza
de 10 metri pe secundă. Curind, curând, viteza bilei scade, devine zero, apoi
cade pe Pământ. Orice obiect aruncat în aer, știți bine, se întoarce pe Pământ,
de parcă l-ar trage cineva înapoi cu o sfoară. Asta se datorește...
— Știu: atracției Pământului, zise Rică.
— Gravitației, făcu Tică cu superioritate.
Rică înălță din umeri:
— Tot aia e. Parc-am mai vorbit adineaori despre ele.
— Bine, îl aprobă „vrăjitorul". După cum știți, chiar dacă un proiectil
este azvârlit cu foarte mare putere, el se întoarce totuși pe Pământ. De pildă,
nici un tun nu izbutește să arunce proiectilul atât de puternic, încât să întreacă
atracția Pământului...
— ...Adică, cu alte cuvinte, un obiect, o rachetă, să zicem, ca să
scape de atracția Pământului și s-o pornească spre stele trebuie să capete o
viteză foarte mare, comentă Tică.
Rică îl privi admirativ.
— Ne-ai mai vorbit despre asta în treacăt, nene „vrăjitorule”, când ne-
am urcat în această rachetă. Dar... ce viteză anume trebuie să capete racheta ca
să scape de atracția Pământului ?

55
 — V-am mai spus și asta: pentru ca un corp să se dezlipească de
Pământ, este necesar ca el să capete viteza de 11,2 kilometri pe secundă...
— Formidabil ! făcu Tică.
— Cât vine asta pe oră ? întrebă Rică.
— Calculați singuri! zise vrăjitorul".
Va să zică, o oră are 60 de minute și un minut are 60 de secunde. 60
înmulțit cu 60 fac 3600, deci o oră are 3600 de secunde...
— Ei și ? îl întrebă Tică.
— Simplu, zise Rică. înmulțim 11,2 kilometri cu 3 600 și aflăm câți
kilometri pe oră reprezintă viteza necesară pentru ca un obiect să se desprindă
de atracția pământească.
Tică luă un creion și începu să zmângălească pe un caiet, mormăind din
când în când: doi ori șase fac doisprezece, scriem 2 și rămâne 1... și anunță în
sfârșit, triumfător, rezultatul:
— 40320 de kilometri pe oră!
— În mod practic, zise „vrăjitorul”, 40000 de kilometri pe oră.
Aceasta se mai numește și „a doua viteză cosmică”. O piatră azvârlită cu
această viteză s-ar tot duce, fără să se mai întoarcă sau să cadă pe Pământ,
eliberată de atracția acestuia. De aceea, viteza de 40000 de kilometri pe oră s-
a numit și „viteza de eliberare”.
— Ei, ce zici, Tică, te tii să eliberezi o piatră ? se interesă Rică.
— Cum adică s-o eliberez ?
— S-o arunci cu 40000 de kilometri pe oră !
— Mușchii omului nu sunt în stare să facă așa ceva, le spuse
„vrăjitorul”. Folosind mijloace tehnice foarte perfecționate și un combustibil
special, savanții sovietici au lansat la 2 ianuarie 1959 o rachetă cosmică, pe
care au „aruncat-o“ în spațiu cu această viteză formidabilă. În momentul când,
datorită vitezei de eliberare pe care a căpătat-o, a scăpat de atracția
Pământului, racheta nu a mai avut nevoie de motor. Nemaiexistând aer care s-
o frâneze, racheta zboară liber în spațiu, conform principiului inerției, cu
aceeași viteză pe care o avea când a scăpat de atracția Pământului. Așadar, în
momentul de față, racheta în care ne găsim nu e nici împinsă, nici trasă de
vreun motor. Ea înaintează singură, datorită impulsului, adică „aruncării” pe
care a suferit-o la plecare.

56
 Ar putea să zboare așa prin spațiu ani, zeci de ani, sute de ani, dacă n-am
pune din nou în funcțiune motoarele, ca s-o frâneze, s-o accelereze sau să-i
schimbe direcția.
— Bine, cu noi e altceva, dar racheta cosmică sovietică lansată la 2
ianuarie 1959 n-a mai fost frânată, nu-i așa? însemnează că ea a pornit atunci
în linie dreaptă și... tot zboară ! afirmă Tică.
Rică medita cu voce tare :
— Cine știe pe unde o fi zburând acum! O fi nimerit prin Calea Laptelui
sau Carul Mare!
— Nu tocmai, îi răspunse „vrăjitorul”. De atracția Pământului a scăpat,
dar de a Soarelui, care este un corp ceresc mult mai mare decât Pământul și
deci are și o atracție mult mai puternică, nu. De aceea, racheta cosmică
sovietică nu are traiectoria „în linie dreaptă” cum spunea Tică, ci se rotește
acum în jurul Soarelui. Ea a devenit o planetă artificială, adică...
— Știu, zise Rică. Planetele sunt corpi care se rotesc în jurul Soarelui.
De exemplu, Pământul, Venus, Marte și altele.
— Iar sateliții, adăugă Tică, sunt corpi care se rotesc în jurul planetelor.
De exemplu Luna, împrejurul Pământului.
Și cei doi prieteni se priviră unul pe altul, muți de admirație, ca și cum ar
fi vrut să-și spună : „suntem niște genii !”
Mai rămânea însă o problemă pe care Rică nu izbutea s-o rezolve nici în
ruptul capului.
— Poate că o să râdeți de mine, declară el brusc. Dar eu nu mă lămuresc
cu ceva. Ați. spus că 11,2 kilometri pe secundă, adică 40000 de kilometri pe
oră este viteza de eliberare din atracția Pământului, adică a doua viteză
cosmică.
— Da, confirmă „vrăjitorul".
— Iar începi ? făcu Tică.
— Nu, acum termin... A doua, ați spus ? A doua ?
— Da, a doua.
— Atunci... care-i prima ?
— Prima ce ? întrebă Tică.
— Prima viteză cosmică.
„Vrăjitorul" înălță mirat sprâncenele.
— Cum ? Nu v-am povestit încă nimic despre ea ?

57
— Nici un cuvințel.
— Atunci, ascultați. Noi am vorbit despre rachetele care se desprind din
atracția Pământului datorită vitezei a doua cosmice pe care o capătă.
— Așa e ! aprobă Tică.
— Dar sateliții artificiali ai Pământului nu se desprind din atracția acestuia. Ca
și Luna, care este un satelit natural, ei se rotesc în jurul globului pământesc.
Pentru ca să creăm un satelit artificial al Pământului, nu este necesar să-l
aruncăm cu a doua viteză cosmică. Se folosesc viteze mai mici, care se
numesc...
— „Prima viteză cosmică", zise Rică, inspirat.
— Întocmai.
— Așadar, rezumă Tică, „prima viteză cosmică" este viteza necesară pentru
ca să se lanseze un satelit artificial. Și... cam cu cât este egală această primă
viteză cosmică?
— Depinde de înălțimea la care se va roti satelitul în jurul Pământului, în
general cam 7,9 kilometri pe secundă.
— Aha ! zise Tică, luându-și din nou caietul și creionul.
Și începu să mormăie ca mai înainte: 7 virgulă 9 înmulțit cu 60 face 474
kilometri într-un minut... înmulțit iar cu 60 face 28240...
— Da, zise „vrăjitorul", care-i urmărise cu atenție calculele, asta înseamnă
cam 28000 de kilometri pe oră.

58
 — Va să zică, pentru ca să se lanseze un satelit artificial, el trebuie să fie
lansat cu 28000 kilometri pe oră.
— Dar navele cosmice sovietice, „navele-satelit“, care sunt atât de grele,
cum au fost lansate ? Cu ce viteză ?
— Aproximativ cu aceeași viteză. Greutatea lor fiind atât de mare —
4540 de kilograme pentru prima navă cosmică, dacă vă mai amintiți, și 4695
kg pentru cea de-a cincea — au fost însă necesare niște motoare extraordinar
de puternice. La 4 februarie 1961 s-a lansat un satelit și mai greu, care
cântărea 6483 kg.

59
 Nava-satelit „Vostok", al cărei pilot era Iuri Gagarin, cântărea 4725 kg și a
avut nevoie, pentru lansare, de forțe uriașe. Aceasta arată cât de mari sunt
succesele științei și tehnicii sovietice, care stau azi pe primul loc în lume. Dar...
să revenim la procedeul de lansare a sateliților. Trebuie să știți că un satelit nu
capătă de fapt de la început viteza despre care am vorbit. Mai întâi, el trebuie
ridicat până la înălțimea la care se va roti în jurul Pământului. Această ridicare
nu se poate face prea repede, pentru că, frecându-se de aer, el s-ar încălzi iute
și, ajungând la temperaturi de mii de grade, ar arde.
— Și atunci ?
— Lansarea unui satelit artificial se face în felul următor. Să urmărim,
de pildă, primul satelit artificial din lume, cel lansat de Uniunea Sovietică la 4
octombrie 1957, având greutatea de 83,6 kilograme. Satelitul se afla în vârful
unei rachete. La început, racheta a urcat în zbor vertical, pentru ca să iasă cât
mai repede din straturile dense ale aerului. La înălțimea de aproximativ 900 de
kilometri, unde aerul este foarte rar, traiectoria, adică drumul pe care-1
străbătea racheta, s-a înclinat și a devenit orizontală, paralelă deci cu suprafața
Pământului. În acel moment abia racheta a căpătat viteza sa maximă, adică
prima viteză cosmică. Satelitul a început să se rotească în jurul Pământului,
făcându-i ocolul în 96 de minute. După cum vă amintiți, acest satelit a „trăit"
trei luni, apoi a scoborât atît de mult, încât a pătruns în straturile mai dense de
aer, s-a încălzit prin frecare, s-a aprins și a ars.
— Da, dar între timp a fost lansat al doilea satelit artificial sovietic, zise
Rică.
— Cel înăuntrul căruia se afla cățelușa Laika, confirmă Tică.
— Da, acesta a fost lansat la 3 noiembrie 1957.
— Și al treilea satelit?
— Avea 1327 de kilograme și a fost lansat la 15 mai 1958. S-a ridicat
până la 1880 de kilometri și și-a terminat viața după aproape doi ani, în martie
1960. Acest satelit a constituit o adevărată minune a științei și tehnici.

60
Se făcu tăcere. Rică privea peste umărul lui Tică, și parcă se gândea la ceva.
Într-un târziu, întrebă :
— Nene „vrăjitorule", am auzit despre etaje. Am auzit că rachetele au
mai multe etaje, mai multe trepte. Ce sunt ele?
— Vedeți voi: pentru ca să se lanseze un satelit artificial al Pământului
sau o rachetă, sunt necesare viteze foarte mari. Ele nu pot fi atinse de la
început, după cum v-am spus. De aceea, oamenii sovietici au folosit etajarea
rachetelor, după proiectele întocmite încă de la începutul acestui veac de
Konstantin Eduardovici Țiolkovski.
— Cum vine asta „etajare" ?
— Iată cum. Să luăm exemplul unui satelit artificial. Satelitul propriu-
zis, cuprinzând aparate, instrumente de măsurat, sau chiar animale de
experiență, se află în vârful unei rachete. Această rachetă este legată în
continuare de o altă rachetă, iar aceasta de încă una. Sunt deci trei etaje, sau
mai. corect spus „trepte", care formează un lanț de rachete sau o „rachetă
compusă".
Lui Tică începură să i umble îndată prin cap tot felul de imagini. Îl
asculta pe „vrăjitor" și, în același timp, vedea rachetele și satelitul... n-o să mă
credeți ? — sub forma unor copii care patinau. Cam așa: deocamdată stăteau
toți, cuminți, unul în spatele celuilalt. în fața lor se afla un puști mic și drăguț,
care stătea nemișcat, pe o sanie. Asta era, chipurile, satelitul. În spatele lui se
așezaseră „rachetele", adică patinatorii : întâi, un băiat mai mare, apoi urma
unul și mai mare și cel mai din urmă era un băiat înalt și voinic. Parcă așa
spusese „vrăjitorul", că prima treaptă, adică cea mai de jos, cea mai dinafară,
conținea motorul-rachetă cel mai puternic.
Deocamdată, toți copiii stăteau pe loc, fiecare ținându-l de mijloc pe cel
din fața sa.
În mintea lui, Tică se vedea și pe el însuși, îmbrăcat în uniforma de
comandant de aviație, plin de importanța funcției sale și poate de aia și nițel
cam strâns în hainele noi (mai ales la burtă). Deodată, un fluier scurt! Tică dă
comanda de decolare a satelitului!
 Primul băiat din coadă — pardon, prima treaptă a rachetei — se opintește și
face vînt celor din fața lui. Voinic băiat! e cel mai puternic dintre toți ! Dintr-o
singură sforțare, i-a împins pe ceilalți, care au început să lunece lin, pe patine.
„Prima treaptă” mai stă puțin agățată de brâul celui din față, apoi se desprinde și
rămâne pe loc, în timp ce celelalte două trepte ale rachetei plus satelitul (adică
ceilalți doi băieți pe patine plus cel de pe sanie) alunecă înainte, pe gheață. Dar
iată că acum intră în funcție cea de-a doua treaptă, adică băiatul care a rămas
ultimul. Se opintește la rândul său și-i împinge mai repede pe ceilalți doi din fața
sa. Deci, la viteza pe care-o dăduse băiatul cel mai mare se adaugă acum viteza
pe care le-o imprimă el. Apoi, se desprinde de ei și-i lasă singuri.
Au mai rămas ultima treaptă și satelitul. Dând repede din picioare, băiatul
— adică ultima treaptă — împinge săniuța (adică satelitul), apoi îi dă drumul.
Satelitul-săniuță își urmează singur drumul prin cosmos-patinoar cu o viteză
foarte mare, datorită însumării vitezelor date de cei trei patinatori. Publicul face
călduroase ovații, iar Tică se înclină adânc, mulțumind mândru pentru aplauze...
— Prin urmare — zise „vrăjitorul”, în concluzie, și tocmai atunci se trezi și
Tică la realitate, dându-și seama că nu se afla pe patinoar, ci în rachetă —
racheta multietajată sau „racheta compusă” lucrează în felul următor. Prima
treaptă, care conține

62
motorul cel mai puternic, împinge întreaga rachetă, la plecarea de pe Pământ,
dîndu-i o anumită viteză, apoi se desprinde și cade. Treapta următoare aduce
racheta la o viteză mai mare, iar după aceea se desprinde și cade și ea, și așa mai
departe, până la ultima treaptă, care aruncă satelitul propriu-zis cu viteza
necesară pentru ca să se rotească multă vreme în jurul Pământului.
— Acum e foarte clar, declară Tică. Am înțeles ce-i cu etajele astea. Tu ai
priceput, Rică?
— Priceput!
Rică își întinse brațele de-i trosniră oasele. Apoi se aplecă cu precauție și își
încălță bocancii — se învățase minte că în spațiul cosmic nu se circulă ca pe
șosea, la București. Se ridică cu grijă de pe pat și privi prin ferăstruica laterală.
În fața lui se desfășura un spectacol măreț. Cerul, negru ca tușul, era
presărat de o sumedenie de puncte luminoase: zeci și zeci de mii de stele. Erau cu
mult mai numeroase și mai strălucitoare decât văzuse Rică vreodată, chiar în cele
mai senine nopți de vară de pe Pământ. Aerul pe care-1 respirăm pe Pământ,
atmosfera de nelipsit vieții, ne împiedică să zărim toată bogăția de astre ale
Universului pe care ar putea-o cuprinde ochii noștri. Razele trimise de stelele
aflate la depărtări pe care lumina le străbate în zeci, sute sau mii de ani sunt în
bună parte absorbite, furate de aer. Dar în jurul rachetei această atmosferă lipsea,
așa încât Rică putu să admire, fără nici o piedică, priveliștea de neuitat a cerului
înstelat. Iar Soarele, ca un adevărat stăpân al cerului, strălucea în Cosmos de zeci
de ori mai puternic decât pe Pământ.
 Zi și noapte aceeași priveliște : cerul negru, punctat de stelele albe sau ușor
colorate în roșu, verde sau albăstrui, îi va însoți pretutindeni pe călătorii
îndrăzneți ce vor porni în spațiul cosmic.
Rică își dădu curând seama că mai este și o altă deosebire față de ceea ce se
vedea de obicei noaptea de pe Pământ: stelele pe care le avea în față nu sclipeau.
Ele erau niște puncte luminoase fixe. Nu se vedeau acele mici raze care ți se pare
că pleacă de la ele și se răspândesc în jurul lor, așa cum se întâmplă când le
privești de pe Pământ. Aceste sclipiri și raze sunt de fapt datorite tot atmosferei.
Ele nu se văd de la înălțimi mari, unde aerul este mult rarefiat, pentru că acolo el
nu mai este în stare să provoace astfel de fenomene optice.
Dar ceea ce îl uimi, pentru a doua oară, pe Rică, era Luna.
O privise și înainte de a-și începe zborurile prin cabină datorită
imponderabilității și o văzuse mult mai mare decât de pe Pământ. Acum însă
părea și mai voluminoasă.
Era de câteva ori mai întinsă decât o văzuse vreodată și ocupa o bună parte
din cer.
În schimb, în partea cerului opusă Lunii, zări Pământul, care acum se
asemăna cu o Lună mai mare.
— Ne apropiem de Lună, zise Rică, întorcându-se de la fereastră. Vrei să ne
spui, nene „vrăjitorule“, la ce oră o să aterizăm ?
— Tu nu vorbești corect, îi răspunse „vrăjitorul”. Nu poți spune că
„aterizezi” decât în legătură cu Pământul. Numele latinesc al Pământului este
„Terra" și de aici vine și denumirea „a ateriza”, adică a coborî pe Pământ.
— Aha! Atunci... vrei să ne spui când o să alunizăm ?
Tică începu să rîdă.
— Alunizăm! Ha! Ha! Adică, ce, o să căpătăm alune?
— De fapt, zise „vrăjitorul" cu seriozitate, termenul „a aluniza" nu-i chiar
atât de rău. Se poate spune și a „aseleniza", de la denumirea latinească „Selena"
dată Lunii.
— Ei, și la ce oră o să se întâmple aselenizarea ? întrebă Rică, care ținea
morțiș să afle răspunsul la această problemă.

