LEONID PETRESCU

TICĂ si RICĂ
ÎN ȚARA
IMPOSIBILULUI

EDITURA
TINERETULUI
Ilustrații de
BRUSCHI GRUDER
 CUM A ÎNCEPUT AVENTURA

Trenul s-a îndepărtat încet de gară, în timp ce figurile prietenilor s-au

micșorat, treptat, până au ajuns cât piticii lui Gulliver. Pe urmă, locomotiva
a cotit și un zid de piatră i-a ascuns. Rică a băgat în buzunar batista pe care o
fluturase pînă atunci și s-a așezat, oftând, pe bancă.
Pleca în vacanță. Ar fi avut toate motivele să fie vesel : se ducea la Poiana
Țapului, pe Valea Prahovei, la bunici.
Și cu toate astea, cine l-ar fi văzut acum, singur în compartiment, cu
fruntea încruntată, cu privirea pierdută în depărtări, i-ar fi plâns de milă. Era
necăjit. Dar știți, foc de necăjit. Un Rică mai necăjit ca el nici nu se putea
închipui.
Ușa compartimentului se deschise, cineva pătrunse și se așeză în fața lui.
Prietenul nostru nu ridică ochii. Ce-i păsa de alții, când lui i se înecase ,
atâtea corăbii, încât nici o mașină electronică nu le-ar fi putut ține socoteală?
E foarte plăcut la munte, e sănătos, te distrezi, te joci, mai ales că prin
apropiere curge Prahova, faci și baie. Dar cu cine să te distrezi, când n-ai
nici un prieten cu tine ? Cum să te joci, când bunicul stă toată ziua în curte
pe șezlong și citește? Cum să curgă Prahova, când...
Pasagerul așezat în fața lui scoase dintr-o plasă o pungă cu mâncare, care
foșni. Rică evită din nou să-l privească și se gândi cu ciudă : Nu putea să ia
masa acasă ?“ în această clipă un pocnet formidabil răsună în compartiment,
și Rică sări ca lansat de o rachetă.
Privi indignat către tovarășul său de călătorie, cu intenția de a protesta
vehement, dar cuvintele îi înghețară pe buze. Era Tică!
Evident, Tică, bunul său prieten : cu burtica lui, cu pistrui, cu părul
castaniu bătând mai curând spre blond, cu...
 — Tică! Ce-i cu tine ?!
Tică ținea în mână punga de hârtie pe care o spărsese și
râdea cu gura până la urechi:
— Te-am speriat, așa e ?
— Grozav! Tică, ce bine îmi pare că te văd. Încotro ? De ce
nu mi-ai spus că mergem cu același tren?
— Am vrut să-ți fac o surpriză. N-ai auzit-o?
— Până unde călătorești ?
Tică vârî în gură un biscuit, mestecă gânditor și apoi rosti
calm :
— Până în țara imposibilului.
— Ha-ha! Bună! Eu cobor mai înainte cu o stație!...
Si Rică iar se întristă. Două ceasuri împreună, apoi...
— Nu vii si tu cu mine ? îl întrebă Tică, oferindu-i și
amicului său un biscuit. Rică dădu din umeri:
— Aș veni, dar n-am bilet pînă acolo, în țara...
— Imposibilului.
— Da, cum îi zici tu. Eu cobor mai devreme. Mă duc la
bunici în vacanță. Dar cum arată țara asta ?
— Stai să vezi. Am un prospect la mine. Rică făcu niște
ochi mari. Cum, prietenul său nu glumise ?
Îl privi drept în ochi. Tică, seriozitatea întruchipată, se
scotoci prin buzunare, scoase două creioane, un briceag, trei
hârtii de un leu și, în sfârșit, un cartonaș tipărit în mai multe
culori.
Pe acesta stă scris, cu litere mari cât unghia : veniți la noi!
Dedesubt, un desen reprezenta un om vesel râzând cu gura
până la urechi. Era îmbrăcat în haine roșii și avea pe cap o
șapcă verde
 pe care scria „ghid“. Ciudat era felul cum
desenatorul îl închipuise pe bietul om : suspendat
în aer, deasupra acoperișului unei case, stând ca pe
scaun, dar fără nici un scaun sub el. Din gura lui
ieșea un norișor în care erau scrise următoarele
cuvinte : „Ne dispensăm de orice lege a științei. Ce
pare oriunde imposibil, la noi este cu putință!“
Un text cu litere mărunte spunea, lapidar, mai
jos :
«Vă invităm să petreceți o săptămână de neuitat
la noi, în Țara imposibilului. Condiții avantajoase.
Veniți cu familia, cu prieteni sau chiar cu oameni
antipatici— totuna e. Vă veți distra de minune în
țara lui „Așa-ceva-nu-se-poate“».
Rică răsuci cartonul pe partea cealaltă. Era alb.
— Grozav. Ce mai, formidabil, Tică! Să te
lipsești de legile științei... Să nu-ți pese de ele...
Teribil! Asta înseamnă... stai, stai, asta înseamnă că
nici nu trebuie să le înveți. Îți dai tu seama ? Uite,
la anul am putea să ne înscriem la școala din Țara
imposibilului !
— Asta—zise Tică visător — ar fi cam ca pe
vremea aceea când noi doi eram în dezacord cu
știința. îți amintești, Tică? Ce aventuri!
În aceeași clipă, ușa compartimentului se
deschise larg și în prag apăru un bărbat înalt cu
pălărie, haină neagră și un bastonaș subțire, cu
mânerul sculptat. Era îmbrăcat ca de iarnă acum, în
toiul verii. Omul stătea nemișcat și-i privea cu
oarecare severitate...
 Rică îl cercetă din ochi și îngheță :

— Vrăjitorul! murmură el cu glasul stins.

— Vrăjitorul! repetă și Tică, tot atât de speriat.
Vrăjitorul! Câte aventuri de necrezut se întâmplaseră, nu demult, datorită
acestui om ciudat, care-și spunea „Vrăjitor al științei”, „al secolului atomic”.
— Așadar, băieți — începu Vrăjitorul să le vorbească, cu glasul lui de bas
— pare-se că încă nu ați aflat că fizica, chimia și alte științe sunt necesare la
fiecare pas, în orice situație. Că atunci chiar când ți se pare că ceea ce faci
nu are nici în clin nici în mânecă cu legile lor, știința este totuși mereu
prezentă.
— Bine, nene Vrăjitorule — protestă Tică — dar suntem în vacanță !
Vrăjitorul intră în compartiment și se așeză alături de ei.
— Și ați vrea să trăiți câteva zile în țara asta a imposibilului, în
care nu se ține seama de legile științei?
— Să vedeți... Era o glumă! zise Tică jenat.
 Vrăjitorul zâmbi.
— 0 glumă? Ce-ar fi dacă n-ar fi glumă și ați merge în această țară? Ce
ziceți, vreți?
Tică îl privi pe Rică cu coada ochiului, iar Rică se uită pe furiș la Tică.
Totuși, să trăiască slobozi, fără grija legilor științei, parcă n-ar fi rău ?.
— Eu zic să vrem! fu de părere Rică.
— Bine, și eu sunt de acord! aprobă prietenul său.
— În cazul acesta — încheie Vrăjitorul — veți pătrunde chiar acum în
țara lui Așa-ceva-nu-se-poate! Ciudatul personaj ridică bastonașul său
sculptat făcând un semn. Trenul se opri și Vrăjitorul deschise ușa
compartimentului :
— Poftiți, vă rog!
 O ALEGERE GREA

Îi aștepta un băiat înalt, îmbrăcat într-un costum roșu, cu șapcă verde

pe cap — aidoma desenului din prospect!
— Bine-ați venit în țara lui Așa-ceva-nu-se-poate! zise el, cere-
monios. îmi dați voie să mă prezint! Mi se spune Ghidul.
— Eu sunt Tică.
— Și eu Rică.
— Iar dumnealui este „Vrăjitorul”.
— Ne cunoaștem! Să vă conduc mai întâi la cazare. Poftiți pe aici.
Într-o căsuță măruntă, îndărătul unui birou, un bărbat cu ochelari, cu
mustăți groase și cu chelie, răsfoia posomorât paginile unui registru.
— Nimic nu mai merge cum trebuie! se răsti el.
— Scuzați, vă rog, dar noi... începu Rică.
— Nimic! repetă mustăciosul, iritat. Nici un client. Nici un vizitator.
Nici un turist.
— Noi suntem turiștii — îl contrazise Rică.
— Hm! făcu fioros omul de la birou și-i privi peste ochelari. Ce-i cu
voi?
Ghidul păși mai aproape de birou, deși se vedea bine că nici lui nu-i
era prea la-ndemână, și explică :
— Să vedeți, dânșii au venit ca turiști.
— Turiști ?
Scoase de după ureche un creion chimic, îi privi cu atenție vârful,
apoi deschise registrul.
— Treburile încep să meargă, încep să meargă! zise el satisfăcut.
Lăsă creionul jos, își frecă mâinile bucuros, apoi aruncă o căutătură
fericită către cei doi prieteni și întrebă :
 — Ei, ce vă alegeți mai întîi?
— Vreau să stau împreună cu Tică — răspunse Rică. O cameră cu
două paturi, cu vedere la râu, cu dulap, cu baie, cu...
— Stooop! Nu asta te-ntreb. Ce categorie?
Tică îl privi pe Rică, iar Rică se uită la Tică. Ghidul le sări în ajutor.
— Să vedeți, ei nu au aflat încă despre traseele noastre...
Omul de la birou oftă :
— Ce lipsă de cultură, ce ignoranță!
Vrăjitorul interveni:
— Uite, băieți, să vă explic eu. Cei care pătrund în Țara imposibilu-
lui trebuie să se supună unui regulament, foarte simplu de altfel. Există
câteva trasee diferite pe care trebuie să le parcurgeți. De exemplu, traseele
se numesc așa : electricitatea statică, magnetismul, centimetrul. Asta
înseamnă că pe acest traseu fenomenele sau legile legate de aceste. noțiuni
nu funcționează, sau acționează altfel decât le cunoașteți voi.
— Și ce obligații avem? întrebă Tică, grijuliu.
— Să vă alegeți patru din aceste trasee, pe care le veți parcurge în
cursul șederii voastre aici.
— Amuzant! zise Rică.
— Ei, ce vă alegeți ?
Tică luă lista traseelor în mână și începu s-o parcurgă. Se putea citi
acolo:
Traseul 1 : Nu ne pasă de electricitate.
Jos centimetrul și gramul!
Ce-ți trebuie magnetismul?
Traseul 2 : Ne lipsim de pârghii.
Adio, legea lui Arhimede!
La revedere, domnule Bernoulli!
Traseul 3 : Habar n-am de hidrodinamică !
N-am ce face cu chimia.
Să renunțăm la catalizatori...
Traseul 4 : Fenomenele frecării nu sunt pentru noi.
Legile căldurii ar putea lipsi.
Traseul 5 : ...și lista continua așa mai departe.
— Ei, v-ați hotărît ? făcu mustăciosul.
— Eu zic s-o luăm metodic. Începem cu primul traseu și, pe urmă,
vedem noi ce se întâmplă, propuse Tică.
— Perfect! zise Rică.
 CUM AU ÎNCEPUT AVENTURILE
LUI TICĂ Șl RICĂ
ÎN LUPTA CU ELECTRICITATEA

Cei doi prieteni intrară într-o locuință cochetă și priviră mulțumiți

jur împrejurul lor. Camera era spațioasă, iar prin fereastră se vedea un
peisaj încîntător.
Rică își desfăcu geamantanul și începu să-și scoată lucrurile, în
timp ce Tică, lungit pe un fotoliu, începu să filozofeze.
— După cum vezi, iubitul meu prieten, deși am pătruns în Țara
imposibilului, nu ni se întâmplă nimic.
— Nici n-avea cum să se întâmple. Ce contează în viața de toate
zilele legile magnetismului sau ale electricității? A, o să-mi spui că poți
să te curentezi? N-ai decît să te ferești. În rest...
— Ascultă, Tică, cu ce începe traseul unu ?
— Cum adică?
— Adică ce legi se desființează mai întâi ?
— Parcă ale electricității, așa zicea Vrăjitorul. Dar ce importanță
are ? Ce mare lucru electricitatea asta ? Nu-ți amintești ce-am citit noi
odată într-o carte? „în atmosferă există diferențe de potențial de sute sau
chiar de mii de volți“. Auzi tu ? Mii de volți și noi nu simțim nimic !
Rică puse o cămașă pe un raft, o netezi binișor cu palma mâinii și
se întoarse spre Tică :
— Foarte adevărat!
Exact în aceeași clipă, o lumină orbitoare țâșni în cameră și se auzi
o bubuitură puternică de le țiuiră urechile.
Rică se așeză încet pe pat, simțind că îl lasă puterile. Înghiți în sec
de câteva ori, pentru a-și recăpăta glasul care-i pierise, apoi șopti încet :
— A... a... ai auzit ?
 Tică fusese surprins de evenimente în fotoliu și încremenise acolo.
Nefăcând nici o mișcare, îi răspunse amicului său printr-o altă întrebare :
— A... a... ai văzut ?
— A tunat în casă! constată Rică tot în șoaptă.
— A fulgerat! adăugă Tică.
Se uitară unul la altul. Erau galbeni la față : se speriaseră strașnic.
— Ce-a fost asta ? întrebă Rică. Ce poate să fie... Ce-ar fi dacă s-ar...
Nu putem ști cum au evoluat mai departe cugetările prietenului nostru,
întrucât în aceeași clipă fu întrerupt de râsul lui Tică. De necrezut! Tică
râdea ! Și măcar să fi râs în glumă ! Dar nu, râdea de-a binelea!
— Ei, poftim, asta-i bună! se răsti Rică supărat. Noi suntem înconjurați
de mistere și el se hlizește...
— Nu te supăra, Rică — zise Tică, hohotind și mai tare — dar... ha!
ha! ha! mă gâdilă ceva la tălpi!
— Cine te gâdilă ?
— Nu știu!
Și Tică râse din nou, de parc-ar fi văzut o comedie.
— Ai probabil halucinații! Sau... o fi vreun gândac. Ia scoate pantoful,
să vedem!
Tică dădu din cap aprobator și râse mai departe :
— Să știi că ai dreptate!
Își îndreptă brațul spre pantofi. Când degetele mâinii sale ajunseră la
vreo cinci centimetri de picior, între cele două părți ale corpului său se
produse o scânteie orbitoare, însoțită de o pocnitură. Râsul lui Tică încetă
ca prin farmec.
— Aoleu ! Ce-a- fost asta ?
— Au început să iasă fulgere din tine. Parcă ai fi Jupiter! comentă
admirativ amicul său.
— Dar cel puțin nu mă mai gâdilă — constată Tică. în schimb, mă cam
ustură degetele. Pesemne că m-am fript.
— Ia să văd și eu. Dă mâna încoace...
După cum au și bănuit cititorii, între cei doi prieteni, care se apropiau
unul de celălalt, se produse din nou o scânteie uriașă.
— Asta-i nemaipomenit! exclamă Tică, după ce amândoi săriră ca arși
în două colțuri ale camerei, ca să fie cât mai depărtați unul de celălalt.
 — Iar un fulger, zise Rică, gâfâind. De astă dată între noi doi.
— Rică, nu-i a bine! Parcă-am fi doi norișori în văzduh, plini de
electricitate.
— Asta e ! Bravo !
— Ce e asta ?
— Explicația ! făcu Rică. Asta-i explicația! Precis!
— Ce? Că suntem doi norișori?
— Nu, că suntem încărcați cu electricitate.
Tică trase o concluzie logică și emise, alarmat, un „vai de mine“ !
— Ce ți s-a mai întâmplat ? se interesă Rică.
— Asta înseamnă că n-o să-mi mai pot scoate niciodată pantofii. Vezi?
Cine ne-a pus să alegem traseul numărul unu? Electricitatea asta are și ea o
importanță!
— Stai, stai, nu te aprinde. Să mai facem o
încercare. Ia vezi, Tică, ce ți se întâmplă dacă-ți
apropii palmele una de alta ?
Tică râse.
— Ha! mulțumesc pentru sugestie. De ce nu faci tu
experiența ?
Rică înghiți în sec. La așa ceva nu se așteptase din
partea lui Tică!
— Poftim! zise el.
Și în silă — dar ce să-i faci, nu putea să dea
înapoi! — își apropie încet palmele, cu ochii
închiși, așteptând din clipă în clipă detunătura
acum binecunoscută. Deocamdată nu se întâmplă
nimic. Își apropie mâinile mai mult... și încă
puțin... când auzi foarte limpede o melodie. Era —
lui Rică nu-i venea să-și creadă urechilor — era ca
și cum ar fi cântat el însuși, dar cu vocea lui Mario
Lanza, în limba italiană, din care el, personal, nu
știa nici o boabă.
— Curios! spuse el. De unde se aude muzica asta ?
— Ce voce ? întrebă Tică.
Rică deschise ochii.
— Tu nu auzi nimic ? O canțonetă cântată de
Mario Lanza.
— Visezi!
În această clipă, Mario Lanza isprăvi de cântat și
vocea crainicului de la radio spuse : „Dragi ascul-
 tători, concertul nostru s-a ter...“
— N-ai să mă crezi — zise Rică — dar am devenit un aparat de radio.
Uite, acum sunt pe programul I!
Tică dădu din umeri.
— Astea-s toate șotii de-ale vrăjitorului. Ce legătură ar putea să aibă
ele cu electricitatea?
Dintr-o dată Rică simți cum în corp îi apăreau furnicături : fără să vrea,
începu să tremure. Nici bunul său prieten nu o ducea mai bine.
— Asta ce mai e ?
— Descărcări electrice! explică Rică. Acum se vede bine legătura cu
electricitatea, nu ?
— Sigur că se ve-ve-vede. Cum să zi-zi-zic, e cam neplăcut.
— Vrăjitorule ! Nene Vrăjitorule ! strigă disperat Rică. Scapă-ne !
Ușa se deschise și în pragul ei se ivi Vrăjitorul. Furnicăturile încetară ca
prin farmec.
— Am venit. Cum vă simțiți ?
— Am pățit câteva lucruri destul de neplăcute — zise Tică, oftând
ușurat.
— Ce anume ?
— Iată de exemplu, la început, a tunat și a fulgerat în odăița asta
mică...
— A, dar acestea sunt fenomene naturale foarte ușor de explicat.
— Naturale? Să te trăsnească în propria ta locuință?
— Să ne înțelegem, dragii mei. Fenomenele și legile electricității
statice au o mare importanță. Dacă le desființăm, dacă totul începe să se
petreacă alandala, atunci apar fenomene foarte stranii. De pildă, ce
înseamnă un fulger? Este o puternică descărcare electrică. Dacă doi nori
încărcați cu electricitate se apropie destul de mult, între ei se produce o
descărcare electrică — fulgerul, însoțit de un zgomot — tunetul. Sau să
presupunem că un nor, încărcat cu sarcini electrice pozitive, se apropie
destul de mult de un obiect de pe pământ, un copac, o clădire, un turn.
 La suprafața corpului sunt atrase sarcinile sale electrice negative și poate
avea loc descărcarea între nor și corpul de pe pământ : se produce trăsnetul.
— Mă rog, mă rog — interveni Rică — și ce legătură au toate astea cu
ceea ce s-a întâmplat aici? Doar... în cameră nu se găsește nici cea mai mică
urmă de nor!
— Simplu. Rică a netezit cu mâna cămașa. În mod obișnuit, frecarea
dă naștere acumulării de electricitate statică. Deci, în mod normal, atunci
cînd freci un obiect iau naștere cantități mici de electricitate. Dar dat fiind că
— după cum ne-.am înțeles — fenomenele legate de electricitate nu se mai
manifestă aici decât cu totul altfel ca în viața de toate zilele...
— Aha! Am înțeles! Cămașa a acumulat o cantitate enormă de
electricitate și s-au produs descărcări electrice — zise Rică.
— Dar gâdiliturile pe care le simțeam în tălpi ? întrebă Tică.
— Erau datorite scurgerii electricității conținute de corpul tău.
Trecerea acestor sarcini electrice ți-au dat senzația de gâdilitură.
— Dar ce, corpul nostru conține electricitate?
— Destul de multă! Numai că ea nu ne părăsește așa cum ți s-a
întâmplat ție. Nu uita însă că te afli în Țara imposibilului.
— Un moment. De unde provine, totuși, în mod normal, această
electricitate ?
— Fiecare organ când funcționează produce electricitate. De exemplu
inima, acest mușchi care are rolul unei pompe a sângelui, dă naștere la
electricitate, care poate fi captată. Înregistrarea ei formează
„electrocardiografiile“. Medicii specialiști care cercetează
electrocardiografiile pot pune, pe baza lor, diagnosticul diferitelor boli...
Electricitate produc și mușchii, când se contractă, și în general toate organele.
De asemenea, frecarea hainelor de corp dă din nou naștere electricității.
— Aha, acum înțeleg. Probabil că tot această electricitate acumulată
în corp a produs descărcările dintre mâinile noastre — se lămuri Tica.
— Exact. Comparația nu era greșită : voi v-ați comportat aidoma a doi
norișori în atmosferă! Desigur, electricitatea naturală care ia naștere în corp
în urma activității diferitelor organe este în cantitate foarte redusă și n-ar
putea da niciodată fenomene de amploarea pe care ați constatat-o. Ei, dar vă
aflați doar...
— ...în Țara imposibilului, știm — zise Rică. Aș vrea însă să știu de
ce-am auzit eu emisiunea postului de radio București?
 — O clipă. Deschide gura!
Rică îl privi mirat pe Vrăjitor.
— Ce să fac ?
— Deschide gura.
Vrăjitorul privi cu atenție și apoi declară calm :
— E clar. Poți s-o închizi. Aparatul de radio era aici.
Rică se apropie de oglinda șifonierului și își privi cu atenție dantura.
— Nu-l poți vedea așa. Dar este adevărat că ai o plombă ?
— Este! confirmă Rică. Mi-am pus-o acum trei luni.
— Ei, asta-i explicația. Și de data asta nici măcar nu era nevoie să
locuiești în Țara imposibilului, pentru ca să se poată întâmpla așa ceva. Nu
demult, doi tineri americani au început și ei , ca și tine, să audă voci: muzici,
cuvântări și așa mai departe. S-au speriat strașnic. S-au dus pe la diferiți
medici, care n-au priceput de unde provin aceste voci și cântece. Unii au
crezut chiar că cei doi oameni erau nebuni.
— Și care era adevărul ? întrebă Tică.
— S-a descoperit, până la urmă, că cei doi tineri își trataseră dinții la
același dentist. Materialul întrebuințat de acest dentist pentru a umple golul
din măsea conținea, printre eltele, și substanțe cu însușiri semiconductoare.
Voi știți că undele emise de posturile de radio ne înconjură pretutindeni.
Apropiind palmele, Rică a creat un fel de circuit oscilant, palmele lui
transformându-se în condensator. Circuitul creat a fost capabil să
selecționeze anumite emisiuni.
— Așadar, eu am în măsea un aparat de radio! ? exclamă vesel Rică.
— Faptul că toate legile și fenomenele electrice au fost răsturnate, a
ajutat probabil destul de mult ca și la tine să apară acest fenomen interesant
— spuse Vrăjitorul. Și acum, eu vă las...
— Stați puțin! zise Țică. N-am putea să mergem mai departe ?
— Spre magnetism? completă întrebarea Rică.
Vrăjitorul înălță din umeri.
— Dacă vreți! Sunteți liberi să faceți cum doriți!
Și, fără grabă, ieși pe ușă...
— Eu — zise Rică — îmi împachetez geamantanul.
— N-ai auzit ce-a zis Vrăjitorul? Ești liber s-o faci.
Și Tică se așeză liniștit pe o margine de pat, lângă noptieră. Brusc, becul
lămpii de noapte se aprinse.
 — De ce-ai aprins lampa ? întrebă Rică.
— Eu ? Nici nu m-am atins de ea. S-a aprins singură.
Tică se îndepărtă de lampă și aceasta se stinse. Se apropie, și lumina se
ivi iar, întii mai slabă, apoi mai puternică. Pînă la urmă, amicul nostru
deșurubă becul și-l ținu în mâini. Lumina de toată frumusețea !
— Vezi ? zise el mândru. Asta zic și eu economie de energie
electrică. Electricitate din propria mea uzină!
În odaie se răspândi o lumină gălbuie. Tică nu-și dădea seama de unde
vine : privi în jur, se uită pe fereastră și, în cele din urmă, zări sursa: era...
el însuși!
— Ia te uită la mine. Vezi?
făcu Tică, uimit. Din vârful
degetelor mele ies niște lumini...
— Formidabil! Și din vârful
perilor din cap, tot așa. Știi ceva,
Tică? Tu poți servi de-acum
înainte ca felinar pe stradă!
În aceeași clipă, Rică scoase
un urlet îngrozitor și strigă :
— Tică! Stai așa !
Când cineva îți spune să stai
pe loc, de obicei primul lucru pe
care-1 faci este să te miști în
dreapta, în stânga, înainte și îna-
poi, ca să vezi pentru ce trebuie
să stai. Rică strigă, înfricoșat :
— Nu te mișca, îți spun!
— D...da...dar ce s-a întâmplat ?
Cu un glas moale și prăpădit,
parcă rostit cu ultimele sale pu-
teri, Rică murmură :
— Un glob de foc!
— Unde ? întreba tot atât de stins
Tică.
— În spatele tău.
Tică încercă să se întoarcă, dar Rică urlă iar :
 — Nu te mișca, faci curent si vine la mine!
Rică se simțea acum exact în situația lui Damocles, cel cu sabia. Pe la
ceafă îl pârlea ceva și vedea cum toată camera era îmbăiată într-o lumină
feerică. Lent de tot, de parc-ar fi fost filmat cu încetinitorul, se întoarse și cu

