CARTEA LUI TOMA

Noaptea cainilor salbatici

Unu:Intrasem pe strada Rosetti. Din lumina puternica a becurilor de pe bulevardul

principal trecusem intr-un intuneric deplin. Vedeam inspre mijlocul strazii trecerea de cale
ferata care arata un semn rosu masinilor. Am auzit un zgomot in stanga mea. Era un caine
vagabond. M-am tras instinctiv inspre gardul care despartea strada de fostul depozit de tutun.
Cainele, speriat de miscarea mea brusca fugi pe cealalta parte a strazii. Cand am ajuns langa
linia de tren m-am oprit. Mi se parea ca masinile care asteptau venirea trenului nu aveau
soferi. In noaptea de pe sosea aratau, cu farurile stinse, ca niste umbre imobile. Am simtit ca
ma cuprinde un fel de teama. Asteptam in orice moment sa le vad pornind pe toate spre mine
ca si cum ar fi vrut sa ma devoreze. M-am gandit ca sunt stupid si am pornit mai departe. Spre
capatul strazii vedeam luminile unui alt cartier. Am auzit in spate trenul. M-am intors;
depasisem deja cu vreo suta de metri trecerea. Era acceleratul de Timisoara.
Plecasem in seara aceea sa ma intalnesc cu tatal meu, dupa ce ma uitasem in ultimele zile
la o groaza de filme. Urma sa ma angajez ca jurnalist. Asta fusese tot ce putusem gasi
convenabil in orasul acela mort din nordul tarii unde ma nascusem; totul dupa patru ani de
viata palpitanta intr-un mare centru universitar. In acele zile simteam ca nu voi ramane mult
acolo (desi asteptarile mi s-au inselat oarecum insa fara nici un regret acum din partea mea).
Cum stateam si priveam trenul ma gandeam ca am un destin cam straniu. Eram in momentul
acela ca trenurile. Am pornit mai departe. Masinile se miscau deja pe sosea. Ramasese un
batran pe bicicleta si pe langa el se invarteau doi caini. Trecura de felinarul din fata mea si se
indepartara. Eram singur pe strada. Am ajuns repede in barul unde ma intalneam cu tatal meu.
Am baut cateva beri si apoi am plecat spre centru.
M-am trezit a doua zi dupa un vis cam ciudat. L-am pus pe seama berilor si a vecinilor
care isi reparau cu mult zgomot instalatiile. Auzisem in somn o voce care imi spunea ca, in
acel moment, visele mele premonitorii au un avans considerabil fata de tot ce mi se intampla.
Adica ceva in genul ca ceea ce visez se va intampla mult mai departe de ceea ce traiesc. M-am
mutat, confuz dar amuzat, in camera cu televizorul. Deci visele mele, si avusesem cateva
ciudate in ultimele zile, chiar saptamani, poate luni de-a lungul, se vor implini dar nu imediat.
Am inceput sa zambesc, mi-am aprins o tigara, am tras un fum lung si l-am trimis printr-un
rotocol in camera semiintunecata de storuri. Cercul de fum se risipi incet. Am aprins
televizorul, mergea "The age of innocence" al lui Scorsese insa in acel moment nu imi puteam
aminti titlul filmului. Imi veni in cap visul cu Ana. Dintr-o data m-am gandit ca voi cunoaste
curand pe cineva.
Pe seara am iesit in oras. Orasul meu este mic. In afara de week-end-uri cand mai ai
ocazia sa intalnesti oameni, oameni cu care ai doar doua alternative, sa taci sau sa vorbesti
platitudini, orasul meu nu are nimic de dat. Totul e simplu, strazile sunt aproape lineare si
daca nu ar fi despartit in doua de rau, orasul meu nu ar fi nici macar frumos. In capatul
dinspre cartierul meu, raul intra pe langa paduri si formeaza o insula plina de arbusti si nisip
unde in anii adolescentei ma refugiam vara de oameni adancindu-ma in lecturi intrerupte de
muscaturi de tantari. Apoi la marginea orasului se lasa insotit de arbori si scurte faleze, locuri
dragi ale copilariei mele. Digul care apara primavara orasul de apele umflate ale raului trece
de-a lungul orasului , purtand cu el pasii plictisiti ai oamenilor. Cred ca la asta ma gandeam in
seara aceea. La oameni plictisiti ca mine.
Simteam aerul rece de toamna lovindu-mi ochii. Intotdeauna pe dig vantul pare mai aspru.
Iarna nimeni in afara de copii si sanii nu se aventureaza cu placere pe acolo desi drumul spre
centru este mult mai scurt decat cel protejat de blocurile din cartier. Vedeam cerul negru
deasupra mea si ascultam linistea adanca ce o da campiei singuratatea. Digul este taiat de trei
poduri, unul pentru trenuri, in drumul meu spre oras si spre celalat capat, doua rutiere.
Aveam in fata mea primul pod, in stanga orasul, in dreapta raul si dincolo de el cealalta
parte a orasului. Iar deasupra acelasi cer intunecat. Departe am vazut silueta unui om. Avea
parul lung, prins intr-o coada. Nu stiu daca instinctul, sau o oarecare nevoie de comunicare,
m-a facut sa grabesc pasii. Omul se apropia incet de pod si eu incercam sa il ajung. Eram atat
de concentrat incat, desi mai aveam vreo cincizeci de metri pana la linia ferata, nu am auzit
venirea trenului. Abia cand luminile vagoanelor s-au interpus intre mine si silueta am
constientizat cat de aproape eram de pod. Am asteptat sa treaca trenul si am sarit in mijlocul
liniilor. Pe masura ce trenul se indeparta observam ca podul e gol, digul e gol, doar luminile
blocurilor din centru si ale masinilor de pe urmatorul pod imi aratau ca nu sunt singur. Nici
macar din fabrica de textile din apropiere nu se auzea vreun zgomot. Am pornit mirat pe pod
si m-am oprit deasupra raului. In spate simteam intunericul si luminile cartierului meu, in
dreapta intuiam luminile vagi ale garii, spre centru turlele stravezii ale catedralelor, blocurile
vii de pe malul raului. In fata mea apa curgea placida printre coroanele copacilor, nepasatoare,
trecand pe sub poduri si oameni. Departe, in stanga, alte si alte cartiere, aproape al meu, si
intre ele, strada Rosetti, departe spre partea de sud a orasului. Ma aflam undeva intre doua
gari, intre doua directii ale trenului, suspendat pe niste placi metalice ce formeaza un pod
metalic peste care trec trenuri. Eram undeva pe un traseu. Mi-am scos fara sa imi dau seama
telefonul. Era aproape zece seara.Trecuse acceleratul de Timisoara.

Doi:Cineva ma striga din urma. Mi-am intors capul cu un gest plictisit. Dan isi
dadu seama ca nu aveam mult chef de vorba. Nu dormisem prea bine in noaptea ce tocmai
trecuse mai ales din cauza pasiunii mele exagerate pentru filme, cu care ma pricopsisem dupa
lungile luni de vara in care nu facusem nimic altceva decat sa stau cu ochii fixati in ecranul
televizorului. Mi-am potrivit pasii dupa ai lui numarand secundele si blestemand rutina care te
face sa nu ai ce vorbi nici macar cu oamenii cat de cat apropiati. Dan era colegul meu de
redactie. Terminase cu doi ani inainte Dreptul in acelasi oras unde fusesem si eu student si se
angajase ca jurnalist dupa ce aflase ca pentru a deveni avocat nu e suficient doar sa ai note
bune si cunostinte pe masura ci si bani suficienti precum si alt tip de cunostinte mai degraba
umane decat teoretice. Era singurul prieten care mi-l facusem la serviciu si ma intrebam de
multe ori daca, in alt context decat acesta, m-as fi apropiat de un om atat de predispus la o
viata simpla. In ciuda faptului ca lucra ceva foarte interesant din punctul de vedere al unui om
comun, prefera o anumita lejeritate, nu traia pasional si evita complicatiile existentiale. In
lipsa de altceva dar, zic eu, si dintr-o pasiune aproape patimasa pentru politica (singurele
momente cand il vedeam chiar “traind” erau acelea cand vorbea despre politica) ii convenea
slujba. Odata chiar il intrebasem ce avusese in cap atunci cand se hotarase sa faca Dreptul si
imi raspunsese ca, pentru un bun jurnalist, era solutia optima de a deveni profesionist cu
ajutorul unei facultati. Ma prefacusem ca il cred desi, intr-o zi cand il insotisem din lipsa de
ocupatie la tribunal, unde relata despre un proces de coruptie sau asa ceva, vazusem clar ca
tanjea dupa meseria pentru care se pregatise si pe care probabil o visase din copilarie
urmarind seriale americane despre salile de judecata si munca fascinanta a oamenilor din
justitie. De altfel si cand vorbea avea, precum un avocat, o gestica si o mimica extraordinare.
Tot ceea ce spunea era dublat de miscari ale mainilor, miscari sugestive, ca si cum ar fi
incercat sa se faca inteles si de oameni fara auz, si de prosti, precum si de priviri vii, chiar as
putea spune, incarcate de intelesuri subtile.
- Mai, Toma! Tu ma asculti pe mine?! mi-am dat seama ca el de fapt vorbise tot timpul si
ma intrebase ceva. Probabil ce mancasem cu o seara inainte sau orice altceva. Cand nu eram
atent avea obiceiul sa ma testeze spunandu-mi lucruri care nu aveau absolut nici o legatura cu
subiectul ca apoi, vazand ca nu protestez, sa imi poata reprosa ca nu ii acord destula atentie.
- Toma. Vad ca nu asculti! Zici ca traiesti pe o lume paralela!
- Spune ce vrei, i-am raspuns cu o voce inecata, nu vezi ca dorm?
