Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Cartea Lui Toma
Cartea Lui Toma
Doi:Cineva ma striga din urma. Mi-am intors capul cu un gest plictisit. Dan isi
dadu seama ca nu aveam mult chef de vorba. Nu dormisem prea bine in noaptea ce tocmai
trecuse mai ales din cauza pasiunii mele exagerate pentru filme, cu care ma pricopsisem dupa
lungile luni de vara in care nu facusem nimic altceva decat sa stau cu ochii fixati in ecranul
televizorului. Mi-am potrivit pasii dupa ai lui numarand secundele si blestemand rutina care te
face sa nu ai ce vorbi nici macar cu oamenii cat de cat apropiati. Dan era colegul meu de
redactie. Terminase cu doi ani inainte Dreptul in acelasi oras unde fusesem si eu student si se
angajase ca jurnalist dupa ce aflase ca pentru a deveni avocat nu e suficient doar sa ai note
bune si cunostinte pe masura ci si bani suficienti precum si alt tip de cunostinte mai degraba
umane decat teoretice. Era singurul prieten care mi-l facusem la serviciu si ma intrebam de
multe ori daca, in alt context decat acesta, m-as fi apropiat de un om atat de predispus la o
viata simpla. In ciuda faptului ca lucra ceva foarte interesant din punctul de vedere al unui om
comun, prefera o anumita lejeritate, nu traia pasional si evita complicatiile existentiale. In
lipsa de altceva dar, zic eu, si dintr-o pasiune aproape patimasa pentru politica (singurele
momente cand il vedeam chiar “traind” erau acelea cand vorbea despre politica) ii convenea
slujba. Odata chiar il intrebasem ce avusese in cap atunci cand se hotarase sa faca Dreptul si
imi raspunsese ca, pentru un bun jurnalist, era solutia optima de a deveni profesionist cu
ajutorul unei facultati. Ma prefacusem ca il cred desi, intr-o zi cand il insotisem din lipsa de
ocupatie la tribunal, unde relata despre un proces de coruptie sau asa ceva, vazusem clar ca
tanjea dupa meseria pentru care se pregatise si pe care probabil o visase din copilarie
urmarind seriale americane despre salile de judecata si munca fascinanta a oamenilor din
justitie. De altfel si cand vorbea avea, precum un avocat, o gestica si o mimica extraordinare.
Tot ceea ce spunea era dublat de miscari ale mainilor, miscari sugestive, ca si cum ar fi
incercat sa se faca inteles si de oameni fara auz, si de prosti, precum si de priviri vii, chiar as
putea spune, incarcate de intelesuri subtile.
- Mai, Toma! Tu ma asculti pe mine?! mi-am dat seama ca el de fapt vorbise tot timpul si
ma intrebase ceva. Probabil ce mancasem cu o seara inainte sau orice altceva. Cand nu eram
atent avea obiceiul sa ma testeze spunandu-mi lucruri care nu aveau absolut nici o legatura cu
subiectul ca apoi, vazand ca nu protestez, sa imi poata reprosa ca nu ii acord destula atentie.
- Toma. Vad ca nu asculti! Zici ca traiesti pe o lume paralela!
- Spune ce vrei, i-am raspuns cu o voce inecata, nu vezi ca dorm?
Eram deja aproape de sediul redactiei. Calcam pasiv si adormit pe frunzele vestede de pe
strada Mileniului. Fara sa il las sa termine ceea ce imi povestea, m-am auzit povestindu-i
despre omul misterios pe care il vazusem pe digul raului cu aproape trei luni in urma. Cred ca,
in timp ce vorbeam, gesticulam foarte zanatec pentru ca atunci cand am ajuns in fata cladirii
ziarului Dan ma opri cu un gest brusc:
- Toma, eu am ajuns la concluzia ca tu ori bei prea multe beri, ori citesti prea multe carti,
ori le faci pe amandoua, ceea ce stiu ca faci! Inteleg ca ceea ce cauti tu in viata nu e orasul
asta de trei lei, inteleg ca, daca esti obligat de circumstante sa stai aici, vrei sa gasesti ceva
palpitant dar lasa chestiile de genul asta. Sau scrie-le. Dar nu le povesti! Eu te cunosc, facu o
pauza destul de lunga, ma privi adanc in ochi si continua,…cat te cunosc, dar, daca ai spune
lucruri de genul asta colegilor nostri macaronari, te-ar considera nebun. Si asa te considera un
ciudat, nu astepta sa il intreb si ma lamuri, pentru ei, oameni cu pretentii intelectuale de
provincie, pari cel putin ciudat, daca nu mai mult, din nou imi intui ideea, sa nu ma intrebi de
ce, pentru ca atunci esti orb; tu citesti, te uiti la filme cu actori adevarati, nu la “Vacanta
Mare”, asculti muzica dintr-o specie necunoscuta pentru ei si te mai duci si la teatru ceea ce
este de nepermis pentru un om de cultura din fundul tarii! il ascultam avand cu siguranta ochii
foarte mariti de uimire pentru ca Dan isi continua discursul, da, omule, asta e realitatea
nefericita!