coada ochiului zări acea minge de foc : era ca și cum un soare, de mărimea
unei mingi de fotbal, ar fi plutit în aer. închise ochii, pentru că strălucirea era
prea vie!
Își țuguie buzele într-o parte și suflă spre minge. Încercarea lui avu
succes! Globul de foc se mișcă — leneș, e adevărat, fără grabă — dar se mișcă
din loc, îndepărtându-se de el.
— Hei, ce faci! protestă Tică, vehement. îl împingi spre mine ?
Și își făcu și el gura foaie, suflând cât îl țineau plămânii. Tică sufla din
partea asta, Rică din partea cealaltă, amândoi cu ochii închiși, căci lumina era
prea mare... până când se auzi o pocnitură asurzitoare și globul de foc dispăru
ca prin farmec. Furnicături iuți străbătură mâinile și picioarele celor doi băieți.
— Uf! zise Rică, așezându-se sleit pe un scaun.
— Am scăpat! făcu Tică.
— Miaaau!
Tică îl privi urât pe Rică.
— Acum ți-ai găsit să faci pe motanul ?
 Rică se uită tot atât de urât la Tică.
— Ce-ar fi dacă ai mai lăsa glumele
proaste ?
— De ce miauni ?
— Miaau!
— Dar tu ?
— Miaau!
— Doar n-o să-mi spui acum că s-a pornit
să miaune electricitatea !
— Nu electricitatea, ci o pisică în carne și
oase! zise Rică pufnind în râs.
Într-adevăr, de necrezut, dar adevărat, pe
fereastra deschisă intrase în cameră o mâță de
culoare gri. Era o pisică respectabilă, ca toate
semenele ei. Se mișca fără grabă, aruncând
din când în când câte o privire disprețuitoare
împrejur. Era acum clar pentru ce mieunase :
pentru că nimeni nu o observase și de...! se
simțea foarte jignită.
— În sfârșit! zise Rică. Iată ceva normal: o
pisică.
Mâța se frecă în trecere de piciorul lui Rică,
scoțând o jerbă de scântei de toată frumusețea,
apoi, fără să se sperie câtuși de puțin, se urcă
în pat și începu să toarcă.
— Pis-pis! zise Rică și întinse mâna s-o
mîngâie.
În aceeași clipă, o zguduitură puternică îi
trecu prin întreg corpul și îl făcu să rămână
înțepenit o clipă.
— Ge-ai pățit ? se interesă Tică.
— M-a curentat! Asta-i o pisică electrică!
Mâța se zbârli toată, ca un arici și mieună
scurt, protestând parcă împotriva acestor
experiențe nesăbuite.
— E simpatică! constată Tică.
 — Cum s-o fi numind ?
— Electra! Nu vezi ce electrică este ?
— Pis-pis, Electra !
Pisica își mișcă în sus capul, ca și cum ar fi aprobat.
— Buun, va să zică ne-am făcut cu o pisică. Dar, drept să-ți spun,
toate întâmplările astea nu mi-au produs nici o plăcere — zise Rică.
— Eu zic s-o pornim până nu-i vin Vrăjitorului alte idei!
În câteva minute, bagajul era gata strâns și cei doi prieteni ieșiră din
casă. Pe o bancă, așezat comod, îi aștepta Vrăjitorul.
— Casa cu magnetismul e alături — zise el. Dar eu sunt de părere să
intrați întâi în casa în care nu se ține cont de centimetru, e mai amuzant.
— Unde spuneți dumneavoastră — zise Tică politicos. Poate ați dori
însă să ne explicați unele lucruri... nu cum s-a aprins becul, asta știm și noi.
— Probabil că te interesează luminile care ieșeau din corpul vostru ?
Vedeți voi, în mod normal, între picior și creștetul capului există o diferență
de potențial de aproximativ 100 de milivolți. În locuința voastră această
diferență a crescut enorm, mai mult chiar ca în timpul furtunilor. Așa se
explică scurgerile de „lumină“ care ieșeau din vârful perilor de pe cap și al
degetelor. Să știți că, de fapt, asemenea fenomene au fost semnalate uneori
de călătorii pe mări și oceane, mai cu seamă în cursul furtunilor.
— Dar globul luminos de foc ? întrebă Rică.
— Este vorba de un fenomen natural foarte rar, numit „fulgerul
globular". Această „minge de foc" este formată dintr-o zonă de aer puternic
electrizat. De obicei, ia naștere în aer liber, pe timp de furtună. Fulgerul
globular a fost de asemenea descris de mai mulți călători, ca o sferă
luminoasă care se mișcă destul de încet și de capricios, în toate direcțiile. Ea
supraviețuiește, câteodată, mai multe minute. Apoi, dispare fără zgomot sau
explodează cu o bubuitură. Firește, în camera voastră fulgerul globular a
apărut pentru că...
— Pentru că suntem în țara lui Așa-ceva-nu-se poate!
 TICĂ Șl RICĂ
ÎN LUMEA CELOR MICI

...Tică deschise primul ușa. Scund și grăsuț, se opri în prag, se uită în

stânga, în dreapta, apoi intră liniștit. Rică aștepta înfrigurat. Ce aștepta?
Orice: un cutremur, o inundație, un cataclism. Dar singurul lucru care se
întâmplă fu că Electra, aruncându-i o privire disprețuitoare, pătrunse și ea
în casă cu codița ridicată drept în sus si cu ochii strălucind de curiozitate.
Luându-și inima în dinți și geamantanul în mână, Rică păși pragul
deasupra căruia stătea afișat acel moto neliniștitor : „Jos centimetrul și
gramul!“. Tabloul pe care-1 cuprinseră ochii săi era de-a dreptul idilic :
pisica, așezată pe un fotoliu, își făcea toaleta. Ca întotdeauna în casă nouă,
Rică se apucă să despacheteze. Căpătase o adevărată dexteritate băiatul
ăsta — scotea cămășile, ciorapii, batistele cu o repeziciune remarcabilă și
le plasa vertiginos în dulapul cu haine.
— Am o presimțire — zise Rică.
— Total neștiințific! răspunse prietenul său.
— Iar o să ni se întâmple ceva neplăcut.
— Aș! Imposibil! Centimetru, gram, și ce-o să fie dacă n-o să fie? Ce-ți
pasă? Ești în vacanță. Fie centimetru, fie micron, pentru noi tot aia e...
Pesemne că aceste ultime cuvinte ale lui Tică constituiră semnalul. Pentru
că, repede, repede, Tică începu să se micșoreze. În clipa când începu acest
fenomen alarmant, prietenul nostru ținea în mână un pantof în câteva clipe,
Tică ajunse cât pantoful, apoi se micșoră și mai mult până nu se mai văzu.
Rică privi în dreapta, în stânga, cu speranța că Tică se ascunsese undeva.
Dar nu, nu se înșela : văzuse bine, cu ochii săi, cum i se dezumflase
prietenul. Și acum... unde dispăruse?
Ce spusese el cu cîteva clipe mai înainte ? Ceva despre centimetru și
micron... Rică se năpusti la propriul său geamantan, scoase cartea de fizică
și răsfoi disperat. Centimetru ... micron... în sfârșit! Micron : a mia parte
dintr-un milimetru.
Rică se lovi cu palma peste frunte. A mia parte dintr-un milimetru. Deci, a
zecea mia parte dintr-un centimetru. Tică era acum în lumea micronilor.
„O globulă roșie din sânge — citi el mai departe—are diametrul de
aproximativ șapte microni.”
Va să zică, iubitul, dragul meu prieten Tică, prietenul meu dintotdeauna, ai
ajuns cât un micron. Iei un milimetru, îl împărți într-o mie de părți și, într-
una din părțile astea, se găsește Tică. Ce-o fi făcând acolo, singur și părăsit
? Mi-e și frică să mă mișc. Fac un pas, și te pomenești că-1 calc. Eu și
când îl călcam pe pantof se înfuria, darmite așa, în întregime! Nu m-ar
ierta niciodată.
— Rică! Riiiică! strigă Tică, fără să primească nici un răspuns. (Da, da, n-
am greșit, iubiți cititori! Vă vorbește acum autorul. Tică, cel micșorat într-
un chip atât de misterios, îl striga pe Rică, prietenul său rămas încă mare.)
„Nu, degeaba strig — zise Tică. Nu poate să mă audă. Dacă m-am făcut
atât de mic, pesemne că și vocea mi s-a micșorat. Cum o să mă audă?“
— Rică! Riiică! Sunt aici, sunt singur și mi-e frică!
Rică nu-i răspunse. în schimb, întorcând capul, Tică zări un balaur
înspăimântător, înalt cât doi elefanți, și scoase un strigăt de frică :
— Ce namilă colosală! Ajutor!
Namila zâmbi încîntată.
— Găsiți? Ei, uitați, asta-mi mai dă curaj.
— Dar cine sunteți dumneavoastră ? întrebă Tică surprins.
— De fapt, ar fi bine să ne prezentăm. Eu sînt ceea ce oamenii numesc
adeseori „un fir de praf“. În realitate, sunt o ființă vie, un protozoar.
— Și de ce erați descurajat ?
— Păi... cum să nu fiu? Sunt, pur și simplu, neluat în seamă.
Dumneavoastră aveți, după câte mi se pare, vreo șase sau șapte microni.
Eu sunt ceva mai mare, am vreo douăzeci de microni și, totuși,, nimeni nu
se uită la mine ! Sunt complet neglijat.
— Sssst! făcu Tică, punând degetul său submicronic la buzele sale vizibile
doar cu microscopul electronic. Taci! Uite ceva gigantic care se apropie de
noi.
 — Repede! Ascundeți-vă în crăpătura asta din parchet! (îl sfătui
Protozoarul). Așa, acum suntem la adăpost.
— Asta trebuie să fie talpa prietenului meu Rică! presupuse Tică. Ce-o fi
făcând ?
Într-adevăr, ce făcea în acest timp Rică? Se tot frământa să-și găsească
prietenul...
— Tică-micron, unde ești ? făcu el și, în aceeași clipă, simți că toate în
jurul său creșteau.
Dulapul de lângă el se lungi vertiginos și deveni înalt cât un copac, cât un
stâlp de telegraf, cât un bloc cu 15 etaje... Pisica începu să-l privească fix, cu
o lucire ciudată în ochi, și să-și lingă buzele, pregătindu-se de un salt : nici nu
era de mirare, căci ajunsese cât un șoricel delicat. Acum vedea și el lumea cu
ochii șoricelului și, vai, cât era totul de mare! Pisica asta afurisită... Dar mâța
nu avu timp să-i facă de petrecanie, căci Rică se micșoră rapid și dispăru din
ochii ei. Electra oftă și, resemnată, continuă să-și vadă de toaletă.
— Tică! strigă Rică, văzându-și prietenul care apăruse lângă el. În sfârșit,
te-am regăsit!
— Rică, dragul meu!
Întâlnirea era emoționantă. După îmbrățișările de rigoare, începură întrebările :
— Ei, cum o duci în lumea asta micronică?
— Așa și așa — răspunse Tică nehotărât. Uite, să-ți prezint o cunoștință
nouă...
— Aoleu...
— Nu te speria, e o persoană foarte de treabă.
Rică își încheie haina și se înclină ceremonios :
— Rică, zise el.
— Protozoar — zise balaurul, aplecându-se la rându-i. Încintat. Aș vrea
să vă propun ceva.
— Să auzim.
— Urcați-vă deasupra mea și o să vă conduc prin diferite locuri
interesante din lumea micronilor.
Tică se uită la Rică, Rică la Tică.
— Ce-ar fi dacă... zise ca de obicei Rică.
— E o idee grozavă — completă tot Tică. Ce-ar fi să mergem ? Zis și
făcut.
Încălecați pe Protozoar, cei doi prieteni nu-și mai încăpeau în piele de
plăcere. O aventură ca a lor nimeni nu mai cunoscuse — nici măcar prin
cărțile de povestiri științifico-fantastice ! Deodată, o vijelie îi cuprinse și îi
luă cu ea. Îi rostogolea încoace și încolo, îi dădea peste cap, îi arunca în sus și
în jos. Ca din senin, vijelia se potoli și aterizară alături de o spadă uriașă.
— Uf! Ăsta a fost un curent de aer —a lăsat cineva ușa deschisă și ne-a
luat vântul. Am ajuns în curte. Uite un fir de iarbă — zise Protozoarul.
— Fir de iarbă? făcu nedumerit Rică. Nu-1 văd.
— Văd în schimb — adăugă Tică — o sabie uriașă care se înalță mereu
mai sus, cu o viteză fantastică.
— Câțiva metri pe secundă ! confirmă Rică.
— Nu uitați că aveți abia câțiva microni lungime! îi lămuri Protozoarul.
Sabia uriașă de câțiva zeci de metri înălțime are în realitate doar vreo șase
centimetri și este un fir de iarbă. Iar creșterea asta rapidă, cum ni se pare
nouă, este în realitate egală cu câțiva milimetri pe zi.
— Mersi, Protozoarule, pentru lămuriri — mulțumi politicos Rică. Ia
te uită! Un lac uriaș! Abia i se văd marginile! Nu observasem că pe lângă
 noua noastră locuință se află un lac atât de mare! Pfii, ce bun ar fi de
canotaj!
Tică dădu din umeri disprețuitor :
—Iar ai uitat că ești mic. Asta trebuie să fie, de fapt, o picătură de apă.
Rică! mi-a venit...
— ...o idee — completă Rică. Știu. Iar ți-a venit. Ce-ar fi dacă nu ți-ar mai
veni idei ?
— Ascultă, mai întâi. Ce-ar fi să facem o baie în această picătură de apă?
Ia gândește-te, ce-o să ne mai putem lăuda! Cine mai e în stare să înoate într-o
picătură de apă?
Protozoarul intră într-o stare de agitație frenetică.
— Feriți-vă! zise el foarte îngrijorat. Nu vă apropiați de apă!
— Scuzați, vă rog — spuse mândru Tică — dar noi suntem înotători, nu
glumă!
— Și ce apă limpede! adăugă Rică, fără
să mai ia în seamă protestele noului lor
prieten. Gata, Tică, te-ai dezbrăcat? Unu-doi-
trei!
Și amândoi se avântară în apa de cristal.
Dar apa nu numai că părea de cristal : era și
tot atâta de tare!
— Aoleu! strigă Tică, asezându-se pe
apă si frecându-și căpățâna.
— Ce cucui o să-mi iasă! zise si Rică,
ridicându-se în picioare.
— Asta nu-i apă, e piatră!
Rică călcă cu prevedere și dădu din cap a
împotrivire :
— Apă e, Tică, numai că nu izbutim să ne
scufundăm. Uite cum pășim la suprafața ei!
— Formidabil! Ca pe gheață, la patinaj!
De la marginea picăturii, Protozoarul îi
supraveghea cu îngrijorare.
—Atenție, orice mișcare bruscă poate să vă fie fatală! îi avertiză el.
— Nu ți-am spus că suntem înotători grozavi ? făcu Rică plictisit.
— Hai să încercăm să ne udăm, totuși!
propuse Tică. Să facem o săritură cu
picioarele în jos. Hop!
Și, într-adevăr, de parc-ar fi rupt o
pojghiță, cei doi copii pătrunseră în apă.
— Vai, vai, ce-ați făcut! se porni să se
văicărească Protozoarul. Ați spart
membrana formată de tensiunea
superficială și ați intrat în apă. Mai bine
zis, ați intrat la apă!
într-adevăr, se părea că cei doi prieteni o
cam pățiseră. Tică își mișca dezordonat
brațele, încercând să înoate, dar îi era cu
neputință. Avea impresia că o menghine îi
apucase brațele și-l împiedica să-și coor-
doneze mișcările. Parcă ar fi nimerit într-o
baltă de gumă arabică. Tică se lipise, cât
era el de lung și de grăsuț, la suprafața li-
chidului și nu putea să-și miște nici un
deget.
— Protozoarule! strigă Rică, zbătându-se
din greu. Protozoarică ! Hai, salvează-ne!
— Cine v-a pus să intrați în apă ? zise trist
Protozoarul, privindu-i. Eu doar v-am
avertizat.
— Da, dar de ce nu ne-ai spus că e o baltă
de clei de tâmplărie ?
— Pentru că, în realitate, este totuși apă.
Ați uitat din nou că măsurați doar câțiva
microni. La aceste dimensiuni fenomenele
se petrec cu totul altfel decât la di-
mensiunile voastre normale. Apa poate fi
pentru noi —ființele microscopice — un
mare dușman, care...
Rică izbucni, furios și totodată speriat, pentru că nu mai avea putere să se
lupte cu apa :
— Lasă teoria, Protozoarule, și salvează-ne...
— Eu n-am destulă putere ca să vă dezlipesc de fața apei. Dar... fiți atenți!
O nouă primejdie! Se apropie o amibă!
— O ce ? întrebă Tică surprins.
— A-mi-bă! silabisi Protozoarul. Se târăște spre voi...
— Aha, o văd. Crește ceva din ea... observă Tică.
— Un braț mare-mare! adăugă Rică, tremurând ca varga.
— Se întinde prin dreapta noastră, Rică!
— Acum ne înconjură prin spate. Ah, de-aș putea înota!
— Gata, ne-a încercuit complet. Și acum?...
— Acum, ține-te bine, Tică — zise resemnat prietenul său. O să fim
mistuiți.
— Cum ? Ce spui ? Mistuiți ?
— Sau digerați, dacă preferi. Nu vezi că amiba ne-a introdus înăuntrul ei ?
Ne-a înghițit, cum s-ar zice! Poftim, gândește-te la titlul unui roman : „Tică
și Rică înghițiți de o amibă“.
— Dacă mă mănâncă, Rică, o să aibă o indigestie cruntă! Am în buzunar
briceagul!
— De-aș avea la mine măcar puțină sare amară...
Tică îl fulgeră cu privirea :
— Situația noastră este tragică și ție-ți arde de glume!
De la marginea apei, Protozoarul le strigă, înveselit :
— Nu vă pierdeți curajul, prieteni. Iată, iese soarele din nori, în scurtă
vreme, Tică pricepu :
— Suntem salvați! Se evaporă apa!
— Și atunci ? întrebă Rică.
— Nu înțelegi ? Amiba se usucă, moare și ne eliberează. Gata! Am scăpat.
Cei doi copii rămaseră câteva clipe întinși pe pamânt, gâfâind.
— Bravo, v-ați eliberat! îi felicită Protozoarul. Ei, ia priviți ce lumină
frumoasă!
— Da, e frumoasă, dar e și ciudată. Ce raze colorate ! remarcă Rică.
— Roșii, galbene, verzi... Soarele ne trimite raze colorate! Într-adevăr, cei
doi copii vedeau acum totul iluminat feeric. În jurul lor se desfășura o
adevărată sărbătoare a curcubeului. Dar Protozoarul nu-i lăsă să privească în
 voie.
— Urcați-vă pe spinarea mea — propuse el — să vă duc mai departe!
— Hai, hop! Așa! Dii, Protozoarule! exclamă vesel Rică.
— Tii, ce viteză! constată Tică.
— Da — zise cu mândrie noul lor prieten — alerg destul de repede, nu-i
așa ?
— Șaizeci pe oră! aprecie Rică.
— Glumiți. Doar doi pe oră.
— As! Viteza asta care ne ia răsuflarea să fie doar doi kilometri
pe oră ?
— Ha! ha! râse amicul lor de i se cutremurară călăreții. Asta-i cea mai
bună glumă pe care am auzit-o în lunga mea viață de Protozoar ! Eu merg
cu doi milimetri pe oră, dar, la dimensiunea voastră...
— Știu — oftă Rică plictisit.. Ni se pare numai că mergem repede,
datorită micimii noastre. Drept să-ți spun, Tică, am început să mă satur de
viața asta micronică.
— Fiindcă vorbești de săturat, trebuie să-ți spun că mi s-a făcut foame.
— Și mie. Aș mânca ceva bun... o friptură.
Protozoarul se opri din mers, se scutură indignat și-i trânti pe jos.
— Friptură ? întrebă el, cutremurându-se. Și ce-ați vrea, mă rog, să
frigeți ?
— Ce să frigem? Auzi întrebare. Carne, ce să frigem? Porc, vacă...
 — Carne ? Dar de unde o luați ? Nu există nici un vertebrat atât de mic.
Tică îl privi pe Rică, Rică se uită la Tică, amândoi speriați.
— Just, zise Tică. Trebuie să ne resemnăm. Mâncăm verdețuri.
— Numai sa le puteți tăia sau rupe — zise Protozoarul. Nu uitați că
plantele sunt rezistente.
— Bine, și atunci?
— O să trebuiască să vă limitați la ființe mai mici ca voi. La microbi,
de exemplu, dar numai din cei mai mici. Sau virusuri...
Rică îl privi îngrozit :
— Cum adică, să ne hrănim cu microbi ?
— Altă alternativă nu aveți.
Rică se cutremură scârbit.
— Vai de mine !
Tică începu să se smiorcăie. Cum adică, să trebuiască să-și ducă viața
de-acum înainte doar așa, în stare micronică? Să nu poată să se alimenteze,
acolo, cu o friptură de vițel, cu niște sărmăluțe cu mămăligă sau cu un
pepene din aceia mari și roșii ?
— Vreau să fiu din nou mare!
— Vreau să fiu din nou mare! repetă, după el, Rică.
Și, tot strigând, începură să crească. Mai întâi, cît Protozoarul. Apoi, și
mai înalți.
— Adio, Protozoarule, și mulțumim pentru călăuzire!
— Adio! auziră ei, slab, în urmă.
Și, pe urmă, Protozoarul dispăru, și în jurul lor totul deveni parcă
familiar. Se uitară în jur. Erau iar ei doi, la dimensiuni normale, în pragul
noii locuințe în care pătrunseseră cu câteva minute înainte și pe care mai
fluturau încă cuvintele : „Jos centimetrul și gramul“.
Tică încercă, indignat, să smulgă această pancartă, dar nu ajungea până
acolo.
— E clar. Ne mutăm.
— Chiar acum! confirmă Rică. Ne luăm bagajele și... adio! În pragul
ușii apăru Vrăjitorul.
— Va să zică, nu v-a plăcut călătoria voastră în lumea micronilor ?
 — De loc.
— Și totuși, este foarte interesantă.
— Interesantă? făcu Rică. Spuneți mai bine
îngrozitoare. Dacă nu întâlneam acolo un Protozoar,
care ... Tică! fii atent cum calci, să nu-l strivești!
Vrăjitorul zâmbi:
— Nici o grijă. Prietenul vostru Protozoarul... eram
chiar eu.
— Dumneavoastră? întrebă Tică stupefiat.
— Desigur, eu. Ce, credeați că un adevărat
protozoar ar fi fost în stare să vorbească? Doar știți că nu
are nici un sistem nervos, cât de rudimentar...
Rică privi spre Vrăjitor și zâmbi și el.
— Aha! făcu el. Acum înțeleg. Sau mai bine-zis ...
nu prea înțeleg.
— N-ați vrea să ne explicați, de fapt, ce s-a
întâmplat ? propuse Tică.
— De fapt, o parte din explicații vi le-am dat încă
pe vremea când eram... protozoar. Apropo, voi știți,
desigur, ce este un protozoar, nu-i așa?
O tăcere totală se așternu.
— Un proto...—începu Tică cu șovăire— este un fel
de... un fel de animal, care...
— Exact! îl întrerupse Rică ușurat. Asta e!
— Foarte clar, n-am ce spune—zise Vrăjitorul. Să
vă explic eu. Protozoarele sunt niște animale
microscopice formate dintr-o sigură celulă, care se
înmulțesc prin diviziune, înmugurire sau spori. Trăiesc
în pământ, în apă sau ca paraziți. Există mai multe feluri
de protozoare.
 — Dar amiba? întrebă Tică.
— E tot un protozoar. Forma ei, după cum ați văzut, se schimbă
necontenit prin producerea sau retragerea unor prelungiri numite
pseudopode...
— Adică picioare false.
— Exact. Cu ajutorul pseudopodelor, amibele se mișcă și încorporează.
— Și există multe feluri de amibe ?
— Da. Unele au cochilii calcaroase, ca rotaria. Altele sunt parazite și pot
da diferite boli, ca hematozoarul palustru, adică amiba frigurilor de baltă,
amiba dizenteriei etc. Amibele sunt formele cu organizarea cea mai simplă
din regnul animal.
— Și microbii ? Ce sunt microbii ?
— Ființe vii microscopice, constituite dintr-o singură celulă, și care fac
parte din regnul vegetal. Între microbi se numără unele alge, ciuperci,
drojdii etc. Dar, țineți minte : nu toți microbii sunt răufăcători! Îi întâlniți
peste tot : în pământ, în aer, în apă, în corpul animalelor. Înmulțindu-se, ei
transformă materia în care trăiesc.
— Dar... aș vrea să știu — întrebă Rică — de ce ne-am lipit de apă? De
ce nu ne puteam mișca?
— Odată pătrunși în interiorul picăturii de apă, după ce ați străpuns-o, ați
fost atrași de pielița subțire de molecule de la suprafață. Datorită adeziunii,
nu v-ați mai putut mișca. Cât despre mersul la suprafața apei, el este
explicabil prin fenomenul tensiunii superficiale. La suprafața oricărui lichid
moleculele formează un fel de pieliță care se opune răspândirii — revărsării
— lichidului. De aceea insectele foarte ușoare pot merge la suprafața apelor
liniștite.
— Dar lumina soarelui de ce am văzut-o colorată atât de frumos ?
— Lumina soarelui e formată dintr-un amestec de radiații roșii, galbene,
verzi, albastre, violete, care amestecate împreună formează lumina albă.
Fiind atât de mici, ați izbutit să separați în ochii voștri aceste diferite
radiații, după lungimile lor de undă. Altminteri, pentru a le separa, ați avea
nevoie de o prismă.
— Mulțumim pentru toate aceste explicații — zise Rică.
 CÎND MAGNETISMUL
NU FUNCȚIONEAZĂ CUM TREBUIE