Eram deja aproape de sediul redactiei. Calcam pasiv si adormit pe frunzele vestede de pe
strada Mileniului. Fara sa il las sa termine ceea ce imi povestea, m-am auzit povestindu-i
despre omul misterios pe care il vazusem pe digul raului cu aproape trei luni in urma. Cred ca,
in timp ce vorbeam, gesticulam foarte zanatec pentru ca atunci cand am ajuns in fata cladirii
ziarului Dan ma opri cu un gest brusc:
- Toma, eu am ajuns la concluzia ca tu ori bei prea multe beri, ori citesti prea multe carti,
ori le faci pe amandoua, ceea ce stiu ca faci! Inteleg ca ceea ce cauti tu in viata nu e orasul
asta de trei lei, inteleg ca, daca esti obligat de circumstante sa stai aici, vrei sa gasesti ceva
palpitant dar lasa chestiile de genul asta. Sau scrie-le. Dar nu le povesti! Eu te cunosc, facu o
pauza destul de lunga, ma privi adanc in ochi si continua,…cat te cunosc, dar, daca ai spune
lucruri de genul asta colegilor nostri macaronari, te-ar considera nebun. Si asa te considera un
ciudat, nu astepta sa il intreb si ma lamuri, pentru ei, oameni cu pretentii intelectuale de
provincie, pari cel putin ciudat, daca nu mai mult, din nou imi intui ideea, sa nu ma intrebi de
ce, pentru ca atunci esti orb; tu citesti, te uiti la filme cu actori adevarati, nu la “Vacanta
Mare”, asculti muzica dintr-o specie necunoscuta pentru ei si te mai duci si la teatru ceea ce
este de nepermis pentru un om de cultura din fundul tarii! il ascultam avand cu siguranta ochii
foarte mariti de uimire pentru ca Dan isi continua discursul, da, omule, asta e realitatea
nefericita!
Incepu sa rada, si dadu sa intre. Eu stateam naucit. Nu imi imaginasem nici un moment
cand ii povesteam lui Dan ca nu m-ar crede. Am incercat, timid o explicatie:
- Dane, aici nu e o chestiune de nebunie. Poate era daca iti povesteam mai demult lucrurile
astea. Intalnirea asta ciudata am avut-o pe la sfarsitul verii. E deja noiembrie. Ti-am spus-o ca
un fapt divers. Oricum e o intamplare, o serie de coincidente, nu i-am acordat mare atentie si
nici nu m-am gandit la ea de atunci. Ar fi chiar absurd ca un om sa dispara de pe un pod.
Chestia interesanta era doar ca nu imi dau seama exact unde s-a ascuns pe acolo, pe langa dig,
de nu l-am mai vazut eu dupa un minut.
Ma opri cu acelasi gest scurt al mainii. Desi ii cunosteam bine gestica, abia acum
observam cata putere avea in ea miscarea mainii si ca era constient de ea, pentru ca si in
redactie o folosea cand voia sa isi impuna punctul de vedere care era de cele mai multe ori in
contradictie cu al tuturor colegilor.
- Toma, vara, toamna, nu conteaza! O sa prefer sa cred ca ai vrut sa ma intrebi ce parere
am despre ultima ta idee de film. E grozava! Fa rost de fonduri si iti regizez eu filmul! Se
intampla ceva cu tine, vad, dar tine totul in tine pentru ca altfel o sa ramai singur! se mai uita
la mine o secunda si intra in cladire.
Spre seara am plecat de la ziar impreuna. Stiam ca are o prietena pentru ca ma plictisea de
multe ori cu povesti despre ea. Nu o vazusem niciodata deoarece prefera sa isi traiasca iubirea
acasa, locuiau impreuna, si considera ca la o bere intre baieti fetele nu prea au ce cauta fiindca
isi preseaza iubitii sa nu bea cata bere vor ei ci cata vor ele, adica una sau deloc. Intr-un fel
ma amuzau teoriile usor misogine ale lui Dan si eram convins in sinea mea ca face pe barbatul
doar in absenta ei pentru ca dupa vreo iesire mai lunga in baruri nu il mai puteai scoate in oras
cateva zile. Insa in seara aceea nu vorbi despre ea. Ba chiar aproape nu vorbi. Ma simteam
stingher si, vazandu-l foarte concentrat, l-am intrebat ce se intampla. Imi raspunse destul de
ironic ca uneori ma invidiaza pentru ca pot sa ma refugiez in lumea mea de vise. Usor jignit,
i-am replicat ca inca am un contact suficient de puternic cu realitatea. Ma privi lung si ofta
adanc.
De cele mai multe ori ieseam cu Dan, cateodata mai multe ore si atunci stiam ca in
urmatoarele doua-trei zile nu e disponibil, dar in general stateam de povesti cam doua ore. In
general el tinea teorii politice si sociale, demola politica partidului de guvernamant,
manifestarile de partid unic si tendintele dictatoriale ale primului ministru. Liberal prin
convingere si european prin excelenta, desi nu era membru al vreunui partid politic, Dan
credea cu putere in dezvoltarea Romaniei si vedea in partidul de la putere urmasul de
incredere al comunistilor, motiv pentru care nu putea sa ii agreeze. Eu, nepriceput la politica,
mai incercam sa port un dialog pe aceasta tema dar intotdeauna serile se terminau cu un lung,
argumentat, probabil bine, si virulent discurs adresat imaginar “activistilor de partid” cum ii
numea dar si principalilor aliati ideologici din parlament, fostii securisti, nationalistii de
stanga, sovini si antisemiti, pe al caror lider Dan nu il numea altfel decat “paranoicul de
serviciu al tarii”, atat in discutii cat si in editorialele ce le publica in fiecare vineri ca
retrospectiva a saptamanii politice romanesti. Nu putea intelege, si aici ma raliam ideilor lui,
cum vor politicienii romani sa intre in Uniunea Europeana urandu-i pe unguri, evrei sau alte
natii care traiau in Romania si mereu se intreba de ce genul acesta de oameni (si aveau in
2003 o larga sustinere populara) nu au ceva cu francezii, lituanienii sau florentinii, alaturi de
care vom deveni cetateni europeni cu totii.
De obicei mergeam intr-un bar anume, cu nume de culoare, unde se punea muzica placuta
si preturile erau mai mult decat rezonabile. Observasem in serile de week-end ca, de fapt, era
un local frecventat de tineri care probabil atunci nu aveau ora de mers acasa, si profitau de
asta pentru a se imbata crita pana tarziu in noapte. In general umblau pe acolo pletosii, ceea ce
imi trezea unele nostalgii de licean dar si relativa bucurie de a-mi reintalni cativa dragi
prieteni din anii adolescentei mele, lucru care imi mai diversifica putinele relatii ce le aveam
in oras. Totusi, nu mergeam atat de des nici la sfarsiturile de saptamana. (Inca patruns de ceea
ce numeam o mare iubire, imi economiseam aproape toti banii pentru a fugi cat de des puteam
in marele oras universitar desi vedeam ca, cu fiecare intalnire furata ce o aveam, asa zisa
dragoste dintre mine si cea pe care o credeam femeia vietii mele incepe sa nu mai existe.)
Mergand rar aveam mereu un sentiment de nepotrivire cu toate ca Dan parea sa se simta in
largul lui, mai ales cunoscandu-i pe majoritatea clientilor, cat si pe chelnerite.
In seara aceea Dan tacu mult timp si abia spre cea de-a treia bere imi dezvalui motivul
atitudinii sale rezervate. Se certase cu patronul pentru ca nu prea respecta linia politica a
gazetei. Eu, lucrand pentru pagina culturala, nu stiam cum sunt conflictele de acest gen. Intr-
un fel nici nu imi prea pasa. Dar in seara aceea, desi inghitisem greu ironia lui, m-am simtit si
eu afectat, mai mult din colegialitate, sentiment pe care nu banuisem vreodata ca il am. Ne-am
apucat sa il barfim pe patron pentru ignoranta lui si apoi toata redactia pentru acelasi lucru. De
la presa locala trecuram la cea centrala, unde amandoi admiram fara rezerve aceeasi jurnalisti,
pe Tudor Popescu, pentru intransigenta, pe Cristoiu (pe care Dan il numea in gluma, “acest
tatuc al presei romanesti”) si pe mai tanarul Turcescu. Chiar vorbeam despre aerul sau
patimas si usor arogant pe care eu il consideram un rol prin care isi masca tineretea pentru a
discuta de la egal cu cei mai mari oameni politici ai momentului cand am observat privirile
atente ale unui grup de liceeni aflati in bar, desi ora era tarzie si era joi. Nici Dan nu ii stia.
Am adormit greu. Ma tot intrebam ce resort al memoriei ma facuse sa imi amintesc, in
exact acea dimineata, de episodul de mult timp uitat cu pletosul disparut. Era tarziu in noapte
cand, dupa o veghe prelunga, am simtit cum cad incet in apele dulci ale somnului. Cred ca
visam. Vedeam ochii atenti ai tinerilor din bar, apoi apa, multa apa, treceam podul de cale
ferata, distrus, fara platformele metalice pe care calci, si sub mine raul urla imens, involburat,
murdar. Am trecut fara sa imi dau seama pe insula adolescentei mele unde era soare, cald,
foarte cald. Omul de pe dig ma chema sa inotam. Fata lui imi parea cumva cunoscuta, dar nu
puteam sa imi aduc aminte de unde. I-am spus ca nu vin. Iarasi pe pod. Nu intelegeam, parca
saream de pe pod, pe insula si inapoi, iar logica mea imi spunea ca e imposibil deoarece de la
insula, in aval, pana la pod, sunt mai mult de trei kilometri, poate chiar patru. Am sarit
tulburat din pat si am auzit o voce distincta, puternica, ce nu o cunosteam:
- Ce idee extraordinara de film!!!
