Guvernul Republicii Moldova

Academia de Administrare Publica

REFERAT
,,Administratia Publica și Administrația Privată –
similitudini si deosebiri”

Autor: Botan Mariana

Grupa: 123 MP

Chișinau 2020
 CUPRINS

Introducere……………………………………………………...........................……………….3

1. Noţiunea de administraţie publică..........................................................................................4

2. Caracteristicile administraţiei private.....................................................................................6

3. Similarităţi şi deosebiri între administraţia publică şi

administraţia privată................................................................................................................8

Concluzii......................................................................................................................................15

Bibliografie...................................................................................................................................17

2
 Introducere
Dezvoltarea sectorului privat şi extinderea lui în toate sferele societăţii accentuează tot
mai pronunţat încercările de a atenua diferenţele dintre sectorul public şi sectorul privat.
Colaborarea acestor două domenii demonstrează interdependenţa dintre ele şi rolul lor în
funcţionarea de ansamblu a economiei naţionale şi a societăţii în ansamblu. Utilizarea pe larg a
metodelor din sectorul privat şi teoriilor privind organizarea procesului de conducere indică
asupra faptului că ideile din sectorul privat se pot transfera şi pot fi folosite în domeniul funcţiei
publice. Se consideră, că prin aceste schimbări, sectorul public se va transforma într-un mediu
mai eficace şi va contribui la creşterea productivităţii naţionale.
Multe idei reflectate în studiile privind procesul de conducere în sectorul privat sînt
implementate cu succes în managementul serviciilor publice, în acelaşi timp însă nu se pot
ignora diferenţele care există între cele două sectoare de activitate.
Experienţa a demonstrat că unele idei şi metode din sectorul privat nu au funcţionat
foarte bine în sectorul public unde s-au lovit de opoziţia şi rezistenţa profesională, politică sau
organizaţională.

3
 1. Noţiunea de administraţie publică
Noţiunea de administraţie publică este definita in primul rînd de către ştiinţa
administraţiei, dar şi de alte discipline conexe, cu care are legătură directă, cum ar fi şi ştiinţa
dreptului administrativ.
În literatura de specialitate, în mod frecvent întâlnim noţiuni ca: administraţia de stat,
administraţie, activitate executivă şi, mai nou, administraţie publică, uneori cu înţelesuri diferite,
alteori punându-se semnul egalităţii între unele dintre acestea.
Noţiunea de "administraţie" desemnează unele compartimente organizatorice din
structura unei unităţi sau organ, ori activităţi ale acestora care nu au caracter productiv.
Unii autori, utilizând noţiunea de "administraţie de stat" arată că prin aceasta se înţelege
un „sistem de organe ale statului" sau o anumită formă fundamentală de activitate a statului,
respectiv, „activitatea administrativă". Trebuie precizat că noţiunile de "activitate administrativă"
şi "organe administrative" pot fi desemnate şi prin termenii "activitate executivă", respectiv
"organe executive", noţiunile "administrativ" şi "executiv" fiind folosiţi alternativ, cu sens
identic. Administraţia publică, ca modalitate de realizare a puterii executive, are în centrul
preocupărilor sale gestionarea interesului public, asigurarea funcţionării regulate şi continue a
serviciilor publice1.
În orice compartiment al vieţii sociale, procesul complex al administrării - administraţia -
constă într-o activitate raţională şi eficientă de utilizare a resurselor umane, materiale şi
financiare în scopul obţinerii unor rezultate maxime cu eforturi minime.
Societatea cunoaşte un proces continuu de diversificare şi multiplicare a serviciilor
administrative, care impune necontenite îmbunătăţiri şi perfecţionări în structura şi activitatea
administraţiei prin utilizarea unor metode şi tehnici moderne.
Noţiunea de administraţie este mai largă decât aceea de administraţie publică, ea
cuprinzând şi administraţia particulară. Ca orice activitate umană, atât administraţia publică, cât
şi cea particulară, urmăresc un scop utilizând anumite mijloace. Există diferenţe esenţiale între
cele două forme de administraţie, atât sub aspectul finalităţii, cât şi sub cel al resurselor folosite.
Administraţia publică, spre deosebire de administraţia privată, urmăreşte satisfacerea
interesului public, a utilităţii publice, în mod dezinteresat, prin realizarea de servicii publice.
Termenul "administrativ" este de origine latină şi înseamnă a servi la ceva, a servi pe
cineva. Administraţia publică, prin natura ei, are menirea de a servi interesul public, de a fi un
serviciu public pus la dispoziţia societăţii şi a cetăţenilor.
O problemă deosebit de importantă, cu soluţii diverse date de către doctrină, o reprezintă
raportul dintre administraţia publică şi stat. Puterea constituită în stat îndeplineşte trei funcţii