— Am ajuns — zise Vrăjitorul. Vă aflați la ultima etapă a primului

traseu : magnetismul. Vă urez petrecere plăcută!
Și, fără nici un alt cuvânt, dispăru.
— Va să zică — rosti Rică, rotindu-și privirea și făcând turul de orizont
al noii locuințe — aici locui-vom noi.
— Și aici — continuă prietenul său mai gras —păți-vom noi multe de la
magnetism.
— Miau! confirmă scurt Electra, sărind cu grație pe fotoliul pe care-1
ochise Tică și începând să-și facă îndelungata-i toaletă.
Rică trânti geamantanul său pe masă și, ca întotdeauna, începu să
despacheteze și să-și aranjeze lucrurile în dulap.
Cu un zâmbet ironic pe buze, Tică își scoase din propria-i valiză o carte
și, evitând fotoliul ocupat de Electra, se tolăni pe pat.
Rică roboti ce roboti, apoi îl privi pe Tică și întrebă :
— Unde-ai ajuns?
De dincolo de cartea deschisă se auzi o respirație grea și ritmică.
— Hei! strigă Rică.
— Ce... ce... ce s-a întâmplat ? sări în sus prietenul său.
— Ce faci acolo ? Dormi ziua în amiaza-mare și te camuflezi după carte ?
Tică se ridică în capul oaselor și protestă demn :
— Începusem să studiez magnetismul și am făcut o mică pauză pentru ca
să asimilez mai bine problemele. Știi... vreau să-mi dau seama ce ar
putea să ni se întâmple aici.
— Și la.. ce pagină ai ajuns ?
— Pagina 5 — zise cu mândrie Tică.
— Bravo!
Dar impresia bună se șterse imediat, când Tică se corectă, ezitând :
— De fapt, ca să-ți spun drept... paginile 1 și 2 sunt coperțile, iar la
pagina 3 și 4 e introducerea, înțelegi. Dar, la drept vorbind, dacă stau și
mă gândesc, nu știu de ce ne-am speria noi de magnetism.
— Cum adică, tu știi ce e cu magnetismul și cu corpurile magnetice ?
Tică strâmbă disprețuitor din nas.
— Sigur, ce mare lucru ? Magneții sunt din fier. Fierul atrage alte
materiale... asta se cheamă magnetism.
— Stai, că și stiloul meu trage alte lucruri!
— Cum? Nu se poate!
Drept demonstrație, Rică își scoase stiloul, îl frecă de o flanelă, apoi îl
apropie de niște bucățele mici de hârtie, rupte dintr-un ziar. Fărâmițele
de hârtie se ridicară ca vrăjite în aer și se lipiră de stilou. (Puteți și voi să
faceți experiența asta, dragi prieteni cititori, dar să știți că aici nu-i vorba
de magnetism, așa cum greșit credeau Tică și Rică, ci de încărcarea cu
electricitate statică, prin frecare, a materialului din care e făcut stiloul.
Dar... iertați-mă pentru această paranteză. Să ne întoarcem în Țara
imposibilului...)
— A, sigur — zise Tică, văzând evidența — atrage și stiloul. Ce-ți
spuneam eu, peste tot e magnetism. Toate se atrag. Înțelegi ? Un fleac,
magnetismul ăsta! Nu vezi, stăm de atâta vreme aici și nimic nu ni se
întâmplă?
Ultimele cuvinte ale lui Tică constituiră, pasămite, un fel de semnal :
pentru că, în aceeași clipă, începu șirul de evenimente care avea să le
dovedească celor doi băieți că dacă magnetismul funcționează anapoda,
iar legile lui sunt răsturnate, se pot naște destule necazuri. Dar bag de
seamă că iar am făcut o paranteză. Vă rog încă o dată să mă iertați și să
revenim la prietenii noștri.
Cu o voce tremurătoare, Rică strigă brusc :
— Tică! Tică! Mă trage cineva de haină!
Din patul său, Rică aruncă o privire de control și zise grav :
— Cine să te tragă ? Eu sunt în pat. Electra în fotoliu și altcineva nu se
vede prin partea locului.
— Ține-mă, Tică! strigă Rică disperat.
Și, de parcă într-adevăr cineva l-ar fi apucat de haină și l-ar fi tras,
prietenul nostru o porni, târșâind parchetul și împotrivindu-se, către
sobă.
— Formidabil, Rică! strigă Tică entuziasmat. Cum ai reușit? Ai alunecat
pe parchet de parca ai fi cel mai grozav patinator. Ce nu înțeleg este de
ce stai lipit cu partea stângă a corpului de ușița sobei!
— Parcă eu știu? făcu Rică resemnat. Habar n-am. Mă ține ceva, înțelegi
tu? Ceva... Aoleu, poate că e omul invizibil!
— Aș! E o forță misterioasă.
— O fi magnetismul?
— Sigur! N-ai cumva în buzunarul pantalonilor un briceag?
— Ba da.
— Asta e, zise Tică. Misterul s-a rezolvat! M-am lămurit.
Briceagul te-a tras spre ușița de fontă a sobei. S-a magnetizat!
— Atunci, dacă-1 scot din buzunar, înseamnă că mă eliberez.
Cu sforțări uriașe, Rică izbuti să elimine briceagul, care
zbură prin aer și se lipi strâns de ușița
sobei.
— Uf! în sfârșit, pot să mă mișc în voie!
Curios. Ușița e de fontă și totuși... a atras
briceagul. Fonta, după câte îmi amintesc, nu
se magnetizează.
— Ba da. Ce, nu ai auzit de materialele
alea... cum le zice... paramagnetice și
diamagnetice ? Nu numai fierul, dar
toate materialele sunt... așa, mai mult sau
mai puțin magnetice. Nu vezi :
paramagnetice.
— Poate vrei să spun „pară“ magnetică. Eu
nu știam că și perele au magneți.
— Oho, și încă cum! Spune tu, când vezi
colo câte o pară din aia, pergamută,
zemoasă, nu ți se trezește oare o
puternică atracție pentru ea ? Vezi ? „Pară“-
magnetism.
— Se poate. Atunci... asta e. E clar.
— Gândește-te că, de fapt, și omul
trebuie să fie magnetic, că doar și el conține
fier. Si cine nu știe că fierul e cel mai bun
magnet ?
 — E adevărat, omul conține fier. Chiar mie mi-a dat doctorul să iau fier
ca să nu mă anemiez.
Părea că lucrurile s-au liniștit. Dintr-o dată, Tică începu să se agațe de
cearșafuri, de pături, de perne... însă fără succes. O forță de neânvins îl
rostogoli prin pat, îl trânti pe pământ și îl împinse spre peretele din sud. În
același timp, Rică era și el atras ca de o forță nevăzută spre peretele din
nord.
Electra, cu un mieunat jalnic, ca suflată de un uragan, zbură către Rică.
Se agăță ea cu ghearele de fotoliu, se zbârli toată, dar nu izbuti să se
împotrivească și, proiectată ca de o catapultă, făcu o piruetă prin aer și se
opri drept peste abdomenul lui Rică, care scoase un icnet scurt de durere.
— Ce-a mai fost și asta ? gâfâi Rică.
— Miau! protestă Electra furioasă. Nu înțeleg de ce nu mă lăsați să-mi
văd de toaleta mea ?
Din nefericire pentru ulterioara bună conviețuire a celor trei eroi, ultimele
ei cuvinte nu fură înțelese de cei doi băieți.
— Câț! făcu speriat Rică, încercând s-o alunge.
Dar, ciudat, îi era cu neputință. Fără să se agațe cu ghearele, mâța stătea
suspendată în aer, apăsându-1 pe burtă!
— Aoleu, Tică — zise amicul nostru — mă împinge ceva spre perete.
— Și pe mine, dar spre peretele opus.
Încetul cu încetul, Rică se mișcă de-a lungul peretelui, îndepărtându-se
din dreptul lui Tică. Pisica se lăsă pe podea.
— Uite că acum — constată Rică — când m-am îndepărtat de tine, nu mă
mai împinge nimic.
 — Nici pe mine. Asta e! descoperi Tică. Noi doi am devenit magneți.
înțelegi? Ne-am magnetizat și, dat fiind că avem același semn, ne respingem.
— Da, da, înseamnă că avem același pol. Ce pol om fi ? Nord sau sud ?
— Ei, nu știi cum e cu magneții? La un capăt suntem la nord, la celălalt
sud.
— Păi, în cazul ăsta, putem să ne transformăm în busole. Grozav! Nu ne
mai rătăcim niciodată! Putem pleca oricând în excursie și...
— Cum o să ne transformăm în busole ?
— Știi cum? Facem pluta pe apă. Magnetismul ne va răsuci automat cu
capul la nord și cu picioarele la sud.
— Dar dacă n-avem apă ? întrebă Tică, fără nici un pic de entuziasm.
— Dacă n-avem apă? Nu-i nimic. Ne atârnăm cu o mână de o ramură de
copac și...
— Ei, și dacă nu avem nici un copac ? întrebă prietenul său, tot fără
entuziasm.
— Ascultă, măi Tică — zise Rică supărat — tu ții cu tot dinadinsul să ne
rătăcim?
În aceeași clipă se auzi în odaie șuieratul vântului.
— Da‟ ce-o fi asta ? De ce a început să șuiere vântul în plină vară ? Tii, ce
frig s-a făcut.
— Știu și eu ? răspunse Tică. Asta nu are nici o legătură cu magnetismul.
Brr! Ce ne facem?
— Aprinde focul în sobă!
 — Bună idee. Ia stai, să iau un chibrit!
Tică scoase din buzunar o cutie de chibrituri, luă din cutie un băț și-l frecă
de marginea negricioasă.
— Formidabil! A fugit flacăra! exclamă Rică.
Într-adevăr, flacăra o pornise prin aer și ieșise repede-repede pe geam.
— A zbughit-o! constată Tică.
— Ne-a părăsit! întări Rică. Ia lasă-mă pe mine să aprind chibritul !
Din nou cutia de chibrituri, din nou un băț și iar frecarea de marginea unsă
cu pastă cu fosfor.
— Nemaivăzut! aprecie Tică, privind cu jale flăcăruia, care porni din nou
în călătorie prin aer.
— Flacăra s-a îndepărtat de mine — zise Rică speriat. Ai văzut ? A pornit-
o prin odaie și s-a oprit pe peretele opus.
— Explicația o fi tot magnetismul ?
— Ei, magnetismul ?! Ce legătură poate fi între flacără și magnetism ?
— Da, da, aici e un mister adânc.
— În tot cazul, nu e de vină vântul ăla care șuiera adineauri. Acum a
încetat.
— Rică — zise Tică, izbit ca de obicei de o idee dă-mi 25 de bani.
— Pentru ce-ți trebuie ?
— Banul e de metal, nu ? Vreau să fac o experiență de magnetism.
— Aoleu!
— Nu te speria. Vreau să încerc dacă flacăra este sau nu atrasă de metal.
Rică se scotoci prin buzunar, scoase un pumn de mărunțiș și încercă să
aleagă o monedă de 25 de bani. Dar nu reuși. De parc-ar fi fost argint viu,
bănuții începură să se îndepărteze unii de alții și să fugă din palma sa.
Mișunau ca niște gândăcei!
Rică se aplecă să-i ridice, dar îndată ce-și apropia mâna de câte un ban,
acesta se târa binișor pe podea și se îndepărta de el.
— De necrezut! Banii mei au început să fugă de mine!
— Stai să încerc eu, zise Tică.
Dar lucrurile se repetară aidoma.
— Asta ce-o mai fi ?
— Nu mai înțeleg nimic! zise Rică.
— Situația e tragică — zise Tică pe un ton dramatic. Nu
suntem în stare să aprindem un chibrit, să luăm un ban în
mână și nici măcar să ne apropiem unul de altul.
— Înseamnă că n-o să mai putem să mai fim nici eroii
povestirilor cu Tică și Rică. Dacă autorul nu face ceva ca să
înlăture această situație, ne vom îndepărta atât de mult,
încât nu ne vom mai putea reântâlni niciodată în aceeași
carte.
— Vai nouă! zise Tică.
— Și vai autorului! completă Rică.
— Parc-am fi personaje dintr-o tragedie antică. De atâtea
emoții mi s-a făcut foame.
— Poftim — zise Rică. E
acolo pe masă o salată de
vinete.
— Mulțumesc.
Tică puse mâna pe furculiță...
sau mai bine zis vru s-o pună.
Dar furculița o zbughi
repede-repede. Ei, asta nu se
mai putea suporta!
 Ieșiră amândoi în curte, apoi pe stradă și-l căutară pe Vrăjitor. Stătea calm
pe bancă și citea o carte.
— Ce-i cu voi? De ce sunteți atât de necăjiți?
— Cum să nu fim. Magnetismul ăsta ne-a făcut bucata.
— Cum adică? Nu sunteți mulțumiți?
— De loc.
— Păi voi ați venit aici ca să nu mai aveți de-a face cu legile științelor. Și
acum, nu vă mai place?
— Cum să zicem...
— Uite, trebuie să vă mărturisesc, personal, am depus toate stăruințele ca
să întorc pe dos tot ce se știe despre magnetism. E adevărat că în felul ăsta se
nasc oarecare încurcături... Dar pentru ca să le înțelegi, trebuie, totuși, să
cunoști câte ceva despre magnetism. Uite, s-o luăm pe rând. Din punct de
vedere al magnetizării, putem împărți corpurile în trei categorii. Mai întâi,
cele feromagnetice, care prezintă însușiri magnetice asemănătoare cu ale
fierului. Fierul, oțelurile, nichelul și cobaltul fac parte din corpurile
feromagnetice. Celelalte categorii sunt formate din corpurile paramagnetice
și diamagnetice.
— Și ce sunt de fapt astea ?
— Substanțele paramagnetice sunt acelea care manifestă numai o slabă
tendință de a fi atrase de magneți. Dintre ele fac parte manganul, cromul,
paladiul, platina, aluminiul, sărurile de fier și altele.
— Dar omul ? Omul nu e magnetic ? Că doar conține fier! zise Rică.
— E adevărat că omul conține fier în organism, îndeosebi în splină și în
globulele roșii. Dar acesta se află sub forme de săruri, care au deci un
paramagnetism. Chiar dacă s-ar afla sub forma de fier necombinat, cantitatea
sa ar fi prea mică pentru ca omul să devină un „ac magnetic”. Totuși, dat
fiind că legile magnetismului nu acționau în locuința voastră, v-ați
transformat în magneți și v-ați respins, pentru că polii de același nume se
resping.
— Nu ne-a plăcut de loc.
— Oxigenul este de asemenea paramagnetic. Făcându-1 să devină puternic
magnetizat, el a fost atras de magnetismul vostru și a pătruns în odaie
șuierând.
— Dar... flacăra care tot fugea de noi?
— Ajungem cu asta la substanțele diamagnetice. Acestea sunt cele mai
numeroase în natură. Ele sunt respinse de magneți, în loc să fie atrase. Cea
mai diamagnetică substanță cunoscută este bismutul.
Mai sunt diamagnetice stibiul, zincul, plumbul și altele. Dacă așezăm
flacăra unei lumânări într-un câmp magnetic destul de puternic, gazele
diamagnetice rezultate din ardere sunt aruncate lateral afară din câmp.
Normal, intensitatea fenomenelor de diamagnetism și paramagnetism e
incomparabil mai mică decât a fenomenelor de feromagnetism. Eu însă le-am
făcut să fie foarte puternice. De aceea a fugit de voi flacăra, au fugit banii, a
fugit furculița, care erau alcătuite din substanțe diamagnetice.
— Acum am înțeles.
— Și cu magnetismul nu vrem să mai avem de furcă.
Vrăjitorul dădu din umeri:
— Poate că voi nu mai vreți, dar trebuie să mai rămîneți noaptea asta, cum
s-o putea, în casă. Mâine, începem traseul numărul doi.
 TICĂ ȘI RICĂ
PARCURG CEL DE-AL DOILEA TRASEU