Nu era nimeni. Tremuram. M-am convins ca fusese un cosmar. Totusi in urechi imi rasuna
timbrul apasator al vocii si sunetul “r”, pronuntat cu precizie, ca a unui vorbitor de germana.
Am cazut intr-un somn greu fara vise. Ma trezi vocea mamei mele:
- Hai, lenesule! Te asteapta cafeaua!

Trei:Ziua de vineri trecuse repede. Nu m-am intalnit cu Dan deoarece plecase de

dimineata, impreuna cu redactorul-sef, intr-un orasel din judet pentru a asista la o conventie
locala a partidului de guvernamant. Stiam ca e o pedeapsa a patronului data special lui,
probabil in urma certei de ieri, in care eram sigur ca, nevoind sa renunte la ideile si principiile
sale, invocand deontologia profesionala care nu prea conta de altfel in acel targ provincial (si
vedeam asta citind ziarele concurente, pline de atacuri nefondate, lucruri la care Dan nu se
preta, si analizand topica si lipsa de gramatica si ortografie care era un obicei generalizat,
dovedind, dupa cum credea si el, ca e o rusine sa cunosti si sa respecti limba romana), ridicase
tonul si fusese amenintat, nu pentru prima data, ca isi pierde locul de munca daca nu se
conformeaza. Uneori ma mira pasiunea cu care isi facea meseria fiindca el chiar era un om
comod si linistit de felul lui, insa puneam acest comportament, la urma urmei cinstit, in seama
patimii sale pentru politica. Imi explicase cu cateva zile in urma ca, indiferent ce opinii civice
sau politice ai, ca jurnalist de provincie trebuie sa fii cu cei de la putere, cu poreclitii baroni
locali, si faptul ca nu accepta asta ii crea probleme cu patronul care, desi nici el nu agrea
doctrina partidului-stapan, ba chiar era membru al Opozitiei, tot tinea, prin orientarea gazetei
ce o avea, cu cei de la putere, probabil pentru a-si proteja celelalte afaceri despre care se
zvonea ca ar fi extrem de dubioase. Desi priveam din afara lucrurile, si oarecum subiectiv,
pentru ca singura sursa erau spusele lui Dan, totusi mi se parea abuziv comportamentul
patronului, mai ales ca, pentru conferintele celor de la putere, se folosea de obicei de un
lingusitor care, desi ziarist, in orele libere facea pe membrul activ al social-democratilor,
sperand ca la urmatoarele alegeri tot va prinde vreun post de atasat de presa pe langa vreun
parlamentar.
Incercasem si eu, desi revoltandu-ma impotriva fiintei mele, sa ma preocup de politica
fiindca stiam ca cei ce scriu despre ea au despre ce si, avand mai multe articole, sunt mai bine
platiti. Nu reusisem si ma limitasem la oportunitatile minime ce ti le da cultura unui oras din
capatul lumii, mai aproape de orice capitala vecina decat de a Romaniei: un teatru, de altfel
bun, dar care se raporta la un buget local in care pe primul plan se afla echipa falimentara si
inutila de fotbal a orasului, ceea ce ducea, prin lipsa de fonduri, la o premiera la trei luni, asta
in situatii fericite, alte cateva spectacole de la teatrele din judetele limitrofe, doua vernisaje pe
an, doua concerte rock, o zi a orasului, unde tema era cat au baut localnicii si nu cum au
performat artistii (si daca as fi intentionat, nu era nimic de spus despre play-back) si, eventual,
programul Filarmonicii, care era intotdeauna lasat ca notita de rezerva pentru o pagina
oarecare, in caz ca nu avea loc un viol sau, si mai bine, o crima. Norocul meu era ca reusisem,
cu ajutorul lui Dan, sa il conving pe patron sa fac o pagina saptamanala de istorie si cultura
locala, cu care imi mai faceam banii de bere si de tigari.
Era al doilea week-end din ultimele trei luni cand nu fugisem in orasul iubirii mele pentru
ca din trei prelungi discutii telefonice intelesesem prea bine ca nu mai are rost sa fug. Ma
simteam oarecum ciudat si strain plimbandu-ma singur pe strazile orasului. Intotdeauna
ieseam cu Dan, contribuind astfel la rutina oarecum demoralizatoare ce ti-o da prezenta
permanenta si singularizata a aceluiasi om, chiar daca ti-e un bun prieten. Ma plimbam prin
parcul din centrul orasului, priveam copacii goi de toamna, si imi dadeam seama ca
singuratatea e mai trista decat rutina. Ma gandeam la dragoste si mi-am dat seama ca traisem
pentru o iluzie care se destramase, pentru ca altfel nu ar fi fost o iluzie.
Era trecut de noua. Nu stiu ce din mine imi purta pasii spre barul cu nume de culoare unde
ieseam de obicei. Se afla in centrul nou al orasului, intr-un gang semisubteran, avand deasupra
o banca. Am coborat scarile iar cand am intrat am simtit toate privirile atintite asupra mea.
Observasem ca pe-acolo toata lumea se cam cunostea dar venind cu Dan nu ma deranjase
niciodata insa acum ma simteam ca un exponat dintr-o expozitie de statuete din ceara, care
par atat de reale incat ai fi tentat sa crezi ca pot vorbi. Era plin si am gasit o singura masa
goala, inspre fundul barului. Imi convenea pentru ca partea din spate era ca un separeu unde
incapeau doar patru mese si eram izolat astfel de multimea galagioasa si iritanta din incaperea
mare. Foarte prompta, o chelnerita blonda, preferata lui Dan, veni la masa si imi aduse fara sa
ii spun o bere ceea ce ma binedispuse, pentru ca ma facea sa ma simt ca un client fidel al
locului caruia i se stiu preferintele. Senzatia presanta care o am cand sunt privit cu insistenta
continua si ma agasa. Eram destul de obisnuit cu indiscretia orasenilor mei pentru care eram
un fel de curiozitate a naturii fiindca nu ma cunosteau, ma vedeau adeseori si aratam destul de
clar ca nu intentionez sa imi dezvalui misterul.
La marele meu mister, care era de fapt o mare singuratate, ma gandeam cand la masa mea
se asezara doi tineri, elevi de liceu dupa cate puteam ghici. Unul dintre ei parea foarte matur,
era bine facut, avea parul scurt, niste ochi aproape negri, adanci, si dadea o impresie de
siguranta cu toata fiinta lui. Poate statura sa, desi mai tarziu, mergand cu el pe strada am vazut
ca era mai mic decat mine la inaltime, era doar mai masiv si mai bine legat, ii dadea acea
alura de maturitate dar si barba care ii crestea aproape ca si mie la 26 de ani. Celalat imi
amintea de un tanar pictor pe care il remarcasem, fara a-l cunoaste, in anii petrecuti la
facultate; avea parul lung, cret, era imberb, ochii lui aveau o culoare indefinita, verzi-maronii,
mari si extrem de inteligenti. Asemanarea cu acel artist era relativa, probabil numai eu o
gaseam existenta, dar era ceva comun la amandoi, acea infatisare copilareasca care emana o
puternica spiritualitate. Pe amandoi ii vazusem in seara dinainte cand fusesem cu Dan insa nu
remarcasem ca amandoi erau simpatici, mi se parusera insipizi si chiar ii spusesem asta. Ma
urmarisera atenti si acum venisera sa imi vorbeasca. Am gandit asta instantaneu, ca si cum as
fi fost un personaj iesit din comun pe care il urmaresc fanii prin baruri. Probabil la aceasta
idee am zambit spontan, sau poate la situatia cam stanjenitoare in care ne aflam, pentru ca mai
mult de douazeci de secunde nimeni nu spusese nimic. Cel care imi amintea de celalalt
reactiona la zambetul meu usor uimit iar cel care amintea de un barbat incepu sa rada. Dupa
ce se opri imi intinse mana si incepu sa vorbeasca:
- Ma cheama Ian iar el este Cristi. Tu trebuie sa fii Toma, nu?
Intrigat ca imi stia numele i-am raspuns:
- Da. Si care ar fi onoarea? eram totusi mirat dar ma gandeam ca aflase cum ma cheama
fiind prieten cu vreunul din fratii vechilor mei amici din liceu, frati care ma oboseau
incercand sa para rebeli, in incercarea lor de a-mi etala cerceii, tatuajele, colectiile de muzica
si ideile puerile, in ideea ca eu, ca vechi fan al acestui gen de muzica, ii inteleg, si, nu ca nu ii
intelegeam, dar, gandindu-ma ca trecusem la varsta lor prin chestii mult mai mature nedand
atentie unor imbecilitati cum aveau ei in program, ma plictiseau si cel mai ades ma faceau sa
ii privesc ca fiind prosti, mai ales ca nu realizau ca ii ironizam spunandu-le ca sunt depasite
faze de genul acesta; iar cand le spuneam ca nu am nici un tatuaj pe mine, ca nu suport cerceii
si ca nu am avut ganduri de sinucidere, se uitau la mine mirati, cu neincredere, si plecau
considerandu-ma probabil un prost, ratat pe altarul, sacru pentru ei, al muzicii rock, un intrus
in lumea lor de neinteles pentru prosti.
- Te-am vazut de mai multa vreme prin bar si ne-am gandit ca probabil asta seara te
plictisesti si am venit sa iti tinem companie.
Avea o caldura deosebita in voce, timbrul acela care califica vocea “de radio”. Eram din ce
in ce mai mirat.