Incepu sa rada, si dadu sa intre. Eu stateam naucit. Nu imi imaginasem nici un moment
cand ii povesteam lui Dan ca nu m-ar crede. Am incercat, timid o explicatie:
- Dane, aici nu e o chestiune de nebunie. Poate era daca iti povesteam mai demult lucrurile
astea. Intalnirea asta ciudata am avut-o pe la sfarsitul verii. E deja noiembrie. Ti-am spus-o ca
un fapt divers. Oricum e o intamplare, o serie de coincidente, nu i-am acordat mare atentie si
nici nu m-am gandit la ea de atunci. Ar fi chiar absurd ca un om sa dispara de pe un pod.
Chestia interesanta era doar ca nu imi dau seama exact unde s-a ascuns pe acolo, pe langa dig,
de nu l-am mai vazut eu dupa un minut.
Ma opri cu acelasi gest scurt al mainii. Desi ii cunosteam bine gestica, abia acum
observam cata putere avea in ea miscarea mainii si ca era constient de ea, pentru ca si in
redactie o folosea cand voia sa isi impuna punctul de vedere care era de cele mai multe ori in
contradictie cu al tuturor colegilor.
- Toma, vara, toamna, nu conteaza! O sa prefer sa cred ca ai vrut sa ma intrebi ce parere
am despre ultima ta idee de film. E grozava! Fa rost de fonduri si iti regizez eu filmul! Se
intampla ceva cu tine, vad, dar tine totul in tine pentru ca altfel o sa ramai singur! se mai uita
la mine o secunda si intra in cladire.
Spre seara am plecat de la ziar impreuna. Stiam ca are o prietena pentru ca ma plictisea de
multe ori cu povesti despre ea. Nu o vazusem niciodata deoarece prefera sa isi traiasca iubirea
acasa, locuiau impreuna, si considera ca la o bere intre baieti fetele nu prea au ce cauta fiindca
isi preseaza iubitii sa nu bea cata bere vor ei ci cata vor ele, adica una sau deloc. Intr-un fel
ma amuzau teoriile usor misogine ale lui Dan si eram convins in sinea mea ca face pe barbatul
doar in absenta ei pentru ca dupa vreo iesire mai lunga in baruri nu il mai puteai scoate in oras
cateva zile. Insa in seara aceea nu vorbi despre ea. Ba chiar aproape nu vorbi. Ma simteam
stingher si, vazandu-l foarte concentrat, l-am intrebat ce se intampla. Imi raspunse destul de
ironic ca uneori ma invidiaza pentru ca pot sa ma refugiez in lumea mea de vise. Usor jignit,
i-am replicat ca inca am un contact suficient de puternic cu realitatea. Ma privi lung si ofta
adanc.
De cele mai multe ori ieseam cu Dan, cateodata mai multe ore si atunci stiam ca in
urmatoarele doua-trei zile nu e disponibil, dar in general stateam de povesti cam doua ore. In
general el tinea teorii politice si sociale, demola politica partidului de guvernamant,
manifestarile de partid unic si tendintele dictatoriale ale primului ministru. Liberal prin
convingere si european prin excelenta, desi nu era membru al vreunui partid politic, Dan
credea cu putere in dezvoltarea Romaniei si vedea in partidul de la putere urmasul de
incredere al comunistilor, motiv pentru care nu putea sa ii agreeze. Eu, nepriceput la politica,
mai incercam sa port un dialog pe aceasta tema dar intotdeauna serile se terminau cu un lung,
argumentat, probabil bine, si virulent discurs adresat imaginar “activistilor de partid” cum ii
numea dar si principalilor aliati ideologici din parlament, fostii securisti, nationalistii de
stanga, sovini si antisemiti, pe al caror lider Dan nu il numea altfel decat “paranoicul de
serviciu al tarii”, atat in discutii cat si in editorialele ce le publica in fiecare vineri ca
retrospectiva a saptamanii politice romanesti. Nu putea intelege, si aici ma raliam ideilor lui,
cum vor politicienii romani sa intre in Uniunea Europeana urandu-i pe unguri, evrei sau alte
natii care traiau in Romania si mereu se intreba de ce genul acesta de oameni (si aveau in
2003 o larga sustinere populara) nu au ceva cu francezii, lituanienii sau florentinii, alaturi de
care vom deveni cetateni europeni cu totii.