Dimineața se anunța cu o vreme splendidă : cerul senin, aerul răcoros și

proaspăt.
— Începem cel de-al doilea traseu ? întrebă Tică.
— Începem! zise cu curaj Rică.
— Undeva unde e mai simplu! preciză Tică.
Ghidul sosi punctual și, în câteva minute, ajunseră la vila „Luați pârghiile de-
aici“.
În încăperea aerisită și curată în care pătrunseră, mirosea a levănțică. Un
aparat de radio micuț stătea, gata să-și aducă serviciile, într-un colț. Pe geam,
într-o glastră, o floare. Pe covor, în fața patului, Electra.
— Splendid! exclamă entuziasmat Rică.
— Eu mă mir că mai ai curaj să-ți pară bine! zise Tică morocănos. N-ai
văzut că pretutindeni pe unde-am intrat ni se părea mai întâi că totul este
perfect, și pe urmă...
— Asta e adevărat! confirmă Rică. Dar, uite, ce nu-ți place aici?
— Ascultă, prietene, câte trasee mai avem de parcurs ?
— Multe! Cred că... trei. Și nu știu de ce te plângi, când tu ești acela care
m-ai adus aici?
Tică controlă conștiincios pe degete, fără să-i răspundă.
— De fapt, ce-ar fi dacă am pleca mai înainte de termen ?
— Nu e voie! zise Rică. Ne prinde și ne pedepsește.
— Cine ?
— Vrăjitorul!
Tică oftă.
— E adevărat. Ia scoate cartea de fizică. Am o idee colosală.
— Ce idee ?
 — Să devenim inteligenți. Înțelegi?
Dacă o să știm de ce ni se întâmplă
toate astea, toate o să meargă ca pe
roate.
— Crezi ?
Tică smulse cartea din mina lui Rică,
se instală la masă și începu să citească,
în timp ce prietenul său, care nu mai
avea tragere de inimă pentru a începe
despachetarea, se uita pe fereastră.
Văzând că nimic nu se întâmplă, Rică
prinse curaj. Se apropie de geamantan,
îl deschise și îndată își dădu seama că
lucrurile nu merg cum trebuie.
Voi să scoată primul obiect, care se
găsea deasupra. Mâna sa refuză însă să
se miște. Sau, mai bine zis, mica
sforțare necesară pentru a ridica o
cămașă deveni un efort colosal. Avea
impresia că trebuie să urnească din loc
un bolovan de o tonă.
— Formidabil! Cămașa mea este mai grea decât un bloc de plumb!
Tică îl privi calm pe prietenul său.
— Este perfect explicabil — zise el. Nu s-a îngreunat cămașa, ci mâna ta nu
mai este în stare s-o ridice.
Rică își privi mâna : era aceeași, pe care și-o cunoștea din fragedă copilărie.
Încercă din nou să ia un obiect din geamantan și din nou i se păru că fiecare
centimetru parcurs de mâna sa în jos sau în sus îi cerea eforturi extraordinare.
Dori atunci să se miște spre Tică. Dar a pune un picior înaintea celuilalt
devenise cu neputință!
— Tică! Am paralizat ? Spune-mi, ce-i cu mine ?
— Nu te speria! vorbi prietenul său. Nu era vorba de pârghii ?
— Ba da, de pârghii — zise Rică și simți că abia putea să-și miște maxilarul.
Chiar a vorbi devenise o problemă dificilă.
— Ascultă aici : ați văzut adeseori cum un lucrător, vrând să ridice o
greutate mare, pune dedesubtul ei o rangă de fier, o sprijină pe un suport și
apasă pe celălalt capăt. Sub acțiunea forței omului, greutatea este ridicată de
rangă. Deci — bagă bine de seamă, prietene! — e necesar ca ranga să fie
apăsată. Dacă forța motoare aplicată pârghiei de către om învinge rezistența
greutății, aceasta este mișcată din loc. În acest fel, ranga se rotește în fața unui
punct fix, format de suport. Și acum — ascultă bine, Rică — greutatea corpului
ce trebuie ridicat este forța rezistenței; forța cu care apăsăm e forța motoare; iar
ranga reprezintă o pârghie. Așadar — uite, vezi, asta-i definiția, „numim
pârghie orice corp care se poate mișca în jurul unui punct fix sub acțiunea
forțelor aplicate asupra corpului.
— Nu mă ameți — murmură Rică printre buze, pentru că-i venea greu să-și
miște falca. Ce importanță au toate astea ? Ce legătură au ele cu paralizia mea ?
— N-ai paralizat de loc, Rică. Dar ai uitat unde ne aflăm? În locuința unde
pârghiile nu au căutare. Așa încât...
— Păi unde vezi tu pârghie?
Tică răsfoi mai departe cartea pe care-o ținea în mână.
— Corpul omenesc conține o sumedenie de pârghii de diferite feluri. Uite,
de exemplu, ca să miști antebrațul, sau să ridici o greutate, intră în joc o
pârghie formată din oasele antebrațului — cubitus și radius. Ele se sprijină în
articulația de la cot — acesta este deci punctul fix, punctul de sprijin. Forța
aplicată este furnizată de mușchii brațului, iar rezistența este obiectul pe care
vrei să-l ridici, adică, în cazul tău, cămașa. Mersul, mișcarea maxilarelor se
bazează tot pe principiul pârghiilor.
— Ei, și de ce nu-mi funcționează pârghiile ?
— Simplu, pentru că în această locuință toate principiile pîrghiilor sunt
anulate.
Rică încercă să-si miște din nou mâna — si reuși.
— Ura! A început din nou să-mi funcționeze pârghia — vreau să zic brațul!
Poate vreți să știți din ce cauză a fost eliberat prietenul nostru din această
groaznică situație ? Probabil că administrația din Țara imposibilului s-a gîndit
că dacă ar fi persistat, unicii ei clienți s-ar fi prăpădit, neputând să se miște, să
se hrănească sau măcar să iasă din casă.
— Acum te-ai convins cât de importante sunt pârghiile.
— Pentru corpul meu, da — zise Rică. Dar așa, în viața de toate zilele ?
— Pârghia, dragul meu — scrie aici în carte! — ușurează munca omului...
Rică dădu plictisit din umeri:
— Teorii! Ia lasă cartea și hai să destupăm sticla asta cu sirop de zmeură,
 adusă de la bunici.
— Uraa ! De acord !
Tică luă un tirbușon, dar, curios, tirbușonul nu funcționa. Dopul nu putea fi
tras! Prietenul nostru privi repede în carte.
— Sigur! zise el. Tipul ăsta de tirbușon funcționează tot după principiul
pârghiilor. Rică, adu foarfeca!
Rică se repezi la geamantan și încercă să-l deschidă. Imposibil! Își dădea
seama că de data asta mâna, brațul, antebrațul său funcționau normal, dar cu
toate acestea nu izbutea să miște capacul valizei.
— Și aici tot despre pârghie e vorba! zise Tică. Sprijinul este în balamale. Ia
mai bine foarfeca mea din servietă.
Rică îi aduse foarfeca și prietenul său încercă să o desfacă. Cu neputință : ai
fi zis că cele două brațe ale ei sunt lipite.
— Sigur! zise Tică, bombănind și aruncînd cât colo instrumentul inutil. Și
foarfeca este tot o aplicație a pârghiilor. Punctul fix se află la întretăierea celor
două lame. Puterea e în mâna noastră, iar rezistența este materialul ce-1 tăiem.
— Păi... ce ne facem? întrebă Rică. Cu siropul am terminat: trebuie să
desfacem sticla în următoarea locuință. Poate că vrei niște nuci ?
— Grozav! De acord, dar cu ce le spargem ? Cleștele de spart nuci nu l-am
adus...
— Și chiar dacă l-ai fi adus, tot nu funcționa aici, pentru că reprezintă un alt
exemplu de aplicare a pârghiilor. Dar stai — zise Rică — am o idee...
— Demult n-am mai auzit ideile tale. Ia să vedem?
— Ideea mea este să spargem nucile la ușă, între tocul ușii și ușa propriu-
zisă, înțelegi ?
— Formidabil!
Dar, evident, nici de data asta nu izbutiră, pentru că ușa devenea o pârghie :
la balamale se afla punctul fix, forța la marginea ei și rezistența în nucă...
— Devine cam complicată viața în lumea asta fără pârghii! Declară Tica.
— Să nu disperăm — zise optimist prietenul său. Deocamdată, ce-ar fi
dacă...
— Aha! Ai început și tu cu „ce-ar fi dacă“„ ?
— Dacă am lua ceva forțe? Să mâncăm ceva...
— Nu. Imposibil. Nu uita că și cuțitul și furculița sunt pârghii.
— Îngrozitor! De unde știi?
— Uite ce scrie în carte : „întrebuințarea pârghiilor este atât de variată,
încât e greu de enumerat toate cazurile în care ele
sunt aplicate : menghina, pedalele frânei
automobilului, vârtejul unei fântâni, roaba, scripetele,
lingura, furculița, cuțitul, brațul nostru... Pârghiile
pot fi de mai multe feluri. Prima categorie de pârghii,
sau pârghii de gradul întâi, e aceea în care punctul de
sprijin se află la mijloc, între putere și rezistență.
— Aha, de exemplu foarfecile sau cleștele.
— Bun. Pe urmă, există pârghii de gradul doi,
la care rezistența se află între punctul de sprijin și
putere. Ăsta este cazul spărgătorului de nuci sau al
roabei. Și, în sfârșit, pârghiile de gradul trei.
— Știu! Astea trebuie să fie cele cu puterea la
mijloc. De exemplu, pedala mașinii de cusut cu
acționare prin picior...
— Perfect. Văd că, mulțumită Vrăjitorului,
am început să știm fizica mai bine ca la școală —
făcu Tică.
— Da, și o studiem aproape cu plăcere.
— Ce să-i faci? Dacă o întâlnești peste tot!
Nu te poți lipsi de ea !
Rică își privi prietenul cu severitate :
— Tică, nu te recunosc! N-ai zis tu că nu
avem nevoie de cunoașterea științelor în viața de
toate zilele ?
Tică dădu din mână a lehamite.
— Ce facem acum ?
— Ne mutăm!
— Exact. Dar nu imediat. Avem toată ziua în
fața noastră. Hai să ne plimbăm, mergem să ne
scăldăm, și pe urmă, pe seară...
— Bună idee.
Și dădură să iasă. Dar, ciudat, oricât apăsau pe clanță,
nu izbuteau să o facă să se miște.
 — Știu! zise Tică. E clar. Și clanța ușii funcționează
tot după sistemul pârghiilor. E chiar o combinație de
pârghii.
— În cazul ăsta, ieșim pe fereastră !
Din fericire, aceasta era deschisă, căci, altminteri,
cârligele care o închideau n-ar fi funcționat, fiind tot
pârghii.
La primul colț se afla un magazin cu legume și
fructe, iar în galantar se lăfăiau niște caise ispititoare.
— Un kilogram! comandă Tică.
Vânzătorul luă o caisă, o aprecie din ochi, o puse pe
talgerul balanței. Acul o luă din loc și indică greutatea :
980 de grame.
— Am nimerit-o destul de bine! zise vânzătorul.
Tică privi cu coada ochiului caisa.
— Păi ce, e din plumb ? făcu el.
— Sau o fi de mercur? întări Rică.
Vânzătorul se supără :
— Vedeți doar cu ochii voștri : un kilogram fără
douăzeci de grame.
Tică se lovi cu mâna la frunte.
— E clar, balanțele sunt și ele aplicații ale pârghiilor!
Hai, Rică, să părăsim zona asta unde se lucrează fără
pârghii, că nu-i de noi!
— Bine. Mergem la scăldat ?
— Mergem. Direcția ștrand înainte, marș! în scurtă
vreme ajunseră la ștrandul care purta — ciudat —
denumirea „Fără Arhimede“. Era splendid : soarele
strălucea ca un milion de becuri cu neon, apa era
limpede precum cristalul și nicăieri țipenie de om sau de
altă făptură. Ba, iertați-mă, uitasem : în fața lor se
zbenguia Electra, buna lor prietenă, care preferase să nu
asiste la chinurile lor în casa fără pârghii și ieșise
liniștită în stradă.
 — Ia spune tu, Rică, nu-i grozav aici? întrebă prietenul sau, aruncându-și
hainele de pe dânsul și punându-și chiloții de baie. Abia aștept să fac un
plonjon și apoi, conform legii lui Arhimede...
— Ce Arhimede ? Lasă-1 în pace! protestă Rică. Suntem sau nu suntem în
vacanță ? Nu vreau să mai aud de nici un Arhimede și de nici o lege a științei!
Se dezbrăcă la rândul său, luă o poziție studiată și se aruncă după toate
regulile bunului înotător. Se aruncă... și dispăru, cu un plescăit îngrozitor.
Tică așteptă o clipă, văzu' că bunul său prieten Rică nu mai apare și începu
să strige :
— Riiiică ! Unde ești ? Rică!
Nimic. Să se fi înecat? Imposibil! Știa să înoate ca un pește! într-un târziu,
îi văzu capul apărând în partea de sus a bazinului, acolo unde apa era înaltă
numai de un metru.
— Rică ? Ce-i cu tine acolo ? Parcă știai să înoți ? Ce faci acolo ?
— Ce să fac, merg! răspunse trist amicul său.
— De ce nu înoți?
— Pentru că nu pot — continuă cu același ton melodramatic
Rică. Nu mă ține apa! Mă las la fund ca un bolovan, chiar dacă dau
din mâini și din picioare ca o morișcă. Uf! Și mi-am făcut un cucui!
— Cum asta ?
— Când m-am aruncat. Nici n-am simțit apa, parcă mă aflam
tot în aer și așa am ajuns la fund, care s-a întâlnit brusc cu capul meu
delicat. Nu înțeleg nimic!
— Nici eu — zise Tică nedumerit. Să facem o experiență.
Poate că asta o fi o apă în care nu se poate pluti.
— Unde ai auzit că ar exista așa ceva ?
— Să încercăm cu mingea asta. Pune-o pe apă...
 Rică luă mingea din mâinile amicului său și-i dădu vânt. în loc să stea la
suprafață, mingea coborâ imediat la fund.
— Extraordinar! Ce apă curioasă!
— Nu e apa de vină, ci lipsa principiului lui Arhimede! zise repede
Tica.
— Iar Arhimede? făcu Rică plictisit. Și, în definitiv, ce spune principiul lui
Arhimede ?
— Tu nu știi ?
— Că un corp... în apă... când face baie, strigă Evrika!
Tică strâmbă din nas, ca un om care nu apreciază glumele proaste.
— Principiul lui Arhimede, prietene, spune că orice corp scufundat într-un
lichid este împins de jos în sus cu o forță egală cu greutatea volumului de
lichid dislocuit. După câte se vede, la acest ștrand legea lui Arhimede este
desființată.
— Dar Evrika ?
— Asta înseamnă pe grecește „am găsit!“ Așa se spune că a strigat
Arhimede când a descoperit principiul său. Ei, ai înțeles?
— Sigur că da. Aici este, de fapt, vorba despre densitate. Dacă densitatea
unui corp, să zicem corpul meu, e aproximativ egală cu unu, și apa are și ea
densitatea egală cu unu... atunci...
— Atunci, Rică ?
— Atunci... înseamnă că pot pluti în ea.
— Bravo. Dar... de ce te opriseși adineauri...
— Mă gândeam că și aerul are densitatea unu, nu ? Ei, și atunci ar trebui,
dacă dau așa din mâini, să mă ridic în sus și să înot în aer cum înoți în apă.
Rică făcu câteva mișcări cu brațele, de parcă ar fi înotat... și începu să
evolueze prin aer, cu grația unui pui de găină care încearcă să treacă în zbor
peste un gard.
— Rică! Cum ai reușit ? zise Tică, rămas cu gura căscată. Asta-i
extraordinar!
— Parc-aș fi în apă și aș înota în stilul fluture — zise Rică.
— Aș, nu te pricepi. Ai vrea tu să fii fluture. Am zis eu totdeauna că n-ai
tehnică bună. Cum te simți?
— Prost! răspunse Rică de la înălțime. Aș vrea să cobor. Cum să procedez
?
— Aruncă-te și tu la fundul aerului. Ai grijă însă să nu-ți faci vreun cucui.
Când ajungi lângă mine, te prind.
— Iată-mă! zise Rică, făcând un plonjon. Uf! Acum știu și eu cum se simte
un balon. Dar de ce m-am înălțat ?
— Simplu, Rică, ai afirmat un lucru complet greșit : că densitatea aerului
este unu, adică egală cu densitatea corpului tău. În realitate, unitățile nu sunt
aceleași. Densitatea aerului este cu mult mai scăzută decât cea a apei. Dacă ar
fi egală, atunci ai putea să înoți în aer și nu întotdeauna ar fi plăcut.
— De asta garantez!
Le trecuse cheful de baie. Se îmbrăcară și hotărâră să hoinărească.
Visători, cei doi prieteni mergeau acum pe străzile plăcut umbrite ale Țării
imposibilului, când, după un colț, se ivi o firmă : „Bibliotecă de
documentare”. Era instalată în aer liber; fotolii mari de răchită te îmbiau.
Pe un gard în apropierea bibliotecii se afla un afiș.
— Ia te uită, Rică, ce scrie aici.
Tică îi arătă cu degetul textul îmbietor : „Excursii în împrejurimi. Peisaje
încântătoare. Turiștii cu cazare în Țara imposibilului au dreptul la o călătorie
gratuită cu trenul sau avionul!“
— Grozav! comentă Rică. Ce-ar fi dacă...
— Ce-ar fi dacă! Am înțeles! Să mergem și noi, nu ?
În aceeași clipă, din difuzoare se auzi o veste :
„În cinstea turiștilor prezenți în Țara imposibilului, direcțiunea noastră
organizează o oră fără legea lui Bernoulli, începând chiar din această clipă.
Petrecere frumoasă”.
— Legea cui ? întrebă Tică.
 — Unul, Bernoulli.
— Ai auzit de ea vreodată ?
— Niciodată. Ce-ar fi să ne interesăm?
— Unde ?
— Uite aici. La biblioteca asta de documentare.
Peste câteva minute, Rică avea în mână o carte groasă, pe care o răsfoia
mormăind :
— Presiunea lichidelor... Auzi?... hi-dro-di-na-mi-ca... Tii, ce nume lung.
Viteza scurgerii lichidelor...
— Câte lucruri cu care nu te întâlnești niciodată în viață! medită Tica.
— Bravo, ai devenit filozof! Ia te uită aici : legea lui Bernoulli.
— Păi n-am dreptate ? Ce, te-ai întâlnit tu vreodată cu Bernoulli ăsta sau
cu legea lui ? Ai văzut-o vreodată pe stradă ? Sau în tren? Sau...
— Ai dreptate. Eu cred că dacă n-ar exista legea lui Bernoulli, nimeni nu i-
ar observa lipsa.
— Dar ia citește totuși din carte, să vedem cam ce ar putea să ne aștepte?
— Ascultă : „În fiecare moment, pe secțiunea transversală a unui tub trece
o aceeași cantitate de gaz sau lichid. Viteza de scurgere a aceleiași cantități de
gaz sau lichid este invers proporțională cu secțiunea tubului...” Tu pricepi
ceva? întrebă Rică cu interes.
— Nimic.
— E scrisă adânc.
— Rică, știi ceva ? Mie nu-mi mai este frică de legea asta.
— De ce?
— E prea complicată ca să aibă vreo importanță. Hai, ridică-te, și să
pornim la drum, în excursie. Direcția gară, înainte marș!
În câteva clipe ajunseră într-o stație de autobuz. Nu trecu mult și un
autobuz puternic și elegant opri în fața lor.
— Ce bine că l-am prins — zise Rică fericit.
Autobuzul nu pornea însă. Șoferul se întoarse spre ei și le spuse :
— Îmi pare rău, dar trebuie să coborâți.
— De ce ? întrebă Rică.
— Motorul nu vrea să pornească.
— N-o fi având benzină?
— Benzină are, dar e altceva, foarte curios. Vedeți, benzina nu pătrunde în
carburator.
 — Ei si ?
— Deci, nu se amestecă cu aerul și nu rezultă amestecul exploziv care
pune în funcție motorul. Și totuși...
— Totuși, ce ?
— Toate orificiile de trecere sunt libere, destupate.
— Care să fie explicația ?
— Totul se întâmplă ca și cum legea lui Bernoulli nu ar mai fi în
funcțiune. Ei, dar așa ceva nu se poate...
— Legea lui... le-le-legea lui...—începu' Rică, emoționat.
— Bernoulli, ai auzit foarte bine — replică Tică. Dragă amice, eu m-am
lămurit. Mergem pe jos până la gară, asta e!
Ajunseră tocmai la timp. Peste o jumătate de minut trenul urma să plece.
— Și unde mai pui că am găsit niște locuri grozave, la fereastră — zise
Tică.
— Noroc că aici, în tren, nu are ce căuta legea lui Bernoulli — comentă
prietenul său.
În aceeași clipă, o voce se auzi vorbind în difuzor : „Anunțăm călătorii că
trenul de excursie nu poate pleca la ora fixată"".
— Hait! Ai auzit ?
— De ce nu poate pleca ? strigă Rică necăjit.
Ca și cum i-ar fi răspuns, vocea de la difuzor continuă : „Locomotiva va
trebui schimbată. Nu pătrunde apa prin tuburile încălzitoare ale cazanului"".
— Curios! zise un călător de pe peron. De ce nu o fi pătrunzând apa prin
tuburi?
— Or fi astupate — își dădu cu părerea Tică.
— Imposibil, băiatule. Eu sunt inginer și mă pricep la astea. Apa pătrunde
în cazanul locomotivei datorită legii lui Bernoulli, adică...
— Mulțumim, nu mai e nevoie de explicație — făcu Tică. Coborâm din
tren.
Bosumflați, cei doi prieteni se plimbară pe peron, privind spre locomotiva
imobilizată.
— Am ajuns la ultima posibilitate, zise Rică.
— Care ?
— Avionul. Acolo precis nu intervine legea lui Bernoulli...
Aeroportul nu se afla departe, iar avionul pentru excursie era pregătit.
— Iată-ne și în avion! Ți-e frică ? întrebă Tică.
 — Aș, nu... Dar mă întreb... în cazul parașutei,
legea lui Bernoulli o fi având vreun rol?
— Aoleu! Stai. N-o să meargă nici avionul. Și
ăsta are motor cu explozie ca și automobilul...
Dar Tică era prea pesimist. Motorul porni totuși
și avionul o luă din loc, pe pista de decolare.
— Acuși-acuși ne ridicăm în aer... zise Rică.
Dar... ce se întâmplă? De ce nu decolăm?
Ușa carlingii se deschise și apăru un pilot, care
rosti un singur cuvânt :
— Ciudat.
Apoi adăugă mirat :
— Avionul e țintuit de pământ.
— Scuzați-mă, vă rog, domnule pilot — zise
Rică.
— Ei, spune, băiatule.
— Are vreo legătură legea lui Bernoulli cu
avionul?
— Ce întrebare! Sigur că are. Dacă nu ar acționa
legea lui Bernoulli, avionul nu s-ar putea ridica sau
susține în aer.
— Cum asta?
— Datorită legii lui Bernoulli se provoacă sub
aripă o presiune mai mare, iar deasupra ei o
depresiune.
— Așa ? Atunci opriți avionul că ne dăm jos...
La ieșirea din aeroport îi întâmpină Vrăjitorul:
— Ați nimerit-o cam prost cu ideea asta de a
face excursia tocmai cînd legea lui Bernoulli este
anulată.
— Dar ce-i cu legea asta ? N-am auzit până
acum niciodată de ea.
— Ca să vă explic, este bine să intrăm în această
casă-laborator — zise Vrăjitorul, arătându-le o
căsuță la colțul străzii.
Intrară într-o încăpere plină cu tot soiul de
aparate, dar Vrăjitorul nu luă nici un instrument complicat, ci un simplu
pulverizator de apă de colonie.
— Uite, Tică, ia pulverizatorul ăsta și apasă pe para de cauciuc.
— Curios! Nu iese nimic! constată Tică.
— Nu iese, pentru că și aici acționează legea lui Bernoulli, pe care, pentru
moment, am desființat-o. Vedeți voi, în pulverizatorul ăsta sunt două tuburi
perpendiculare, ale căror deschideri sunt puțin distanțate. Când suflăm aer prin
tubul orizontal, din cel vertical se ridică apa de colonie și e pulverizată.
Simplu, nu? Dar, timp de mai bine de 150 de ani, învățații nu au putut explica
de ce se întâmplă așa. Logic, părea că ar trebui să fie invers, adică aerul să
împingă lichidul în jos.
Abia în anul 1726, Daniel Bernoulli a descoperit taina pulverizatorului și a
formulat celebra sa lege. Ca s-o înțelegi, să facem o experiență. Mai întâi,
vom aprinde o lumânare. Apoi, Tică, vei lua această pâlnie și vei sufla prin
vârful ei. Ce se întâmplă?
Rică suflă și se întâmplă un lucru ciudat. Flacăra, în loc să se îndepărteze...
se apropia de pâlnie!
— Explicația este tot legea lui Bernoulli. în linii mari, ea spune că dacă
lăsăm lichide sau gaze să treacă printr-un tub, ele vor curge mai repede în
porțiunile mai înguste, și mai încet în cele mai largi. Dacă punem în diferitele
porțiuni ale tubului câte un manometru, vom vedea că presiunea e mai mică
acolo unde viteza e mai mare, deci acolo unde pâlnia sau tubul sunt mai
înguste. Invers, acolo unde tubul e mai larg, și viteza e mai mică, iar presiunea
mai mare. Astfel se exprimă legea lui Bernoulli, care dă explicația a
numeroase fenomene ce ne înconjură. Flacăra luminării se îndreaptă spre noi,
pentru că în centrul pâlniei presiunea e mai mică decât la margine. Legea lui
Bernoulli are numeroase aplicații în tehnică.
— Da, la carburatoarele automobilelor...
— La înălțarea avioanelor...
— În locomotive, la cazane...
— Bravo. Și în multe alte locuri. De exemplu, râul absoarbe apa
mlaștinilor pe lângă care trece repede tot datorită legii lui Bernoulli.
Ventilatoarele din trenuri funcționează pe baza aceleiași legi.
Ieșiră din laborator și constatară că legea lui Bernoulli intrase din nou în
funcțiune : avionul decola, din depărtare se auzi șuieratul unei locomotive, și
pe lângă ei trecut un automobil.
— Acum, hai la masă — propuse Rică.
— Și după aceea ?
— După aceea, începem traseul numărul trei.
 ÎN VILA „HABAR N-AM DE HIDROSTATICĂ
ȘI DE HIDRODINAMICĂ"