64
 — Nu puteți calcula și voi singuri?
Rică se scărpină la ceafă și oftă.
— Poftim ! Nici aici n-am scăpat de
matematică !
„Vrăjitorul” înălță din umeri.
— Bine, Rică — îi spuse el — tu
încă n-ai înțeles că în spațiul cosmic
matematica este tot atât de necesară
omului ca aerul, apa și mâncarea? Dar
uite, să vă dau datele problemei. De la
Pământ la Lună, în perioada anului în care
ne aflăm acum, distanța este de
aproximativ...
— 380000 de kilometri! strigă Tică.
— Ei, bravo, văd că știți.
...Bag de seamă că, în ultimul timp,
i-am lăsat numai pe Tică, Rică și pe
„vrăjitor" să vorbească, în timp ce eu,
autorul, am cam tăcut. Stați puțin, să fac o
paranteză și să vă spun și eu ceva în
legătură cu distanța de la Pământ la Lună.
Se zice că un astronom s-a dus
odată într-un trib indian ca să studieze
obiceiurile acestor oameni. Printre altele,
el a discutat cu șeful tribului despre Lună
și stele. Știu și numele tribului: indienii
Micmac, din Nova Scoția. Noaptea, au
făcut tabăra lângă un mic lac. Din
întâmplare, cerul era senin, iar Luna plină.
— Șefule, a zis astronomul, știi la ce depărtare se află Luna?
— Nu, a răspuns indianul.
— La 380000 de kilometri, l-a lămurit astronomul. Indianul a mormăit ceva, apoi
a tăcut.
Peste câtva timp indianul a arătat cu degetul către o stâncă de pe celălalt mal
al lacului și l-a întrebat pe astronom :
— Știi dumneata la ce depărtare se află stânca aceea?
— Nu, nu știu, a răspuns astronomul.
— Ei, păi atunci, cum poți să spui că știi cât e până la Lună?
Această anecdotă adevărată arată că omului îi vine greu să-și închipuie cum
se măsoară distanțele până la corpurile cerești. Doar nu le poți cuprinde cu
metrul, așa cum măsori o stofă!
Cu toate astea, încă din vechime, astronomii — Aristarchus, Hipparchus și
alții care au trăit înaintea erei noastre — au stabilit valori destul de apropiate de
realitate, pentru distanța de la Pământ la Lună!
 Astăzi, distanța până la Lună se poate determina prin mai multe metode.
Cea mai simplă măsurătoare se face cu ajutorul a două observatoare astronomice,
aflate la distanță mare unul de altul și care privesc Luna exact în aceeași clipă.
După aceea, prin calcule simple de trigonometrie, se poate cunoaște distanța de la
Pământ la Lună.
Să privim această figură. Să zicem că Rică se uită spre Lună printr-un

67
telescop, iar Tică printr-altul, și că cei doi prieteni se găsesc la 2 000 de kilometri
depărtare unul de celălalt.
Cunoscând înclinarea telescoapelor (adică unghiurile făcute de acestea cu
orizontala), precum și distanța dintre Tică și Rică, orice elev de școală medie,
care a învățat trigonometria, poate să calculeze distanța până la Lună!
Dar... hai să ne întoarcem în rachetă.
Vă amintiți că cei doi copii voiau să afle cât timp mai au de mers până să
ajungă la Lună.
— Păi de fapt e simplu, adăugă Rică. Dacă noi zburăm cu 40000 de
kilometri pe oră, înseamnă că drumul durează... 380000 împărțit la 40000 (Rică
socoti repede pe carnețelul său)... durează 8 ore și jumătate. Păi mai avem de
mers, nu glumă ! Abia am făcut o oră și ceva.
„Vrăjitorul" zâmbi:
— Calculele tale sunt corecte, dar... nu corespund adevărului.
Rică și Tică se priviră buimăciți. Nu greșiseră și totuși era greșit!
— Zborul de la Pământ la Lună (continuă „vrăjitorul") nu se poate face în
linie dreaptă. Racheta pornește într-o linie curbă, pleacă pe o anumită orbită. Ca
să vă dau un exemplu clar: deși Luna se află la o distanță de 380000 kilometri de
Pământ, a doua rachetă cosmică sovietică lansată la 12 septembrie 1959 în direc-
ția Lunii a atins suprafața acesteia abia după 36 de ore, străbătând deci prin spațiu
aproximativ 1400000 de kilometri!
— Cum adică ? Și noi mai avem deci de călătorit două zile și o noapte?
exclamă Tică, speriat (nu voia să lipsească ziua următoare de la școală).
— Sau o zi și două nopți ? făcu Rică, și mai speriat (în după-amiaza
următoare avea loc ședința cercului de chimiști amatori, unde trebuia neapărat să
se ducă).
— Așa ar trebui confirmă „vrăjitorul". Dar, dat fiind că eu am anumite
mici... cum să le spun ? anumite puteri speciale — că doar nu degeaba îmi
spuneți voi „vrăjitorul" — o să scurtez durata drumului. Peste o jumătate de oră,
așadar, dragii mei, veți aluniza sau aseleniza!
— Ura pentru alunizare ! strigă Rică fericit.

68
 Tică rămăsese pe gânduri.
— Chestia asta cu drumul care nu e drept, ci e curb, n-am prea înțeles-o,
nene „vrăjitorule", zise el.
— Sunt o seamă de legi ale fizicii pe care o să le învățați voi cu timpul —
începu „vrăjitorul", dar Rică dădu din mână, oprindu-1.
— Mai târziu, vă rog, zise el. Acum să ne pregătim mai bine pentru fericitul
eveniment: aselenizarea. Mai întâi, eu propun să mâncăm ceva, pentru că mi s-a
făcut o foame grozavă.
— Așa mi se întâmplă și mie în tren, zise Tică, aprobator.
Dar figura prietenului nostru se posomori pe loc:
— Vai de mine ! Ai uitat că nu ne-am luat cu noi nici o provizie ?
„Vrăjitorul" se îndreptă spre un dulăpior fixat în perete și-i deschise ușița.
— N-aveți grijă, n-o să murim de foame. Avem aici câte ceva de-ale gurii.
El așeză pe o măsuță două sticle cu limonadă și niște sandvișuri.
Tică întinse mâna către un sandviș.
— Înapoi! Stop ! Stai! strigă Rică.
— Ce țipi așa ca din gură de șarpe ?
— Nu pune mâna pe mîncare !
— De ce, mă rog?
— Din mai multe motive. Mai întâi, pentru că ne aflăm în condițiile lipsei
de gravitație și cine știe ce o să pățești dacă ești neatent. Iar în al doilea rând (și
acum Rică întinse el mîna și apucă sandvișul către care râvnise Tică), pentru că
nu văd aici decât un singur sandviș cu șuncă și asta îmi place mie cel mai mult.
(Rică mușcă cu poftă, apoi continuă cu gura plină): Merge. Nu e nici un pericol,
chiar și în condițiile lipsei de gravitație. Poți să iei și tu un sandviș !
Tică oftă, ca unul care s-a lăsat „dus", apucă un alt sandviș și mușcă din el.
Nu era mofturos, așa încât îi plăceau și celelalte feluri de mâncare.

69
 — Cred că știi, zise Tică, pentru ce mâncarea coboară în stomac, cu toate că
nu există nici o forță de atracție care s-o tragă în jos ?
— Dacă ar fi după mine, răspunse Rică, aș spune că vidul din stomacul meu
atrage mâncarea. După câte știu, ea coboară însă pentru că esofagul, tubul care
face legătura între gură și stomac, se contractă și împinge el mâncarea în jos.
— Nota zece!
Când terminau de mușcat o îmbucătură, Tică și Rică lăsau sandvișul să
plutească în aer. Mestecau tacticoși, în timp ce felia de pîine stătea nemișcată,
suspendată în aer la nivelul gurii lor, apoi o luau în gură și mușcau din nou.
Din când în când, sandvișurile o porneau lin în sus, și după un minut sau
două coborau iar, sub acțiunea curenților de aer provocați de ventilatoarele despre
care le vorbise „vrăjitorul".
 Această viață fericită fu întreruptă brusc când Tică strănută pe neașteptate.
Ambele sandvișuri, care în acel moment pluteau în aer pe lângă fețele lor, fură
luate violent de curentul de aer și o porniră vijelios spre tavanul cabinei. Rică le
urmări trist zborul, ridicând privirea.
Feliile de pâine se loviră de tavan, apoi începură să coboare datorită izbirii
și propriei lor elasticități. Când, în sfârșit, ajunseră în dreptul lor, prietenii noștri
le pescuiră cu o mișcare scurtă, ca la volei.
— Viața în spațiul cosmic e plină de neprevăzut, constată Tică, mușcând cu
poftă din sandvișul călător.
Dar lui Rică i se făcuse sete.
Apucă o sticlă și un pahar și turnă limonada. Sau, mai bine-zis, vru să o
toarne. Pentru că, după cum era de așteptat, lichidul nu coborî din sticlă, ci
rămase cuminte înăuntru.
— Asta-i bună ! făcu Tică. Nu vrea să curgă ! Ce ne facem ?
— Scutură sticla ! propuse Rică.
Tică agită sticla și limonada ieși din ea. Ieși... și rămase suspendată în aer.
Era tare ciudat să vezi cum plutește în aer o bilă mare de lichid tremurător, care
nici nu cade, nici nu se ridică.
— Ei și acum ? întrebă Tică, privind încruntat către limonadă, ca și cum ar
fi vrut s-o sperie.
Aerul pe care-1 suflă din gură în timp ce vorbea fu destul pentru ca să
împingă lichidul, care se mișca la fel ca argintul viu. Pornind-o în călătorie,
limonada străbătu iute spațiul care o despărțea de Rică și se lipi cu precizie de
gâtul acestuia, udându-i cămașa. Rică sări ca ars, dar era prea târziu: limonada își
începuse acum acțiunea ei de răcorire, dar nu pe dinăuntru, cum ar fi dorit el, ci
pe dinafară.
— Propunerea ta, zise Tică, a fost realizată, dar nu în cele mai bune
condiții. Rezultatul este că mie tot mi-e sete, iar tu ești în schimb ud !
„Vrăjitorul”, care privise amuzat toată scena, le veni în sfârșit în ajutor.

71
 — Luați sticla cealaltă. Vedeți că aceste sticle sunt făcute din substanță
plastică; le puteți apăsa ca pe niște tuburi de pastă de dinți. Puneți gâtul sticlei la
buze, apoi stoarceți pereții sticlei și lichidul se va scurge direct în gură!
Tică aplică aceste sfaturi cu deplin succes.
— De unde se vede, zise el, că pentru ca să mănânci în Cosmos trebuie să
urmezi o școală specială.
Se șterse la gură, apoi se ridică în picioare.
— Ei, acum suntem gata. Alunizăm ?
 C a p i t o l u l VI
UNDE CEI TREI CĂLĂTORI
ASELENIZEAZĂ ȘI AU CÂTEVA
AVENTURI, UNELE PLĂCUTE,
IAR ALTELE MAI CURÂND
NEPLĂCUTE

„Vrăjitorul" consultă cu atenție câteva cadrane ale căror ace arătau

diferitele distanțe, înălțimi, caractere ale spațiului înconjurător, viteza rachetei și
multe altele, necesare unui zbor în condiții cât mai bune.
— Va trebui să punem acum din nou în funcție motoarele, pentru ca să dăm
direcția necesară rachetei noastre și pentru ca s-o frânăm.
— Și trebuie neapărat să frânăm ?
— Fără îndoială. Altminteri, dacă am izbi suprafața Lunii cu viteza pe care
o avem acum, n-ar mai rămâne nici rachetă, și nici urmă de Tică, Rică sau nenea
„vrăjitorul" care să povestească ce li s-a întâmplat!
Tică își dădu acum seama că de fapt frânarea se făcea în interesul său. Și
trebuie să vă mărturisesc că interesul era și al meu, al autorului: altminteri, dacă
racheta s-ar fi repezit cu viteza mare pe care o avea direct pe solul lunar, de la
cine era să aflu eu ce-au pățit prietenii noștri, ca să scriu cartea asta? Așa încât, și
voi, dragii mei cititori, trebuie să doriți ca frânarea și aselenizarea să se facă în
cele mai bune condiții, lin, fără izbire, altminteri nu o să puteți citi continuarea
acestor aventuri.
Așadar, să ne întoarcem la prietenii noștri.
Cu un uruit puternic, motoarele intrară în funcțiune. În același timp, Tică și
Rică simțiră că erau din nou grei. Unde până atunci mâinile și trupul li se păreau
ușoare ca fulgul, acum ele deveniseră din nou grele ca pe Pământ.