- Recunosc, sunt extrem de uimit, magulit, chiar usor speriat, probabil simteau o urma de
ironie in cuvintele mele pentru ca am simtit o schimbare in atitudinea lor, tanarul cu numele
Ian ma fixa puternic cu privirea iar cel cu numele Cristian isi deschise mai tare ochii, si
acestia incepura sa ma studieze intrebator, dar totusi de unde ai stii tu atat de precis ca ma
cheama Toma?
Eram convins in sinea mea ca lovisem cu putere undeva si ma pregateam sa ii expediez de
la masa, gandindu-ma ca imi vor raspunde ceva in genul “suntem prieteni buni cu x, fratele lui
y, pe care il cunosti din liceu”.
- Sunt multe lucruri pe care noi le stim!
Am inceput sa rad instantaneu. Mi se parea ca aproape toata maturitatea ii disparuse de pe
figura. Nu ma asteptasem la un raspuns diferit prea mult de cel ce mi-l imaginasem dar nici la
asemenea copilarie. Intre hohote, cu ochii in lacrimi, am reusit sa incropesc o replica, dar cu
greu, pentru ca aproape la fiecare silaba ma intrerupeau rafalele de ras:
- Iti arati varsta, la inceput, am facut o pauza si am continuat razand, la inceput credeam
ca esti mai mare dar ai in ceea ce spui chestia aia, m-am oprit din nou, am respirat adanc, m-
am linistit dar zambind probabil extrem de ironic,ai chestia aia de teribilism (pronuntasem
cuvantul silabisit), te-ri-bi-list, asta esti, ca toti copiii la saisprezece ani, si l-am intrebat
accentuand, caci atatia ai, nu?
- Intr-adevar, atatia am! rostise cuvintele foarte serios. Dar ceea ce am spus e spus si e asa
cum a fost spus!
Apasase ultimele cuvinte. In momentul acela am vazut ca ochii lui nu isi schimbasera
deloc expresia in toata scena. Ceva din mine imi spuse ca ar trebui sa iau in serios discutia
aceea. Privirile lor ma fixau cumva, nu stiu daca suna prea logic din punct de vedere al
semanticii, dar asa mi se parea in acea clipa, privirile lor ma fixau cu dreptate. Parca trecusera
cateva ore de cand se asezasera desi nu erau mai mult de trei-patru minute. Ian ma fixa cu
putere iar Cristian se uita la mine cu aceeasi privire plina de o uimire stranie si dreapta.
Eu am fost cel care a intrerupt tacerea. Am inceput sa vorbim despre tot felul de nimicuri si
ciudatul fel in care ne cunoscusem parca incepea sa nu mai fi existat. Incepura sa povesteasca
despre profesorii lor iar apoi despre betiile regulate pe care le trageau la fiecare sfarsit de
saptamana. Intr-un fel ii intelegeam deoarece asta era una din putinele distractii ce le oferea
acel oras mizer. Cum nu frecventau discotecile pline de mahalagii, singura alternativa ce o
aveau era sa se ingroape in vreo crasma band bere pana la ora inchiderii, ceea ce, dupa cum
spuneau ei, nu le crea relatii prea bune cu parintii. Apoi schimbara subiectul si incepura sa
vorbeasca despre femei si in mintea mea revenira amintiri dureroase. De la un timp Ian incepu
sa vorbeasca ciudat iar ochii celuilalt capatara din nou luminozitatea aceea stranie de la
inceputul discutiei.
Atunci m-am hotarat sa ascult si mi-am dat seama ca de fapt nu intelesesem si nu
retinusem aproape nimic din ce vorbeau. Nu stiam nici macar daca tot timpul acela vorbisera
amandoi sau doar Ian.
- In nuvelele lui Eliade, mai ales in cele scrise in perioada exilului, sunt incifrate mari
adevaruri si cine stie vedea, cine stie citi printre randuri, poate gasi cheia multor lucruri. Asta
e valabil si in “Noaptea de Sanziene” tot a lui, si in “Pendulul lui Foucault” a lui Eco, si cu
siguranta, daca am cauta, am gasi acelasi lucru in majoritatea scrierilor marilor creiere ale
secolului douazeci!
Am tresarit brusc, iesind din somnolenta, si am replicat:
- Care e legatura cu Eliade? cred ca mi se simtea nervozitatea in voce pentru ca amandoi
ma priveau surprinsi.
- Spuneam de Eliade ca e singurul scriitor din programa scolara care stie sa descrie o
femeie pe intelesul unui tanar, spuse aproape ca o scuza Ian.
- Nu despre asta vorbeam! am raspuns mai iritat decat fusesem, eu ma refer la chestia cu
adevarurile ce le poti gasi incifrate in nuvelele lui Eliade, asta spuneati mai inainte! ma
rasteam la ei ca un nebun.
Se lasa o tacere ce o curma Cristian. Atunci mi-am dat seama ca nu vorbise deloc in seara
aceea pentru ca nu ii stiam vocea. Vorbea rostogolit, parca grabindu-se sa spuna fraze
complicate cu o viteza cu care altii rostesc propozitiile simple.
- Noi vorbeam de “Maitreyi”. Chestia cu adevarurile din Eliade ai spus-o tu! Nici eu n-am
prea vazut legatura dar ma gandeam ca poate ne explici tu ca esti mai mare si mai citit decat
noi.
- Dar eu nu am citit nuvele de Mircea Eliade! Chiar am un complex, sa-i spunem
intelectual, pentru ca e unul din autorii romani pe care nu i-am parcurs in intregime. In afara
de ce se face la scoala nu am citit altceva! Doar scrierile de istoria religiei, pentru ca imi
trebuiau la facultate, dar acolo nu e nimic incifrat, sunt doar expuneri si analize ale
credintelor. Imi simteam vocea extrem de falsa desi nu minteam. Deci nu puteam spune eu
asta! Unul din voi a spus-o, nu?
- Dar care dintre noi, de ce si cum sa fi zis asa ceva? Noi pe tine te-am auzit zicand. De
unde sa scoatem asemenea idei cand noi nu am citit prea mult, replica lui Cristian era destul
de taioasa, e mai logic sa fi spus tu, odata pentru ca esti mai mare si, apoi, cum am zis, sigur
esti mai citit. Poate nu iti aduci aminte de nuvele si de fapt acum iti amintesti fara sa vrei ca
le-ai citit. Si la urma urmei, tu ai spus! Si daca ai spus, ce?
Nu mai intelegeam nimic. Se putea ca eu sa fi zis dar, nu doar ca nu imi aminteam sa fi
facut asta, ci chiar mi se parea absurd sa fi gandit asa ceva. Nu ma preocupau temele oculte
despre care auzisem ca trateaza Eliade in ultimele sale nuvele.
- Si celalalt? nu puteam spune care din ei ma intrebase, deveneam tot mai confuz.
- Care celalalat? Eco? Nu voi ati spus de el?
Tacerea se lasa din nou. Ian raspunse intr-un tarziu:
- Nu am auzit de el. Cine e asta? Tot scriitor?
M-am lasat incet pe spate, rezemandu-ma de scaun. In ultimele minute luasem o pozitie
aproape agresiva, stand cu coatele pe masa, cu fata apropiata de a lor. I-am privit atent. Aveau
chipurile usor uimite. M-am gandit ca intrecusem masura cu berile. Era deja ora unu in
noapte. Pe drumul spre casa tot am incercat sa inteleg cum de nu imi mai aminteam aproape
nimic dintr-o discutie ce durase patru ore.
In zilele ce au urmat l-am evitat pe Dan. In schimb am inceput sa ies tot mai des cu cei doi
tineri ce ii cunoscusem in seara aceea de sfarsit de noiembrie. Traiam seri lungi de toamna, cu
vin fiert si scortisoara. Simteam ca ma integrez in ceva ce avea mare legatura cu viitorul meu.
Noptile nu mai pareau atat de solitare.

Patru:Un eveniment care depasea limita de intelegere a gandirii mele se petrecu in

acele saptamani care urmara si atrase atentia tuturor televiziunilor centrale asupra orasului
nostru. Modul in care a fost tratat subiectul a ramas un exemplu despre cum jurnalisti lucrand
la cel mai inalt nivel, si implicand pentru mine ideea de profesionism, au reusit, in incercarea
de a face audiente, sa panicheze opinia publica.
Trei tineri obscuri de la asa zisul liceu de elita al orasului (liceu ce purta dupa parerea mea
degeaba numele poetului nostru national, pentru ca nu facea decat sa creeze pe banda rulanta
degenerati aroganti, aroganta venita din banii parintilor si nu din merite personale, sau oarece
cunostinte, la acest capitol elevii respectivului liceu potrivindu-se cu intelectualii de cafenea
ai orasului, adica se fereau de rusinea de a avea o bruma de cultura generala) disparusera de
acasa in acel inceput rece de iarna. Politia romana, eficienta si desteapta, ajunsese dupa
indelungi cercetari la concluzia ca cei trei erau membri activi ai unei grupari cu orientari
satanice care influenta nefast viata tineretului. Fara a oferi solutii, fara a-i cauta efectiv,
raportasera aceasta aberatie si se spalasera pe maini. Ca politia procedase asa era una, dar se
declarase macar incapabila sa dea de urma tinerilor, insa ceea ce specula presa depasea orice
spirit cu imaginatie.
In baza faptului ca pe malul raului, unde se stia ca plecasera ultima data, se gasisera cateva
haine si multe flacoane goale de tarie, unii reporteri, la inceput mai timid, dar pe masura ce
autoritatile se declarau neputincioase, cu tot mai mult curaj, relatau ca, in urma unui ritual
satanic, ei reusisera sa treaca spre altceva, desi nu precizau exact unde, iad, rai…E drept ca
majoritatea trimisilor de presa credeau ca, beti fiind, acestia se inecasera in rau, si se fereau sa
foloseasca cuvinte ca sinucidere cu toate ca multa lume suspecta asta. Succesul il aveau insa
corespondentii care acreditau ideea mistica a disparitiei lor in neant.