Peste o oră, ghidul se opri cu ei în fața noii locuințe și le ură petrecere

frumoasă.
— Aici este, în sfârșit, liniște! constată Tică, foarte mulțumit, examinând
dormitorul.
Rică se uită pe fereastra deschisă, se aplecă și respiră adânc aerul de vreo
două ori.
— Splendid! confirmă el, frecându-și bucuros palmele.
Electra mirosi delicat picioarele patului, apoi își ascuți ghearele de cearșaf,
fericită că a găsit unul nou și curat. În acest timp, Tică privi în sus și începu să
se mire.
— E interesantă fantezia arhitectului.
— Ce fantezie ?
— Nu vezi ? Podeaua este înclinată de la apus la răsărit — observa Tică.
Masa e la deal.
— Nostim. Iar patul tău e la vale. Și tavanul, vezi? Tavanul e și el înclinat.
— Dar invers, de la miazăzi la miazănoapte.
— Spune și tu mai științific : de la sud la nord — îl mustră Rică.
— Uite ce e : eu o să fac acum o scurtă „ascensiune" până la fotoliu, că mă
simt tare obosit de atâtea alergături.
Rică își puse valizele pe o măsuță și începu să despacheteze. Așeză
cămășile în dulap, își atârnă hainele pe umerașe, în timp ce Tică, tolănit în
fotoliu, îi urmărea gânditor mișcările.
— Și crezi că nu pățim nimic ? întrebă el într-un tîrziu.
— Prietene drag, este imposibil să pățim ceva. Astăzi lucrurile astea s-au
cam — cum să-ți explic eu ție ? — s-au cam perimat.
Cui îi mai pasă azi de teoriile alea despre apă, despre mecanica lichidelor...
despre...
—- Hidrostatică și hidrodinamică — îi suflă Tică.
— Exact. Păcat de timpul pierdut cu citirea lor.
— Bine, dar dacă legile hidrostaticii și hidrodinamicii o să funcționeze
alandala? Ce ne facem?
 Rică râse cu veselie :
— Nu ne facem în nici un fel, pentru că...
— Pentru că ? întrebă Tică plin de speranțe.
— Pentru că habar n-am care sunt legile astea.
Tică se încruntă și dădu din cap a mustrare :
— Foarte rău că n-ai habar. Uite ce e, până termini tu de aranjat în dulap,
mă duc să fac o baie. După ce termin eu, vii tu.
— Ne-am înțeles.
Tică se îndreptă alene spre camera de baie și dispăru îndărătul ușii, în timp
ce Rică își termina de așezat lucrurile, gândindu-se că nu-i strica nici lui un
mic contact cu apa și săpunul. Prinse să fredoneze o melodie, când din camera
învecinată îl auzi strigând pe bunul său prieten :
— Rică! Hei, Rică!
— Ce e, distratule? Ai uitat prosopul? Nu găsești săpunul?
— Săpunul l-am găsit eu! urlă Tică din camera de alături. Nu găsesc aaa-
pa!
Rică își întrerupse, mirat, activitatea și deschise ușa spre baie, în cadă se
afla Tică, gol, acoperit de balonașe de săpun.
— Ce se întâmplă ?
— Nu curge apa — explică Tică necăjit. A picat puțin la început, până m-
am săpunit, și pe urmă, țac! s-a oprit. Poftim, am deschis robinetul până la
capăt și tot degeaba.
Rică manevră de vreo câteva ori robinetele.
— Just — remarcă el gânditor. Nu curge.
— Păi de ce ?
— Uite, aceasta este o problemă importantă. Un robinet are două
posibilități: să curgă sau să nu curgă. Dacă curge, e bine. Dacă nu curge,
atunci sunt două posibilități: sau robinetul e stricat, sau apa e întreruptă. În
primul caz...
Tică scoase un urlet pe care indienii din Far-west l-ar fi apreciat ca un
semnal corespunzător pentru : „piele albă, sunt foarte furios”.
— Nu mai bate câmpii! adăugă el, tropăind în cadă, ca să se încălzească.
Tu faci teorie, iar eu în practică tremur în pielea goală.
— Îți spun eu ce trebuie să faci în asemenea împrejurări. Te ștergi și te
îmbraci. Probabil că s-a oprit apa de la uzină.
Tică prinse să se șteargă cu prosopul și mormăi :
 — Tu știi foarte bine că nu-i așa.
— Eu ? Cum asta ?
— Da, da. Tu știi că în realitate astea sunt efectele desființării legilor
alea... ale hidrostaticii și hidrodinamicii. Prima consecință, poftim, o vezi : nu
mai putem face baie.
Rică rămase pe gânduri.
— Mda... Tu ai observat ceva interesant?
Tică își trase pantalonii și înălță din umeri :
— Nu vreau să mai aud de nimic interesant.
— Ia te uită puțin pe fereastră.
Tică se aplecă temător și scoase
un răcnet :
— Formidabil! în curtea noastră
izvorăște un râu.
— Asta nu-i nimic. Dar vezi în
ce direcție ?
Era, într-adevăr, un fenomen
impresionant. Izvorul care-și găsise
loc de ieșire din măruntaiele
pământului tocmai aici, își trimisese
apele direct către casă și ajunsese la
pereți.
— Asta o fi... capi... ca- pila...
— Capilaritatea ? De, s-ar putea
— zise Tică. Știi ceva ? Ia să ne
uităm în cartea de fizică.
Alergară amândoi în dormitor.
Tică scotoci prin valiză și scoase de
acolo manualul. Îl răsfoiră febril...
Erg... Centimetru... Mecanica
lichidelor... Acolo era!
Capilaritatea.
— Dacă scufundăm în apa...
 — Hei — strigă alarmat Rică —ce-ai de gând să faci? Ai uitat? E vacanță!
Lasă cartea.
— O clipă, să ne lămurim. Ascultă aici...
Și Tică, scărpinându-se la ceafă, citi rar :
— „Dacă scufundăm în apă un tub de sticlă având diametrul interior destul
de mic, adică un tub capilar, constatăm că apa se urcă înăuntrul său mai sus
decît nivelul exterior al lichidului”.
— Adică cum ?
— Adică uită-te aci în figură, că e simplu ca bună ziua. Vezi ? Ascultă :
„Fenomenul acesta, care constituie o abatere de la principiul vaselor
comunicante (Auzi tu, Rică ? O a-ba-te-re!) se numește capilaritate și
explicația lui decurge din acțiunea forțelor moleculare”.
— Foarte just — zise Rică, pe care aceste probleme îl lăsau cu totul rece.
Vezi? De-aia ni s-a inundat curtea...
— Ba nu, dar din cauza capilarității apa care e la baza clădirii se urcă încet
în pereți, udându-i treptat în întregime.
— Asta numești tu încet ? în câteva minute, uite, s-a udat tot peretele.
— Ei vezi, aici a intervenit Vrăjitorul, dar tot capilaritate este.
— Tică, dar asta nu-i capilaritate! Unde vezi aici un tub cu diametrul mic ?
Că doar n-ai să spui că tu ești un capilar. Ăsta nu-i un fenomen capilar,
ascultă-mă pe mine!
— Mie-mi spui ? Ăsta-i un fenomen datorit absenței sau mersului anapoda
al legilor hidrodinamicii și hidrostaticii.
— Un fenomen care o să ne inunde.
Prin pereți începură să apară broboane care formară un firicel de apă ca de
la un robinet ușor deschis»
— Știi ceva ? Am o idee. Să uscăm apa asta cu sugativa.
Tică își privi prietenul, căzând în admirație.
— Numai Tică și Rică pot avea asemenea idei — constată el. Cred că mai
simplu ar fi să plecăm de aici. Dar... ce să-i faci, dă-ncoace sugativa!
Numai că, bizar : sugativa nu... sugea.
— Și totuși, e nouă-nouță! Neutilizată!
— O fi o sugativă impermeabilă — își dădu Tică cu părerea.
Rică înălță din umeri. Iar îi ardea lui Tică de glume! O plantă care surâdea
la soare într-un ghiveci pe pervazul ferestrei se clătină ușurel și se lăsă moale,
 ofilindu-se brusc.
— Asta ce mai e ?
— S-a uscat așa, dintr-o dată!
— Ăsta nu mai e un fenomen hidrodinamic. E un fenomen botanic. Și eu,
la botanică, ce să te mint, nu prea mă pricep, cu toate că tare îmi vine să cred
că și aici intervin legile hidrodinamicii și hidrostaticii.
— Da, dar în schimb cred că vezi bine. Privește în curte. Ce lac frumos s-a
format!
— Cu legile astea ale hidrodinamicii și hidrostaticii... e ceva serios —
constată Rică.
— Foarte serios — confirmă Tică.
— Miau! aprobă Electra, torcând liniștită pe pat. Apoi adăugă așa, ca
pentru ea : „miaaau, miau“.
— Sunt de aceeași părere—îi spuse Tică.
— Ce ți-a spus ? se interesă Rică.
— Că i-e foame și că ar mânca ceva bun...
...Peste o oră se lăsase întunericul și cei doi băieți stăteau tolăniți în paturile
lor. Dar pe Tică nu-1 prindea somnul. Aprinse lampa de la căpătâi, scoase o
carte și se scufundă în lectură.
 — Ce citești, Tică ?
— Fizica.
Rică aprinse și el lumina.
— Ai înnebunit ? Asta n-o făceai nici acasă, în
timpul școlii.
— Uite, nu pot să adorm dacă nu aflu ce s-a
întâmplat.
— Băiatule, mâine ne mutăm și de aici. Nu pot
să sufăr când tu ești atât de preocupat. Ei, și ia spune,
savantule, ce-ai aflat ?
— Aha! Va să zică și tu vrei să știi ?
— Ei, hai să vedem ce-ai citit.
— Ce să spun ?
— Uite, de exemplu, de ce nu a curs apa în baie ?
— Ascultă aici: unul dintre principiile cele mai
cunoscute din hidrostatică spune că nivelul unui lichid
în două sau mai multe vase care comunică între ele —
adică vase comunicante — se fixează la aceeași
înălțime, la același plan orizontal. O aplicație a acestui
principiu îl constituie conductele...
Rică se ridicase într-un cot, interesat.
— Adică tuburile, conductele de apă care
alimentează orașele?
— Exact. Acestea trec de multe ori peste dealuri și
apa ajunge să urce câteva etaje. Principiul vaselor
comunicante ne arată că nu se cere decât o singură
condiție : ca înălțimile până unde trebuie să ajungă apa
să nu întreacă nivelul rezervoarelor sau nivelul la care
s-a făcut captarea izvoarelor.
— Bun, și atunci de ce nu a curs apa la baie?
Tică își bătu fruntea cu degetul arătător :
— Simplu. Dacă legea vaselor comunicante nu
mai acționează, atunci apa nu mai poate ajunge
la robinet.
— Aha, adevărat. Dar podeaua... Podeaua de ce e înclinată în
camera asta ? Și tavanul?
 — Fii atent. Pentru a stabili dacă un plan, adică o suprafață, este orizontală
sau nu, constructorii folosesc un instrument simplu numit nivela cu bulă de
aer. Și ea se bazează tot pe principiul vaselor comunicante. Dacă la
construirea casei principiul nu ar funcționa, atunci podeaua și tavanul nu mai
pot fi perfect orizontale.
— Bine, să zicem că și asta-i adevărat. Dar ce-i cu râul acela care izvora
din curte ?
— Uite, aici scrie că sub pământ, la o anumită adâncime, se află straturi de
apă, uneori adevărate râuri subterane. Și acestea se supun legilor hidrostaticii
și hidrodinamicii. Dacă astfel de legi nu ar acționa, apele ar ieși la suprafață
sau ar face orice alte năzbâtii. Și acum, la culcare!
Tică se frământă neliniștit în pat.
— Stai, că mai sunt câteva lucruri nelămurite. De exemplu, de ce s-a
ridicat apa râului prin perete în sus ?
— Pentru că pereții, în interiorul lor, conțin o sumedenie de spații înguste,
între particulele de materiale de construcție. Așa se explică de altfel și
formarea igrasiei, prin ridicarea în pereți a umidității din sol. Singurul lucru
extraordinar, în cazul nostru, a fost că acest proces, în loc să dureze luni de
zile, s-a petrecut în câteva minute.
— Dar sugativa de ce nu a aspirat apa ?
— Tot din cauza funcționării anapoda a legilor capilarității. Dar mai bine
să-ți explic ce-i aia capilaritate. Auzi, cică termenul ăsta vine de la cuvântul
latin capillus, care înseamnă păr.
— Păr?! făcu Tică, mirat la culme. Ce legătură are părul cu lichidele ?
— Ai răbdare. Capilaritatea este forța de atragere dinăuntrul tuburilor
subțiri cât firul de păr. Așa se explică de ce se înmoaie o batistă, de ce suge
sugativa cerneala : ea conține mici spații care sunt asemănătoare cu tuburile
capilare.
— O altă întrebare: planta din ghiveci... de ce s-a ofilit?
— Explicația este aceeași. Urcarea sevei în plante se datorește, în parte, tot
capilarității.
Tică se foi în patul său.
— Uite ce e. Mi-e un somn grozav, de când cu fizica asta. Să nădăjduim că
până mâine nu ni se întâmplă nimic. Hai să dormim, și mâine, dis-de-
dimineață, ne continuăm traseul. De acord ?
— De acord!
 ULTIMA PROBĂ A TRASEULUI TREI
SAU - N-AM CE FACE CU CHIMIA -