De obicei mergeam intr-un bar anume, cu nume de culoare, unde se punea muzica placuta
si preturile erau mai mult decat rezonabile. Observasem in serile de week-end ca, de fapt, era
un local frecventat de tineri care probabil atunci nu aveau ora de mers acasa, si profitau de
asta pentru a se imbata crita pana tarziu in noapte. In general umblau pe acolo pletosii, ceea ce
imi trezea unele nostalgii de licean dar si relativa bucurie de a-mi reintalni cativa dragi
prieteni din anii adolescentei mele, lucru care imi mai diversifica putinele relatii ce le aveam
in oras. Totusi, nu mergeam atat de des nici la sfarsiturile de saptamana. (Inca patruns de ceea
ce numeam o mare iubire, imi economiseam aproape toti banii pentru a fugi cat de des puteam
in marele oras universitar desi vedeam ca, cu fiecare intalnire furata ce o aveam, asa zisa
dragoste dintre mine si cea pe care o credeam femeia vietii mele incepe sa nu mai existe.)
Mergand rar aveam mereu un sentiment de nepotrivire cu toate ca Dan parea sa se simta in
largul lui, mai ales cunoscandu-i pe majoritatea clientilor, cat si pe chelnerite.
In seara aceea Dan tacu mult timp si abia spre cea de-a treia bere imi dezvalui motivul
atitudinii sale rezervate. Se certase cu patronul pentru ca nu prea respecta linia politica a
gazetei. Eu, lucrand pentru pagina culturala, nu stiam cum sunt conflictele de acest gen. Intr-
un fel nici nu imi prea pasa. Dar in seara aceea, desi inghitisem greu ironia lui, m-am simtit si
eu afectat, mai mult din colegialitate, sentiment pe care nu banuisem vreodata ca il am. Ne-am
apucat sa il barfim pe patron pentru ignoranta lui si apoi toata redactia pentru acelasi lucru. De
la presa locala trecuram la cea centrala, unde amandoi admiram fara rezerve aceeasi jurnalisti,
pe Tudor Popescu, pentru intransigenta, pe Cristoiu (pe care Dan il numea in gluma, “acest
tatuc al presei romanesti”) si pe mai tanarul Turcescu. Chiar vorbeam despre aerul sau
patimas si usor arogant pe care eu il consideram un rol prin care isi masca tineretea pentru a
discuta de la egal cu cei mai mari oameni politici ai momentului cand am observat privirile
atente ale unui grup de liceeni aflati in bar, desi ora era tarzie si era joi. Nici Dan nu ii stia.
Am adormit greu. Ma tot intrebam ce resort al memoriei ma facuse sa imi amintesc, in
exact acea dimineata, de episodul de mult timp uitat cu pletosul disparut. Era tarziu in noapte
cand, dupa o veghe prelunga, am simtit cum cad incet in apele dulci ale somnului. Cred ca
visam. Vedeam ochii atenti ai tinerilor din bar, apoi apa, multa apa, treceam podul de cale
ferata, distrus, fara platformele metalice pe care calci, si sub mine raul urla imens, involburat,
murdar. Am trecut fara sa imi dau seama pe insula adolescentei mele unde era soare, cald,
foarte cald. Omul de pe dig ma chema sa inotam. Fata lui imi parea cumva cunoscuta, dar nu
puteam sa imi aduc aminte de unde. I-am spus ca nu vin. Iarasi pe pod. Nu intelegeam, parca
saream de pe pod, pe insula si inapoi, iar logica mea imi spunea ca e imposibil deoarece de la
insula, in aval, pana la pod, sunt mai mult de trei kilometri, poate chiar patru. Am sarit
tulburat din pat si am auzit o voce distincta, puternica, ce nu o cunosteam:
- Ce idee extraordinara de film!!!
Nu era nimeni. Tremuram. M-am convins ca fusese un cosmar. Totusi in urechi imi rasuna
timbrul apasator al vocii si sunetul “r”, pronuntat cu precizie, ca a unui vorbitor de germana.
Am cazut intr-un somn greu fara vise. Ma trezi vocea mamei mele:
- Hai, lenesule! Te asteapta cafeaua!