Nimeni nu stia oficial care sunt argumentele ce le avea politia implicand ideea de satanism.
Nici eu, lucrand intr-o redactie, unde se afla mai multe decat se spun, nu stiam. Raportul
fusese extrem de sec :”in urma cercetarilor a rezultat o singura concluzie clara, ca cei trei
tineri apartineau unei secte sataniste, fapt dovedit de marturiile colegilor lor care au declarat
agentilor nostri ca acestia ascultau muzica rock si aveau vederi anticrestine. Disparitia lor nu
poate fi elucidata deocamdata. Cercetarile in acest caz vor continua pana la solutionare”. In
sinea mea eram revoltat pentru ca si eu ascultam acelasi gen de muzica, nu imi pasa de
biserica, dar asta nu ma facea slujitorul vreunui diavol, cum insinua acel raport.
Reactia oamenilor incepu sa semene cu un fel de isterie colectiva. Orice pletos era aratat cu
degetul si apogeul fu atins cand, intr-o seara, o niste tineri fani ai acelui gen de muzica ce
parazita Romania de cativa ani, atacand cu furie bunul gust, asa numitii manelisti, venisera in
barul nostru linistit,si beti crita, si multi, si ii batusera pe ghinionistii ce se mai aflau acolo la
ora inchiderii.
In general manifestarile de violenta imi provoaca un mare dezgust, si il simtisem afland ca
mahalagii aceea venisera declarat sa ii”omoare in bataie” pe toti “satanistii” din oras (ca si
cum toti pletosii ar fi incaput in acel bar). Dar intreaga situatie, privita in ansamblu si cu o
oarecare superioritate, ma facea sa rad. Nici eu, nici Ian, nici Cristian, nu puteam intelege cum
e posibil in toamna anului 2003, de la nasterea lui Christos, dupa ce se inventase tot ce putea
fi inventat, ca asemenea aberatii, cu disparitii in neant si ritualuri satanice, sa devina credibile
pana la marginea isteriei. Mi se parea intr-un fel de inteles, pentru ca reporteri ai acelorasi
televiziuni avide de audiente transmisesera despre acei sateni de undeva din Oltenia care il
crezusera strigoi pe un om ce murise de curand si plecasera in toiul noptii in frunte cu preotul
sa ii infiga o tepusa in inima. Dar asta totusi se intampla la tara, si intr-o zona a Romaniei
unde in urma cu saptezeci de ani, la Maglavit, taranii il venerasera ca sfant pe un cioban
schizofrenic. Insa auzeam discutii in autobus, in magazine, oamenii nu acceptau teoria
inecului, nu avea nimic senzational in ea, preferau sa creada in cea a disparitiei rituale.
Gaseam ciudata aceasta preferinta a omului simplu dar incercam sa mi-o explic prin faptul ca
oamenii care si-o doreau erau de fapt tarani stramutati de industrializarea comunista la oras, si
pastrau puternic in ei credintele in supranatural, atat de comune in lumea satului.
 Povestindu-i lui Dan anumite supozitii ale mele, interveni pe langa patron sa imi
incredinteze o ancheta discreta, iar articolul l-am publicat inainte de Sarbatori si a avut urmari
neasteptate pentru mine. Nu preluasem ancheta cu prea mare bucurie deoarece nu imi place sa
pun intrebari incomode dar totusi am acceptat. In cercetarile mele pornisem de la premisa ca
nu se intamplase nimic supranatural, nu se sinucisese nimeni, si ca totul avea o explicatie
coerenta, care insa nu convenea cuiva. Astfel am descoperit trei lucruri simple, atat de simple,
ce nu intrasera oficial in atentia politiei , dar despre care banuiesc ca nu se vorbise public,
incat am inceput sa inteleg de ce Dan era atat de pornit impotriva sistemului care proteja in
general mafioti, corupti, hoti si situatiile ce le genereaza. Folosindu-ma de Ian si Cristian care
cunosteau cativa colegi de clasa ai celor trei disparuti reusisem sa intru cu ei in vorba. Astfel
am aflat ca in acel liceu exista o categorie de elevi privilegiati, prin averea parintilor, si prin
sponsorizarile ce acestia le faceau, in fapt masive spalari de bani dupa cum ma lasase sa
inteleg mai apoi Dan. Aceasta categorie era scutita de frecventa cursurilor, de penalizari
pentru purtarea aroganta sau pedepse pentru batjocorirea profesorilor si avea prioritate la note
maxime, cu precadere la examenul de bacalaureat. Cei trei se incadrau in acest gen de elevi,
si, particularitatea lor era ca, din spirit de imitatie, isi lasasera parul lung, ascultau rock si
pretindeau pentru a iesi in evidenta, ca vor sa creeze o secta satanica. Desi intrebandu-le
familiile daca le disparusera sume mai mari de bani din casa inaintea disparitiei copiilor,
acestea negasera vehement, ba chiar unul din parinti incercase sa ma loveasca si ma
catalogase ca fiind ziarist impertinent si idiot (si imi aducea cu asta aminte de atitudinea tipica
a guvernantilor, de la presedinte la prefect, fata de presa), eu totusi aflasem ca toti trei se
laudasera cu cateva zile inaintea evenimentului cu acele trei lucruri: ca au o gramada de bani
la ei, unul chiar le aratase catorva patru bancnote de 500 de euro, ca furasera banii de acasa ca
sa fuga in strainatate (si ne intrebam cu Dan cati bani aveau respectivele familii daca tineau la
dispozitie in casa mii de euro pe care sa ii poata fura copiii lor) si ca, pentru diversiune, vor
inscena “miraculoasa” disparitie. Ce nu reusisem sa imi lamuresc nici mie a fost motivul,
banuind ca exista vreunul, pentru care trei baieti de clasa a doisprezecea au abandonat scoala
atat de aproape de terminarea ei.
Publicasem articolul pe acel fond de isterie generalizata si atat de stranie pentru mine. Am
fost concediat. Indraznind sa enunt o solutie simpla si rezonabila despre niste copii rasfatati,
patronul considerase ca am mers prea departe si ma daduse afara. Afirmand adevarul ridicam
prea multe probleme si cream o reputatie foarte proasta familiilor celor trei tineri, care nu
aveau cum sa explice provenienta unor sume atat de mari si ii facea suspecti de delicte desigur
mai grave. Nu m-am gandit nici un moment sa incerc sa imi pastrez postul desi Dan sarise in
apararea mea si intrase, de data aceasta pentru o cauza ce nu ii apartinea, intr-un nou conflict.
Ma bucuram ca imi recapatasem intr-un fel libertatea de a-mi dori altceva si constientizam ca
ma plafonasem enorm in cele trei luni cat lucrasem acolo. Catva timp dupa aceea s-a dovedit
ca avusesem dreptate (si la urma urmei dreptatea mea era extrem de simpla si abia atunci am
vazut mai clar lipsa de profesionalism a presei romanesti, care nu se obosise sa vada ceea ce
era logic, ci cautase senzationalul in toata povestea) cand doi dintre ei, unul se dovedise mai
descurcaret, fusesera prinsi in Belgia si repatriati, confirmand ce crezusem eu de la bun
inceput. Am fost chemat inapoi la ziar dar deja viata mea capatase la acea ora alt sens.
Totusi intr-o seara, imediat dupa concedierea mea, era aproape de Craciun, avand in mine
o stare dominata de dorinta de a nega orice lucru ce putea avea legatura cu supranaturalul, in
timp ce vorbeam nimicuri, mi-am amintit aproape dureros de disparitia omului de pe dig in
sfarsitul verii ce trecuse. Cu un junghi puternic in stomac le-am povestit si lui Cristi si Ian
intamplarea dar ca si cum as fi fost victima unei halucinatii. Faceam asta avand si un
sentiment de culpa, pentru ca ma aratasem impotriva fanteziilor de acest gen. Spre
surprinderea mea Ian imi spuse ca nu crede ca traisem o halucinatie si ca stie ca toata zona
Somesului are locuri pe unde se poate iesi din timp. Eram stupefiat.
 - Probabil omul pe care l-ai vazut cunoaste un coridor de iesire din timp si a disparut acolo
inainte sa iti dai seama. Eu cunosc zona foarte bine si imi dau seama ca nu ar fi avut timp cat
trece un tren pe acolo sa coboare pana la zona cu copaci de pe malul raului fiindca e foarte
abrupt. Doar daca nu e vreun fel de ninja, incepu sa rada cu pofta, dar nu e. Mai mult ca sigur
ca e unul care stie locurile magice de pe malul Somesului. Si cum ti-am spus, nu sunt putine.
Aproape nervos l-am apostrofat:
- Bravo, Ian! Pai asta inseamna ca le dai dreptate tuturor reporterilor idioti, tuturor
tampitilor care cred in miracole si negi ce discutam de aproape o luna de cand a inceput
aberatia asta. Tu imi spui subtil ca meritam sa fiu concediat de la ziar!
Tremuram. Ian ma batu pe spate razand dar se calma brusc si imi raspunse:
- Nu, mai om bun! Nu cred ca prostii aia, ca doar ii cunosteam, sunt capabili de asa ceva.
Dar cu siguranta in orasul asta exista si oameni care pot sa dispara in neant cu adevarat. De
exemplu omul de care zici.
- Tu il cunosti…? Il intrebasem simtind o mare siguranta in vorbele lui.
Tacu o vreme apoi raspunse calm:
- Nu sunt sigur ca il cunosc exact pe omul despre care vorbesti. Adica nu sunt sigur ca
omul pe care il cunosc eu este acelasi cu cel pe care l-ai vazut pe dig. Dar a mai fost vazut si
de altii insa lumea se fereste sa vorbeasca de asa ceva pe aici. Nu ai vazut ce creduli sunt toti?