4
esenţiale: legislativă, executivă şi judecătorească. Administraţia publică este o activitate strâns
legată de puterea executivă, în doctrina tradiţională franceză ea fiind definită ca acţiune a puterii
executive prin procedee de putere publică2.
Statul, ca formă de organizare socială îşi constituie un sistem de instituţii politice care îi
permit să comande, să guverneze. Instituţiilor politice le sunt subordonate instituţiile
administrative care realizează deciziile instituţiilor publice. Aşadar, administraţia publică este
exercitată de puterea executivă în regim de putere publică, fiind o modalitate de realizare a
funcţiunii executive a statului, dar nu singura, executivul exercitând şi alte raporturi cu organe
constituţionale ale statului.
Noţiunea de administraţie publică este susceptibilă a căpăta două sensuri: unul material şi
altul formal.
În sens material administraţia publică reprezintă o activitate de organizare a executării şi
de executare în concret a legii, realizată prin acţiuni cu caracter de prestaţie.
Administraţia publică, în sens material, nu se poate reduce la activităţi executive de
dispoziţie, de prescripţie, ci ea constă în diferite prestări realizate pe baza şi în executarea legii,
pentru îndeplinirea interesului general prin asigurarea de servicii publice.
În sens formal, administraţia publică poate fi înţeleasă ca un sistem de organe cuprinzând
diverse structuri administrative, care realizează activitatea de organizare a executării şi de
executare în concret a legii. Administraţia publică se realizează printr-o multitudine de forme
organizatorice, care alcătuiesc sistemul acesteia. Puterea executivă este cea care asigură
conducerea şi controlul întregului sistem al administraţiei publice. Satisfacerea intereselor
generale ale comunităţii naţionale nu poate fi încredinţată decât administraţiei statale.
În acelaşi timp, regimul centralizării coexistă cu regimul descentralizării administrative,
care permite colectivităţilor locale să se autoadministreze. Descentralizarea este acel sistem
potrivit căruia administrarea intereselor locale - comunale, orăşeneşti, raionale - se realizează de
către autorităţile liber alese de către cetăţenii colectivităţii respective, sub supravegherea statului.
Autonomia locală, privită ca un fenomen pur administrativ, nu apare decât ca o ultimă treaptă de
dezvoltare a descentralizării administrative; în esenţă, aceasta reprezintă transferarea unor
competenţe administrative de la nivelul central către diverse organe sau autorităţi administrative
care funcţionează autonom în unităţile administrativ-teritoriale fiind alese de către colectivităţile
locale respective. Activitatea autorităţilor locale se află sub controlul de legalitate al statului, prin
agenţii puterii executive deconcentraţi.
Administraţia publică presupune utilizarea, în regim de drept public, a unor resurse -
umane, materiale şi financiare - pentru satisfacerea interesului general.

5
 2. Caracteristicile administraţiei private

Întreprinderea privată poate fi definită ca o entitate economică şi socială în care se