73
Bocancii magnetici care le dăduseră până acum senzația de greutate și-i ținuseră
alipiți de pcdea nu mai erau necesari, ba chiar atârnau de picioare ca niște
nicovale, așa încât Tică și Rică abia se mai puteau mișca. Cei trei călători
cosmici își scoaseră bocancii magnetici și își puseră pantofi obișnuiți, cu care
până acum câteva ore călcaseră pe străzile Bucureștiului. Ce îndepărtată li se
părea acea vreme !
Revenirea greutății era datorită, după cum bănuiți, frânării pe care o făcea
motorul rachetei. Racheta, într-adevăr, nu mai zbura acum în virtutea inerției.
Înaintarea sa era controlată de motoarele care-i micșorau mereu viteza.
— Peste vreo cinci minute atingem Luna! anunță „vrăjitorul", cu ochii pe
diferitele cadrane de la tabloul de comandă.
Înfrigurați, copiii priveau prin ferestruicile cabinei. Solul Lunii se apropia
văzând cu ochii. Li se părea că, din toate părțile, sunt învăluiți mereu de mai mult
sol, că se aruncă într-un fel de căldare uriașă.
Căutau să deosebească ceva interesant.
Peste tot, cât puteau să vadă, nu zăreau însă decît uscături, cu munți,
dealuri, văi, ridicături sterpe. Nici un fir de verdeață, nici o sclipire de apă, râu,
lac sau ocean. Soarele bătea dintr-o parte și arunca umbre mari, negre, deasupra
întinderii.
Cu o izbitură care-i aruncă pe podea, racheta se opri în mijlocul unei
câmpii.
Rică se ridică, frecându-și piciorul acolo unde presimțea că avea să-i iasă o
vânătaie, și privi încă o dată pe fereastră. Priveliștea îi păru tare tristă. Totul era
pustiu împrejurul rachetei. Când vorbești despre o „câmpie”, acolo departe, pe
Pământ, îți închipui o pajiște cu un covor de iarbă, înveselit de multe flori albe,
galbene, roșii, violete... Aici, nimic din toate astea: o întindere de stânci și pietre
cenușii și cafenii și mai ales praf, praf pe care racheta, așezându-se brusc, îl
stârnise și-l ridicase în nori mari.
— Echiparea! comandă „vrăjitorul".
Rică îl privi nedumerit.
— Cum vine asta „echiparea" ? întrebă el.
— Trebuie să ne punem costume de protecție.

74
 Tică îl privi pe Rică, Rică se uită la Tică și amândoi strâmbară din nas.
— Fără astea nu se poate ? întrebă Rică, privind cu jale bocancii magnetici
pe care abia izbutea să-i ridice.
— Nu este vorba de bocancii magnetici, care pe Lună nici nu prea sunt
necesari. Trebuie să ne punem din nou sferele acelea mari, etanșe, pe care le-am
mai purtat când am părăsit Pământul. Prin ele vom respira aerul furnizat de
rezervoarele de oxigen.
— Pentru ce?
— Pentru că Luna nu are atmosferă... nu are aer, înțelegeți ? Dacă ați ieși
din rachetă așa, fără nici un mijloc de protecție, ați muri într-un minut, sufocați,
datorită lipsei de oxigen.

75
 — Bine, asta știm: ca să trăim,
avem nevoie de oxigen! zise Rică.
— Iar oxigenul se găsește în aer,
amestecat cu alte gaze, adăugă Tică.
— Da, dar vezi că pe Lună aerul
lipsește cu totul. Așa încât, trebuie să ne
echipăm! Să ne punem de asemenea și
niște costume termoizolatoare, care ne
feresc de temperaturile prea ridicate sau
prea scăzute.
Își puseră sferele de masă plastică și
își agățară în spate rezervoarele de
oxigen, pe care „vrăjitorul” le legă de
niște robinete ale sferelor, în felul acesta,
capul era complet izolat de mediul
înconjurător și primea aer, sau mai bine
zis oxigen, direct de la rezervoarele din
spate. După cum știți, sferele erau
construite din masă plastică perfect
transparentă, așa încât cei doi copii
puteau vedea foarte bine în orice direcție,
ca și cum nici nu le-ar fi purtat.
Vrăjitorul închise apoi robinetele
care furnizau aer în cabina rachetei și
deschise ușa de comunicare cu exteriorul.
Era o ușă dublă. Când o deschise pe cea
de-a doua, cu un țiuit puternic, aerul
rămas între cele două uși țâșni afară. Cei
trei călători cosmici pășiră cu prevedere
pe solul lunar, ridicând nori grei din
colbul fin, adunat acolo de milioane de
ani.
 — Pășiți cu atenție! răsună în căștile de radio din interiorul sferelor plastice
vocea „vrăjitorului".
Dar era prea târziu !
Tică intenționase să sară peste un bolovan care-i ședea în drum. Își făcuse
vânt și acum se aștepta să depășească hopul, înălțându-se la vreo treizeci de
centimetri înălțime, ca pe Pământ.
Ce să vezi, însă: ca un balon — cu care de altfel, după cum susținea
prietenul său Rică, avea oarecare asemănare mai ales prin părțile burții — Tică
începu să se înalțe. El se ridică astfel la mai bine de un metru și jumătate
înălțime, apoi coborî pe sol, nu prea repede, ca o pană.
Coborî... și rămase cu gura căscată.
Bravo, Tică! izbucni în cască vocea lui Rică, voce care trăda un
entuziasm de nedescris. E formidabil! O întreci și pe campioana mondială
Iolanda Balaș!
„Vrăjitorul" interveni:
— Iolanda Balas ar sări pe Lună la înălțimea de peste 10 metri!
— Zece metri? Cum asta?

77
 — Simplu. Dat fiind că Luna
este un corp mai mic decât Pământul,
greutatea — sau mai bine zis masa ei
— este de asemenea mai mică. Dacă
vreți date mai precise, pot să vă spun
că este de 81 de ori mai ușoară decât
Pământul. De aceea, și atracția pe
care o exercită Luna este mai scăzută
decât atracția pe care o exercită
Pământul. Atracția Lunii este de vreo
șase ori și ceva mai mică decât cea a
Pământului !
Tică rămase puțin pe gân- duri.
— Asta înseamnă deci că suntem
mai ușori decât pe Pământ ?
— Desigur, răspunse „vrăjitorul".
De vreo șase ori mai ușori. Tu, Tică,
cântărești pe Lună numai vreo șapte
kilograme, cât ar cântări pe Pământ
un prunc de șapte luni. Un om nu
prea voinic ar putea duce aici ușor în
cârcă încă trei oameni ca ei, sau
cinci-șase copii ca voi. Dat fiind însă că mușchii noștri și-au păstrat puterea pe
care o aveau pe Pământ, noi suntem în stare să facem pe Lună salturi uriașe ! Dar
despre asta vom mai avea prilejul să vorbim și acasă. Hai acum mai bine să
vizităm Luna !...
Priviră cu luare-aminte jur împrejurul lor. Cerul era negru — asemenea
descrierii lui Țiolkovski „mai negru decât cea mai neagră cerneală". Cu toate
acestea, era ziuă. Soarele se ridicase sus pe cer — un glob de foc, fără nici o
strălucire împrejurul său, dar cu o lumină care părea mult mai orbitoare decât pe
Pământ. Era cu mult mai luminos, pe de o parte pentru că forma un contrast
izbitor cu cerul negru ca smoala, iar pe de altă parte pentru că nu exista aer care
să-i împrăștie razele.
Ceea ce-i uimi însă pe Tică și Rică fu faptul că, o dată cu Soarele, pe cer
vedeau și stelele. Plină zi, și totuși stelele erau prezente pe firmament, laolaltă cu

78
Soarele! Același lucru îl putuseră vedea și de pe rachetă. Acum, însă, cu
picioarele pe o „bază solidă”, fenomenul acesta părea și mai impresionant. Ste-
lele, puzderie, semănau cu niște fire de praf argintiu împrăștiate pe o mantie
neagră de catifea.
Tică își aminti de o întâmplare pe care o trăise în vacanța trecută.
Era ziuă, puțin după-amiază, eând era încă atât de cald, încât îți venea să te
scufunzi undeva, într-un râu și să stai acolo până seara, într-o curte, în apropierea
coloniei unde locuia, se săpa tocmai o groapă rotundă, strâmtă dar adâncă, pentru
o canalizare.
Tică se uită până în fundul gropii și-i veni amețeală. Erau cel puțin zece
metri!
Un muncitor care-1 văzuse tot învârtindu-se pe acolo, îl întrebă dacă i-ar
place să coboare până în fund. Iar lui Tică îi fu rușine să spună că nu. Ar fi
însemnat că nu este destul de curajos!
Cu ajutorul muncitorului, coborî din piron în piron și ajunse în fundul
gropii.
Acolo, da, într-adevăr, era răcoare. Când privi în sus, spre lumină, se
îngrozi. Abia se vedea, departe, o gaură mică prin care se zărea cerul. Și, cu toate
că de-abia trecuse de amiază, cerul era înstelat!
Muncitorul care-1 însoțise îi explică atunci că așa se vede din gropile
adânci. Razele Soarelui, împrăștiindu-se în atmosferă, ne împiedică să vedem
ziua stelele pe cer. Dar aceste stele sunt totuși acolo sus, prezente atât ziua cât și
noaptea. Ziua, ele nu pot fi zărite din cauza difuziunii (împrăștierii) luminii
Soarelui de către atmosferă. Din groapa cea adâncă, însă, efectul acesta era foarte
limitat și așa se făcea că se puteau zări unele stele.
Ceea ce văzuse însă Tică atunci, din fundul gropii, nu se putea asemui cu
spectacolul extraordinar pe care-1 avea aici în fața ochilor!
Pe cer, nici un nor. Nici o adiere de vânt în jurul lor.
Nici norul, nici vântul nu erau de altfel posibile. Pentru ca să apară norii,
trebuie să existe apă. Se știe doar că norii sunt de fapt alcătuiți din îngrămădiri de
foarte mici picături de apă. Or, pe Lună nu există apă!
Iar ca să sufle vântul, trebuie să existe aer — o dată ce vântul nu-i altceva
decât aer în mișcare. Or, pe Lună nu se găsește nici aer!
Tică își coborî privirile asupra solului.
Jur împrejur, numai dealuri, văi și munți. Munții înalți, cenușii, fără nici o

79
urmă de verdeață. Nici o pasăre, nici o floare. Cum ar fi putut să trăiască plantele
sau animalele fără aer și fără apă ?
Priveliștea era mohorâtă, apăsătoare.
Câțiva pași, care de fapt erau câteva sărituri „specialitatea lunară”, îl duseră
pe Tică dincolo de o mică ridicătură a solului, un delușor.
Deodată, fără nici un zgomot care să-l prevină, din senin, zări în cer un
bolovan care cădea cu iuțeala fulgerului.
Tică dădu să se ferească, dar frica îl înțepenise pe loc. Fără nici o
bubuitură, bolovanul — mare cât un geamantan — se prăbuși la câțiva metri
numai de prietenul nostru.
Tică simți cum solul de sub picioarele sale se cutremură. Încercă să-și
mențină echilibrul, să se țină pe picioare, dar nu izbuti. Fu aruncat pe jos.
Un nor uriaș de praf se ridică în jurul său, întunecând cerul, Soarele, totul
și scufundându-l într-o beznă adâncă.
Din fericire, costumul și casca erau construite din materiale rezistente, care
nu se stricau dintr-o simplă cădere. Tică izbuti să se ridice în picioare. Era
înconjurat de același nor de praf dens, care nu-1 lăsa să vadă nimic. Făcu câțiva
pași la întâmplare, doar-doar o ieși din zona întunecată, dar fără nici un folos.
Se uită în dreapta, în stânga și, încetul cu încetul, își dădu seama de adevăr:
se rătăcise.
Nu știa pe unde-i sunt prietenii, Rică și „vrăjitorul”. Nu avea nici cea mai
mică idee în ce parte: spre dreapta, spre stânga, înaintea sau înapoia sa. Nu avea
nici un punct de reper. Chiar dacă praful s-ar fi risipit, tot n-ar fi știut încotro s-o
apuce pentru ca să-i regăsească.
Asta era cu adevărat tragic.
La București, când te rătăcești, întrebi pe primul trecător cum să ajungi în
strada cutare, și trecătorul îți spune. Dacă nu știe, întrebi un milițian.
Lui Tică îi dădură lacrimile. Și, ca întotdeauna în asemenea ocazii triste,
începu să se gândească la toate întâmplările neplăcute ce puteau să se petreacă cu
el, curând-curând. În scurtă vreme (își spunea Tică), o să mi se facă foame și n-o
să am ce să mănânc. O să slăbesc mai rău decît Rică. Și pe urmă, o să mi se ter-
mine rezerva de oxigen și o să mă asfixiez fără aer.
În clipa în care Tică terminase de gândit aceste triste cugetări, auzi în casca
sa o voce :
— Tică ! Tiiică ! Unde ești ?
Era vocea bunului său prieten Rică. Tică fu mișcat până la lacrimi, ca și
cum ar fi fost salvat de la înec. Răspunse, bâlbîindu-se de emoție:
— U... unde s... să fiu ? Pe Lună! (și pe urmă, înduioșându-se tare, adăugă

80
cu un ton plângăreț: Singur-singurel!
Și suspină adânc.
— Vino cu noi ! propuse Rică, bine dispus.
— Ești foarte drăguț că mă inviți, dar eu habar n-am unde vă aflați voi. Nu
văd nimic în jurul meu.
De astă dată, în căștile din interiorul sferei de plastic, răsună vocea
„vrăjitorului":
— Cum se face că nu vezi nimic ? Ce ți s-a întâmplat ?
— A căzut un bolovan lângă mine și s-a ridicat un praf formidabil !
Tică îi auzi pe „vrăjitor" și pe Rică discutând între ei cu aprindere.
— Meteoritul pe care l-ai văzut a căzut chiar lângă Tică! spunea
„vrăjitorul".
— Mare noroc a avut că în loc să-l facă pe el praf, a ridicat numai praful
din jur !
— Alo! interveni Tică furios. îmi place că discutați probleme științifice, dar
pe mine nu aveți de gând să mă scoateți de aici ?
„Vrăjitorul" începu să-i explice.
— Noi știm cam pe unde te găsești. Ești înconjurat însă de un nor gros de
praf și n-are nici un rost ca și noi doi să pătrundem în el, pentru că ne am pierde
unul de altul, lată ce trebuie să faci. Rică o să-ți vorbească fără încetare. Tu,
rotește-te jur împrejurul tău și încearcă să-ți dai seama în ce parte auzi mai bine,
mai tare, vocea lui. În acea direcție o și pornești. Ai înțeles ?
— Da. Mă învârtesc în jurul meu și pornesc în direcția unde aud mai tare
vocea lui Rică, repetă Tică instrucțiunile pe care i le dăduse „vrăjitorul".
— Dar eu, întrebă Rică, despre ce să-i spun ?
— Despre tot ce ți-o trece prin cap. Poftim, despre meteoriți, dacă vrei.
Spune-i ce ți-am explicat eu. Sunt sigur că Tică era atât de speriat de căderea
bolovanului, încât nu a auzit nimic din ce-am vorbit noi.
Tică începu să se rotească încet împrejur, în timp ce vocea lui Rică îi
ajungea la urechi, prin intermediul căștilor telefonice:
— Meteoriții sunt un fel de nisip, pietre sau bolovani care circulă prin
spațiile cosmice. La un moment dat, când ei ajung în apropierea unui corp mai
mare, de pildă Pământul, Luna, planetele, acești meteoriți pot fi atrași de el. Ei
cad atunci pe suprafața acestor corpuri cerești.
Rică trase puțin aer în piept și urmă să vorbească fără oprire :
— Ca să ajungă pe Pământ, meteoriții trebuie să străbată mai întâi
atmosfera. Frecându-se de aer, se încălzesc foarte puternic, se aprind și ard în
câteva clipe, așa încât rar mai izbutesc să atingă solul. Dârele luminoase pe care

81
le formează în acest fel meteoriții se văd clar în nopțile de vară. Ele sunt
denumite în mod greșit „stele căzătoare". Greșit, pentru că, după cum ți-am spus,
dragă Tică, nu sunt în realitate stele, ci pietricele, nisip sau bolovani. De altfel,
stelele nici n-ar putea cădea pe Pământ, pentru că ele
sunt de sute sau mii de ori mai mari ca acesta. Dar ce faci, nu mai vii odată? Hai
mai repede!
Și, fără să facă vreo pauză, Rică urmă:
— Pe Lună unde, după cum se vede, nu există atmosferă, meteoriții cad
întregi pe sol și astfel distrug și pulverizează stâncile. Așa se explică și formarea
stratului acesta de praf care acoperă suprafața Lunii. Și cu aceasta, am terminat
să-ți vorbesc despre meteoriți. Nu mai știu ce să-ți mai spun și ar fi cazul să
apari. Uraaa ! Uite-1 pe Tică, l-am regăsit!
Într-adevăr, ieșind de după o stâncă, Tică înaintă drept către ei, în carne,
oase și celelalte țesuturi ale corpului său. Se apropie de ei. Se opri. Scutură din
cap și făcu o declarație :
— Tare mai mi-era dor de voi!
Și apoi, după o pauză:
— E așa de neplăcut să fii singur !
— Deocamdată, spuse „vrăjitorul", să nu ne mai îndepărtăm unul de
celălalt. Haide să mergem către racheta noastră.
Perfect de acord, cei trei o porniră spre racheta al cărei vârf se zărea,
undeva departe. Tică vru să-i povestească mai în amănunt prietenului său Rică
despre aventura lui cu căderea bolovanului-meteorit, se întoarse către el... dar nu-
1 mai zări. Nu era acolo decât „vrăjitorul". În dreapta se afla o stâncă a cărei
umbră se întindea până aproape de ei.
Aveai impresia că Rică se transformase într-o stîncă, la fel ca în basme,
— Unde e Rică? întrebă Tică.
„Vrăjitorul" privi și el de jur împrejur, dar nu-1 găsi.
— Riiică ! strigă Tică.
Se pierduse și Rică?
— Ei, nu țipa așa, răspunse vocea lui Rică. Sunt aici.
„Vrăjitorul" și cu Tică priviră cu luare-aminte împrejurimile.
— Unde ești? făcu Tică. Nu te mai juca de-a v-ați ascun-selea. Poate că te
afli după stâncă?
— Da de unde. Sunt aici, chiar în fața voastră. Ce, nu mai vedeți bine ?