Dis-de-dimineață, Electra sări din pat și începu să miaune. Tică deschise un

ochi, apoi îl deschise și pe celălalt și începu să mediteze. Ca rezultat al acestei
profunde gândiri, îi trase un ghiont lui Rică.
— Ce-i ? zise acesta, ridicându-se în capul oaselor.
— Ce să fie ? E cazul să ne mutăm de aici.
— Bine, bine — făcu Rică.
Și uite așa, Rică, Tică și Electra o porniră mai departe.
Noua locuință era o cameră plăcută, răcoroasă și foarte confortabilă. Tică
se aruncă în fotoliu și respiră adinc, de mai multe ori, cu încântare.
— Crezi că suntem în siguranță?... Și ce-ar fi, dacă deodată...
— Lasă-1 pe dacă. Să vezi că aici o să ducem în sfârșit o viață liniștită. În
definitiv, ce neplăceri ar putea să ne provoace noua formulă complicată a unui
corp chimic ? Ei, ai putea să-mi răspunzi ?
Rică dădu din cap, în semn că s-a lăsat convins.
— Sigur. Ai dreptate. Pe urmă legile combinațiilor, temperaturile de
topire, de fierbere, dizolvarea corpurilor...
— Taci, că mă apucă durerea de cap. Ce ne trebuie toate astea ? Putem trăi
foarte bine și fără chimie...
Uite așa se încurajară ei unul pe altul, până când ajunseră să se convingă că
de astă dată nu li se putea întâmpla nimic neplăcut. Chiar și Electra, care, cu
codița ridicată în chip de drapel și cu mustățile zbârlite, îi urmărise liniștită și
în această nouă locuință, părea convinsă că aici va avea parte de un trai
îndestulat.
Era dulcea dimineață de la poalele munților, cu adieri răcoroase, cu balsam
de brazi plutind în aer și cu lumini palide trandafirii dinspre soare-răsare. Cei
doi băieți ieșiră în prag să admire natura.
— Frumos! zise Rică.
— Frumos! răspunse Tică.
— Miau! făcu pisica.
— Îți dai seama — urmă apoi Rică — ce ni se întâmplă ?
 — Nu!
— Ni se întâmplă că pentru prima oară de când am venit aici nu ni se
întâmplă nimic. Ce-ar fi dacă am sărbători acest eveniment ?
— Grozavă idee ! Cum ?
— Să ne oferim... — Rică ezită puțin — să ne oferim... da! Știu! O
dulceață din aia adusă de la bunici și un pahar cu apă rece!
— Perfect! La lucru !
Tică scoase din geamantan borcanul, luă lingurițe, umplu paharele cu apă
de la robinet — ce rece și bună este apa de la munte ! — și servi două porții
voluminoase.
— Mmmm... — încercă să spună ceva Rică, după un minut — dar... ce-i
cu dulceacea asta?
— Ce să fie? Dulceață de prune, nu vezi? Da, ai dreptate, ce-o mai fi si
asta ?
Amândoi mestecau disperați, de parcă ar fi avut în gură cauciuc.
— Nu pot s-o îngât — zise melancolic Rică, cu gura plină.
— N-are niși un gușt — făcu tulburat Tică.
— Pa‟ca‟fi făină — aprecie Rică.
— Pa‟că n-a‟ fi nimic — îl corectă prietenul său.
— Nu-i dulșe de loc!
— Poate-am gheșit bo‟canul! făcu Tică. Totuși — continuă el, vorbind în
sfârșit ca oamenii — e dulceață.
Rică îl imită și confirmă :
— Da, e dulceață, dar fără nici un gust. Vorba e, am mestecat-o atâta, până
mi s-a uscat gura. Mi s-a făcut o sete...
Luă paharul și sorbi. Se auzi un zgomot similar cu acela pe care l-ar fi făcut
vreo zece pompe aspiratoare lucrând în același timp.
— Faci un zgomot de parcă n-ai fi băut de o săptămână! constată Tică.
Rică încetă această operație și explică, gâfâind :
— Păi eu sorb, dar uite că apa nu vrea să vină. Nu vezi ? Apa asta nu curge!
Fenomenul care se petrecea în fața ochilor lor era dintre cele mai ciudate.
Pe măsură ce Rică apleca paharul mai mult, apa din pahar... dispărea.
— Apa a devenit invizibilă! constată Tică.
— S-a... s-a evaporat! zise și prietenul său, cercetând cu uimire paharul.
Ce-o mai fi și asta? Stai să-l umplu.
Se duse la robinet, îl deschise, dar nimic nu mai veni pe țeavă. Sau, să fim
drepți, apă nu mai curse, dar în schimb se auzi un fâsâit.
— Tică! De la robinetul de apă a început să curgă gaz!
— Nu mai înțeleg nimic. Poate că ai greșit robinetul.
— Degeaba râzi! Aici e ceva putred.
— Taci, tu, Hamlet. Ei, dar ce-i cu tine ? Te faci albastru ?
Rică îl privi alarmat.
— Unde ?
— Pe haină...
— Albastru ? Aoleu, stiloul! îmi curge stiloul!
— Scoate-1 repede.
Numai că stiloul acela nu curgea pe la peniță, ca orice stilou cumsecade. El
se scurgea... peste tot. Nu pica numai cerneală, curgea chiar stiloul însuși.
Capacul său se transformase într-un lichid și mirosea puternic a fenol și a
aldehidă formică, mirosuri înțepătoare, iuți, care-i făcură pe cei doi băieți să
lăcrimeze strașnic și să înceapă să tușească.
— Gataaa! făcu jalnic Rică. Mi s-a terminat stiloul. Adio, stilou drag!
Prietenul nostru rămăsese în mână doar cu penița de metal și cu pompa.
— E clar — zise Tică — asta e în legătură cu chimia. Ia ascultă, tu auzi
ceva ?
— Ce să aud ?
— Sssst!
— Miau! făcu Electra înfricoșată.
Era o șuierătură ușoară, care însă culmină cu o explozie asurzitoare. Mâța
sări în sus înspăimântată și o zbughi pe ușă, strănutând indignată. Cei doi
băieți, mai puțin prompți, rămaseră țintuiți pe loc, albi la față.
— Hait! zise Tică.
— A făcut explozie! zise Rică. Nemaipomenit! Ai văzut ? Cartea... a făcut
explozie!
— Ce carte?
— Aia de chimie. Nu ți-am spus eu să nu ne atingem de chimie ? Ei,
poftim. Acum ai văzut ce-am pățit?
Tică dădu din umeri.
— În definitiv, ce-am pățit? Mare lucru! Las‟ c-am văzut noi și lucruri mai
neplăcute.
Rică se învârti prin cameră descumpănit.
— Știi ce ? descoperi el fericit. Este aici o altă încăpere. Ai văzut ?
Tică privi înspre o ușă ferită. Pe ea se afla prinsă într-o pioneză o carte de
vizită, pe care scria cu litere mici: „Aici se face abstracție de cataliză”.
— Ei, poftim! Acum am început s-o luăm și pe capitole ale științei
chimice! zise Tică.
Rică citi și el afișul și se lumină la față.
— Cred că aici este de noi. În primul rînd, lămurește-mă ce-i aia abstracție
? Cum adică se face abstracție ?
 — Adică nu ne pasă de cataliză. Nici nu ne gândim
la ea, nici nu o folosim, nici nimic.
Rică îl privi admirativ pe prietenul său.
— Ăsta cap! Perfect. Păi, în cazul ăsta, putem intra
liniștiți. Ce ni se poate întâmpla ?
— Ehei! Cataliza asta e grozavă!
— Să nu exagerăm! zise Rică și, cu curaj, deschise
ușa către încăperea anexă.
Era o încăpere ceva mai mică, dar mobilată tot atât
de confortabil.
— Ei, așa e că nu ți se întâmplă nimic ? întrebă
Rică.
— E un lucru pe care nu-1 înțeleg — mor-mai Tică.
— Ce?
— Ciorapii mei.
— Asta-i bună! râse Rică. Cum adică să-ți înțelegi
ciorapii? Poate vrei să faci o discuție cu ei?
— Nu mai râde. E tragic. Simt că ciorapii mă
părăsesc. Uită-te și tu!
Rică aruncă o privire către picioarele dolofane ale
prietenului său.
— Extraordinar! zise el indignat. Nu înțeleg cum ți-
ai putut pune niște ciorapi atât de rupți.
— Ba... să mă ierți. Azi-dimineață când i-am pus
erau întregi. Ciorapi rezistenți, din fibre sintetice.
— Ăsta-i încă un mister al naturii, Tică, ce să-i faci.
N-are nici o importanță.
— Sigur că pentru tine n-are, că tu nu simți cum
ciorapii ți se transformă în plasă de piață. Uf, lucrurile
astea mi se întâmplă numai mie! Ia dă-mi mai bine
prosopul.
— Ia-l din servieta mea.
— Servieta ta ? Care servietă ?
— Cum care ? Singura și unica mea servietă. De
material plastic. Am pus-o pe masă, când am intrat.
 Tică privi pe masă, sub masă, alături de masă și
dădu din umeri:
— Nu văd nici o servietă.
— Adineauri am pus-o aici — făcu Rică,
încăpățânat.
— Stai. Uite un fermoar de metal. Servieta ta avea
fermoar?
— Avea.
— Ei, uite-i atunci fermoarul și niște pânză de la
căptușeală.
Rică oftă adânc. Își luă veșnicul său geamantan, îl
instală pe masa de lemn din mijlocul camerei și începu
să despacheteze.
— Mi-ai văzut cămașa de nailon ? întrebă el,
ținând-o mândru în mână.
Dar, dintr-o dată, cămașa începu să se destrame
până când nu mai avu în mână decât câteva picături
dintr-o substanță neplăcut mirositoare.
— Ciudat — zise el. Tragic. Cămașa mea cea
dragă...
— E clar — zise Tică. Înseamnă că în fabricarea
tuturor materialelor care au dispărut adineauri intervin
catalizatorii. Ce ai tu în mână sînt substanțele folosite
la fabricarea nailonului, dar fără catalizatorul care le
ajută să se combine!
Rică dădu trist din umeri și închise geamantanul la
loc.
— Ai renunțat ?
— Sigur că am renunțat. Acum îmi amintesc :
aproape că nu există proces de fabricație chimică
importantă la care să nu se folosească un catalizator.
Asta înseamnă că aș risca să mi se volatilizeze tot
conținutul geamantanului.
Vrăjitorul se ivi din senin lingă ei, zâmbitor.
— Bravo, băieți. Văd că ați început să vă descurcați
prin lumea asta a imposibilului și să vă dați repede
seama ce e imposibil și ce nu. Evident, o bună parte din obiectele ce ne
înconjoară nu ar fi posibile fără ajutorul catalizatorilor.
— Si, până la urmă, ce substanță este catalizatorul ăsta ? întreabă Rică.
— Mii de substanțe diferite pot juca rolul de catalizatori. Orice substanță
care mărește viteza unei reacții chimice, dar rămâne ea însăși neschimbată la
sfârșitul reacției, se numește catalizator. Catalizatorii nu intervin însă numai
în industria chimică. În corpul nostru, nenumărate procese se petrec cu
ajutorul catalizatorilor. Vitaminele, hormonii, fermenții sunt catalizatorii din
organismul nostru și al animalelor.
— Eu aș-vrea să mai aflu ceva — zise Tică. Mai înainte de-a pătrunde în
camera în care, așa cum scrie pe ușă, „se face abstracție de cataliză”, ni s-au
mai întâmplat câteva pățanii... O chestie cu dulceața de prune, una cu
evaporarea apei și alta cu stiloul. Pe urmă, ne-a explodat și cartea de chimie.
Din ce cauză s-au întâmplat toate astea ?
— Să vă explic.
— Atunci — zise Tică — eu zic să începem cu dulceața, că asta m-a
necăjit pe mine cel mai mult.
— Păi... dulceața e dulce, pentru că se dizolvă imediat în salivă și astfel
papilele gustative de pe baza limbii îi pot simți gustul. Dacă substanțele nu s-
ar dizolva în salivă, nu le-am simți gustul. Lemnul nu se dizolvă și de aceea
nu are gust. Ei bine, dat fiind faptul că legile chimiei nu au curs în această
încăpere, noi, cei de la oficiul de turism local, am făcut așa ca dulceața să nu
se mai dizolve...
— Aha! Dar apa care s-a evaporat ?
— Nu s-a evaporat. Moleculele de apă sunt formate din doi atomi de
hidrogen și unul de oxigen, uniți între ei, combinați. Dar dacă legile chimiei
nu au importanță, atunci... ia să zicem că hidrogenul și oxigenul nu se pot
combina... în cazul acesta, apa nu mai există... Există doar două gaze :
hidrogen și oxigen.
— Ai văzut, Rică! Dar... dar stiloul?
— Stiloul? Da, era făcut din bachelită. Bachelita, știți bine, e materie
plastică obținută prin combinarea fenolului cu aldehida formică, în prezența
unor catalizatori, adică substanțe care înlesnesc această combinare. Dar dacă
ele nu se mai combină ? Atunci, stiloul tău s-a transformat la loc în fenol și
aldehidă formică...
— Ei, și cartea care a explodat ?
 — Dat fiind că toate legile chimiei se desfășoară alandala, azotul și
oxigenul din aer s-au combinat cu celuloza din care e formată
hârtia. S-a format în acest caz nitroceluloza, o substanță care explodează
ușor la orice lovitură...
— Aha !
— De fapt, voi ați observat numai cîteva exemple. Dacă legile chimiei nu
ar avea însemnătate, dacă combinațiile s-ar face la voia întâmplării, atunci
lumea s-ar întoarce pe dos! Din fericire, așa ceva, înțelegeți, nu se poate
decât aici, în Țara imposibilului!
Rică se scărpină în cap. Se vedea bine că voia să mai spună ceva, dar că
nu-i prea venea la-ndemână. Vrăjitorul îl privi zîmbind.
— Presimt ce vrei să zici.
— Da ? Eu ? făcu pe nevinovatul Rică.
— „Ce-ar fi dacă ne-am muta...“ îl imită Vrăjitorul. De fapt, aveți
dreptate: ați terminat și traseul al treilea. Îl puteți începe pe al patrulea și
ultimul!
 ACOLO UNDE LEGILE FRECĂRII
AU FOST DESFIINȚATE

Tică privi fericit în jurul său.