produc bunuri şi servicii destinate pieţei, în vederea satisfacerii nevoilor clienţilor şi realizării
de profit. Ea este constituită dintr-un grup de persoane organizate potrivit anumitor cerinţe
juridice, economice, tehnologice, care concep şi desfăşoară procese de muncă, folosind un
anumit capital.
Întreprinderea privată este denumirea generică pentru orice tip de organizaţie umană.
În accepţiunea tuturor specialiştilor firma este o unitate de bază a economiei naţionale a unei
ţări şi a economiilor naţionale ale mai multor ţări (firma multinaţională), constituită cu scopul
de a produce bunuri materiale sau de a presta servicii necesare existenţei oamenilor.
Ca unitatea de bază a unei economii sau a unor economii, întreprinderea privată trebuie
să reunească în cadrul ei mijloace tehnice şi tehnologice, un număr de angajaţi cu o anumită
pregătire, resurse materiale şi financiare. Pornind de la acest aspect, întreprinderea privată este
o organizaţie tehnico-productivă, socială şi economică3.
Caracterul de organizaţie tehnico-productivă îşi găseşte expresia în specificul
activităţilor productive, al tehnologiei folosite şi în dependenţa tehnologică dintre elementele
structurale. Latura tehnico-productivă determină conţinutul activităţii desfăşurate de firmă şi
profilul său de activitate.
Potrivită ca organizaţie socială întreprinderea privată cuprinde un ansamblu de
activităţi umane cu o finalitate bine determinată şi care dau viaţă tuturor elementelor tehnice,
tehnologice şi de altă natură. Totodată întreprinderea privată se prezintă sub forma unui
complex de relaţii structurale interpersonale sau pluripersonale în care angajaţii sunt
diferenţiaţi în funcţie de autoritate, statut şi rol în realizarea unor obiective precise.
Întreprinderea privată, ca organizaţie structurală, îndeplineşte şi rolul de centru de
decizie, ceea ce înseamnă că o parte a personalului firmei (o minoritate) acţionează asupra
celeilalte părţi cu scopul stabilirii şi realizării obiectivelor. În calitatea sa de centru de decizie,
firma dispune de un sistem de conducere, alcătuit dintr-o structură de conducere şi un proces
de conducere. Atributul esenţial al sistemului de conducere este de a lua decizii.
Privită ca organizaţie economică, întreprinderea privată este un organism independent,
cu autonomie deplină, care dispune de întreaga capacitate de a participa la circuitul economic
naţional şi internaţional. Ca organizaţie economică, încă de la înfiinţare, îşi fixează un obiectiv
de activitate, adică o raţiune de a exista. De asemenea o firmă îşi poate fixa unul sau mai

6
multe obiective economice cum sunt: rentabilitatea, creşterea, calitatea etc. Obiectivele
firmelor variază în funcţie de mărime , statut juridic şi mediu socio-politic.
Întreprinzătorul reprezintă persoana care iniţiază, singură sau în asociere, o afacere,
asumându-şi riscul de a investi capital în aceasta şi responsabilitatea de a conduce şi a
administra4.
Întreprinzătorul trebuie să posede o serie de trăsături personale şi abilităţi. Analize
psihologice temeinice, având drept obiectiv determinarea tipurilor de persoane care au cele
mai mari şanse de a deveni întreprinzători, au evidenţiat principalele caracteristici de
personalitate şi abilităţi care au cel mai semnificativ impact asupra succesului firmelor.
 energia, puterea de a iniţia afacerea, de a înfiinţa întreprinderea şi a o
conduce; aceasta constituie resortul motivaţional care permite întreprinzătorului
să-şi învingă teama de riscul pierderii capitalului investit, să depăşească
perioada extrem de dificilă de muncă intensă şi epuizantă specifică începutului
afacerii;
 cunoştinţe de specialitate, care pot fi grupate în patru domenii indispensabile
întreprinzătorului: cunoştinţe tehnice, cunoştinţe manageriale, cunoştinţe de
marketing şi cunoştinţe financiar-contabile;
 abilităţi mentale, concretizate în inteligenţă, capacitate de analiză şi sinteză,
gândire creativă, capacitate de conceptualizare;
 abilităţi de comunicare, care constau în capacitatea de a transmite mesaje
orale şi scrise clare, sintetice, uşor de înţeles;
 abilităţi privitoare la relaţiile umane, care se concretizează în capacitatea de
a stabili şi menţine relaţii interpersonale bune, spirit sociabil, stabilitate
comportamentală etc.;
 capacitate decizională, care priveşte identificarea mai multor soluţii pentru
rezolvarea unei probleme.
Firma îndeplineşte obiectivele proprii în mod independent dar, totodată, realizează un
schimb de activităţi cu alte întreprinderi şi, pe această bază, contribuie la realizarea procesului
de ansamblu a producţiei sociale.
Condiţiile de natură eterogenă care exercită influenţa asupra modului în care firma îşi
realizează obiectivele proprii poartă numele de mediu ambiant. Acesta mai poate fi definit ca
o reţea de variabile exogene, cărora firma le opune propriile sale variabile endogene (resurse
materiale, umane, şi financiare).