82
 Tică privi cu atenție, dar degeaba. Rică nu era vizibil !
— Unde aici ?
— În umbra stâncii!
Tică se uită în umbra stâncii, dar nu zări decât pata neagră lăsată de aceasta
pe sol, fără să observe nici un alt amănunt și, în special, fără să vadă nici picior
de Rică.
— Ia ieși la lumină!
Din umbra cea neagră se ivi întâi un vârf de bocanc, apoi un picior și în
sfârșit întreg corpul lui Rică.
— Asta-i de necrezut! făcu Tică.
— De ce ? E perfect normal! zise „vrăjitorul". Aici, pe Lună, umbrele
sunt totale. Ele ascund orice obiect care se găsește acoperit de ele. În umbra
aruncată de o stâncă de pe Lună, nu poți zări nimic! Dar ce căutai acolo, Rică ?
— M-am odihnit puțin la umbră, pentru că mă simțeam prea încălzit,
explică Rică.

83
 — Într-adevăr, s-a făcut foarte cald. Am început să simțim căldura cu toate
că purtăm costumele noastre termoizolante, de protecție, constată „vrăjitorul”.
Ei, dar nici nu-i de mirare. Pe Lună, temperatura solului poate să crească ziua
până la 125 de grade, așa încât apa, dacă ar exista, ar fierbe.
— Dar noaptea ?
— Noaptea, temperatura poate să scadă până la minus 160 de grade. Aceste
diferențe mari de temperatură se datoresc de fapt, ca multe alte fenomene de pe
Lună, tot lipsei de atmosferă. Pe Pământ, aerul e cel care păstrează ziua ceva din
răcoarea nopții, iar noaptea tot el împiedică pierderea rapidă a întregii călduri
adunate ziua.
— Așadar, aerul este folositor nu numai pentru respirație, făcu Rică.
— Rică, zise Tică cu admirație, ești un adevărat savant!
„Vrăjitorul” grăbi pasul, îndreptându-se către nava cu care sosise pe Lună.
— Copii, le spuse el celor doi prieteni, să ne urcăm înapoi în rachetă. Vom
face acum o vizită Lunii.
— Cum adică, protestă Tică mirat, acum nu o vizităm ?
— Ba da. Dar, mergând pe jos, nu putem vedea decât o foarte mică parte
din suprafața ei. Vom călători de aceea cu racheta noastră în jurul Lunii și, în
acest fel, vom putea să-i vedem circurile, mările, oceanele, munții, lacurile,
golfurile, mlaștinile, râpele...
Tică și Rică pătrunseră în rachetă, urmați de „vrăjitor”. Acesta închise
ermetic ușile duble ale rachetei, puse în funcțiune aparatele care produceau
oxigenul, apoi le comunică celor doi prieteni că-și pot scoate căștile. În cabină se
afla îndeajuns aer pentru respirație.
În timp ce „vrăjitorul” punea în funcțiune motoarele rachetei, Tică trecu la
atac.
— Cum vine asta, nene „vrăjitorule” ? Dumneata vrei să ne spui povești ?
„Vrăjitorul” îl privi întrebător.

84
 — De unde ai scos-o dumneata — continuă Tică — că pe Lună nu există
apă ? Uite, acum ne spui că o să vizităm oceane, lacuri, mlaștini... Păi cine a mai
văzut ocean și lac fără apă ?
„Vrăjitorul" râse.
— Pe Pământ, e adevărat, nu s-a văzut. Dar pe Lună, chiar ăsta-i adevărul:
oceanele, mările, lacurile de pe Lună sunt toate fără apă. Ele nu reprezintă
altceva decât niște scufundături, niște gropi foarte întinse. Sunt false mări, false
oceane, false lacuri...
— De ce li s a spus așa ?
— Pentru că de pe Pământ se văd ca niște pete întunecate — aidoma
mărilor din hărți — datorită culorii rocilor din care sunt făcute !...
— Dar munții? întrebă Rică. Și ei sunt niște munți falși?
— Munții, nu. Munții de pe Lună sunt munți adevărați. Ba chiar au niște
culmi foarte înalte. Este interesant că munții de pe Lună au fost denumiți la fel ca
munții de pe Pământ. Așa încât să nu vă mirați că și pe Lună o să întâlniți Munții
Alpi, care au aici înălțimea de 3600 de metri, sau Munții Caucaz. Unul din
vârfurile munților lunari Caucaz depășește înălțimea de 6200 de metri!
— Oare Munții Carpați se găsesc și ei pe Lună ?
— Se găsesc ! Și mai sunt și Munții Apenini. De altfel, dacă vreți să știți,
priviți această hartă a Lunii, care vă înfățișează toate caracteristicele sale.
Tică și Rică priviră cu atenție harta Lunii pe care v-o prezentăm și noi în
aceste pagini.
— Ia te uită ! remarcă Tică. Marea Seninătății!
— Și dincoace, Oceanul Furtunilor!...
— Privește ce frumos e aici ! Lacul Visurilor!
— Dar în partea asta ? Ce zici de Marea Ploilor ? Ca și cum pe Lună ar
ploua în realitate! Nici un strop !
— Bun!... aprobă Tică. Va să zică mările nu au apă, dar în schimb munții
sunt munți adevărați. Care este însă situația cu circurile astea ? Cum sunt, circuri
adevărate, sau or fi și ele tot false ?
— Ce m-aș mai duce acum la un circ! spuse Rică.

85
 — Dar să fie și cu scamatori ! puse Tică o condiție.
— Și cu animale sălbatice și fioroase din junglă! adăugă Rică.
— Uite ici, Circul Copernic.
— Dincoace e Circul Lavoisier. Eu cred că aici o să ne distrăm mai bine!
făcu Rică, cu interes, știind că Lavoisier era numele unui mare chimist francez,
ce a trăit în veacul al XVIII-lea și, ca amator chimist, preferându-1 celorlalți
savanți.
— Îmi pare rău că trebuie să vă dezamăgesc, declară „vrăjitorul", dar
cred că ați bănuit că de fapt și circurile sunt false. E vorba în realitate de niște
munți inelari, adică așezați în formă de cerc. În mijloc se află o groapă mare, iar
împrejur sunt munți. Știți de ce s-au numit circuri ?
— Pentru că seamănă cu un circ, nu ? întrebă Rică.
— Întocmai. Pe Lună se găsesc aproximativ o sută de mii de munți
inelari sau „circuri". Datorită lor, se poate spune că Luna are o înfățișare
asemănătoare cu obrazul unui om ciupit de vărsat! De altfel, aceste circuri au fost
denumite și „cratere", pentru că se aseamănă cu craterele unor vulcani.
„Vrăjitorul" privi prin ferestruică spre solul lunar, peste care zburau acum.
— Ne apropiem de Circul Arhimede, zise el.
Tică și Rică se uitară la rândul lor prin fereastra cabinei. Sub ei, se zărea
peisajul sterp al Lunii. Soarele era acum mai apropiat de orizont și umbrele
aruncate de pereții înalți ai circurilor erau lungi, formând mari pete negre.
— Iată acolo Marea Seninătății. Vedeți ? E străjuită de un lanț de munți:
Munții, Caucaz. Mai la stânga, zăriți Circul Arhimede. În această regiune, copii,
la 14 septembrie 1959, la 2 minute și 24 de secunde după miezul nopții, a căzut a
doua rachetă cosmică sovietică. De la Pământ și până aici ea a făcut 36 de ore de
zbor. A fost pentru prima dată în istoria omenirii când s-a realizat un vehicul
care, pornind de pe suprafața Pământului, a ajuns pe un alt corp ceresc: Luna.
— Așadar, interveni cu însuflețire Tică, s-ar putea ca noi să găsim aici
această rachetă ?

86
 — În momentul întâlnirii cu Luna, viteza rachetei cosmice sovietice era de
3,3 kilometri pe secundă. Datorită acestei viteze mari, racheta s-a sfărâmat. După
cum a anunțat însă agenția TASS, pentru a însemna extraordinarul eveniment al
atingerii Lunii, în rachetă se găseau fanioane cu stema Uniunii Sovietice și cu
inscripții. Pentru asigurarea nevătămării fanioanelor, în momentul atingerii Lunii,
s-au luat toate măsurile necesare.
— Le căutăm ?
— Să încercăm!
Aselenizară din nou, încet.
— Trebuie să știți că această trimitere pe Lună a unei rachete cosmice a constituit
o realizare uimitoare a tehnicii și științei sovietice, vorbi „vrăjitorul”, în timp ce
se pregăteau să iasă din rachetă. Savanții sovietici au prevăzut încă înainte de
plecarea rachetei ora exactă la care aceasta va atinge Luna.
 Nu uitați de asemenea că atât baza de plecare — Pământul — cât și ținta —
Luna — erau în mișcare. E ca și cum un vânător ar vrea să ochească o pasăre, de
la o sută de metri depărtare, drept în inimă. Dar... vânătorul se află într-un
automobil care gonește, iar pasărea zboară, și mai există și alte cauze care pot
abate glonțul din drum. Cu toate astea, ținta a fost nimerită!
La început, prietenii noștri aveau puține speranțe că vor descoperi urmele
rachetei sovietice. Norocul se puse însă de partea lor. Tică fu cel care văzu cel
dintâi fanionul de metal cu stema Uniunii Sovietice și cu inscripția: „Uniunea
Republicilor Sovietice Socialiste. Septembrie 1959“.
Însemnând punctul pe hartă, lăsară totul pe locul unde-1 găsiseră și se
întoarseră voioși în rachetă.

89
 — Interesant — spuse „vrăjitorul" — este faptul că racheta cosmică
sovietică a fost perfect dezinfectată, astfel încât să se împiedice aducerea pe
suprafața Lunii a unor microbi de pe Pământ.
— Pentru ce ? întrebă Rică. Doar pe Lună nu locuiește nimeni, așa încât n-
ar fi avut cine să se îmbolnăvească !
— Unii oameni de știință cred că pe Lună ar trăi anumite microorganisme.
De aceea, pentru ca să se poată ști precis, mai tîrziu, când oamenii vor aseleniza,
că microbii nu au fost aduși de pe Pământ, a fost necesar ca racheta sovietică să
fie foarte bine dezinfectată.
— Dar noi ? Nu am adus cumva cu noi microbi ? .
— Nu, pentru că și costumele noastre sunt dezinfectate! răspunse
„vrăjitorul", zâmbind.
Pentru ce zâmbea ? Eu, unul, autorul, habar n-am, dar poate că o să aflăm
mai târziu.
Între timp racheta își luase din nou zborul.
— În scurtă vreme vom părăsi Luna, zise „vrăjitorul", înainte de aceasta,
însă, vom face o scurtă vizită feței ascunse a satelitului nostru, pe care nu a
văzut-o până acum decât aparatul de fotografiat ce se afla instalat pe a treia
rachetă cosmică sovietică.
— Eu știam că oamenii de pe Pământ nu pot să vadă decât o singură față a
Lunii. Totuși, nu am înțeles bine pentru ce e așa, spuse Rică.
— E simplu. Luna face o învârtitură în jurul ei, în același timp în care ea
face o învârtitură și în jurul globului pământesc. De asemenea ea are aceeași
înclinație ca și Pământul.
Rică se gândi o clipă, apoi oftă :
— Tot n-am priceput.
— Ia în mână acest glob al Lunii. După cum vezi, el reprezintă Luna.
— Văd.
— Stai acum cu brațul întins și privește globul.
— Privesc.
— Acum, învârtește-te în jurul tău !
 Tică se roti încet pe călcâie, făcând un înconjur complet.
— Ei, ia spune, așa-i că Luna s-a învârtit în jurul tău ?
— Așa-i.
— Dar află că ea s-a învârtit și în jurul ei, așa cum o țineai tu.
— Bine, dar eu n-am răsucit globul Lunii în mână.
— N-are a face. Noi, care stăteam pe pat, am putut să i vedem toate fețele.
Numai tu, care reprezinți Pământul și oamenii de pe el, nu i-ai văzut mereu decât
aceeași față!
Tică repetă experiența de câteva ori până când se dumeri și în același timp
ameți. Poate că vreți s-o faceți și voi, dragi copii ? Nu vă sfiiți: dacă vă lipsește
globul Lunii, puteți să-l înlocuiți cu un măr. După ce ați terminat experiența, vă
dau voie să mâncați mărul, dar numai cu condiția să fi înțeles!
— La 4 octombrie 1959 — urmă „vrăjitorul" — adică exact la împlinirea a
doi ani de la lansarea primului satelit artificial al Pământului, a fost aruncată în
spațiu cea de-a treia rachetă cosmică sovietică. Această rachetă conținea o stație
automată interplanetară. Ea a ocolit Luna și, în acest timp, a fotografiat timp de
aproape 40 de minute fața ei necunoscută. Așa s-au obținut primele fotografii ale
feței ascunse a Lunii. Developarea și fixarea imaginii s-au făcut automat.
Fotografiile au fost mai târziu transmise pe Pământ, și anume atunci când racheta
s-a apropiat din nou de acesta.
— Cum s-au transmis ? întrebă Tică.
— Cu ce ? întrebă și Rică.
— Cu ajutorul unor aparate speciale de televiziune instalate tot pe bordul
stației interplanetare. Transmiterea la Pământ a acestor imagini ale Lunii s-a
făcut de la o distanță de aproximativ 480000 km, ceea ce reprezintă o realizare
extraordinară. În felul acesta oamenii de știință și întreaga omenire au putut afla
înfățișarea Lunii și pe partea cealaltă, opusă Pământului, care se ferise până
atunci cu încăpățânare de privirile oamenilor.
— Îmi amintesc, zise Rică, de ziua aceea când am putut admira, pe prima
pagină a ziarelor, fotografiile transmise de a treia rachetă cosmică sovietică.