Ar fi in stare sa puna politie permanenta pe dig daca s-ar raspandi asemenea zvon.
Incepeam sa nu mai inteleg nimic.
- Dar tu l-ai vazut? Disparand, adica, ceva din mine imi spunea ca de raspunsul lui Ian
depindeau foarte multe.
- Asta nu am vazut-o. Dar am mai auzit faza si descrierea se cam potriveste. Noi
cunoastem un om extrem de interesant. Un om ciudat. Nu stim prea multe despre el, ce face,
de unde are bani si maruntisuri din-astea, am zis de bani fiindca are, intotdeauna tine sa ne
faca cinste, nu ca am avea noi foarte multi, dar, si daca avem, el cumpara tot si ne spune sa ne
tinem banii pentru femei sau carti sau muzici. Apare rar in oras, chiar sta aproape de tine, in
garsonierele de langa dig. Noi l-am cunoscut anul trecut in padurea de langa insula. Statea
singur si se uita la rau. Cred ca desena, sau citea? il privi intrebator pe Cristian dar vorbi mai
departe fara sa astepte raspunsul lui, am intrat in vorba cu el, ca niste nesimtiti, in sensul ca
probabil l-am deranjat, l-am intrerupt din ce facea, dar totusi nu cred ca l-am deranjat fiindca
a fost foarte comunicativ cu noi, si de atunci suntem prieteni. Insa nu stim mai nimic despre
ce face, cu ce se ocupa,ce mananca sau din ce traieste,fiindca nu vorbeste despre el. Adica
vorbeste despre el dar numai in contexte care cuprind si alti oameni, nu spune despre el ca ar
fi cumva, sau ca ar gandi asta despre lucruri, deducem noi singuri care sunt ideile lui
personale pentru ca are grija sa spuna ca ideea cutare a spus-o cineva, fie un scriitor, fie un
filosof, fie vreun prieten de-al lui, si am inteles ca prietenii lui sunt cam toti fie scriitori, fie
filosofi. Pe el il vad capabil sa cunoasca asa ceva, e cam singurul om pe care l-as putea
suspecta ca ascunde asemenea taina.
- Dar despre ce vorbeste? l-am intrebat grabit sa aflu mai mult.
- Cel mai des despre timp. Asa am facut si noi legatura cu omul de pe dig despre care mai
auzisem si de la cativa oameni care nu mai merg pe acolo de cand au vazut un pletos
disparand subit. Si nu ne-am mira. E obsedat de magia naturii. El ne-a spus ca exista Locuri
Magice in lunca raului, ca exista locuri pe unde poti trece in cealalta dimensiune.
- Si totusi cum il cheama? asteptam infrigurat cand am auzit cuvintele rostogolite ale lui
Cristian:
- Il cheama Dominic si cred ca e pictor sau are oricum legatura cu artele pentru ca ne-am
mai intalnit cu el pe malul raului si desena peisaje, nu stiu daca si in dupa-masa in care l-am
cunoscut, dar in general sta pe malul raului si deseneaza. Si are si acasa multe desene facute
de el pe pereti. El zice ca te stie inca de cand erati studenti la Cluj. De la el stiam cum te
cheama! Eram odata impreuna cu el pe strada, plecam sa facem rost de niste filme de la niste
prieteni de-ai nostri, cand te-a vazut si te-a aratat spunand ca, din cate stie, si stie din surse
sigure, esti un tip foarte destept si merita, daca avem ocazia, sa vorbim cu tine.
Eram de-a dreptul emotionat. Exista deci o posibilitate ca acel om sa fi disparut cu
adevarat desi nu puteam crede in asemenea intamplari. Imi simteam gandirea impartita intre
doua probabilitati: halucinatie si realitate. Cu toate ca voiam sa raman singur pentru a ma
gandi mai bine si mai mult la asta, am facut un efort de gandire. Taceam de multa vreme cand
am continuat discutia:
- Si totusi, nu imi amintesc de nici un om cu numele asta. E un nume rar. As fi tinut minte
sa fi intalnit un om cu un nume atat de rar! Pictor mai ales! Mi-am dorit dintotdeauna sa fiu
talentat in arte plastice, cand eram mic umblam la cercul de pictura, apoi m-am gandit sa ma
fac arhitect sau designer, si cand mi-am dat seama ca nu doar ca nu am talent ci si ca ma
pasioneaza mai mult existenta si experientele omenirii, m-am decis sa merg pe calea asta si
am dat la Istorie, mi-am amintit de tanarul pictor si am continuat, chiar si pe tine Cristi te
asemanam din aceeasi pornire de a simpatiza orice om care s-a realizat in domeniul asta, cu
un student pe care l-am intalnit acolo, student la Pictura, cred, era un om tare interesant,
jucaus, sarea pe mese, dansa, canta, parea, cum sa spun, complet dezinhibat! Cred ca asta imi
si placea la el! Dar mi se pare doar mie, de fapt nu semanati fizic, dar aveti o privire stranie
amandoi si asta va face sa semanati in ochii mei.
Se privira unul pe altul cu subinteles. Sau asa mi se paru mie. Am curmat momentul de
tacere:
- Si unde e? Dominic, la el ma refer, de ce nu iese? El ma cunoaste iar eu nu!
Se auzira din nou cuvintele rostogolite:
- Ti-a spus si Ian, in momentul acela, cand Cristi ii pronunta numele mi-am dat seama ca
si el avea un nume rar, precum Dominic, si la urma urmei precum aveam si eu, ti-a spus si Ian
ca vine rar in oras. Apare cateodata, ne intalnim pe unde nu te astepti cu el, sta cateva zile,
cred ca de cand il cunoastem a stat cel mai mult o saptamana, povestim, adica mai mult el,
mergem la el, bem bere, ascultam Pink Floyd, e maniac cu Pink Floyd-ul lui, vorbim, ne
imbatam, si pleaca iar. Nu stim unde, prin Cluj, prin Bucuresti.
- Dar cum are el o garsoniera aici, daca nu e de aici? am replicat destul de intrebator.
Cristian continua linistit:
- Noi nu ti-am zis ca nu e de aici, dar ai ghicit-o singur, zice ca sta in garsoniera unui bun
prieten de-al lui care e de aici, e actor, nu? se intoarse spre Ian. El dadu din cap in semn de
confirmare si in acel moment mi-am amintit.
- Asta inseamna ca e prieten cu tipul ala, celebrul Paul Caloianu, solistul de la Cultura Sub
Cenzura, stiti cine e cu siguranta, el a terminat actoria, dintre oamenii de la noi din oras, nu
stiati ca de fapt e de aici, si ca e actor? am facut o pauza scurta si mi-am dat seama de ceva,
Paul era prieten bun cu pictorul cu care mi se parea ca seamana Cristian, nu am spus nimic dar
cei doi observara ca facusem o legatura, insa tot nu imi amintesc de Dominic.
- Nu stiu cum il cheama pe actor, poate ca Paul,si daca e chiar ala, pe care asa il cheama,
spuse accentuand cuvintele, de la Cultura Sub Cenzura e urat ca nu ne-a spus ca il cunoaste,
mai ales ca am si dus la el acasa nu odata C.D.-ul cu ei, si ne laudam ca avem si noi un
muzician bun din oras, pe langa alti afoni cu notorietate care apar la posturile de muzica, ii stii
bine care sunt. Ideea e ca noi nu il cunoastem, desi ne-a promis ca odata il aduce acasa, la
urma urmei e de-aici, nici nu a povestit prea multe de el, doar ca e un fel de geniu ascuns al
Romaniei, e si scriitor, si muzician, se opri si zambi, exact! a spus ca e muzician si cand
ascultam C.S.C. zicea ca stie din burta de la mama lor cantecele, deci asta voia el de fapt sa
spuna si noi, ca prostii, puneam spusele lui pe seama betiei, se opri si continua cu un aer usor
preocupat, a, da, si e preocupat de problema pacatului la cel mai inalt nivel, incepu sa rada, si
Dominic ne vorbeste mult de ideea de pacat, spunea ca a luat-o de la el, obsesia asta!
 - Si care e teoria aluia, eram mirat deoarece Paul nu avusese reputatia unui om inteligent
cat fusese la liceu, il stiam ca un om timid, si acum eram surprins ca se facuse actor si, mai
mult se lansase in muzica desi nu daduse semne ca ar avea un talent in asa ceva, in ciuda
modei de a fi membru intr-o trupa rock din acei ani, nu se vorbea in termeni extrem de
magulitori despre el, d-apoi geniu,…ce teorii are el despre pacat?
- Nu stiu, oricum Dominic spunea ca, din perspectiva acelei teorii, noi doi nu suntem
pacatosi dar nu a intrat in amanunte, a spus doar ca o sa fim iertati la Judecata de Apoi, daca
nu a avut deja loc!
- Ce prostii! Bun, si daca nu e din oras de unde e, si ce face aici, eu nu stiu cum sa scap si
el vine aici?
- Nu stim de unde e desi ne-am intrebat. El a spus ca e de departe. Oricum nu e din
Transilvania pentru ca vorbeste foarte frumos despre spiritul ardelenilor si spune ca regreta ca
nu s-a nascut sau nu a crescut aici. Dar nu are nici un accent specific. Poate fi de oriunde.
Vorbeste romaneste aproape perfect, e opusul meu din punctul asta de vedere! incepu sa rada
si isi aprinse o tigara, si spunea ca vine des la noi in oras pentru ca ii place si pentru ca vrea sa
gaseasca ceva dar nu ne-a spus ce!