7
 Mediul ambiant se poate prezenta sub forma unui mediu stabil, schimbător (instabil) şi
turbulent.
Mediul stabil apare ca o excepţie, este doar un moment de scurtă durată şi se manifestă
la intervale de timp foarte mari. Nu este un tip de mediu caracteristic, iar în ultimele decenii s-
a întâlnit foarte rar.
Mediul schimbător prezintă permanente modificări şi obligă firma să aibă o viziune
prospectivă. Este un tip de mediu obişnuit cu care se confruntă întreprinderile în etapa actuală.
Mediul turbulent este definit de schimbări foarte accentuate, frecvente, bruşte, în
direcţii imprevizibile, adesea transformatoare, ceea ce supune întreprinderea unor presiuni
deosebite, punându-i probleme dificile de adaptare, în genere greu de anticipat. Acest tip de
mediu, specific, mai ales ramurilor de vârf, ceea ce înseamnă că nu are un caracter dominant.
Pentru a face faţă mediului turbulent întreprinderea trebuie să se caracterizeze prin
flexibilitate, supleţe, elasticitate a structurilor, în vederea adaptării rapide la un mod de
acţiune.
Analiza mediului ambiant al firmei permite să se constate existenţa a două
componente: micromediul (mediul intern) şi macromediul (mediul extern).
Ansamblul relaţiilor firmei cu reprezentanţii din cel mai apropiat mediu şi influenţele
pe care aceştia le exercită poartă numele de micromediu.
Macromediul este format din sistemul factorilor exogeni care acţionează indirect
asupra firmei, prin elementele micromediului, exercitându-şi influenţa pe o arie extinsă şi pe
un termen lung.

3. Similarităţi şi deosebiri între administraţia publică şi

administraţia privată

Instituţiile publice reprezintă ansamblul structurilor organizate, create în societate pentru

gestionarea afacerilor publice. Instituţiile publice, în sensul birocratic pe care îl au în ziua de
astăzi, reprezintă singurul mod de organizare social-economică a statului care poate face faţă
provocărilor modernităţii (numărul mare al populaţiei, diversitatea şi complexitatea nevoilor
umane ce se cer satisfăcute). Ceea ce face din instituţiile birocratice instrumente eficiente este
caracterul lor raţional manifestat în cele patru dimensiuni principale ale acestora:
- pot manevra un număr mare de sarcini;
- pun accent pe cuantificare;
- operează într-un mod previzibil, standardizat;
- pun accent pe controlul asupra celor angrenaţi în sistemul instituţiilor.

8
 Într-un stat democratic ele au următoarele funcţiuni:
- pregătirea şi adoptarea actelor normative;
- punerea în executare a legilor;
- supravegherea punerii în executare a hotărîrilor luate la nivel politic.
O instituţie publică  „vinde” bunuri şi servicii care asigură facilităţi precum: servicii de
telecomunicaţii, electricitate, aprovizionarea cu gaze şi apă, transport (căi ferate, aeriene,
navale), transportul public urban, servicii financiare (bănci, companii de asigurare). Obiectivul
unei instituţii  publice este servirea interesului public. Există situaţii în care iniţiativa particulară
nu poate acoperi cerinţele societăţii şi de aceea sînt necesare instituţii specifice. Există patru
motive care determină existenţa organizaţiilor publice :
- minimalizarea erorilor de pe piaţă;
- creşterea rentabilităţii economice;
- facilitarea planificării centralizate a economiei;
- schimbarea naturii economiei.
Organizaţiile publice se află în competiţie directă cu organizaţiile private: bănci, companii
de asigurare, aeriene, petroliere. Pentru a stimula competiţia şi pentru a menţine controlul unor
ramuri strategice, guvernele controlează aceste companii.
Conform modelului tradiţional, o administraţie funcţionează sub controlul formal al elitei
politice. Există un sistem strict de ierarhie birocratică, cu oficialităţi anonime motivate de
interesul public şi care susţin partidele aflate la guvernare. Teoriile lansate la sfîrşitul sec. XIX s-
au menţinut neschimbate şi au fost utilizate pînă la sfîrşitul sec. XX în majoritatea ţărilor
occidentale. La începutul anilor ’80 ai sec. XX guvernele au început să caute răspunsuri la marile
probleme sociale şi economice apărute. S-a constatat că răspunsurile rapide şi flexibile, la stimuli
din ce în ce mai variaţi, sînt necesare într-o societate dinamică. Exemplificare – Modelul
birocratic weberian. Weber are în vedere şase principii ale sistemului birocratic modern,
derivate din conceptul de autoritate legală / raţională:
- principiul teritoriilor stabile aflate sub o jurisdicţie specifică. Sînt stabilite, în general,
prin legi sau regulamente administrative;
- principiul ierarhiei oficiale şi a nivelurilor de autoritate. Presupun o subordonare a
cadrelor inferioare celor superioare;
- managementul birocraţiei moderne. Se bazează pe documente scrise, „dosare” ce sînt
păstrate;
- managementul birocratic presupune o pregătire de specialitate;
- persoanele implicate în aceste activităţi le pun pe primul-plan;