91
 — Ei, dar acum o să vezi această față a Lunii direct, cu ochii tăi! făcu Tică.
Cine știe ce o să zărim !
— Puteți privi prin ferestre, zise „vrăjitorul". Ne aflăm în această clipă
chiar deasupra unora din regiunile Lunii invizibile de pe Pământ. Dar vă previn
că, dacă vă așteptați la cine știe ce lucruri extraordinare, o să cam fiți
dezamăgiți!...
— De ce ? întrebară într-un glas cei doi prieteni, năpustindu-se în același
timp către fereastra cabinei.
— Pentru că nu o să vedeți nici o deosebire importantă față de partea
cunoscută a Lunii. În general, sunt mai puține mări, și în același timp mai puține
circuri. În cea mai mare parte, aici se întâlnesc suprafețe întinse.
— Și cum se numesc ele ?
— Academia de Științe a Uniunii Sovietice a format o comisie care a dat
diferite denumiri circurilor, lanțurilor muntoase sau mărilor de pe această față a
Lunii. Astfel, ceea ce vedeți chiar acum, sub voi, este Circul Țiolkovski. Tot pe
această față a Lunii se mai pot zări Munții Sovietici, Marea Visului, Circul
Joliot-Curie, Circul Lomonosov, Marea Moscovei sau Golful Astronauților (în
Marea Moscovei).
Rică și Tică stăteau nemișcați la fereastra rachetei, contemplând peisajul
arid al Lunii, mândri că ochii lor erau primii care vedeau nemijlocit această până
nu de mult misterioasă parte a astrului nopților terestre.
— Urâtă mai e și Luna! constată Tică, după ce privi un timp.
— Urâtă și neprimitoare! adăugă Rică.
— De fapt — întrebă Tică — care este, după părerea ta, mai folositor:
Soarele sau Luna ?
Rică stătu o clipă pe gânduri, apoi răspunse :
— Luna!
— De ce ?
— Pentru că — făcu Rică, plin de înțelepciune — Luna ne luminează
noaptea, când e întuneric, pe când Soarele ne luminează ziua, când oricum e
lumină.

92
 „Vrăjitorul" îl privi fix pe Rică apoi, dându-și seama că acesta nu vorbise
serios, izbucni în râs. Râse și Tică, puțintel cam nedumerit.
— Ce glumă a mai fost și asta ?
— Păi... doar Soarele ne dă lumina zilei, nu ? Iar în ce privește lumina
Lunii, se știe că ea nu are lumină proprie, pentru că e un corp rece. Ea reflectă, ca
o oglindă de proastă calitate, razele primite de la Soare !
— Va să zică, reflectă Tică, Luna asta nu face doi bani!
— Ba face o mulțime de bani, replică „vrăjitorul". Mai întâi, trebuie să știți
că Luna aduce un mare ajutor omenirii chiar datorită luminii — împrumutată de
la Soare — pe care o răspândește în cursul nopții. Acest lucru este îndeosebi
important la Polul Nord și la Polul Sud, în Arctica și Antarctica, unde noaptea
durează luni întregi la rând. De asemenea, Luna a fost baza pentru cele mai vechi
calendare ale popoarelor. Înaintea apariției cronometrului, vechii navigatori de
pe corăbiile cu pânze își puteau cunoaște poziția vasului lor pierdut în mijlocul
mărilor, măsurând distanțele dintre Lună și anumite stele. Să nu uităm nici de
maree, adică umflarea apei oceanelor și mărilor deschise. Această creștere a
apelor, care apare la anumite intervale de timp, e provocată în cea mai mare parte
de atracția Lunii asupra apei. Ea are o mare importanță pentru navigație. În
sfârșit, cea mai însemnată contribuție a Lunii este ajutorul pe care ea l-a dat la
progresul astronomiei moderne. Un mare astronom a spus odată că dacă
Pământul n-ar fi avut un satelit, legea gravitației n-ar fi fost descoperită decât
mult mai târziu!
— Vezi, Tică ? constată Rică, și Luna e bună la ceva, așa stearpă cum e!
— Iar în ceea ce privește ariditatea, ar mai fi ceva de spus!
Și „vrăjitorul" începu să le descrie un tablou al aspectului Lunii peste
câteva zeci de ani, când oamenii vor fi ajuns pe suprafața ei și vor fi întemeiat
acolo așezări. Tică, de a cărui putere de imaginație ne-am dat seama și mai
înainte, vedea aidoma, ascultându-1 pe „vrăjitor", viitoarele peisaje lunare...

93
 ... Iată-mă (se gîndea Tică) bărbat în toată firea, coborând dintr-una din
aeronavele care asigură o legătură regulată cu Luna. La fel ca trenurile, aceste
aeronave au și ele un orar precis :
„Plecarea din București la ora 9. Sosirea pe Lună la ora 22,30 (ora
terestră, valabilă pentru București). Călătorii se vor prezenta la cosmogară cu
cel puțin o jumătate de oră înainte de plecarea rachetei!"
Dar, după cum spuneam (se gândi, mai departe, Tică), am ajuns pe Lună.
La cosmogara din Lună ne așteaptă un autobuz cu un motor special construit. Ne
punem măștile cu oxigen și luăm loc. În câteva minute, autobuzul ne va
transporta pe o șosea asfaltată până la Cetatea Lunară.
Iată și Cetatea!
Ea a fost construită în interiorul unuia din circurile lunare. Circul a fost
acoperit cu o cupolă din substanță plastică transparentă. Lumina zilei este
produsă artificial cu ajutorul unor lămpi electrice speciale. În jurul Lunii încă nu
există atmosferă, dar oamenii de știință caută cele mai bune metode pentru ca să
înzestreze satelitul natural al Pământului cu un înveliș permanent de aer.
Deocamdată, aerul se găsește din belșug doar în Cetatea Lunară. El este
împiedicat să se piardă tocmai de cupola din substanță plastică despre care am
vorbit. Aerul este fabricat de mașini speciale, iar gazele eliminate prin respirația
oamenilor sunt absorbite de numeroase plante cultivate aici.
Tică pătrunde în Cetatea Lunară printr-un tunel săpat în stânca circurilor
lunare. Se deschid niște porți mari de aluminiu, care apoi se închid în urma
autobuzului. Alte porți se deschid și se închid și aceasta se repetă de câteva ori.
Precauția este indispensabilă, pentru că doar în acest fel se poate împiedica
pierderea aerului prețios conținut în interiorul Cetății.
În sfârșit, Tică — pe care acum nici nu l-ați mai recunoaște, dragi cititori
— e un om în toată firea, cam grăsuț, însă înalt, bine făcut, cu câteva fire argintii
la tîmple; doar au trecut de la aventurile descrise în această carte mai bine de
treizeci de ani! — Tică, după cum spuneam, își poate scoate masca cu oxigen,
respirând în voie, la fel ca pe Pământ.
 Pasagerii sosiți adineaori cu cosmonava coboară din autobuz și-și continuă
mersul pe jos. În dreapta și în stânga străzilor, numeroase plante, pomi, arbori; o
vegetație pe care, la început, îți vine greu s-o recunoști. Iată, de pildă, o tufă
înaltă de vreo doi metri, cu niște fructe mari cât pepenii, roșii, rotunde. Ce-o fi
asta ? După puțină gândire, îți dai seama că este... o pătlăgică roșie! Da, nimic
altceva decât o pătlăgică roșie ! Numai că, datorită atracției slabe de pe Lună și
condițiilor speciale de hrănire a plantelor, acestea cresc cu mult mai înalte și mai
mari decât pe Pământ. Mai încolo, îți izbește privirea un fir verde, tăios, ca lama
unei spade, înalt de vreo zece metri. Ce plantă nemaivăzută o mai fi și asta ? te
întrebi. Apoi, te dumerești singur : e un fir de ceapă.
Pe urmă, vezi niște baloane verzi, gigantice, cât o cisternă de petrol, care în
realitate nu sunt altceva decât niște pepeni. Un singur pepene de acest fel, crescut
pe Lună, ajunge pentru desertul întregii populații a Cetății Lunare, care întrece o
mie de oameni !...
Din când în când, Tică întâlnește pe străzi pereți cu uși duble. Ele au un rol
foarte important. Dacă un meteorit uriaș ar cădea peste cetate și ar străpunge
acoperișul boltit, nu s-ar pierde aer decât dintr-o singură porțiune a orașului
lunar, limitată între două uși. Între timp, acoperișul va fi reparat și viața și
activitatea vor putea continua nestingherite. Pentru asemenea eventualități,
locuitorii orașului lunar sunt obligați să poarte asupra lor, în orice moment, măști
cu oxigen.
Dar ce fac aici toți acești oameni ? Ei explorează Luna, îi descoperă
bogățiile. În subsolul Lunii se găsesc numeroase materii prime prețioase. Din
aceste minereuri se poate extrage din belșug aluminiu, fier, precum și substanțele
necesare pentru fabricarea de mase plastice. Apa trebuincioasă vieții și activității
industriale este extrasă de asemenea din Lună, de la mii de metri adâncime.
De altfel, numeroase alte materiale prețioase pentru industrie se găsesc în
subsolul Lunii; în primul rând, multe metale rare.

95
Iar energia necesară pentru toate uzinele și fabricile este dată de o centrală
atomică, centrală care funcționează cu combustibil atomic extras tot din Lună.
Tică-omul mare a pătruns acum într-una din locuințele-hotel amenajate pe
Lună și se pregătește să se odihnească. Mâine va avea mult de lucru: trebuie să
participe, în calitate de chimist-geolog (pardon, chimist-selenolog!), la cercetarea
unor noi terenuri care promit să ofere imense bogății...
— Da, măreț este viitorul Lunii ! aude el deodată o voce.
... Și nu mai este Tică, bărbatul în toată puterea, așa cum se vedea în
visurile sale, ci Tică cel mic, prietenul lui Rică, ascultând-ul pe nenea
„vrăjitorul".
— Imaginile Lunii pe care le-am prezentat — spune în încheiere acesta —
au fost evocate mai de mult în ziarul tineretului sovietic „Komjsomolskaia
Pravda". Desigur că, nu peste multă vreme, ele vor fi întrecute de realitate!
Tică și Rică, așezați pe marginea paturilor lor, rămăseseră cu ochii pierduți
undeva, în viitor.
— E timpul să ne întoarcem spre Pământ! declară, deodată, „vrăjitorul".
Altfel o să întârziați la școală !
Cei doi băieți se resemnară.
Nu bănuiau că aventurile lor minunate în spațiul cosmic nu se terminaseră
încă!
 C a p i t o l u l VII
ÎN CARE TICĂ ȘI RICĂ PRIMESC
O TELEGRAMĂ DE LA
„SĂGETUȚA" SI „VEVERIȚA”

... În rachetă se lăsă o liniște deplină. Tică și Rică își puseră fără nici un
cuvânt costumele de „scafandru", cum le spuneau ei, și se scufundară iar în baia
cu apă, la fel ca acum câteva ceasuri, când părăsiseră Pământul. „Vrăjitorul"
meșteri câte ceva la niște butoane, potrivi indicatoarele de la câteva cadrane,
apoi coborî și el, grăbit, în apă.
— Am pus în funcțiune sistemul de pornire automată, le explică el celor
doi prieteni, în timp ce se culca pe fundul băii. În scurtă vreme vom porni !
Într-adevăr, nu trecură nici cinci secunde și racheta țâșni către Pământ. De
data aceasta, însă, accelerația nu mai avu efecte atât de neplăcute ca prima oară.
— Ne-am obișnuit cu accelerația! constată Tică, fericit.
— Nu e asta, zise „vrăjitorul". Pentru a părăsi Luna, înfrângându-i puterea
de atracție, este necesară o viteză mai redusă decât aceea necesară pentru a te
dezlipi de Pământ. Așadar, și accelerația respectivă e mai mică.
— Aha! făcu Rică. Asta, pesemne, pentru că și atracția Lunii e mai
scăzută.
— Exact!
În scurtă vreme, „vrăjitorul" le permise să părăsească baia. Se îndepărtau
iute de Lună, dar Pământul se mai afla încă foarte departe.

97
 Deodată, unul din aparatele de pe bord se porni să țăcăne și, în același
timp, se auzi o sonerie. „Vrăjitorul" privi un cadran al cărui ac zvâcnea mereu
spre dreapta, apoi se concentră asupra unui ecran pe care se tot zăreau sclipiri
neregulate. Deschise o cutie și scoase de acolo o fâșie de hârtie, pe care erau
imprimate mai multe cuvinte.
— Copii, zise el, poate o să vi se pară ciudat, dar vă anunț o veste
interesantă: am primit o telegramă.
Tică se uită neâncrezător la banda de hârtie.
— O telegramă ? făcu el.
— Da, o telegramă. Ascultați: „Vă urăm călătorie plăcută în spațiul
cosmic!“
— Mulțumesc, deși suntem acum pe terminate! Dar de la cine e telegrama?

98
 — De la „Săgetuța" și „Veverița".
— Săgetuța? întrebă Rică mirat. Cunoști tu vreo Săgetuță?
— Veverița? exclamă Tică, buimac. Ai avut tu de-a face cu vreo Veveriță?
— Nu cunoaștem asemenea persoane! declară, solemn, Rică.
— Ba le cunoașteți foarte bine. „Săgetuța" și „Veverița" sunt traducerea în
românește a denumirilor rusești Strelka și Belka.
— Strelka și Belka! exclamă Rică, luminat.
— Cele două cățelușe care au fost trimise în spațiu în cea de-a doua navă
cosmică satelit! adăugă Tică.
— Vedeți că știți ? făcu „vrăjitorul", zâmbind satisfăcut. În conformitate cu
planurile de cercetare a spațiului cosmic, la 19 august 1960, în Uniunea
Sovietică a fost lansată cea de-a doua navă cosmică, în care se găseau mai multe
animale de experiență. Printre acestea erau și cele două cățelușe, Strelka și
Belka.
— Frumos din partea lor că s-au gândit la noi!
— Mai curând cred că ne-a trimis telegrama vreun coleg care a aflat despre
călătoria noastră! mormăi Tică.
— Și totuși, ce interesant ar fi dacă aceste două cățelușe ar putea căpăta dintr-o
dată darul vorbirii! zise Rică, pe gânduri.
— Imposibil! afirmă Tică, pe drept cuvânt.
— Știu că e cu neputință. Dar ia ânchipuiește-ți tu că Strelka sau poate Belka
și-ar scrie jurnalul. Știi tu cam cum ar vorbi ea despre memorabila zi de 19
august 1960 ?
. . . . . . . . . . .. . . . . .. . . . . .. . . . . .. . . .
(Copie de pe presupusul jurnal al lui Belka, zisă „Veverița", în realitate
cățelușă toată ziua!)
19 august 1960. Am hotărât să țin un jurnal — așa cum fac unii oameni —
un jurnal în care să notez tot ceea ce mi se în- tâmplă. Zilnic se petrec atâtea și
atâtea lucruri neobișnuite, încât trebuie neapărat să-mi amintesc de ele și să le
scriu. Astăzi, de pildă, simt că iar o să pățim ceva, eu și buna mea prietenă
Strelka. De unde știu ? Păi, din cei peste doi ani de viață ai mei, un an și
jumătate i-am petrecut împreună cu savanții, așa încât dați-mi voie să mă pricep.