— E splendid! exclamă el.
Avea dreptate : se aflau pe un drum pavat, pe ale cărui margini se înălțau
copaci înalți și cu frunzișul des, cu umbra răcoroasă și îmbietoare. Mirosea a
aer proaspăt, aer de munte, și nu știu de unde venea o boare plăcută, aducând
mirosul tare al coniferelor.
Și am uitat să vă spun lucrul cel mai plăcut : cei doi prieteni pedalau, de
zor, pe câte o bicicletă, pusă la dispoziție de administrația Țării imposibilului.
— Rică, ce zici, facem un popas aici?
Și Tică arătă cu mâna către marginea drumului.
— Bună idee!
Descălecară, așezară bicicletele la umbra unui copac și se tolăniră și ei pe
iarbă, lângă ele.
— Grozav este pe aici! remarcă Tică. La drept vorbind, bine e în vacanță!
Fără lecții, fără școală, fără chimie, fără fizică!
— Daaa! făcu Rică visător. Și apoi, începu să filozofeze : Câte lucruri de
care nu ai nevoie! Uite, de exemplu, la fizică... îți mai amintești? Mișcarea
corpurilor...
— Și frecarea asta cu care ne tot amenința Vrăjitorul. Zicea că o să vedem
noi. Ei, ce să vedem? Uite că suntem în zona în care frecarea nu acționează și
nimic nu ni s-a întâmplat. Am zis eu că nu folosește nimic dacă știi sau nu
cum acționează frecarea. Chiar dacă n-ar exista nici un pic de frecare,
vacanța ar fi tot atât de plăcută...
— Stai, stai — zise Rică. Nu te grăbi. Nu știi că legile astea nu sunt
suspendate chiar de la început? Se întâmplă câteodată ca lucrurile să se
petreacă normal și abia după un timp oarecare, hop ! să fie desființată legea
științifică respectivă!
— Adânc cugetat! îl aprobă Tică nepăsător.
Era atât de plăcut, încât oricui i-ar fi fost greu să creadă că ordinea asta
minunată ar putea fi tulburată de niscaiva fenomene neverosimile.
 — Mergem ? propuse într-un târziu Rică.
— Să mergem! aprobă Tică. Biciclistului îi sade bine cu drumul. Hai!
Tică puse mâna pe iarbă, îndoi piciorul sub el — așa cum face orice om ca
să-și ia avânt să se ridice de jos — și apoi căzu cu o bufnitură la loc. Rică
râse amuzat.
— Iarba asta e cam alunecoasă — constată Tică fără să se necăjească prea
mult. Lasă-mă să mă țin de tine!
Își sprijini mâna de umărul lui Rică, își făcu vânt să se înalțe în picioare și,
din nou, se lăsă cu toată greutatea pe pământ, alunecând până la arborele pe
care-1 izbi cu spatele.
— Ești grozav! făcu Rică și începu să râdă, ținându-se cu mâna de burtă.
Ca într-o comedie!
Tică se scărpină în cap intrigat.
— Curios! Nu reușesc să mă ridic! constată el. Parc-ar fi unsă cu
untdelemn iarba asta! Și tu, degeaba râzi! Ridică-te tu și ajută-mă și pe mine.
Rică luă mutra unui profesor care ar da lecții de ridicat de pe jos.
— Simplu! Pui piciorul pe un loc unde nu-i iarbă, ca să nu aluneci pe ea...
uite ici, pământ curat... și hop !
Hop! și Rică, la rândul său, căzu cu o bufnitură de se cutremură toată
pajiștea. Tică începu să hohotească.
— Colosal! zise el. Ei, ce părere ai acum?
— Că e ceva la mijloc. Ce-ar fi dacă ne-am apuca de copac și
ne-am ridica ținându-ne de scoarță?
— Bună idee! aprobă Tică.
Se apucă de copac și încercă să se sprijine : degeaba!
 — Nu merge! declară el. Îmi alunecă mâna, ca pe untdelemn!
— Iar untdelemn? protestă Rică scârbit. O comparație mai originală nu
găsești ? A! Acum știu!
— Ce știi ?
Rică se izbi cu mina pe frunte, ca unul care a găsit cheia misterului.
— Frecarea, Tică! Sau, mai bine zis, lipsa frecării. Asta e!
— Cum adică ?
— Adică, dacă nu există frecarea, nu poți să te apuci de nimic și nici nu ai
sprijin la talpă : aluneci oriunde.
Tică privi desperat pământul acoperit cu iarbă, privi cerul albastru, privi
copacul impasibil și-și spuse, trist, că s-ar putea ca de-acum să nu se poată
ridica pe picioare, ci va trebui să se târască pe pământ, ca reptilele...
— Aoleu! Ce e de făcut ? se văietă el.
Rică privi trist copacul și dintr-o dată se lumină la față :
— Ce-ar fi dacă ne-am agăța de craca aia ?
Era vorba despre o cracă situată jos de tot, la care puteau ajunge dacă își
întindeau mâinile.
— Uite cum facem — continuă el. Strângem bine mâna și închidem
pumnul peste ea. Înseamnă că o să ne ținem în puterea mușchilor și astfel o
să ne putem ridica.
— Grozavă idee, Rică! Să încercăm!
Cei doi prieteni se agățară de cracă și, cu eforturi care îi făcură să transpire
din belșug, începură să se ridice. Dar, curios : în același timp, arborele începu
să se cutremure, să se miște și el și, dintr-o dată, exact atunci când cei doi
prieteni reușiseră să se țină pe picioare, arborele se clătină și porni să se
prăbușească, cu un foșnet jalnic. Tică și Rică priveau cu gura căscată cum
mărețul copac se culcă la picioarele lor, cu rădăcinile în sus.
Ce-am făcut, Tică? murmură prietenul său, înspăimântat. Am scos
arborele din rădăcini!
Formidabil! strigă Tică. Ai văzut ce forță la noi? Și privește-1 bine, ăsta-i
un copac secular.
În aceeași clipă își pierdu echilibrul și se agăță disperat de prietenul său.
Se îmbrățișară strâns și priviră dezastrul provocat de ei.
— Știi, Rică — zise Tică — aici, de fapt, este vorba tot despre frecare.
— Cum adică?
— Adică, dacă nu mai există frecarea, rădăcinile din pământ alunecă
foarte ușor și de aceea nu este necesar un efort prea mare ca să dezrădăcinezi
un copac...
— Extraordinar! Acum, hai să plecăm — propuse Rică. încalecă tu pe
bicicletă.
— Ea urcă-te tu întâi. Să te văd.
Rică îl privi pe Tică bănuitor.
— Aha! înțeleg, ți-e frică de lipsa frecării.
— Mie ? zise Tică voinicește. Și apoi continuă lamentabil : De fapt, mi-e
cam frică.
— Biiiine! zise Rică. Atunci, uită-te la mine.
Apucă bicicleta, o ridică cu o mișcare bruscă, încălecă din fugă cu arta
unui echilibrist și porni ca din pușcă. Lăsat singur, Tică încălecă și el, apăsă o
dată pe pedală și o luă din loc ca vântul.
— Formidabil, Rică! strigă Tică. Îți dai seama ? O dată doar am apăsat pe
pedale, și uite că străbatem kilometri întregi.
— Vezi, ăsta este unul din avantajele lipsei frecării.
— Cum asta ?
— Păi... nu-ți amintești ce-am învățat la școală? Frecarea face să se
încetinească mișcarea și de aceea este nevoie, mereu, să adăugăm o forță
suplimentară. Dacă nu e frecare, o mișcare se continuă la nesfârșit. Devine, în
sfârșit, posibilă mișcarea perpetuă! „Perpetuum mobile”, știi! Visul
irealizabil al inventatorilor!
Tică se gândi o clipă și apoi exclamă radios :
— Îți dai seama ce înseamnă asta ? Asta
vrea să spună că noi am făcut o descoperire sen-
za-țio-na-lă! N-o să mai avem nevoie de
combustibili, n-o să mai fie necesară benzina,
păcura, cărbunii, împingi o singură dată trenul
sau automobilul și, după aia, vehiculul o să tot
meargă! Știi cum, prin forța aia... cum îi
spune... de inerție!
— Adevărat — îl aprobă Rică — dar vezi
că în schimb mai sunt și dezavantaje.
— Care ?
— Uite : nu se poate frâna!
— Înțeleg — zise Tică dezamăgit. Când
frânezi, aplici frecarea asupra roții care se învârtește. Și dacă frecarea nu mai
ajută, atunci... Păi, Rică, ia explică-mi și mie, noi cum o să ne mai oprim ?
— Las‟că vedem noi! zise Rică. Deocamdată, fii atent. Uite aici trebuie să
o luăm la dreapta.
Până atunci, cele două biciclete alergaseră în linie dreaptă, mulțumită șoselei
care avea o traiectorie perfect rectilinie. Tică întoarse ghidonul spre dreapta,
Rică la fel. Bicicletele, însă —curios! — continuară să gonească tot înainte.
Mișcarea îl dezechilibră pe Rică și-l făcu să se aplece într-o parte, agățându-1
și pe Tică din mers, într-un zgomot infernal de fierărie, cele două biciclete se
răsturnară. Mișcarea continuă, însă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Mergând târâș pe șosea, Tică, Rică și cele două biciclete continuau să
înainteze, așa cum căzuseră grămadă, cu aceeași viteză ca și până atunci.
—Ține-mă, Tică !
— Nu pot, Rică!
— Alunecăm pe șoseaua asta ca pe untdelemn!
— Lasă untdelemnul, Tică! urlă prietenul său înfuriat. Ce ne facem?
—În definitiv, de ce te superi? Un nou sistem de transport : de-a bușilea
înainte!
Dar înaintarea lor fu oprită de apariția bruscă a unui gard de lemn. Două
bufnituri aproape simultane, un vaiet și apoi o tăcere de câteva secunde.
— Mda! constată Tică, pipăindu-se grijuliu. Se pare că am un cucui în
frunte.
— Si eu, o vânătaie la cot. Dar
nu-i nimic. Tot e bine că ne-a ieșit
gardul ăsta în drum. Altfel alunecam
așa până la sfârșitul vieții...
— Ei, și acum, cum ajungem
acasă?
— Simplu : ne ridicăm și o luăm
pe jos...
Simplu era de zis, dar de făcut,
mai greu! În sfârșit, cu prețul a mari
eforturi, izbutiră să se înalțe pe
picioare și o porniră, șontâc-șontâc,
spre locuință. Dar tare greu mai
pășeau! Până să desprindă piciorul de
pe pavaj, se căzneau de parcă le-ar fi cântărit pantofii câte o sută de
kilograme! De multe ori, scoteau de-a dreptul picioarele din pantofi!
Când ajunseră pe pământ cu iarbă, înaintară mai ușor : acum se temeau
numai de alunecare. În cele din urmă, ajunseră în fața casei și se desprinseră
unul de celălalt; Tică rămase în mână cu o mânecă a hainei lui Rică, iar Rică,
râzând în hohote, privi cămașa prietenului său, care se desfăcuse bucăți-
bucăți.
— Ce-o fi cu hainele noastre ? se interesă Tică. Uite, se destramă în
fărâme!
— Știi ceva ? Hai să intrăm repede în casă, că ne vede cineva si mai mare
rușinea!
Rică se îndreptă spre cameră, deschise ușa... și rămase mut de uimire. Tică se
apropie de el și fluieră a mirare :
— Curată vrăjitorie!
Într-adevăr! Mobilele ... umblau singure. Se adunau încetul cu încetul,
toate, în mijlocul camerei, târându-se pe parchet.
Dintr-o dată, cu un zgomot ca din pușcă, un tablou agățat în perete căzu pe
parchet. Geamul se sparse în cioburi. După această ispravă, parcă după ce
stătu puțin pe gânduri, tabloul o porni și el, încetișor, spre centrul camerei.
— Toate astea or fi tot din cauza frecării? Adică a lipsei sale?
Tică se scărpină în creștetul capului și răspunse :
— Eu cred că noi ne-am cam pripit când am zis că frecarea asta nu are rol
în viață.
— Lasă filozofia și hai să mâncăm ceva.
— Că bine zici. Mi s-a făcut o poftă de mâncare formidabilă 1
Să ne înfruptăm din friptură. Ce zici?
— De acord!
Așezară repede furculițe, cuțite, farfurii pe fața de masă. E adevărat că
alunecau ele de colo până colo, dar cu oarecare îndemânare reușiră să le
mențină. Rică își înfipse furculița într-o bucată de carne, dar când ridică
furculița, carnea rămase în farfurie.
— Aha ! zise Tică. Asta-i tot din cauza lipsei frecării. Furculița nu agață!
Încetișor-încetișor, pe nebăgate de seamă, fața de masă se porni să lunece
și, dintr-o dată, cu un zgomot asurzitor, vesela căzu pe podea, alunecând prin
toată camera.
— Uite ce e, Rică — zise Tică îngrijorat, frecându-și burtica durdulie. Eu
pe toate le înțeleg, dar să nu putem mânca, uite, asta nu admit! Vrăjitorule!
Scapă-ne!
Și, în aceeași clipă, Vrăjitorul apăru lîngă ei.
— Ce s-a întâmplat? se interesă el senin.
— Dați-ne înapoi frecarea !
— Fără ea — confirmă Rică — nu se poate!
— Poftim! V-o redau! zise Vrăjitorul.
— Mulțumim! spuse Rică, simțind în sfârșit teren solid sub picioarele sale.
Și poate că vreți să ne explicați vreo două sau trei lucruri? Uite, că nu ne
putem ridica de jos, am înțeles. Că a ieșit arborele din pământ, și pe asta am
priceput-o. Am înțeles și de ce nu era nevoie să pedalăm și pentru ce nu
funcționa frâna de la bicicletă... Dar, uite : de ce am căzut când am vrut să
cotim?
— Pentru că într-o lume în care s-a desființat frecarea nu ne putem mișca
pe sol, cu mijloacele obișnuite, decît în linie dreaptă. Pentru a coti trebuie să
existe frecarea, trebuie să te poți sprijiui de sol, imprimând volanului,
ghidonului devierea necesară. În definitiv, fără frecare, dragii mei, mijloacele
de transport nu ar putea funcționa!
— Bun, dar de ce pe asfalt și pe parchet pășeam atât de greu ? Și de ce s-
au adunat toate mobilele în mijlocul camerei ?
— Aici, explicația este ceva mai lungă. Fiți atenți. Peste tot, în Univers,
acționează legea atracției universale, conform căreia toate corpurile se atrag
între ele, cu o forță proporțională cu masa lor și invers proporțională cu
pătratul distanței dintre ele. Pământul este atras de Soare, Luna de Pământ și
așa mai departe. Tică este atras de Rică și reciproc. Rică este atras de pereții
camerei, de obiecte, care în același timp se atrag între ele. Desigur, datorită
masei mici a acestor corpuri din jurul nostru, forța cu care se atrag ele este
foarte redusă.
— De exemplu ?
— De exemplu, două vapoare cu masa de câte 25 000 de tone, care stau la
100 de metri unul de altul, se atrag între ele cu o forță de 400 de grame.
— Fleac ! aprecie Tică.
— Vi se pare puțin ? Și totuși, când un vapor se apropie prea mult de
un aisberg, forța de atracție poate să-l facă să se ciocnească ! Dar să
continuăm exemplele. Doi oameni, aflați la distanța de un metru unul de altul,
se atrag cu o forță de câteva sutimi de miimi de gram.
— Bine, văd că este vorba de forțe mici — constată Tică. Totuși, în mod
obișnuit, de ce nu ne apropiem noi între noi, sau mobilele între ele ?
— Simplu : pentru că le împiedică frecarea, forțele de frecare care frânează
mișcarea. Vedeți voi, forțele de frecare sunt de milioane sau de miliarde de ori
mai mari decât forța de atracție dintre obiectele mici. De exemplu, pentru a
învinge frecarea dintre tălpile picioarelor și podea, este necesară o forță de cel
puțin 20 de kilograme! -
— Dacă n-ar exista frecarea însă... zise Rică gânditor.
— ...Ați văzut ce s-ar întâmpla — continuă Vrăjitorul. Atracția dintre
obiectele mici s-ar manifesta vizibil. Obiectele s-ar târâ unul spre celălalt, cu
viteze din ce în ce mai mari. Iar în ce privește pantofii noștri, dacă suprafața
podelii ar fi foarte netedă, ei s-ar apropia atât de mult de dușumea, încât ar fi
puternic atrași și nu s-ar mai desprinde de ea! De asemenea, cuiele ar ieși din
lăcașul lor: de aceea, a și căzut portretul din perete. Țesăturile s-ar destrăma,
hainele s-ar descoase și ne-ar cădea de pe umeri.
— Și cui se datorește această frecare ?
— Problema este destul de complicată. Forța de frecare dintre obiecte și
suportul lor depinde de greutatea corpurilor, deci de forța de atracție a
Pământului. Ea depinde de asemenea de gradul de lustruire al corpurilor și de
alți factori. Vedeți voi, frecarea este un rău, dar și un bine.
— Un rău ? întrebă Tică. De ce ?
— La locul unde roțile automobilelor și ale altor vehicule sau corpuri în
mișcare se învârtesc pe osie, tehnicienii încearcă să scadă cât mai mult
frecarea, pentru ca să se cheltuiască o energie cât mai mică. În schimb, în
locul unde aceleași roți ating solul, frecarea trebuie să aibă o valoare
convenabilă, pentru ca vehiculul să nu derapeze...
— Și acum, e timpul să trecem la cea de-a doua etapă a traseului patru —
zise Tică.
— Și anume ?
— Căldura!
 CE SE ÎNTÎMPLĂ
CÂND LEGILE CĂLDURII
NU AU CURS

De data aceasta, noua locuință era un cort.

...Cortul semăna cu orice alt cort de două persoane, încăpător și instalat pe
o bază solidă. Electra părea încântată. Se frecă liniștită de un scaun, de
marginea patului, apoi sări repede pe o pernă și rosti un cuvânt scurt, dar plin
de miez :
— Miau!
— Adică — traduse Rică — pentru Electra totul este în regulă. Dar pentru
noi?
— În definitiv, să nu fim pesimiști — zise Tică. Eu, drept să-ți spun, am
început să mă deprind cu viața asta în Țara imposibilului. Intrăm în noua
locuință, ni se întâmplă niște aventuri ciudate, pe care, când o să le povestim
acasă, nimeni n-o să le creadă, pe urmă mergem la biroul de cazare, ne
schimbă camera și o luăm de la început.
În timp ce prietenul nostru făcea aceste considerații generale, Rică urmărea
cu gura căscată un fenomen straniu : patul începuse să se ridice. Creștea ca un
aluat. Electra se stropși oarecum indispusă și apoi sări pe podea.
— Tu vezi ? zise Rică.
Între timp, patul se umflase în toate direcțiile, gata-gata să-i dea afară din
cort pe cei doi prieteni.
— Ce-o mai fi și asta ? întrebă Tică.
Deodată, Rică începu să râdă și arătă cu degetul spre prietenul său. Tică îl
privi nedumerit și apoi se porni și el să hohotească. După cîteva secunde de
veselie, amândoi se opriră nedumeriți.
— Tu de ce râzi ? întrebă Rică.
— Dar tu ?
— Uită-te Ia hainele tale!
— Și tu la ale tale!
Într-adevăr, aveau de ce să se amuze! Amândoi înotau în haine croite
pentru niște Gulliveri ai lumii noastre.
 — Bine, dar până acum hainele mele au fost cuminți, nu s-au dilatat
niciodată...
— E clar — zise Tică. Ăsta e efectul dilatării.
În aceeași clipă, pe lingă ei trecu un animal ciudat, cu un păr cenușiu, lung
de vreo jumătate de metru. Bizar era faptul că acest balaur scoase un sunet
care semăna perfect cu un mieunat jalnic.
— Electra! răcni Rică. Ce-ai pățit ?
— Îți spun eu ce-a pățit — zise Tică. S-a dilatat. La fel ca și hainele
noastre. Ai uitat că aici, în cortul ăsta, nu au curs legile căldurii? Ia să ne
uităm puțin în cartea de fizică.
Scoase cartea din geamantan și începu s-o răsfoiască.
— Vezi ? Uite : sub acțiunea căldurii corpurile își măresc volumul, adică
se dilată. Dar nu toate corpurile se dilată la fel : unele mai mult, iar altele mai
puțin. Experiența ne învață că lichidele se dilată mai mult decât solidele, iar
gazele mai mult decât lichidele.
— Ei si? Ce-are a face asta cu hainele noastre?
— Pesemne că, datorită faptului că legile astea nu mai acționează, hainele
ni s-au dilatat asemenea unor gaze! Și la fel s-a întâmplat cu patul și cu blana
Electrei.
— Sau poate că o fi prea cald aici.
— Uite un termometru.
Dar termometrul indica, liniștit, temperatura de 20 de grade sub zero.
— Ce ger! zise Rică. Mie mi-e grozav de cald.
— Și mie. Ce vrei! Vara în amiaza-mare!
— Stai, stai. Că termometrul ăla din perete nu merge bine, treaba lui. Dar
nouă de ce ne-o fi așa de cald? Nu cumva ne-am îmbolnăvit ?
— Am o... avu Tică o idee, ca de obicei. Ia-ți temperatura cu termometrul
medical din geamantanul meu.
Rică își puse termometrul la subsuoară și așteptă neliniștit. După câteva
clipe, tocmai când se uita la el, se auzi o pocnitură si termometrul zbură în
țăndări.
— De necrezut! zise Tică. Trebuie să ai o temperatură de câteva sute de
grade, dacă ai reușit să dilați atâta mercurul, încât să spargă termometrul.
— O clipă — spuse Rică. Acum m-am lămurit. Pe ce se bazează
construcția termometrelor ?
— Aha! exclamă Tică. Știu, pe dilatarea lichidelor : a mercurului sau
alcoolului.
— Exact. într-un tub capilar de sticlă se ridică mercurul ce este conținut
într-un rezervor. Dacă temperatura pe care o măsoară termometrul e mai mare,
mercurul se ridică mai sus, pentru că se dilată mai tare.
— Corect. Și dat fiind că aici, în acest cort, nu se ține seama de legile
căldurii... mercurul s-a dilatat enorm, deși temperatura nu e prea mare.
— Clar! Dar cu toate astea — continuă Rică — să știi că nu mai pot de
cald!
Tică luă cartea de fizică și începu s-o răsfoiască.
— Știu ! exclamă el.
— Ce știi ?
 — Știu de ce ne e atât de cald. Tot din cauza anulării legilor fizicii. Uite.
Organismul nostru produce mereu căldură. Asta, datorită transformării
alimentelor în corp. Mișcarea, activitatea dau de asemenea căldură. Ei bine,
această căldură trebuie să se piardă.
— Să se piardă? De ce?
— Pentru că, dacă ea nu s-ar risipi pe măsură ce se produce, temperatura
corpului nostru ar crește continuu, până ar ajunge la sute de grade.
— Să nu exagerăm.
— Adevărat, să nu exagerăm. Omul nu poate suporta decât o temperatură a
corpului de cel mult 44 de grade.
— Numai atât? zise Rică nefericit. Păi asta înseamnă... (și buzele sale
începură să-i tremure) înseamnă că eu sânt de mult mort!
— Fugi de aici. Termometrul este defect!
— Adevărat. Dar ai putea să-mi povestești cum se pierde căldura
acumulată în corpul nostru?
— Prin convecție, prin radiație sau prin evaporarea transpirației...
— Ia-o încet. Cum adică?
— Straturile de aer reci care trec pe lângă corpul nostru se încălzesc,
înțelegi, fură căldură din corpul nostru. O altă cale este iradierea căldurii către
corpuri mai reci, prin radiațiile infraroșii.
— Dar evaporarea transpirației ?
— Uite ce scrie aici. Orice lichid când se evaporă absoarbe căldură. La fel
și transpirația.
— Am înțeles!
Încetul cu încetul se formară nori și se porni să plouă. Poate că nu vi se
pare nimic ciudat. Dar să precizăm : afară era senin, călduț, plăcut, sufla o
boare tocmai bună. De plouat, ploua numai înăuntrul cortului!
Electra, cu o expresie de uimire pe bot, își recăpătă dimensiunile sale firești
și o zbughi afară din cort. În același timp, hainele celor doi prieteni își
căpătară aspectul lor normal.
— Pe asta n-o s-o mai creadă nimeni! zise Rică, peste care ploaia curgea
ca un duș.
Tică se adăpostise într-un loc mai ferit și medita adînc.
— Explicația fenomenului nu este de loc complicată — își dădu el cu
părerea. Ploaia — continuă el — se datorește unui complex de fenomene
legate în primul rând de legile căldurii.
 Ploaia încetă și Tică stoarse liniștit pătura de pe pat, continuând expunerea
sa :
— Apa râurilor, lacurilor, mărilor și oceanelor e evaporată de căldura
soarelui. Vaporii se ridică în aer și se condensează sub formă de nori. În aceste
împrejurări, norii — care-s formați din picături minuscule de apă — lasă
această apă să se întoarcă pe pământ.
— Și ce legătură au toate astea cu fenomenele din cortul nostru ?
— N-au nici o legătură. De-aia s-au și întâmplat — pentru că aici toate
aceste legi se petrec altfel decât ar trebui!
— Problema este unde dormim astă-noapte ? Patul s-a făcut leoarcă!
Vrăjitorul se ivi la ușă, exact în clipa când era nevoie de el, ca întotdeauna.
— Ce părere ați avea de o mică surpriză? întrebă Vrăjitorul.
— Și anume ? întrebă Tică bănuitor. Pentru că până acum numai surprize
am avut.
— Vă ofer o plimbare cu mașina timpului. Știți despre ce este vorba, nu-i
așa ? Scriitorul englez Herbert G. Wells a imaginat o mașină cu care ar fi
putut călători în trecut sau în viitor, după dorință. Ce spuneți, nu v-ar place să
o încercați?
Tică îl privi cu coada ochiului pe prietenul său, iar Rică se scărpină în cap.
în același timp, Electra pătrunse înapoi în cort, după ce mai întâi se asigurase,
printr-un minuțios studiu făcut din prag, că nu se mai întâmplă nimic
periculos.
— Ei, ce părere ai, Electra ? Călătorim în trecut ?
Electra strănută indignată și se urcă pe un scaun care rămăsese uscat.
— Va să zică, Electra nu vrea. Dar nouă ce ne trebuie ? Iar o să pățim
diferite lucruri neplăcute!
Rică se urcă pe un scaun și începu să peroreze :
— N-ai nici un pic de imaginație. Cum se poate să nu fii atras de o ocazie
unică, cum e asta, de a călători în trecut ? Ai să vezi oameni, popoare,
civilizații. Ai să-ți dai seama cât de avansați suntem noi față de ei. Acolo, da,
o să se vadă superioritatea cunoștințelor lui Tică și Rică!
— Fie — zise, cu regret, Tică. Și atunci, încotro ?
— Uite, să deschidem la întâmplare cartea de fizică și să ne alegem ceva.
Iată...
Tică deschise cartea și citi: „Deși electroliza unei soluții de acid în apă cu
ajutorul curentului electric a fost realizată încă din anul 1800, totuși, datorită
complexității reacțiilor secundare, abia în anul 1833 Faraday a izbutit să
stabilească experimental legile electrolizei. Prima lege arată că există o
proporționalitate directă între cantitatea de substanță separată prin electroliză
și cantitatea de electricitate care trece prin electrolit“.
— De fapt, dacă stăm să ne gândim — zise Rică — cred că era destul de
bine pe timpul lui Faraday...
— Păi... de ce ?
— Cum de ce ? Gândește-te și tu : fizica se termina pe vremea aceea cam
pe la pagina 70 a cărții noastre, acolo unde e portretul lui Faraday.
— Ei, da, cu știința noastră... am fi putut deveni pe atunci academicieni !
— Atunci... ce mai stai? Să-i dăm drumul!
Vrăjitorul îi conduse până la o mașină ciudată, cu zeci de butoane, pârghii,
cadrane. Cei doi copii se instalară pe scaune și Vrăjitorul le explică modul de
funcționare.
Tică răsuci un buton. Mai întâi, se auzi un uruit din ce în ce mai puternic.
Apoi, jur împrejurul lor, ca luate de o furtună, toate lucrurile se răsturnară. O
agitație cumplită domnea pretutindeni. Electra nimerise în brațele lui Rică și
scâncea speriată. Tot atât de brusc, pretutindeni se lăsă calmul.
...Se aflau în mijlocul unei camere cam întunecoase. Pe mese se găseau
câteva aparate simple, cam ca acelea desenate prin cărțile de fizică.
Un bărbat între două vârste, bine ras, cu cărare în mijlocul capului,
îmbrăcat într-o haină cu catifea la guler, cu o cămașă albă, de un model ciudat,
îi privi surprins.
— Bună ziua, dragii mei—zise el. Dar... cine sunteți voi ?
— Eu sunt Tică și el e... Rică.
— Tică ? Rică ? Nu, nu cunosc.
— Ia te uită, măi Tică — îi șopti prietenul său. El n-a aflat încă de noi.
Dar... dumneavoastră cine sunteți?
— Numele meu este Faraday.
Tică îl privi cu respect pe marele savant englez.
— A! Noi însă am auzit de dumneavoastră. Vedeți, firește, n-ați putut auzi
de noi... nu de alta, dar noi venim, de fapt, din al douăzecilea secol.
— Venim să vă povestim despre... despre minunatele noastre descoperiri —
adăugă Rică.
— O! Asta mă interesează foarte mult! Ia să auzim... despre ce descoperiri e
vorba ?
 — Păi, uite... de pildă... în secolul al douăzecilea, noi folosim... o invenție
nouă... Tică se întrerupse și șopti către prietenul său : Ce invenție, Rică ?
Rică se gândi o clipă. În alte ocazii, ar fi fost în stare să-ți înșire o sută, dar
acum nu-i venea nici una în cap. În fine, se hotărâ :
— Folosim automobilul. O invenție minunată.
— Automobil? întrebă Faraday nedumerit. Automobil... Ce este acest
aparat și cum te folosești de el?
— Foarte simplu : are patru roți și un motor cu benzină. Faraday privi mirat
spre cei doi, nemulțumit de răspuns. Tică profită și schimbă subiectul.
— Dar, domnule Faraday... tabloul ăsta de aici ce reprezintă? Văd patru
cai, doi de fiecare parte, care trag o minge!
Faraday se întoarse și el spre tablou, apoi își frecă gânditor bărbia cu mâna
si zise :
— A, dar aceea nu-i o minge oarecare. Să vă explic. Este vorba despre o
sferă de metal tăiată în două. Cele două jumătăți sunt apoi apropiate una de
alta. Din interiorul lor se extrage aer. Înăuntru e deci vid, dar pe dinafara lor
acționează presiunea atmosferică, care le apasă atât de tare, încât le împiedică
să se mai desfacă.