9
 - managementul birocratic urmează anumite legi, mai mult sau mai puţin stabile sau
exhaustive, care pot fi invalidate. Cunoştinţele celor ce fac parte din domeniu trebuie să
includă jurisprudenţa, managementul administrativ şi de afaceri.
Sectorul public a avut întotdeauna şi alte scopuri decît cele financiare. Orice guvern are
autoritatea de a se implica în toate sectoarele economiei, ceea ce presupune şi crearea de
companii proprii. Interesul public a fost întotdeauna o prioritate care presupunea angajarea
celor mai competente persoane pentru a forma o elită administrativă care să acţioneze în
conformitate cu legea şi precedentele existente.
Experienţa ţărilor dezvoltate, în primul rînd a marilor actori economici de pe piaţa globală –
SUA, Uniunea Europeană, Japonia – oferă numeroase ancore de referinţă în ceea ce priveşte
caracteristicile definitorii ale managementului organizaţiilor private şi ale mediului de acţiune a
acestora, caracteristici care explică în mod convingător resorturile puternice ce stau la baza
performanţelor apreciabile şi ale competitivităţii sporite a firmelor respective.
Principalele trăsături definitorii ale conducerii organizaţiilor private şi ale cadrului de acţiuni
al acestora pot fi considerate cele prezentate în continuare:
- participarea pe scară largă, aflată în continuă extindere, a managementului ştiinţific, bazat
pe utilizarea unui registru extins de metode, tehnici şi instrumente moderne, precum şi
pe existenţa unei reţele largi şi profesionale de servicii intelectuale pentru management
(de consultanţă managerială, de marketing, financiară, fiscală, ecologică etc., de
informare, de instruire managerială);
- existenţa în organizaţiile private a unui cadru structurat bine articulat, care defineşte clar
responsabilităţile individuale de conducere şi de execuţie, caracterizat prin dinamism
organizaţional şi flexibilitate necesare pentru a face faţă cu succes diferitelor situaţii, prin
descentralizarea crescîndă a activităţilor în scopul măririi vitezei de reacţie decizională şi
îmbunătăţirii calităţii deciziilor prin conectarea mai strînsă a acestora de locul acţiunii.
Departamentalizarea, adoptarea structurilor matriciale atunci cînd condiţiile interne ale
firmelor le reclamă şi le fac posibile, folosirea formelor structurale flexibile şi temporare
– task force, project team – sînt cîteva dintre practicile cele mai manifestate, menite să
dinamizeze cadrul structural al firmelor şi să-l facă adaptat mai bine la modificările
mediului intern şi exterior de acţiune al acestora;
- profesionalismul celei mai mari părţi a angajaţilor, spiritul de excelenţă care îi animă pe
cei mai buni, dorinţa extinsă de autoperfecţionare şi de avansare, manifestările care
determină un nivel ridicat al productivităţii muncii şi, drept urmare, sînt puternic
stimulate managerial prin evaluarea frecventă a performanţelor individuale şi reflectarea
acestora la nivel de retribuire. La accentuarea acestui profesionalism contribuie, în