99
 De altfel, toată lumea spune că sunt grozav de inteligentă (iertați-mi lipsa
de modestie, dar... așa se zice, ce pot să fac ?). Adevărul este că atât eu cât și
buna mea amică Săgetuța — adică Strelka — ne obișnuim foarte repede cu orice
lucru, oricât ar fi el de neplăcut. Astfel, am fost de multe ori ținute ore și zile în-
tregi închise în tot felul de încăperi, mici, întunecate, zgomotoase... Uite, și cu
asta ne-am deprins, deși, între noi fie zis, când am scăpat de acolo, am ieșit la aer
liber și am văzut cerul și iarba, am răsuflat ușurate.
Astăzi am auzit mai întâi niște pași, apoi s-a deschis o ușă.
— Belka! m-a strigat omul în halat alb, omul pe care-1 iubesc eu cel mai
mult.
Am început să dau veselă din coadă și am căutat să-i ling mâna. El însă și-
a ferit-o. M-am uitat la el, neliniștită. Oare nu mai ținea la mine ?
— Belka, astăzi ai să înfrunți o încercare grea.
Am văzut atunci că era îngrijorat pentru mine și mi s-a înmuiat inima.
Așadar, tot mă iubea! Am dat iute-iute din coadă și l-am privit drept în ochi, care
mi se pare că-i erau umezi.
Aș fi vrut să-i spun:
— Nu-ți fie teamă, o să mă țin tare și o să trec peste toate greutățile. Nu se
spune despre mine că sunt deșteaptă ? Ai să vezi!
Dar noi, cățeii, nu prea știm să vorbim cu oamenii. Doar codița, limba și
ochii mai pot să spună câte ceva. Altminteri, de voce nu ne putem ajuta cum
trebuie. Când lătrăm, unii oameni se sperie, alții se supără că facem gălăgie...
Omul în halat alb m-a mângâiat de câteva ori pe ceafă — chiar acolo unde
îmi place mie mai mult — apoi mi-a întins costumașul roșu și verde. Atunci am
înțeles și... mi s-a strâns inima, deși sunt o cățelușă curajoasă, pe cinstea mea!
Dacă trebuie să îmbrac costumul, asta înseamnă că vom fi iar închise într-o
cabină, unde vom avea de îndurat atâtea ore de întuneric, de nemișcare,
înghesuite într-o cutie mai mică decât orice coteț.

100
 În sfârșit, ce să-i faci ? Dacă trebuie, trebuie ! M-am lăsat îmbrăcată în
costumașul meu. Tocmai atunci a intrat pe ușă și Strelka. I-am lătrat veselă, ca
să-i dau curaj:
— Salut, prietenă!
Strelka s-a urcat dintr-o săritură pe măsuța unde mă aflam și m-a sărutat
Apoi, s-a întors supusă și s-a așezat pe măsuța ei unde a fost, de asemenea,
echipată frumos, cu costumul spațial.
Când am cunoscut-o pentru prima oară pe Strelka — acum un an —
mărturisesc că eram puțin cam invidioasă pe ea. Era atât de frumoasă, cu
ochișorii ei înconjurați cu pete negre! Unde mai pui că eu am piciorușele puțintel
cam strâmbe, pe când ea este foarte bine făcută. Ei, dar în scurtă vreme ne-am
înțeles perfect. Nici nu se putea altfel, pentru că de acum un an nu ne-am
despărțit niciodată. Stăpânii noștri, oamenii, aveau întotdeauna grijă să ne țină
împreună, așa încât am putut să ne împrietenim bine de tot, aproape la fel ca cei
doi băieți despre care tot auzim vorbindu-se, pe nume Tică și Rică.
Costumul în care am fost noi îmbrăcate nu este atât de greu și de strimt ca
acela al cățeilor care fac călătorii în spațiu cu rachete („cățeii rachetiști“, cum li
se spune). Costumele rachetiștilor sunt atât de strâmte, încât bieții de ei nu pot
face nici o mișcare. Hăinuțele noastre ne lasă libere să ne mișcăm, să ne așezăm,
să stăm în picioare, să mergem înainte sau înapoi.
Odată îmbrăcate în costumele spațiale, am fost urcate în automobil și am
pornit. Ziua era senină. Aproape că nu mai mi-era teamă. Am început să mă joc
cu prietena mea Strelka și în scurtă vreme am și uitat încotro mergeam. Din când
în când, totuși, ne aminteam și atunci schelălăiam și lingeam mâinile stăpânului
nostru. Eram pline de energie. Nici nu e de mirare: cu hrana asta grozav de bună
care ni se dă de câtva timp, e greu să te simți nemulțumită!
E adevărat că, uneori, ni s-au întâmplat unele năzdrăvănii și cu mâncarea.
îmi amintesc de pildă că, nu de mult, am fost încuiată împreună cu Strelka într-o
cameră îngustă. Acolo, am stat și am tot stat până ni s-a făcut foame. Dar știi
foame de vedeam negru înaintea ochilor. Douăsprezece ore fără de mâncare ! Și
nimic de luat între colți:

101
 nici o bucățică de pâine, ca să
nu zic de vreun os cu măduvă
sau alte delicatese. Am tot
stat așa până când, la un
moment dat, s-a deschis o
ușiță într-un perete și pe un
raft a apărut ceva. La început
n-am știut despre ce e vorba
și ne-am cam speriat. Pe
urmă, am văzut că era de fapt
o ceașcă plină cu mâncare, și
am înfulecat repede. Îndată
după aceea, ușița s-a închis.
Pe urmă, din când în când
ușița aceea se deschidea, ne
dădea de mâncare, și iar se
închidea. Ne-am obișnuit
repede, deși hrana aceea era ceva cu totul nou, ceva gelatinos. Am aflat apoi că
această gelatină conținea și substanțe nutritive, și apă.
Dar... să mă întorc la povestirea celor ce mi s-au întîmplat în memorabila zi
de 19 august 1960. Am fost coborâte din mașină și am intrat într-o cameră unde
ne aștepta prietenul nostru, omul în halat alb, însoțit de o mulțime de alți oameni
îmbrăcați la fel. Noroc că noi, câinii, îi deosebim pe oameni după miros, că altfel
ne-am fi încurcat.
Am fost luate și puse pe cântar. Mie-mi place să aflu cu cât am slăbit sau
cu cât m-am îngrășat, așa încât m-am uitat pe cadran. Eu aveam 4,900
kilograme, iar Strelka 5,500 kilograme. E ceva mai grăsuță decât mine. Ce să-i
faci, dacă e mai lacomă !
După aceea, au ânceput să ne măsoare ân tot felul. Îl auzeam pe stăpânul
nostru, care nota într-un caiet:
— Ce tensiune arterială are Belka ? Hm... bine. Dar Strelka ? Da, am notat,
mulțumesc. Pulsul ? Cum e pulsul ? Aha, Strelka 90 de bătăi pe minut, iar Belka
75 (și stăpânul nostru scria de zor). Înregistrările sunt în ordine?

102
Câte respirații pe minut? Strelka 60 și Belka 24 ? Bine !...
Și uite așa, tot felul de măsurători și de analize. Ba, de vreo două ori, ne-au
și înțepat. Strelka a schelălăit prima dată, dar a doua oară s-a ținut tare. Ce mare
lucru o injecție ? Mai greu a fost când ne-au operat la gât. Câteva minute, însă, și
s-a terminat și asta!
Pe urmă, l-am auzit pe stăpânul nostru care spunea :
— Și acum, să le urcăm în navă. A venit timpul !
Asta era ceva nou. Până acum, nici eu, nici Strelka n-am circulat cu nave
cosmice. Avem câteva cunoștințe care s-au plimbat cu rachetele, dar n-am avut
plăcerea să o vedem pe Laika, celebra personalitate din neamul nostru (pe
vremea aceea, nici măcar nu ne născusem !).
Am pătruns într-o cameră strâmtă, întunecoasă, asemănătoare aceleia în
care mai fuseserăm din când în când închise.
Îmi aduc aminte că prima dată când am fost încuiate într-o cameră din
astea m-am plictisit grozav, dar în scurtă vreme mi-am zis că stăpânul meu n-o
să ne lase multă vreme acolo și m-am calmat. În schimb, Strelka nu putea de loc
să se obișnuiască cu ideea de a fi închisă într-o cameră cu întuneric deplin și în
care nu se auzea nici cel mai mic zgomot. La început, a lătrat foarte supărată, ba
chiar (mi-e rușine să scriu așa ceva, dar e adevărat!) a încercat să-i muște pe
însoțitori și să fugă !...
Asta s-a întîmplat, totuși, numai prima dată. Pe urmă, s-a deprins și
Strelka. În camera în care ne aflam încuiate, în unele zile era o căldură mai mare
ca în toiul verii, iar apoi se făcea frig că tremuram ca varga. Stăpânul zicea că
așa o să ne obișnuim cu condițiile din Cosmos.
 Altădată am fost băgate în niște încăperi unde totul tremura în jurul nostru,
sau cum zicea stăpânul „am făcut cunoștință cu vibrațiile din momentul lansării
rachetei". Cele mai neplăcute momente au fost însă atunci când eram introduse
în niște centrifuge uriașe unde eram învârtite până simțeam că devenim grele ca
plumbul. În asemenea centrifuge am fost ținute mai multă vreme decât toți
„câinii rachetiști". Ei, dar noi se pare că ne-am bucurat de un tratament foarte
special.
Odată am fost instalate într-un fotoliu care, dintr-o dată, a fost aruncat la o
sută de metri înălțime!
Altădată, mai de mult, am fost aduse și pe rachetodromul unde ne află
acum. Aici ne-au încuiat în niște cabine unde se auzea un zgomot îngrozitor de
puternic — zgomotul motoarelor rachetă.
Tot acest antrenament ne-a făcut să ne obișnuim foarte bine cu aparatele de
zbor.
Astăzi am însă presimțirea că se va întâmpla ceva nou.
De ce ne privește așa, cu îngrijorare parcă, stăpânul nostru ? Camera în
care am fost introduse este închisă cu un capac greu. În același timp, se aprinde
o lumină puternică. Bine că nu mai suntem ținute la întuneric !
O privesc neliniștită pe Strelka. Între noi două se află un perete format
dintr-o sită subțire, prin care ne vedem foarte bine. La rându-i, Strelka se uită la
mine, cu aceeași neliniște.
Ce-o să se întâmple ?
Dintr-o dată, o uruitură îngrozitor de puternică. Privim îndărătul cabinei, de
unde vine zgomotul. Ne este teamă. Ce-o mai fi și asta ?
O zguduitură puternică ne lipește de podea! E ca și cum ne-am afla în
fotoliul acela care ne arunca la o sută de metri înălțime, dar ne simțim mult mai
prost ca atunci! Ar trebui să stăm cuminți, dar nu mai știm ce facem. Începem să
sărim dintr-o parte într-alta și să căutăm să ieșim de aici, cu toate că știm că așa
ceva nu e cu putință.
În curând, o greutate din ce în ce mai mare ne pironește pe podea. Cred că
acum cântăresc de zeci de ori mai mult ca de obicei.

104
 Nu mă mai pot mișca. Ceva parca mă zdrobește. Nu mai rezist și mă lungesc pe
podea. Strelka se împotrivește mai mult decât mine. Se silește să rămână în patru
labe ca să nu fie apăsată pe dușumea, și se tot uită în stânga și în dreapta.
Cât o să dureze asta ? Nu mai pot să fac nici o mișcare. Nici Strelka nu mai
e în stare de nimic.
Încetul cu încetul, apăsarea dispare. Devenim ușoare, ușoare. începem să
plutim în aer, în cabină. Nu mai avem nici o greutate!... Dar nici putere nu mai
am ca să-mi țin drept capul, care mă doare cumplit. Nu mai știu ce-i cu mine.
Unde mă aflu... Ce fac...
Nu mai știu... Stăpâne, prietene drag, unde ești ?!
. . . . . . . . . . .. . . . . .. . . . . .. . . . . .. . . .
În fața aparatelor de televiziune, omul în halat alb, înconjurat de colegii
săi, urmărește cu emoție aventurile celor două cățelușe. Două camere de
televiziune situate pe bordul navei cosmice le urmăresc fiece mișcare. Una din
ele transmite, din față, imaginea Belkăi. Cea de-a doua transmite din profil
imaginea Strelkăi.
După ce câinii au ajuns în starea de lipsă de gravitație, ei au început să
plutească liber în cabină. Par cu totul neânsuflețiți: nu mai au nici o putere, capul
și labele le atârnă moi. Au murit ? Sunt gata să moară ?
Este o clipă grea pentru savanții care, de pe Pământ, urmăresc imaginile
transmise de aparatele de televiziune. Oamenii știu în urma

105
 numeroaselor experiențe făcute
până atunci că acestea nu erau
decât câteva clipe care trebuiau
să treacă repede și că Strelka și
Belka suportaseră în trecut cu
succes astfel de încercări. Dar...
dacă tocmai de data aceasta
nu vor putea să reziste?
Din fericire, informațiile
transmise de aparatele de radio
de pe bordul navei arată că
pulsul celor două animale bate
mai departe. Asta înseamnă că inima lor se contractă, deci... că trăiesc !
Cățelușele se odihneau, pesemne, după oboseala plecării atât de agitată!
Încetul cu încetul, cele două animale se deprind cu noile condiții. Își ridică
botul, mișcă încet lăbuțele. Mișcările sunt mereu dezordonate. Să nu uităm că se
află în condițiile lipsei greutății! Cel mai mic efort le aruncă într-o parte sau alta.
Prietena noastră Belka devine neliniștită și latră. Curând, se obișnuiește și
ea. În scurtă vreme, cei doi câini se apropie de un aparat care se declanșează
automat, pentru ca Strelka și Belka să se poată ospăta! Acest aparat le va da de
mâncare de două ori pe zi.
Și acum, să vedem ce mai scrie Belka...
……………………………………………………………………………………..
20 august 1960. Ne-am înapoiat pe Pământ. Uf! Timp de 24 de ore am
trăit într-o stare foarte stranie, de care o să-mi amintesc toată viața. Nu aveam
greutate! Nici lăbuțele, nici codița nu cântăreau nici măcar un gram! Așa ceva nu
se poate descrie!
Când am ieșit din cabină, stăpânul nostru era acolo. Știam eu că n-o să ne
lase! Ne-am gudurat pe lângă el și el ne-a mângâiat.
La câteva ore după aterizare, când ne simțeam mai refăcute, ni s-a oferit
de mâncare, dar nu gelatina aceea din rachetă, ci salam și dulciuri. Și eu, și
Strelka am lăsat salamul deoparte și am mușcat din halvaua „Laika", denumită

106
astfel în amintirea predecesoarei noastre.
Când am ajuns din nou la Moscova, ce triumf! Întâi mi s-a făcut baie, apoi
am trecut la analize... După aceea, ține-te celebritate! Zeci de reporteri ne-au
fotografiat, ne-au luat interviuri (am lătrat de toată frumusețea!). Am asistat și la
conferințe de presă. Suntem doar călători cosmici, nu? Primii călători cosmici
care s-au întors pe Pământ!
În ochii „cățelușilor rachetiști“ citesc o invidie puternică.
A, dar unde e stăpânul meu ? Iată-1 și pe el, omul în halat alb. Vorbește
publicului...
Aici se termină jurnalul Belkăi. Sau cel puțin așa le-a povestit „vrăjitorul"
lui Tică și lui Rică despre aventurile celor doi câini în spațiu, atunci când s-au
înălțat în cea de-a doua navă cosmică satelit la 320 de kilometri deasupra
Pământului.
În tot timpul acestui zbor, aparate și instalații speciale au menținut automat
în cabină aerul necesar respirației, cât și umiditatea, temperatura și presiunea
normală a aerului. Substanțe chimice dădeau naștere oxigenului necesar
respirației și absorbeau gazele vătămătoare.
Cu ajutorul unor electrozi introduși în corp, se puteau urmări curenții
electrici ai inimii (electrocardiogramele), se cunoștea pulsul, numărul de
respirații etc. Carotida (artera de la gât) a fost scoasă printr-o operație simplă, la
suprafața pielii, pentru ca tensiunea sângelui să poată fi măsurată cu mai multă
precizie.
Toate aceste date erau permanent transmise oamenilor de știință care
urmăreau minut cu minut evoluția lor, din cabinele de recepție de pe Pământ, din
Uniunea Sovietică.
Sănătatea lui Belka și Strelka au fost de altfel urmărite mult timp după
întoarcerea lor pe Pământ, pentru ca să se afle dacă „plimbarea" prin spațiul
cosmic nu le-a pricinuit vreun rău. între timp, una din tovarășele de drum
(Strelka) a născut niște căței care și ei sunt perfect sănătoși.