Ian vorbi, mie mi se paru asa, trist, sau parca preocupat de ceva:
- Ultima oara cand a fost pe aici, in octombrie, a spus ca se intoarce cel tarziu la Craciun.
Schimbara dupa aceea subiectul. Era evident ca era o intentie in asta. Poate vorbisera prea
mult despre niste lucruri ce eu nu trebuia sa le stiu. Ma suparasem pe ei foarte tare desi practic
nu aveam un motiv. Voiam sa plec, din prea mult orgoliu, dar alternativa singuratatii ma
speria. Si totusi ceva instinctual ma facea sa raman. Nu mai parea sa fie mult pana la
dezlegarea misterului. Mult mai tarziu in noapte am plecat singur spre casa. Cand am dat
mana cu ei mi se paru ca Ian, cu care eram vecin, imi spunea cu privirea ca intelege de ce
vreau sa fiu singur.

Cinci:Trecuse un Craciun plictisitor. Cu exceptia serii de Ajun cand iesisem cu

fosta mea colega de banca din liceu in oras, restul timpului il petrecusem acasa. Era seara de
26 decembrie cand Ian imi trimise un mesaj in care ma anunta ca venisera de la tara si voiau
sa ma intalneasca. Plecasera amandoi la bunicii lui, undeva in muntii Maramuresului pentru a
filma traditiile sarbatorii Nasterii Domnului, care acolo, in pustietatea muntelui isi pastrau
mult din forma pagana, cea initiala. Le facusem rost de o camera digitala de la Dan dar le
refuzasem invitatia, desi cu o oarecare strangere de suflet. Eram curios sa vad si eu filmul,
mai ales ca stiam despre Cristian ca isi doreste sa devina regizor de televiziune sau film si
urma ca eu, ca mai mare si mai critic fiind decat ei, sa imi exprim opinii pertinente despre
ideea lui de a urma aceasta cariera. Pana atunci, nevazand nimic realizat de el, nu imi
dadusem ca parerea insa acum stiam ca nu mai pot scapa, mai ales ca eu ii sugerasem
subiectul cu traditiile.
Urma sa ne intalnim abia dupa 9 dar cu o ora inainte eu deja pornisem. Contrar obiceiului
meu din lunile de iarna cand preferam, ca toata lumea, sa plec in centru prin cartier unde nu
ma expuneam rafalelor puternice de vant, am luat drumul digului. Campul care cobora spre
malul raului era inghetat si stralucea in lumina rece a lunii pline, a carei imagine ma umplea
de fiori ce imi treceau aproape dureros prin tot trupul. Cerul era senin si deasupra mea
distingeam cu claritate constelatiile orei tarzii de iarna. Mi-am rotit privirea imprejur si totul
imi dadea impresia unui moment ireal. Zambind, probabil mai mult in gand, mi-am soptit
incet, desi nu era nimeni care sa auda ce vorbeam, ca am iesit fara sa vreau din timp. Toata
atmosfera parea incremenita in ceva. Ma indepartasem de blocuri dar nu intr-atat incat sa nu
disting luminile lor. Dar si acestea pareau statice, nu se stingeau, nu se aprindeau, pareau
cuprinse de aceeasi incremenire ce coborase in tot ce se afla in jurul meu. Involuntar mi-am
adus aminte de efectul apusului asupra ferestrelor, vazute de la marginea orasului cand, din
cauza reflectarii soarelui in ele, dau senzatia ca blocurile sunt cuprinse de un imens incendiu.
Mi-am zis ca poate toata atmosfera aceea de atemporalitate e efactul invers, efectul frigului si
al intunericului.
Paseam incet pe zapada inghetata a digului. Ma aflam in cea mai izolata zona a acestuia,
cea mai departata de civilizatie de pe toata lungimea acestuia in oras. In stanga un camp,
marginit de blocuri, in dreapta lunca tacuta a raului. Linistea ma speria putin. Parca niciodata
nu pasisem atat de greu. Totusi nu zapada imi tragea pasii ci o forta straina mie. Ceva ma
facea sa imi raresc ritmul. M-am intors cu fata spre rau. Acum chiar eram in cel mai izolat
punct al digului. In stanga vedeam podul de cale ferata. Totul era mort si aparitia vreunui om
mi s-ar fi parut o gluma. Am stat o vreme linistit; nu imi dau seama cat. Frigul imi intra in
trup si luna aceea rotunda imi fura privirile ca un magnet, solitara, frumoasa dar
inspaimantatoare deasupra unui rau mort intr-un timp mort. Nu simteam nici o adiere in jurul
meu. Am inceput dureros sa imi simt fiecare membru, ochii, urechile inghetate, firele de
barba, unul cate unul, parul, si brusc, desi eram constient ca e doar imaginatia, am crezut ca
simt cum unghiile se opresc din crestere. Eram iarasi pe un traseu. Iarasi intre doua destinatii.
Dar acum nu mai aveam nici o urma de timp in mine. Ma simteam pedepsit de timp sa nu ii
mai percep trecerea. Deasupra mea stelele se oprisera din stralucirea lor continua, luna statea
in acelasi loc, raul nu se mai misca in vale, nu vedeam pana acolo dar cumva stiam ca raul pur
si simplu nu mai curgea, incremenise cu mine si cu toata omenirea intr-un timp mort. Fantezii
de roman prost, am gandit.
Eram privit. Din cer, doua stele vecine ma urmareau ca doi ochi ficsi si rai. Sunt paranoic,
mi-am spus, insa senzatia presanta ca sunt privit insistent continua. M-am trezit din nemiscare
si, coborandu-mi privirea, mi s-a taiat rasuflarea, corpul, tot…Eram inconjurat din toate
partile de o haita de caini vagabonzi care ma urmareau atenti. Nu imi dadeam seama cand
aparusera, nu ii auzisem. Niciunul nu scotea nici un sunet, parca asteptand un semn din partea
mea ca sa ma atace. Am simtit adrenalina cuprinzandu-mi intreg trupul si cred ca, desi
stateam in picioare, am cazut intr-o stare de inconstienta, vecina cu lesinul sau somnul,
aproape de nebunie. Creierul meu, in loc sa gaseasca solutii, se lasa, inert, in voia destinului,
nu mai reactiona. Parca imi pierdusem instinctul de conservare si singurul gand coerent ce imi
trecea prin minte era dorinta de a se opri timpul in loc, dar pe bune, si de a ma trezi undeva pe
o plaja pustie, impreuna cu Ana. Simteam deja lovitura blanda a valurilor, gustul sarat al
marii. Ea intra goala, frumoasa, pura, in apa, inainta spre mine, o iau in brate, o strang
puternic, o iubesc, te iubesc, fata, te iubesc. Soarele coboara in ocean, ne iubim, ne
contopim…
Ce vedeam cu ochii mintii se opunea dureros realitatii. Nu cred ca trecusera multe minute.
M-am trezit brusc in frigul patrunzator al noptii de iarna. In jurul meu, cainii, care stateau intr-
un fel de cerc ce ma avea pe mine ca centru, se apropiau incet de mine, din dreapta, din
stanga, altii urcau digul direct spre mine, privindu-ma cu niste ochi rosii, avizi de sange,
dorind sa ma sfasie, pe cei din spate mai mult ii intuiam, le auzeam ghearele zgariind zapada
inghetata de pe panta digului. Totul se auzea distinct in acea liniste de moarte. Fiecare marait,
fiecare gheara strapungand crusta rece si morbida. Daca atacau, ma puteau ucide. Erau cel
putin cincisprezece caini acolo, pe cei mai multi ii vedeam si pe ceilalti ii simteam in spatele
meu. Stiam ca nu e nevoie de atatia ca sa omoare un om. Imi veni in minte reportajul despre
spiritul de haita al cainilor salbatici, il vazusem candva, demult. Am inceput sa ma simt
ridicol. Nu pricepeam cum mai sunt capabil in situatia aceea sa ma gandesc la asa ceva.
Acestia nu erau decat caini vagabonzi, dar nu eram sigur, poate erau salbatici. Cu o ura
interioara mi-am alungat gandul, cainii salbatici traiesc in Africa, in sudul Africii, in savana,
sunt in Romania, astia nu sunt caini salbatici! Eu sunt pe digul raului, in orasul meu,
inconjurat de o haita care se afla la nici zece metri de mine! Inaintau incet, cu lenea acea a
sigurantei ce ti-o da victoria, tremuram, panica ma cuprinsese total, vizualizam ruperea
distincta a fiecarui deget, coltii lor hulpavi patrunzandu-mi dureros si incrancenati in carne, pe
cei doi mai mari care ma fixau sarindu-mi la gat, imi simteam corpul prabusindu-se, intreaga
viata derulandu-se inaintea mea, sangele curgand cu forta din corpul meu, ca si cum si-ar dori
evadarea din el; simteam ca imi traiesc ultimele clipe de viata pamanteana. Incep sa il vad pe
Dumnezeu, caut lumina aceea de care spun toti ca o vezi cand mori. Nu o vedeam. Nu eram
mort.
Deodata cainii se dadura in spate si incepura sa schelaie speriati. Am deschis ochii si mi-
am dat seama ca ii tinusem inchisi din nou o vreme ce nu o puteam determina. Nu scoteau
sunetele acelea inerente unui atac. Se auzeau niste urlete mai degraba de frica, jalnice, niste
schelaituri prin care parca isi cereau iertare. Ma asteptam, indecis sa ma misc, sa inceapa sa se
gudure pe langa mine. Cei pe care ii puteam vedea in stanga, se dadusera incet inapoi, si,
imediat, ca la o comanda, se intoarsera si o luara la fuga ingroziti. Cei de pe panta din fata
mea, adica cei pe care ii puteam vedea cel mai bine, aveau capetele indreptate inspre stanga si
priveau ceva atat de groaznic ca pornira si ei in fuga spre pod. Pe langa mine trecura si cei ce
ii banuiam in spatele meu, cativa isi lovira coada de picioarele mele. La fiecare miscare ce
avea loc langa mine tresaream speriat. Ceva ii infricosase. Am inteles. Erau atacati de o haita
rivala, mai mare si mai puternica. Eram pierdut. Cu ultima bucata de curaj m-am hotarat sa
imi infrunt destinul si, cu toate ca mi se parea o sfortare apropiata de imposibil, mi-am intors
capul spre dreapta, vazand deja cu ochii mintii cum venea cu pasi egali, monstruosi si cinici,
cealalta haita.