10
 măsură substanţială, politicile funcţionale în domeniul managementului resurselor
umane, orientate tot mai pronunţat spre amplificarea potenţialului acestor resurse prin
formare şi perfecţionare profesională, prin dezvoltarea carierelor ca formă de armonizare
a intereselor angajaţilor cu scopurile şi disponibilităţile organizaţiilor private, precum şi
prin motivarea salariaţilor astfel încît, pe de o parte, să-i determine să pună în slujba
obiectivelor firmei întregul lor potenţial creativ şi productiv, de cunoştinţă şi experienţă,
iar pe de altă parte, să promoveze spiritul de competiţie corectă între angajaţi prin
asigurarea echilibrului între performanţe şi recompense;
- practicarea unor raporturi şefi–subordonaţi desfăşurate într-o atmosferă permisivă pentru
confruntări constructive, orientate spre stimularea valorilor individuale şi spre cooperare;
- capacitatea crescîndă a conducătorilor marilor firme de a contura viziuni strategice la
nivel naţional, regional, comunitar. Practicarea managementului strategic este de acum
curentă, permiţînd organizaţiilor private să-şi optimizeze portofoliul de afaceri, să-şi
sporească forţa alocativă şi de utilizare a resurselor şi, pe aceste baze, să se poziţioneze
avantajos în competiţia naţională şi internaţională.
În ultimul timp, în conducerea organizaţiilor private se acordă o importanţă deosebită
căilor şi acţiunilor de creştere a productivităţii pe baza utilizării metodelor moderne de
organizare a activităţilor productive şi a proceselor de muncă (de exemplu, extinderea
spectaculoasă a utilizării sistemului japonez Kanban, care urmăreşte realizarea de economii de
timp şi de costuri în activitatea de producţie prin responsabilizarea fiecărui angajat pentru
calitatea produsului muncii sale pe baza autocontrolului şi corectării imediate a eventualelor
defecte, adoptarea sistemului just-in-time care elimină, practic, stocurile, stabilirea cerinţelor de
producţie pentru fiecare stadiu al procesului de producţie mergînd în sensul invers celui de
desfăşurare a procesului).5
Se pune un accent pronunţat pe comunicarea formală şi informală între membrii firmei,
astfel urmărindu-se realizarea unui climat organizaţional destins, cu puţine stări conflictuale, cu
şedinţe în care intervenţiile participanţilor sînt interpretative şi nu justificative, permisiv la ideile
noi, de natură să stimuleze creativitatea şi să crească potenţialul inovaţional al firmei.
Majoritatea firmelor sînt angajate în managementul calităţii totale, care oferă premise
solide dobîndirii şi amplificării unor avantaje competitive apreciabile în raport cu firmele
concurente. Managementul calităţii totale este integrat în eforturile de creştere a productivităţii
astfel încît reducerea costurilor de producţie determinată de această creştere să nu se realizeze în
detrimentul calităţii.6

5
6

11
 Studierea literaturii de specialitate demonstrează că în ţările comunităţii europene,
precum şi de peste ocean în ultimii ani se atestă o mobilitate a funcţiilor din sectorul public în cel
privat şi viceversa7. Astfel, în Franţa funcţionarii (mai ales înalţii funcţionari) pot să lucreze, în
general, timp de 3 sau 6 ani maximum într-o întreprindere privată, fără a-şi rupe legătura cu
funcţia publică şi menţinînd posibilitatea de a reveni. În Franţa, sectorul public este un sector
competitiv care este foarte asemănător sectorului privat. De exemplu, în sectorul bancar şi al
asigurărilor, limita actuală între sectorul public şi cel privat este foarte fină, ca urmare a
schimbărilor istorice recente, prin care se constată că situaţia serviciilor speciale este foarte
solicitată de funcţionarii care, în timp ce lucrează în întreprinderile publice, se află în relaţie
directă cu sectorul privat. În Franţa, cînd statul vrea să atragă în aria sa o anumită personalitate
din sectorul privat, dispune de o serie de mijloace juridice. Există însă trei motive principale care
deosebeşte administraţia publică de cea privată şi mobilitatea funcţiilor în aceste două domenii:
- un sistem de valori diferit;
- organizarea actuală a formării înalţilor directori în Franţa;
- aspectul legal de remunerare.
În acest context numeroşi înalţi funcţionari au responsabilitatea de gestiune, datorită punerii
în practică a politicilor naţionale în cîmpul social şi a intervenţiilor guvernului în economie. În
cele mai multe cazuri, responsabiităţile acestor înalţi funcţionari sînt unite cu exerciţiul
suveranităţii statului şi acest fapt îi determină să dea mai multă importanţă aplicării regulii de
drept decît dorinţei de a obţine beneficii economice. În aceeaşi ordine de idei, managerii din
sectorul privat sînt obligaţi să obţină, în primul rînd, rezultate bune ale întreprinderii pe care o
conduce şi apoi se preocupă de interesul general, precum şi de sensul propriilor responsabilităţi
personale şi cetăţeneşti.
Dificultatea este dublă: unii înalţi funcţionari nu au succes în sectorul privat, la fel cum, de
asemenea, mari manageri se obişnuiesc greu cu regulile la care este supusă gestiunea publică.
Dar această limitare se pare că reprezintă mai mult un obstacol pentru mişcarea din sectorul
privat către cel public decît invers, şi asta se datorează nivelului de formare a conducătorilor din
cele două sectoare.
Este evident că se cîştigă mai mult în sectorul privat decît în cel public. Este normal şi
justificat. Dar este evident, de asemenea, că obţinerea unor venituri mari nu este unica motivaţie
a specialiştilor.
Experienţa a demonstrat că unele idei şi metode din sectorul privat nu au funcţionat
foarte bine în sectorul public unde s-au lovit de opoziţia şi rezistenţa profesională, politică sau
organizaţională8.
7
8