107
 Lansarea și apoi înapoierea pe Pământ a celei de-a doua nave cosmice
satelit, încărcate cu cei doi câini și cu alte animale și plante, au demonstrat încă
o dată geniul oamenilor de știință, inginerilor, tehnicienilor și muncitorilor
sovietici.
După cea de-a doua navă cosmică, în Uniunea Sovietică au mai fost lansate
și altele. Astfel, la 9 martie 1961 a fost plasată pe orbită, în jurul Pământului, a
patra navă satelit având greutatea de 4700 kg (fără ultima treaptă a rachetei
purtătoare). Pe bord se aflau un număr de organisme vii, printre care și câinele
Cernușka, ce s-a întors pe pământ perfect sănătos! La 25 martie 1961 a fost
lansată cea de-a cincea navă cosmică, în care a călătorit un alt cățel, pe nume
Zviozdocika. După îndeplinirea planului de cercetări, nava a coborit cu succes
pe Pământ!
Aceste realizări au pregătit zborul omului în spațiul interplanetar, zborurile
lui Iuri Gagarin, a lui Gherman Titov și ale celor ce îi vor urma în Cosmos !
 C a p i t o l u l VIII
ÎN CARE RICĂ TRĂIEȘTE CEA MAI
EXTRAORDINARA AVENTURĂ A
VIEȚII SALE

Cred că v-ați dat seama, dragii mei cititori, că până acum cei doi prieteni ai
noștri (mai bine zis trei, dacă îl numărăm și pe nenea „vrăjitorul", și de ce nu l-
am număra?) nu avuseseră câtuși de puțin timp să se plictisească. Mereu li se
întâmpla câte ceva nou și neașteptat. De altfel, spuneți-mi sincer, cu mâna pe
inimă: cum să te plictisești când te afli într-o navă interplanetară, între Pământ și
Lună ?
Jurnalul și întâmplările „Săgetuței" și „Veveriței" îi lăsaseră pe cei doi
copii visători. În scurtă vreme, totuși, ei prinseră din nou glas.
— De fapt, zise Rică, noi am aflat o sumedenie de lucruri foarte
interesante: ce sunt accelerația, gravitația, inerția, vitezele cosmice... dar uite că
tot nu știm cum zburăm !
— Rică, iar mă faci de rușine ! șopti Tică.
— Ce, adică tu vrei să spui că știi cum funcționează motoarele astea care
ne-au aruncat de pe Pământ spre Lună sau de pe Lună spre Pământ ?
— Motoarele astea, dragul meu, declară cu superioritate Tică, se numesc
motoare-rachetă.
— Mulțumesc, de rachete am auzit și eu, spuse Rică, strâmbând din nas.
Ce credeai, că nu știu că zburăm într-o rachetă ? Hm ! Mersi pentru informație !
— Motoarele-rachetă, încercă să explice Tică, zboară cu ajutorul reacției.
— Foarte bine ! interveni „vrăjitorul" aprobator.

109
— Dar ce este această reacție, continuă Tică, habar nu am !
Aceasta era, după cum se vede, un fel de invitație adresată lui nenea
„vrăjitorul" ca să le vorbească despre zborul rachetei și despre motoarele cu
reacție. Problema asta era destul de complicată, cei trei călători se simțeau
obosiți, iar orele erau înaintate — trecuse de mult de miezul nopții pe Pământ, la
București*. Cu toate acestea, „vrăjitorul” nu se dădu în lături.
— Dragii mei, zise el, luați în mână acest balon de cauciuc.
Tică întinse mâna și apucă ceea ce-i întindea „vrăjitorul", adică un balon
de cauciuc obișnuit, lunguieț și bine umflat.
— Desfă-l acum la capăt și observă cu atenție ce se întâmplă.
Tică desfăcu sforicica legată la orificiul balonului. Aerul ieși din balon.
Balonul se smulse din mâna lui Tică și o
porni razna prin încăpere, până când se
dezumflă cu totul și căzu pe podea.
— Ei, întrebă „vrăjitorul", ce ați
observat ?
— Că mai acționează încă atracția
Lunii, dat fiind că balonul a căzut.
— Bine. Altceva? în ce direcție a
zburat balonul ?
Tică și Rică se uitară unul la altul.
— Spre dreapta, spuse Tică.
— A zburat, preciză Rică, în
direcția opusă găurii prin care a ieșit aerul!
___________________

* Să nu uit: știți voi de ce am spus „miezul

nopții pe Pământ, la București” și nu am scris
doar „miezul nopții” ? Adică, vă întreb de ce
am adăugat: „pe Pământ, la București”. Ia
gândiți-vă puțin ! Răspunsul îl veți afla peste
câteva pagini, dar poate că-l găsiți și singuri.
 — Foarte bine, Rică. Asta mă aș-
teptam să spui ! Așadar, în timp ce aerul
ieșea din balon, acesta a pornit să zboare
în direcția opusă orificiului prin care se
scurgea aerul. Ei bine, dragii mei, ceea ce
ați văzut nu era altceva decât cel mai
simplu motor cu reacție existent! Ceea ce
a pus în mișcare balonul a fost tocmai
aerul dinăuntrul său. În cazul balonului
de cauciuc, aerul a servit drept
combustibil pentru acest motor!
— Ce simplu ! făcu Rică. Dar... de
ce a pornit-o din loc motorul... pardon,
balonul de cauciuc, numai după ce am
lăsat aerul să iasă din el ? Cât timp ori-
ficiul era închis, balonul stătea pe loc!
— Vezi tu, cât timp balonul este
închis, aerul dinăuntrul său apasă în mod
egal pe toți pereții. Când însă deschidem
orificiul, atunci aerul iese prin acea parte
în care se află orificiul. Deci, în direcția
aceea el nu mai apasă! Pe peretele opus
orificiului, aerul presează însă mai
departe. Astfel, balonul începe să se miște
*.
— Bine, zise Tică, dacă acesta este
un motor cu reacție, înseamnă că aceste
motoare nu sunt chiar atât de complicate!
— Când vă veți întoarce pe Pământ,
vă veți putea construi și voi o „barcă” cu motor cu reacție, o „barcă-rachetă”
jucărie. Iată cum :
___________________
* De fapt, la explicația mișcării aparatelor cu reacție trebuie să mai adăugăm și
păstrarea aceleiași poziții a centrului de greutate. Când din balon pleacă aerul, pentru ca
centrul său de greutate să păstreze aceeași poziție, trebuie ca balonul să facă și el o mișcare.
Acest fenomen se produce în absența forțelor exterioare.

111
 Luați câte o linguriță rasă de clorat de potasiu (sub formă de praf) și zahăr
pudră, pe care le amestecați cu băgare de seamă într-o ceașcă groasă de porțelan.
Nu loviți amestecul, ca să nu facă explozie!
La început, răzuiți puțin praf de cărbune peste celelalte substanțe. În clipa
când amestecul va avea peste tot aceeași culoare cenușie, înseamnă că el a fost
bine făcut.
Cu acest amestec umpleți un mic tub de metal sau de sticlă groasă (de
doctorii, de exemplu). În gura tubului introduceți o hârtie îndoită — care
reprezintă fitilul de aprindere.
Legați tubul cu niște sforicele de o mică bucată de plută, tăiată în forma
unei bărcuțe. Puneți totul pe suprafața apei, la marginea unei bălți sau lac.
După ce ați pregătit totul, aprindeți hârtia și vă îndepărtați iute. Amestecul
de clorat de potasiu și zahăr se aprinde îndată și se formează o adevărată
vâlvătaie. Mica bărcuță începe să se miște în direcția capătului închis al tubului.
Lămurirea experienței este următoarea: cloratul de potasiu cuprinde mult
oxigen. După aprindere, el face ca zahărul să ardă, dând bioxid de carbon și apă,
sub formă de vapori. Gazele care iau locul pulberei ocupă un loc cu mult mai
mare decât aceasta și de aceea apasă în toate direcțiile. Dar numai gura tubului
este liberă, și deci numai aici nu întâlnesc gazele nici o împotrivire. În schimb,
peretele din fundul tubului este puternic apăsat, și prin urmare mica noastră
bărcuță începe să se miște în această direcție !
— Așadar, făcu Rică, am aflat acum clar cum funcționează motoarele cu
reacție.
— Stai puțin, spuse Tică. Eu am tras odată cu pușca.
Rică îl privi mirat, apoi își puse mâna pe fruntea prietenului său.
— Și totuși nu ți-a crescut temperatura, constată el. E inexplicabil !
— De ce să-mi crească temperatura ? întrebă Tică, mirat
— Pentru că aiurezi. Ce legătură au toate astea despre care am vorbit noi
până acum, cu trasul cu pușca ?
„Vrăjitorul" îl privi pe Tică cu interes.
— S-ar putea să aibă, declară el, spre surprinderea lui Rică. Ia să auzim, ce

112
voiai tu să povestești în legătură cu pușca ?
— Am tras odată cu pușca. Am pus-o la umăr, am apăsat pe trăgaci.
Glonțul a pornit înainte, dar în același timp pușca sa smucit înapoi și m-a lovit în
umăr de-am văzut stele verzi ! Deci, pușca s-a mișcat în direcția opusă orificiului
pe unde a ieșit glontele. Asta nu este tot forța de reacție?
— Ba da. Să vă mai dau și eu un exemplu. Dacă te afli într-o barcă și arunci
cu pietre din ea, barca începe să se miște în sens contrar aceluia în care arunci
pietrele. Cu cât pietrele aruncate sunt mai grele, cu atât barca se mișcă mai
repede. Și mișcarea bărcii este datorită tot forței de reacție. Așadar, forța de
reacție ia naștere atunci când, din interiorul unui corp, se scurge sau se aruncă
ceva!
— Și așa merge și racheta noastră?
— Da, rachetele, sateliții, aparatele cosmice pornesc — adică sunt lansate
— tot cu ajutorul forței de reacție. Motoarele lor cu reacție folosesc un amestec
format dintr-o substanță care arde și oxigenul, gazul fără de care nu pot avea loc
arderi și care este păstrat sub presiune, în rezervoare. După ce a pornit și a
depășit o anumită înălțime, motorul-rachetă încetează să funcționeze și zborul
continuă după principiul inerției, despre care am mai vorbit. Motoarele-rachetă
intervin doar atunci când mișcarea trebuie frânată sau când trebuie schimbată
direcția zborului.
— Așadar, pentru ca să ardă combustibilul trebuie luat oxigenul pe bord ?
— Desigur, pentru că în spațiile interplanetare nu există aer. Motoarele de
acest fel, care iau și oxigenul cu ele, se numesc motoare-rachetă.
— Și navele-satelit, navele cosmice sovietice... tot așa au fost lansate, cu
motoare-rachetă ?
— Desigur. Aceste nave au fost plasate de motoare la înălțimea de
aproximativ 320 km de la suprafața Pămîntului. V-am spus că, după ce au ajuns
la înălțimea dorită, navele sau sateliții își păstrează mereu aceeași direcție
zburând datorită inerției. Dar dacă vrei să le schimbi direcția, ce e de făcut ?
— Pui în funcție un motor-rachetă! declară Tică, inspirat.
—Exact. Acest motor trebuie însă îndreptat în direcția dorită, iar

113
funcționarea sa trebuie controlată cu atenție. Altminteri s-ar putea pune în pericol
viața ocupanților rachetei. Ei bine, până când savanții sovietici au lansat navele-
satelit, nimeni nu le încercase. Desprinderea cabinei de pe nava-satelit și
schimbarea drumului acestei nave au arătat cum se petrec ele și în practică!
Se așternu o tăcere, pe care o întrerupse Tică, întrebând :
— Ce oră o fi acum pe Pămînt ?
— Orice oră dorești, îi răspunse „vrăjitorul", enigmatic.
— Cum asta ? Adică este ora 12, la amiază ?
— Este și 12 la amiază.
— Și o fi și ora 6 după-amiază ?
— Este și asta !
Tică rămase cu gura căscată.
— Ei, uite, gluma asta eu n-am înțeles-o.
Rică sări în sus, enervat:
— Gluma cea mai grozavă este că de fapt nu e nici o glumă, ci purul
adevăr! strigă el. Nu pricepi ? În orice clipă, pe globul pământesc poți să
întâlnești orice oră. Depinde unde te găsești!
— Și atunci, cum trebuia să întreb ?
— Așa : „ce oră o fi acum pe Pământ, la București ?“
— La asta, zise „vrăjitorul", pot să-ți răspund ușor: e ora 4 dimineața.
— Și unde este, de exemplu, ora 6 dimineața ?
— În același moment este ora 6 dimineața pe țărmurile Mării Caspice.
— Bine, Tică, interveni Rică, dar totul este foarte simplu : din racheta
noastră poți vedea limpede. Soarele e colo, departe, iar Pămîntul e dincoace.
— E la fel ca o luminare care ar ilumina un măr, făcu Tică.
— Vezi ? reluă „vrăjitorul". Razele Soarelui nu pot să lumineze decât o
jumătate din Pământ. Încetul cu încetul, Pământul se rotește în jurul său, în jurul
axei sale : o dată în 24 de ore Pământul mai are și alte mișcări, de pildă în jurul
Soarelui, dar acum nu ne ocupăm de ele. Pe măsură ce Pământul se rotește în
jurul său, el prezintă Soarelui alte regiuni. Acestea sunt mai întâi luminate slab,
locuitorii de acolo zic că s-au ivit zorile. Apoi, Soarele „răsare“, și înaintează...

115
Între timp, mai departe, în alte regiuni se ivesc zorile. Ia spune acum, ai înțeles ? I
— De fapt, declară Tică, eu știam că Soarele nu răsare în același timp pe
suprafața Pământului.
— Păi bine, dar atunci pentru ce ne-ai mai lăsat să vorbim ? întrebă Rică,
indignat.
— Vorbeați atât de frumos, încât n-am avut inima să vă întrerup !
„Vrăjitorul" izbucni în râs.
— Curând vom ajunge acasă, spuse el. Până atunci, dacă vreți, putem să ne
lungim în paturile noastre...
Culcat pe patul din cabină, Rică — a cărui imaginație am mai avut prilejul
s-o cunoaștem în repetate rânduri — asculta cuvintele „vrăjitorului" și în același
timp se închipuia pe el însuși parcurgând spațiile ca pilot al unei nave cosmice,
ce se rotea repede-repede în jurul Pământului. Deodată, i se păru că aude un
zgomot, care venea dinspre una din ferestre.
Se întoarse și privi într-acolo. Prin fereastră, se zărea ceva neobișnuit. Nu
era peisajul veșnic înstelat al cerului, ci o pată mai albicioasă.
Îndată, curiozitatea îi fu zgândărită. Se ridică din pat și se apropie de
fereastră, în timp ce „vrăjitorul" și cu Tică, amândoi întinși în paturile lor,
stăteau cu ochii închiși, obosiți de această lungă noapte nedormită.
Rică privi și... încremeni de uimire.
Dincolo de fereastră, deci în spațiul cosmic, se afla... cineva! Un om?
Nu putea să-și dea seama. Era cineva care purta o mască de respirație și un
costum de protecție, așa încât trăsăturile feței nu i se distingeau.

I Iată deci răspunsul la problema pe care am pus-o cititorilor cu câteva pagini

mai înainte (mai precis, în nota de la pagina 98). Și voi ați găsit aceeași explicație ?
Foarte bine !
 Nu se vedeau decât ochii,
care păreau să fie omenești.
Când mi-a povestit, mai
târziu, despre aventurile sale, l-am
întrebat pe Rică cum se face că nu
și-a putut da seama dacă era un
om sau nu. „De unde să știu? mi-a
răspuns Rică. Numai după ochi nu
mă încumet să afirm sigur!“
În tot cazul, dacă nu era un
om, atunci nu putea fi decât vreun
locuitor al Lunii, care se agățase
de rachetă. Cel puțin asta era
părerea lui Tică. „Bine, Rică, i-am
spus eu, cum ar fi putut să
supraviețuiască el accelerației la
plecarea de pe Lună ?“ „De, cine
știe !“ mi-a răspuns Rică în doi
peri și eu n-am mai insistat.