E vorba de
vestitele emisfere de
Magdeburg, pe care
nimeni nu le poate
despărți.
— Ei, nimeni!
zise Rică disprețuitor.
Ia dați-mi mie încoace o sferă de-aia de Magdeburg.
— Poftim!
Și Faraday scoase dintr-un dulap obiectul metalic. Rică îl sprijini pe o
masă, apucă de un mâner și începu să tragă. Sudoarea îmbroboni fața lui, care
treptat deveni roșie ca un rac pus la fiert.
Tică, în acest timp, tot voia să-i spună ceva, dar nu izbutea să se ferească de
privirea lui Faraday. La un moment dat, profitând de neatenția acestuia, se
apropie de urechea prietenului său și-i șopti :
— Rică, vezi că ne facem de râs. Ce, nu-ți amintești ? Scria și în cartea de
fizică ! Chestiunea cu vidul!
— Aoleu, adevărat! Ce ne facem?
— Lasă-mă pe mine !
Și Tică se întoarse spre savantul englez :
— Domnule Faraday, firește, noi am glumit. Cunoaștem, evident, o
metodă pentru desfacerea celor două emisfere, și aceasta este...
Cu un gest teatral, Tică desfăcu un robinet lateral, lăsând aerul să pătrundă
în interiorul celor două emisfere reunite. În aceeași clipă, mingea metalică se
despică în două, fără nici un efort, de la sine.
— Mda, așa e bine — mormăi Faraday, uitându-se ciudat la cei doi soli ai
veacului al douăzecilea.
— Și acum, dați-ne voie să ne retragem — zise Rică.
Ieșiți în curte, Rică începu să se bâlbâie :
— Aici am cam sfeclit-o! Știi ce, Tică ? Se vede că e prea aproape de noi
secolul al nouăsprezecelea. Ce-ar fi dacă ne-am mai muta înapoi puțin — hai
să zicem în secolul al optsprezecelea ? Pe atunci se știau mai puține lucruri...
— Bine, dar unde e aparatul ? Unde e mașina timpului ?
Aparatul îi aștepta cuminte afară. Cei doi prieteni se instalară și Rică dădu
comanda :
— Hai înapoi cu încă un veac. Uită-te la cadran. Atențiune!...
Și, cu un uruit asurzitor, cei doi băieți se întoarseră în timp, oprindu-se în...
— 1770!
— Bine ați sosit, feciorașilor!
Cel care le vorbea era un om înalt, slab, cu o haină nu prea arătoasă pe el.
Se aflau pe un teren descoperit, o câmpie. Ploaua cu găleata, tuna și fulgera
îngrozitor. Electra se zbârli și cu un salt ajunse în brațele lui Tică, cuibărindu-
se sub haina lui.
 — Poftiți sub modesta mea umbrelă. Dar cine sunteți voi ? Numele meu,
dacă-mi dați voie să mă prezint, este Benjamin Franklin!
— O, suntem mândri că putem să facem cunoștință cu dumneavoastră. Noi
suntem Tică si Rică si venim din viitor.
— Tii, dar ce mai plouă prin secolul dumneavoastră! comentă Rică.
În aceeași clipă, străluci lumina orbitoare a unui trăsnet și o bubuitură
cumplită spintecă văzduhul. Tică deschise automat gura și închise ochii.
— De ce închideți ochii și de ce deschideți gura ? se interesă Franklin.
— Mijlocul cel mai bun pentru a te feri de trăsnet — zise Rică — este să
deschizi gura, să închizi ochii și eventual să-ți astupi și urechile!
— Părerea mea este că viitorul va ține seamă de faptul că mijlocul cel mai
bun pentru a te feri de trăsnet este paratrăsnetul, inventat de mine. Dar, să
trecem... Aș fi bucuros dacă mi-ați putea spune ce aparate noi se vor inventa
în secolele de unde sosiți...
Rică se scărpină calm în creștetul capului, oarecum încurcat.
— Păi uite, de pildă, radioul, un aparat cu care se captează undele
radiofonice și se aud cuvinte și muzică venite de la mari distanțe!
— Televizorul, care ne redă imagini de la depărtare — contribui și Tică.
— Și după ce principiu funcționează aceste aparate ? întrebă Franklin.
— Ei, foarte simplu — făcu Rică. Le pui în priză!
Franklin căzu pe gînduri.
 — Nu este de loc clar. Ce este această priză? O sursă nouă de energie ?
— Priză? făcu Rică. Aa, priza, ce să fie... e locul pe unde vine curentul
electric.
Franklin îi privi mirat ;
— Curentul electric ? Interesant. Însă pentru mine este încă neclar. Cum se
captează undele de radio, cum se vede de la distanță, cum vine acest curent
electric ?
Rică îl privi pe Tică încurcat, iar Tică se făcu că nu-1 vede.
-— Noi — zise Tică — avem, să vedeți, puțină treabă. Și la urechea lui
Rică adăugă: Iar am încurcat-o!
— Nici secolul ăsta nu-i de noi — spuse în șoaptă Rică.
— Ei, dar lasă : pentru secolul al șaptesprezecelea am fi fost cu adevărat
savanți. Învârtește butonul, ce mai stai?
O uruitură asurzitoare și apoi... cei doi prieteni, plus Electra, se treziră pe o
câmpie însorită. Se auzea ciripitul păsărilor, iar frunzele foșneau ușor sub
adierea călduță. Sub un pom se afla un om — un bărbat cu părul lung, blond și
buclat. Era îmbrăcat în haine negre, iar la gât purta un fel de fular alb, lung.
— Ia te uită, Tică! șopti amicul său. Îl vezi pe omul de sub măr? Parc-ar fi
Newton, din cartea de fizică!
— Ce-i cu voi, tinerilor? întrebă Newton (căci el era). De unde veniți ?
— Din secolul al douăzecilea — zise cu mândrie Tică.
În aceeași clipă, un măr se desprinse dintr-o cracă și căzu la picioarele lui
Newton.
 — Ce măr frumos! exclamă Rică.
— Știi de ce a căzut mărul? îl întrebă Newton.
Fiindcă era copt —explică prietenul nostru. Tocmai bun de mâncat.
— Cum ? întrebă marele savant englez. Voi n-ați auzit de legea atracției
universale?
Și Newton se întristă. Va să zică, cercetările sale nu avuseseră rod ? Ele nu
fuseseră recunoscute de posteritate ? Dar Tică interveni, dregând-o :
— Cum să nu auzim. Am auzit!
— Dar ce-are a face legea atracției universale cu luna iulie? continuă Rică.
Newton îl privi buimăcit :
— Cum cu luna iulie?
— Păi... merele nu se coc în iulie?
Newton clătină mohorît din cap :
— Văd că n-ați înțeles nimic. Între forța de atracție, masa Pămîntului și cea
a mărului există o relație, nu?
— Sigur, există! confirmă Rică vesel.
— Ei, care este această relație ?
Rică îl privi deznădăjduit pe Tică.
— Hai, mă Tică (îi șopti el), spune și tu ceva, că iar ne facem de râs!
Dar Newton, pricepând încurcătura în care îi pusese pe eroii noștri, zise
mai departe :
— Legea pe care am descoperit-o eu arată că forța gravitației care se
exercită asupra unui corp de pe Pământ, de pildă mărul, este direct
proporțională cu produsul dintre masa Pământului și masa corpului, și invers
proporțională cu pătratul distanței dintre ele.
Tică dădu din cap cu gravitate. Iar Rică mormăi, descurajat :
— Și ăștia din secolul al șaptesprezecelea știu prea multe pentru noi. Hai și
mai în urmă.
— Încotro?
— În veacul al cincisprezecelea.
Butonul. Uruitura. Acul de pe cadran. Și iată-i pe cei doi amici într-un
laborator. A, dar să nu vă închipuiți că semăna cu luminoasele și plăcutele
laboratoare ale veacului nostru. Era plin de fum; câteva cazane clocoteau în
diferitele unghere ale camerei; peste tot, jur împrejur, ardeau flăcări; iar un om
cu o figură care te cam băga în sperieți, cu o barbă lungă și ascuțită și cu o
tichie pe cap îi privi respectuos.
 — Minunate apariții! rosti el cu o voce spartă. Puterea diavolului sau aceea
a sfinților v-a adus în prezența noastră? Rostiți câteva cuvinte, dar nu spargeți
vraja!
— Noi suntem Rică și Tică — zise Tică impresionat.
— O, ce denumiri misterioase! Și de unde veniți, solii cui sunteți?
— Venim — zise cu o voce gravă Rică — din secolul al douăzecilea.
Alchimistul se în-
clină adânc în fața
lor.
— Aha ! zise el.
Fiți bine veniți,
vlăstare ale celui
de-al douăzecilea
veac. Cu plecă-
ciune vă rog să
binevoiți a-mi
povesti cum au rezolvat oamenii problemele noastre fundamentale.
Sprâncenele lui Rică se ridicară ca niște mari puncte de întrebare.
— Ce probleme ? se interesă el.
Alchimistul rosti cu o voce gravă :
— Piatra filozofală, elixirul vieții și perpetuum mobile.
— Piatra filozofală, care schimbă totul în aur? Imposibil! începu Rică
liniștit. Elixirul eu nu-1 iau niciodată, dar în schimb mama-mi dă câteodată
untură de pește. Cât despre „mobile”, nici măcar sateliții artificiali ai
Pământului nu sunt „perpetuum”.
Alchimistul cugetă adânc.
— Greu, foarte greu, zise el într-un târziu. Limbajul vostru mi se pare cu
totul de neânțeles.
Tică, roșu la față, interveni imediat:
— Iubite alchimist, noi ne retragem.
Îl trase pe Rică după el și, ajunși într-un loc ferit, începu să-1 dăscălească :
— Te bagi mereu în vorbă! Ce ți-a venit să vorbești' așa cu bietul om?
— Păi n-am avut dreptate ? Cu ajutorul așa-zisei pietre filozofale, vechii
alchimiști sperau să transforme plumbul în aur și să transforme metalele.
Astăzi, fizicienii, atomiștii izbutesc să realizeze transmutări cu ajutorul
energiei atomice. În ce privește perpetuum mobile, asta-i un fel de mașină care
ar funcționa veșnic fără să consume nici un fel de energie. S-a dovedit că e
imposibil de realizat. În sfârșit, elixirul vieții este o substanță care era căutată
de alchimiști, în credința că ar putea să redea viața veșnică. În secolul de unde
am plecat, medicina a găsit numeroase mijloace pentru a prelungi viața.
— Vorbești ca din carte — zise Tică. Hai să mergem și în alte timpuri ale
trecutului!
De astă dată nimeriseră pe o stradă cu monumente impunătoare, cu lume
multă îmbrăcată foarte ușor, ceea ce-1 făcu pe Tică să exclame, pe drept
cuvânt :
— Să știi că am nimerit în vechea Atenă!
— Ce-o fi vrând oare bărbosul acela care se apropie de noi ? murmură Rică.
— Ce haine ciudate purtați, copii! zise bărbosul.
— Păi... venim tocmai din secolul al douăzecilea! rosti cu mândrie Tică.
— Atunci, spune-mi și mie : ce s-a mai descoperit nou în știință? Ca să nu-1
lase pe Rică să mai vorbească, Tică interveni repede :
— Păi... în secolul al douăzecilea se știe că Pămîntul e rotund!
— Cum ? făcu atenianul în culmea mirării. Rotund ?
— Precis — confirmă Rică. Rotund ca o minge!
— Ca o minge ? zise bărbosul uimit.
Îndată, mintea lui începu să funcționeze conform sistemelor logice și ridică
o obiecție :
— Dar atunci... înseamnă că oamenii din partea Pământului opusă nouă
merg cu capul în jos și cu picioarele în sus? Cum e cu putință asemenea
năzdrăvănie ? Noi știm că Pământul e rotund, dar ca un talger!
Rică se declară înfrânt.
— Aveți dreptate. Mă gîndesc și eu, de pildă, la Australia : n-am auzit ca
oamenii să meargă acolo cu capul în jos! Recunoaștem: a fost o scăpare din
partea noastră.
Tică înlemnise.
— Așa ? Bine, atunci — zise atenianul satisfăcut. Dar poate că ne veți putea
lămuri pentru ce iarna, când e mai frig, zilele sunt mai scurte decât vara ?
— Simplu — zise Rică zâmbind. Ați recunoscut singur că iarna e mai frig
decât vara?
— Desigur.
— Ei bine, oamenii noștri de știință au descoperit că frigul face ca toate
lucrurile să se contracte, să se micșoreze. Iată pentru ce iarna zilele sunt mai
scurte decât vara!
Tică izbucni în râs, apoi își trase repede prietenul pe o stradă lăturalnică.
— Iar ai făcut-o lată! îmi crapă obrazul de rușine! Păi tu nu știi că atunci
când e vorba de corpurile cerești e greșit să se vorbească despre „sus“ sau
„jos“? în ce privește Pământul, „jos“ înseamnă tot ceea ce are direcția spre
centrul Pământului. Iar în legătură cu inegalitatea zilelor și a nopților, ea se
datorește înclinației axei Pământului și poziției sale față de Soare.
— Sigur că știu toate astea. Dar am vrut și eu să râd oleacă!
— Mergem mai departe ?
— Mergem!
Și așa, cei doi prieteni nimeriră într-o câmpie așternută cu ierburi sălbatice,
cu bolovani înalți, cu niște arbori ciudați. Din depărtare se auzeau urlete de
fiare sălbatice, strigăte dezarticulate.
Deodată, de după o stâncă se iviră oameni îmbrăcați în piei de animale,
purtând în mâini niște măciuci rudimentare.
— Asta e! puse Tică diagnosticul. Suntem în epoca preistorică!
— Cine or fi arătările astea bărboase cu toporiști și cu praștii ?
— Ssst! Fii respectuos, Rică, sunt doar strămoșii noștri.
Rică își luă în piept aer și strigă fericit :
— Domnilor dinozauri, vă salută veacul al douăzecilea.
Dar îmbulzeala care se stârni nu-i fu pe plac.
— Hai, ce spune ?
 — Noi, dinozauri!
— Ne pare rău. Noi suntem oameni de Neanderthal.
— Tocmai în acest moment descopeream focul. De ce ne insultați?
Tică agită frenetic butonul.
— Repede, Rică! înapoi în secolul al douăzecilea!
...Și acum se petrecu ceva ciudat. Cu un uruit năprasnic, mașina începu să
străbată anii, deceniile, secolele, erele... și, când se opri cu o zguduitură, cei
doi prieteni se regăsiră, singuri, pe bancheta unui tren care pufăia, urcând
povârnișurile.
Tică se uită pe fereastră : se îndreptau spre Bușteni.
— Ce-a fost asta, Rică ?
Rică se pipăi: nu visa. Se aflau în tren și mergeau în vacanță.
— Am călătorit noi de-a binelea în Țara imposibilului ?
— L-am văzut noi cu adevărat pe Vrăjitor ?
Dar nu aveau timp să mai discute. Trenul intrase în gară.
 POSTFAȚA AUTORULUI

Poate că în ziua când terminați de citit această carte plouă. S-ar putea chiar
să ningă. Sau, cine știe, o fi cald de se topește asfaltul de pe stradă. Nu are nici
o importanță. Pe ger sau pe arșiță, la București sau la Polul Nord, în planeta
Marte sau pe fundul oceanelor, legile științelor acționează fără greș.
— Aha! Va să zică, Țara asta a imposibilului este de fapt imposibilă? veți
întreba voi.
— Uite, nu vreau să vă răspund. Citiți bine toate legile științelor, învățați-le,
și pe urmă căutați cu atenție ca să vedeți dacă nu cumva, undeva, în vreun loc
anume, la o oră anume, ele dau greș. Dacă ați descoperit așa ceva, înseamnă
că ați ajuns la poarta Țării imposibilului, și în acest caz, vă rog să-mi dați
imediat de veste.
Până atunci Tică, Rică, Electra, Vrăjitorul și cu subsemnatul vă spunem la
revedere!
 CUPRINS

Cum a început aventura 3

O alegere grea 8
Cum au început aventurile
lui Tică și Rică în luptă cu electricitatea 11
Tică și Rică în lumea celor mici 22
Când magnetismul
nu funcționează cum trebuie 33
Tică și Rică
parcurg cel de-al doilea traseu 42
În vila „Habar n-am de hidrostatică
si de hidrodinamică“ 55
Ultima probă a traseului trei sau
„N-am ce face cu chimia“ 62
Acolo unde legile frecării
au fost desființate 70
Ce se întâmplă
când legile căldurii nu au curs 79
Postfața autorului 95

Redactor responsabil : PETRE DUDCOVSKI

Tehnoredactor : VALERIA POSTELNICU
Dat la cules 23.05.1966. Bun de: tipar 10.07.1966. Apărut 1966. Comanda nr. 6995. Tiraj 23 140. Hârtie offset A de 100 g/m2, ft.
700X1000116. Coli editoriale 7,68. Coli de tipar 6. A. T. 5280. C.Z. pentru bibliotecile mici 8R—3.
Tiparul executat sub comanda nr. 3421 la întreprinderea poligrafică „13 Decem-
brie 1918”, Str. Grigore Alexandrescu nr. 89—97, București,
Republica Socialistă România