12
 În contextul celor menţionate, conchidem că în ceea ce priveşte organizaţiile private şi
organizaţiile publice (atît structura cît şi procesul de conducere a acestora) au anumite similarităţi
şi deosebiri.
Similitudini:
- se folosesc aceleaşi tipuri de resurse (umane, financiare, informaţionale, tehnologice etc.);
- procesele manageriale se desfăşoară sub influenţa aceloraşi factori ai mediului extern
(structura politică, economică, socială);
- scopul final este acelaşi: a face lucruri mari cu resurse mici.

Diferenţe:
- deciziile în administraţia publică oglindesc cursul politic al statului;
- deciziile în administraţia publică se iau, de regulă, în urma consultării cu cetăţenii;
- procesele manageriale în administraţia publică au un grad mai mare de formalizare;
- conducătorii din sectorul public s-au preocupat mai puţin să răspundă la întrebarea DE
CE există organizaţiile lor şi CE VALORI intenţionează ele să creeze. Rolul lor a fost de
a asigura funcţionarea domeniului şi nu de a formula politici şi de a defini misiuni;
- mijloacele prin care gestionarii din sectorul public sînt responsabilizaţi în legătură cu
realizarea obiectivelor nonfinanciare sînt limitate şi discutabile. De exemplu, cum să
apreciezi, în ce măsură un responsabil a acţionat pentru îndeplinirea obiectivelor de
echitate? Majoritatea sistemelor de evaluare a gestiunii se limitează la utilizarea unor
măsurători financiare, cantitative, ceea ce presupune o primordialitate a valorii
economice şi a rezultatelor;
- există foarte puţine elemente care să stimuleze conducătorii din sectorul public să
acţioneze în măsură mai mare ca întreprinzători, care să-i determine să creeze valori sau
să se concentreze pe atingerea obiectivelor, indiferent de modul în care acestea sînt
exprimate. Acest fapt conduce frecvent la o aversiune pentru asumarea de riscuri şi la
limitarea iniţiativei. Cel mai des, conducătorii din sectorul public urmează proceduri şi
nu acţionează ca manageri;
- cerinţele contradictorii cărora trebuie să le facă faţă în condiţiile unor limitări bugetare
anuale şi agenda politică pe termen scurt pot determina conducătorii să adopte, aproape
exclusiv, măsuri pe termen scurt ca o garanţie pentru succes. Acest lucru conduce la
eşecuri în realizare obiectivelor pe termen lung;
- diversitatea foarte mare a necesităţilor clienţilor din sectorul public;

13
- resursele financiare, materiale, informaţionale pentru sectorul public reprezintă bunuri
publice formate pe baza impozitului, iar resursele din sectorul privat reprezintă bunurile
firmei date;
- gradul de responsabilitate a conducătorului din administraţia publică este mai mare şi
poartă un caracter politic;
- riscurile manageriale în administraţia publică sînt acoperite de banii publici, în sectorul
privat de banii firmei.