În tot cazul această ființă misterioasă îl văzu prin geam pe Rică

și-i făcu un semn prietenesc.
Rică șovăi.
Semnul fusese foarte limpede: era chemat afară din rachetă. Lui
Rică i se făcu frică, dar apoi se gîndi: „Ei, păi dacă ăsta reușește să se
țină agățat de rachetă, înseamnă că și eu o să izbutesc! Cine știe ce
descoperire extraordinară o să fac cu acest prilej!“.
Și, nici una nici două, Rică se hotărî să iasă din rachetă. Văzuse
cum manevra „vrăjitorul” ușile duble. Privi spre cei doi tovarăși de
drum: adormiseră.
Își puse repede casca de protecție — restul costumului îl avea
asupră-i — apoi își luă inima-n dinți și deschise prima ușă.
O închise în urma sa, apoi o deschise pe a doua, care
dădea spre... spațiul cosmic.
Ieși repede și se opri pe peretele rachetei, privind
jur împrejurul său. De ființa aceea misterioasă pe care o
zărise prin ferestră, nici urmă. Poate că fugise pe fața
opusă a rachetei ? Cu pași repezi, înconjură racheta, dar
nu văzu pe nimeni.
Să-i fi jucat imaginația vreo festă ?
În tot cazul, era foarte interesant să te afli, așa,
liber în spațiul cosmic și să zbori cu o viteză
formidabilă spre Pământ, fără ca măcar să-ți dai seama !
Rică se minună de ceea ce i se întâmpla. Mersese
pe pereții rachetei, înconjurând-o, așa cum s-ar fi
plimbat pe stradă la București. Parc-ar fi fost o muscă,
circulând pe pereții unui pahar. Cum de nu cădea ?
Își dădu îndată seama că, de fapt, nici nu avea
unde să cadă ! Singurul corp care exercita o atracție mai
puternică în apropierea sa era racheta. Pornit cu aceeași
viteză ca și racheta, el era atras de ea și făcea corp cu
dânsa.
Se mai mișcă puțin încoace și încolo, ca să se
dezmorțească, și apoi vru să se întoarcă înăuntru. Căută
ușa de intrare, o găsi... și constată cu groază că nu o
poate deschide. Era probabil comandată de vreun
mecanism a cărui taină el, Rică, nu o cunoștea!
Rică începu să bată tare în ușă, cu pumnii. Fără
nici un rezultat! Pesemne că zgomotele nu ajungeau la
cei din cabină.

117
 Se așeză turcește pe peretele exterior al rachetei și căută disperat salvarea.
Să stea cuminte aici, până când vor ajunge pe Pământ ? Imposibil!
Mai întâi, pesemne că rezerva de oxigen nu avea să-i ajungă.
În al doilea rând, când vor pătrunde în straturile de aer mai dense ale
Pământului, frecarea de ele îl va încălzi atât de mult, încât hainele i se vor
aprinde.
În al treilea rând, „vrăjitorul" va frâna mișcarea rachetei și atunci probabil
că el, Rică, se va desprinde de ea și va cădea ca un bolovan.
O singură soluție : să atragă atenția celor din cabină.
Dar... cum ?
Se îndreptă spre una din ferestruici și încercă să vadă ceva înăuntru. Nu
putu să distingă nimic.
Căută prin buzunare și găsi o cutie de chibrituri. Se gândi că ar putea să le
atragă atenția licărirea flăcării. Frecă un chibrit, apoi altul și încă unul, fără nici
un rezultat. Chibriturile nu se aprindeau și Rică își dădu seama că era în zadar:
într-adevăr, chibriturile nu puteau arde, dat fiind că în spațiul cosmic nu exista
aer!
De necaz, îl podidiră lacrimile.
Bătu din picior, doar-doar l-or auzi cei dinăuntru.
Această mișcare violentă avu un rezultat neprevăzut: Rică fu proiectat la
vreo douăzeci de metri depărtare de rachetă.
Acolo, în spațiul cosmic, pluti mai departe, liber, urmându-și drumul cu
aceeași viteză și în aceeași direcție ca și racheta. Între Rică și rachetă se păstra
neschimbată distanța de douăzeci de metri.
Rică începu să facă în spațiu mișcări de înot, dar nu izbuti să se apropie de
rachetă nici măcar cu un milimetru. Nu exista aer, deci nici punct de sprijin
pentru mișcările sale.
Acum — își dădu Rică seama — era definitiv pierdut!
În aceeași clipă, ușa rachetei se deschise și apăru „vrăjitorul". Purta în spate
un aparat voluminos. Trase de o manetă a aparatului și îndată o porni

118
repede spre Rică. Ajunse lângă el, îl apucă de mână, apoi se întoarse cu el spre
rachetă.
Rică fusese salvat!
În interior, fu primit de Tică cu lacrimi în ochi:
— Cum de ne-ai părăsit ? Ce ți-a venit ? Nu te-ai gândit că dacă rămâne
Tică singur, fără Rică, nu mai are nici un haz ?
„Vrăjitorul” îl privi mustrător, apoi își scoase fără nici un cuvânt motorul
cu reacție pe care-1 folosise pentru a se deplasa în spațiu și propuse :
— E cazul să ne odihnim puțin, după toate emoțiile astea!
...Peste un timp, în cabină nu se mai auzeau decât respirațiile regulate ale
celor trei călători în Cosmos adormiți, la care se adăugau, din când în când,
sforăiturile lui Tică.
Deodată, răsună o sonerie care-i trezi.

119
 — Această sonerie anunță că ne apropiem de Pământ! le spuse „vrăjitorul".
Buimăcit, Rică își șterse ochii, apoi exclamă :
— E formidabil! Va să zică, suntem iar pe Pământ.
— Nu tocmai pe Pământ, dar foarte aproape.
— După cum se vede, problema întoarcerii pe Pământ a fost rezolvată.
— Dacă nu se rezolva, adăugă Tică, aș fi avut eu o propunere.
— Care ?
— Construiam racheta sub forma unui bumerang. Bumerangul este, după
cum scrie în cărțile de călătorii, o armă de vânătoare a vechilor locuitori din
Australia. E un băț astfel îndoit încât, după ce lovește vînatul, se întoarce prin
aer și cade înapoi la picioarele vânătorului. Așa și racheta: o facem în formă de
bumerang, se izbește de Lună și apoi se întoarce pe Pământ, la picioarele
noastre.
Cei trei izbucniră în râs. Soluția lui Tică era bună doar ca glumă, dar în
realitate nu făcea nici cât o ceapă degerată.
— Să ne echipăm ! zise „vrăjitorul".
Își îmbrăcară repede costumele de protecție și intrară în baia cu apă.
Frânarea la aterizare este mult mai puternică decât frânarea la aselenizare, și de
aceea e nevoie să se ia măsuri de prevedere.
În scurtă vreme, racheta își opri mersul, oprindu-se exact în mijlocul
cosmodromului de unde își luase zborul.
Cei trei cosmonauți se întoarseră pe Pământ!
 Capitolul IX
UNDE AUTORUL PROPUNE
CITITORILOR SĂI SĂ PORNEASCĂ Șl EI
ÎN SPAȚIUL COSMIC

— Vom rămâne încă câteva minute în rachetă, le spuse „vrăjitorul", până

ne obișnuim cu viața în condițiile gravitației pământesti!
Își scoaseră costumele de protecție și stăteau acum, liniștiți, așezați pe
marginile paturilor.
— După cum ați văzut, călătoria în spațiu nu este lipsită de primejdii,
vorbi „vrăjitorul". Despre unele ați aflat direct. Mai sunt și altele, pe care nu le-
ați simțit. Astfel, Soarele emite o seamă de radiații, printre care cele
ultraviolete care acționează din plin în spațiul cosmic. Acțiunea lor
vătămătoare va putea fi evitată prin purtarea unor costume speciale. Cercetările
făcute de savanții sovietici cu ajutorul rachetelor cosmice și a sateliților au
arătat multe lucruri importante în legătură cu aceste radiații.
— Pentru asta s-au folosit și rachetele geofizice, nu-i așa? întrebă Rică.
— Da. Acestea sunt niște rachete care sunt trimise în aer, la înălțimi cât
mai mari și care cad apoi pe Pământ. Înăuntrul lor se găsesc numeroase aparate
și instrumente de măsură. Important este ca aceste rachete geofizice să se ridice
la înălțimi cât mai mari și în același timp să transmită informații pe Pământ
asupra celor constatate în drum. După aceea, încărcătura lor trebuie să coboare
fără nici o stricăciune. Și în această privință Uniunea Sovietică se află cu mult
înaintea celorlalte state. Ea a trimis în spațiu cele mai perfecționate rachete
geofizice.

121
De pildă, cea trimisă la 27 august 1958 a avut greutatea de 1690 kg și a
conținut, pe lingă numeroase aparate, și doi câini pentru experiență, care s-au
întors pe Pământ vii și nevătămați. Aceste cercetări și multe altele au deschis
calea omului spre Cosmos... Ei, și acum e timpul să părăsim astronava!
...Peste scurtă vreme, cei trei prieteni se urcară într-un automobil care-i
purta spre casă.
— Am pierdut o noapte, zise Tică, dar mai curând aș spune că am
câștigat-o! Am fost doar primii călători spre Lună!
„Vrăjitorul" îi privi, zâmbind, apoi declară :
— Trebuie să vă spun adevărul. E ceva care o să vă mire și poate că o să vă
dezamăgească în același timp.
Cei doi copii îl priviră, așteptând.
— Aflați că, de fapt, noi nu ne-am dezlipit nici o clipă, în noaptea asta, de
globul pământesc!
Această declarație îi lăsă cu gura căscată pe cei doi copii. Tică izbucni:
— Cum adică, noi nu am zburat prin Cosmos ?
— Nu!
Celor doi prieteni nu le venea, pur și simplu, să creadă.
— Bine, dar toate aventurile noastre? Unde s-au petrecut? Nu pe Lună, nu
în racheta-cosmică ?
— Nu. Ele s-au petrecut în laboratorul de cosmonautică! în Uniunea
Sovietică numeroși oameni de știință se ocupă cu cercetarea zborului cosmic.
Ei sunt cei ce au pregătit calea pentru primii oameni care s-au avântat și se vor
mai avânta dincolo de granițele globului nostru pământesc. Savanții vor să afle
cum se simte omul în diferitele condiții la care este supus: accelerația, lipsa
gravitației etc. De asemenea, ei vor să cunoască toate eventualele pericole care-
1 vor amenința, așa fel încât să le poată combate. Într-un cuvânt, specialiștii
sovietici caută să asigure astronauților o călătorie cât mai sigură, cât mai lipsită
de primejdii.
Dar pentru ca să ajungi aici, trebuie să se poată reproduce pe Pământ
diferitele fenomene care ar putea să apară în Cosmos. Astfel, pentru a
reproduce accelerația, se folosesc, după cum am mai amintit, niște centrifuge
uriașe, în care omul este rotit atât

122
de repede, încât devine de mai multe ori mai greu decât în realitate.
— Ahaa ! înțeleg! Noi am fost noaptea asta într-un astfel de laborator de
cercetări cosmice! exclamă Tică.
— Bine, bine, dar stelele pe care le vedeam pe cer? întrebă Rică,
neâncrezător.
— Ele erau proiectate pe un perete, întocmai ca la Planetariul de la
Moscova. Ați auzit de acest Planetariu? Este o cameră mare, în care, pe tavanul
boltit, se proiectează imaginea cerului cu stele, Luna, planete și pe care se
poate urmări foarte ușor mișcarea diferitelor corpuri cerești.
— Dar Luna? Luna pe care am pășit cu propriile noastre picioare? întrebă
din nou Rică.
— O mică construcție care reprezenta o parte din suprafața Lunii. Simplu
ca bună ziua!... dar suficient de realist executată pentru ca să vă înșele.
Rică medită adânc.
— Bine, să zicem că și asta este explicabil.

123
 — La acestea se adaugă o seamă de mici „trucuri" pe care le-am folosit
eu și pe care nu vi le pot trăda.
— Dar tot nu înțeleg ceva, făcu Rică. Cum s-a putut petrece aventura
mea, atunci când am ieșit din rachetă în timpul zborului și am plutit în spațiu?
— Ce aventură? făcu Tică, mirat.
— Mă rog, dar când ai ieșit tu din rachetă în timpul zborului? întrebă
„vrăjitorul" și mai mirat.
Rică se uită de la unul la altul.
— Cum când? Acum o jumătate de ceas.
— Acum o jumătate de oră? pufni Tică, foarte amuzat. Acum o jumătate
de oră dormeai dus și sforăiai ca un ferăstrău.
Rică îl privi dezamăgit.
— Cum, Tică, vorbești serios ? Chiar dormeam ?
— Dus !
— Și eu care credeam că am trăit cea mai grozavă aventură din viață!
Pesemne că am visat-o...
— Se întâmplă. Cine știe ce povestiri științifico-fantastice ți-or fi trecut
prin mână în ultimele zile și tu te-ai visat chiar eroul lor! explică „vrăjitorul".
— Iată deci și dezlegarea ultimului mister ! zise Rică.
— După cum ați văzut, dragii mei, le spuse „vrăjitorul", oamenii de
știință din Uniunea Sovietică au făcut un mare număr de experiențe pentru a
asigura securitatea omului care a pornit în Cosmos, maiorul Iuri Gagarin. Prin
lansarea, la 15 mai 1960, a navei cosmice sovietice, și ulterior a celorlalte nave
cosmice-satelit, s-au făcut pași importanți spre rezolvarea ultimelor piedici din
calea zborului cosmic al omului. Uniunea Sovietică a privit și privește cu toată
răspunderea istorică problema zborurilor interplanetare ale omului. Aceste
zboruri au început numai după ce știința și tehnica au asigurat securitatea
deplină pentru călător și înapoierea sa în bune condițiuni pe Pământ. Lansarea
cu precizie a navei-satelit, atât de grele, a constituit o mare realizare a științei
sovietice. După cum se știe, ea era dotată cu o cabină perfect asemănătoare cu
aceea în care, nu peste multă vreme, avea să ia loc primul cosmonaut. Navele
cosmice-satelit au lămurit multe din problemele încă nerezolvate în legătură cu
zborul omului în Cosmos. S-a văzut că sistemele și aparatele de reglare
mențineau în cabina detașabilă toate condițiile necesare unei activități normale
a oamenilor.

124
 — ... Ei, dar iată că am ajuns acasă, constată Tică.
Cei doi prieteni ieșiră din automobil și se opriră, nedorind încă să se
despartă de cel ce le oferise o noapte atât de bogată în peripeții.
— La revedere, nene „vrăjitorule“, zise Tică într-un târziu.
— La revedere, zise și Rică, și să știi că, dacă pleci vreodată cu adevărat
în Cosmos, trebuie neapărat să ne iei și pe noi. O să fim cuminți...
— Și n-o să-ți facem încurcături.
— Îți promitem!
— La revedere, nene „vrăjitorule“!
În timp ce mașina se îndepărta, luându-1 cu ea pe acest „vrăjitor"
științific modern al veacului al XX-lea, Tică și Rică își fluturau batistele,
gândindu-se la viitoarele lor aventuri, de astă dată într-un zbor cosmic real.
Voi ce spuneți, dragii mei cititori, vor pleca prietenii noștri cu adevărat în
Cosmos?
Sau, poate, cine știe? Veți putea porni chiar voi în cucerirea spațiilor
imense dintre planete și stele?
Nu e de loc de necrezut. Dar pentru asta ați văzut câte trebuie să știți: o
grămadă de fizică, o mulțime de matematică, n-ai crede câtă chimie și o
sumedenie de alte lucruri.
Ce ziceți : vă prindeți să vă luați la întrecere cu Tică și Rică ? Cine-o fi mai
bun, bag mâna-n foc: pleacă cu astronava!
Drum bun, fericitului navigator cosmic!

SFÂRȘIT

125