14
 Concluzii
Principalele asemănări dintre administraţia publică şi administraţia privată sînt
următoarele:
 Se utilizează aceleaşi tipuri de resurse.
 Procesele manageriale se desfăşoară sub influenţa aceloraşi factori ai mediului
extern al organizării(structura politică, economică, socială)
 Se urmăreşte principiul „cu resurse minime sa se realizeze lucruri mari”.
Cea mai mare diferenţă între cele două sectoare sunt principiile lor de organizare sau
scopurile. În timp ce administrarea privată are o misiune definită , care este exercitarea de profit
sau stabilitate sau de creştere a veniturilor, administraţiei publice, pe de altă parte, are scopuri
ambigue. În plus, dilema de scopuri de ambiguitate este exacerbată de către agenţii inutile şi
inoperabile, cu scopuri care se suprapun şi birocraţiei umflate. S-ar putea spune că scopul
administraţiei publice să adopte politici publice, ci se suprapun şi ambiguitatea principală de cele
mai multe dintre aceste politici, şi caracterul vag al adoptării acestor politici fac scopul
administraţiei publice de a fi mult mai ambigue. Cu toate acestea, faptul că instituţiile publice nu
sunt orientate spre profit, nu ar trebui să ne determină să credem că angajaţii din sectorul public
şi managerii nu sunt preocupaţi de problemele financiare. Cum este cazul cu companii private,
unităţi din sectorul public şi organizaţii lupta pentru finanţare şi influenţă.
Un alt factor care face ca sectorul public diferit de cel privat este luarea a deciziilor. În
administraţia publică, decizia trebuie să fie şi ar trebui să fie pluralistă. Acest lucru permite
maximum de participare: dezbatere deschisă, mai multe puncte de veto - o ierarhie de luare a
deciziilor în cazul în care un consens trebuie să fie realizat la fiecare nivel, în mod ideal, o
decizie informată. În timp în administraţia privată luarea deciziilor este mult mai simplă
monopolistă sau semimonopolistă. Acest tip de luare a deciziilor ar evita orice conflicte in
interese; prin urmare, scopul este clar definit.
Transparenţă a administratorilor publici este o altă diferenţă semnificativa între sectorul
public şi privat. În timp ce un manager într-o afacere privată poate lucra în obscuritate relativă,
manager public trebuie să funcţioneze în ochii publicului. Acţiunile lui sunt în mod constant
supuse unui control public. Munca managerului public nu se termină în numai realizarea de
politici publice, manager public trebuie să răspundă la cerinţele publice. Este vorba de o
"tensiune inevitabilă" între eficienţă şi capacitatea de reacţiona, presiunea de a gestiona în mod
eficient şi să fie simultan receptivi la preocupările publicului. Această presiune lasă adesea
organizaţiilor publici într-un "dezavantaj" , încercarea de a servi societatea care cere de la guvern
eficienţă, pentru taxe care îi plăteşte. Publicul cere, de asemenea, responsabilitatea guvernului, o

15
siguranţă că cei care formulează, implementează şi administrează programe publice va acţiona în
mod responsabil.
În sfârşit, deşi aspectul politic este atât de evident în sectorul public şi privat, el este mai
important în cel public decât în sectorul privat. Deciziile politice afectează în mod normal
societatea direct sau indirect, prin intermediul actelor cu putere de lege şi de sprijin financiar.
Sectorul public este de cel puţin formal (controlate aleşilor publici). Legătura intimă între această
dimensiune de guvernare şi finanţare a cheltuielilor şi a activităţilor curente presupune o
legătură foarte puternică între proprietate şi control pe de o parte, şi strategiile de creştere a
organizaţiilor subsidiare pe de alta.

16
 Bibliografie
1. Sîmboteanu Aurel, Teoria administraţiei publice în Republica Moldova, Chişinău,
2008;
2. Legea nr.131 din 08.06.2012 privind controlul de stat asupra activităţii de
întreprinzător;
3. Codul fiscal al Republicii Moldova;
4. Hotărîrea Parlamentului nr.189 din 19.07.1994 cu privire la concepția controlului
de stat în Republica Moldova;
5. Alexandru, Ioan. Tratat de administraţia publică.- B.: Univers juridic, 2008;
6. Alexandru Ioan, Administraţia Publică, Bucureşti, 2001.
7. Alexandru Ioan, Introducere în teoria administraţiei publice, Bucureşti, 1997.
8. Alexandru Ioan, Structuri, mecanisme şi instituţii administrative, Bucureşti, 1992,
v: 1,2.
9. Negoiţă Alexandru, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Bucureşti, 1991.
10. Platon Mihail, Introducere în ştiinţa administraţiei publice, Chişinău, 1999.
11. Sîmboteanu Aurel, Teoria administra‫܊‬iei publice, Chi‫܈‬inău, 2008.
12. Şaptefraţi Tatiana, Administraţia publică şi administraţia privată: similitudini şi
deosebiri.
13. Priorităţile administraţiei publice-consolidare, dezvoltare, prosperare. Academia
de Administrare Publică, 21 mai 2009.
14. A. Cojocaru Discuţii privind noţiunile de proprietate publică şi proprietate privată
a statului sau a unităţilor adminstrativ-teritoriale, Revista Dreptul, nr. 11/1998.
15. A. Deaconu, Flexibilitatea resurselor umane în administraţia publică, Editura
Economica, Bucureşti, 2001.
16. I. Alexandru Drept administrativ, Ed. Economică.
17. O. Nicolescu, Sisteme, metode şi tehnici manageriale ale organizaţiei, Editura
Economică, Bucureşti,1998.
18. Alexandru Ioan, Administraţia publică. Bucureşti, 2001;

17