Am simtit ca mi se taie picioarele si o puternica usurare in toate partile corpului. Pe dig
fugea spre mine, in ajutorul meu, asta era clar, un om inalt, cu o haina de alpinist, care ii
dadea o alura de om foarte bine cladit. Pe cap avea o caciula neagra de sub care se revarsa un
par lung, carliontat, si, din cate vedeam, extrem de inchis la culoare. Se apropie de mine si
vorbi rasufland greu:
- I-ai fi lasat sa te atace? I-ai fi lasat sa te atace, Toma?
Era prea mult. In momentul in care mi-am auzit numele aproape mi-am pierdut cunostinta.
Socul fusese prea puternic. Ii auzeam vocea. O recunosteam de undeva. Imi spuneam ca e
vocea care in vis zicea de ideea de film, dar nu era aceea. O mai auzisem odata dar nu imi
puteam aminti cand. M-am fortat sa imi revin si cred ca am strigat, pe jumatate constient.:
- M-am plictisit! Toata lumea stie multe! Toata lumea stie tot! Cine esti? Nu te cunosc! De
unde stii cine sunt? De ce m-ai salvat? Sau nu! Cum m-ai salvat?! Cainii aia voiau sa ma
devoreze, de ce au fugit? eram tulburat pana aproape de isterie. Omul acesta caruia nu puteam
sa ii dau vreo varsta concreta, in afara de faptul ca era tanar, nu imi dadeam seama de altceva
la el, ma privea bland, cu niste ochi fascinanti, negri, sau poate nu. Cateodata, am vazut mai
tarziu, isi schimbau irizatiile pana aproape de albastru marin. Din el simteam transferandu-se
spre mine o caldura imensa. Parca e un inger, mi-a trecut prin minte.
- Nu exista ingeri! Sau daca exista noi nu stim sau nu vrem sa ii vedem! nu imi dadeam
seama daca vorbise el sau imi imaginasem. M-am simtit dintr-o data rusinat pentru ca
strigasem. Omul din fata mea nu avea cum sa fie rau. Cumva stiam chiar fara a-l cunoaste ca e
probabil cel mai bun om din lume. L-am privit lung in ochi si am simtit ca ma linistesc. Cand
vazu ca m-am calmat incepu sa vorbeasca in timp ce imi intindea mana:
- Dar tu stii cine sunt! Ti-au vorbit Ian si Cristi de mine, avea o voce usor ragusita dar
calda si clara, veneam sa ne intalnim, eu sunt Dominic.
 Sase:- Sunt un om caruia ii place sa se inconjoare cu mister, au fost primele cuvinte
pe care le-a spus Dominic dupa cateva secunde de tacere ce in aerul rece al noptii mi se parura
cateva minute. Pornisem spre podul de cale ferata incet, ca intr-o plimbare dintr-o seara de
vara, ignorand zapada si frigul. De cand exist ca fiinta constienta de ceea ce sunt, nu mi-au
placut lucrurile concrete, de care sunt in general fascinati oamenii. Nu imi plac obiectele in
sine, doar uzul lor le da un sens, cel putin asta cred eu. Tu trebuie ca stii, ai terminat Istoria si
din cate am auzit esti pasionat de medievistica, asta ma face asemanator cu franciscanii,
calugarii franciscani, ei credeau asta despre Iisus, ca nu respecta obiectul in sine dar, ciudat
pentru multi, se folosea de el, ca de orice creatie a lui Dumnezeu, facu o pauza, parca pentru a
pregati ideea ce urma sa o spuna, si daca extindem semantica, de orice creatura a Lui, cum
probabil s-a folosit si de femei, care sunt de departe cea mai frumoasa creatie a lui Dumnezeu,
si nu ma refer ca s-a folosit de ele in sensul manipularii ci in ceea ce banuiesti, in sensul
sexual, fara ca asta sa ii intineze caracterul divin, incepu sa rada, pentru asa ceva in Evul
Mediu m-ar fi ars ca eretic si, daca ar mai putea, unii m-ar arde si acum. Eu nu vad sensul
femeii daca nu ii exploram latura sexuala, cum nu vad rostul barbatului din punctul de vedere
al femeii, daca nu isi manifesta latura sexuala, si de aceea cred ca, daca Dumnezeu a ales sa se
intrupeze intr-o forma pamanteana, nu avea nici un motiv sa isi nege sexualitatea, pentru ca
tot el a dat-o omului, si om a ales sa fie, nu maimuta, nu vaca, nu musca. Cred ca daca se
intrupa in una din astea, sau intr-un stejar, tot ar fi transmis ce avea de transmis. Dar a ales sa
fie om, dandu-ne noua astfel crezul ca suntem superiori si indreptatiti sa ucidem si sa
distrugem, ceea ce cred ca e o greseala a noastra a oamenilor, si daca a ales asa, a trait ca un
om, precum daca era stejar, ar fi facut seminte si ghinda.
Fara sa vreau l-am intrerupt:
- Si eu ma gandesc uneori la asta, si am vazut un reportaj destul de pertinent la Discovery
in care se spunea ca Maria Magdalena, conform Bibliei, l-a ingropat pe Iisus; traditiile
iudeilor spun ca un barbat poate fi ingropat de o femeie doar daca e sotia lui.
- Nu stiu Biblia, dar din cate am inteles era acolo si Maria, mamele au dreptul sa isi
ingroape fii, asta e valabil in orice cultura traditionala, iar Magdalena putea fi o simpla
participanta la inmormantare. Nu te lasa sedus de reportaje, eu cred ca fiecare are un rost
ascuns, un interes nevazut, ocult, nu degeaba spun multi ca, de fapt, televiziunea a ajuns un
simplu instrument de manipulare. Si de inducere a subculturii si mediocritatii, rase din nou, ai
auzit si tu de “Ciao, Darwin”! Oricum, eu in general nu ma bag in probleme de teologie daca
le pot evita, in primul rand pentru ca nu am studiat domeniul si nu imi place sa imi dau cu
parerea despre ceva ce nu cunosc, si apoi fiindca nu as putea crede ca Dumnezeu se vrea atat
de incifrat incat sa se ascunda in carti pe care le pot pricepe o mana de oameni, pentru ca sunt
foarte putini cei ce au rabdare sa citeasca Biblia, d-apoi comentarii sau analize teologice, ci,
din contra, cred ca Dumnezeu e peste tot, vizibil, trebuie doar sa vedem semnele.
- Si daca nu stii sa vezi semnele, sau nu le intelegi, nu ramai tot acolo unde esti? nu
intelegeam logica ilogica a lui Dominic. Nega o idee, catalogand-o ca proasta dar rezolva
dand alta la fel. Daca intr-adevar il puteai gasi pe Dumnezeu ghidandu-te dupa niste semne,
trebuie ca cineva deja le cunoaste si te invata si pe tine, si astfel se reduce din nou totul la o
alta, sau aceeasi mana de oameni, doar ca de data asta se renunta la carti, comentarii sau
analize. I-am spus asta si a inceput sa zambeasca. Ne aflam deasupra podului si priveam raul
aproape inghetat.
- Hai sa mergem, imediat e 9, ne asteapta baietii! O sa vorbim alta data despre astea. Ideea
era ca nu imi plac lucrurile concrete. Prefer viata, trairile, ideile si nu imi plac banii, mancarea
sau masinile. Le tolerez cum spuneam pentru ca e in natura mea de om sa mananc iar cu
celelalte ne-a contagiat istoria. Dar nu imi plac, am reactii ciudate la ele. De exemplu am o
relatie ciudata cu banii, si acum am foarte multi la mine dar nu stiu de unde, nu identific sursa
lor, nu mi i-au trimis parintii, nu am lucrat nimic, bursa de la facultate am terminat-o probabil
de mult. La fel cu mancarea, nu iau masa ca ceilalti oameni, regulat, sau, chiar daca neregulat,
de doua, trei ori pe zi, cred ca sunt zile in care nu mananc nimic, dar ma consolez cu faptul ca
traiesc cu bere. Stiu ca suna ciudat, dar si pentru mine sunt stranii lucrurile ce le fac. Ca asta
era ideea cu care incepusem, de aceea ti-am spus ca vorbim chestiile serioase alta data, ca sa o
termin! Spuneam ca imi place sa ma inconjor de mister tocmai pentru ca tot ce nu e concret
contine mister. Eu zic ca si lucrurile concrete au partea lor de mister dar nu ca cele inconcrete,
facu o pauza si ma privi zambind, o sa te rog sa ma scuzi daca ti se pare ca vorbesc foarte
incifrat si aparent fara legatura intre subiecte diverse, probabil cand o sa ma cunosti mai bine
nu o sa ti se para dificil sa ma urmaresti, si cum ziceam, e mai usor de gasit magia in idei, in
oameni sau in natura.
- Dar oamenii si natura mi se par extrem de concrete! am replicat aproape fara sa vreau.
- E adevarat, daca poti explica ce e concret in sufletul omului, daca poti sa dai o masura
manifestarilor naturii, si, daca stii sa vezi bine, sau inveti sa vezi, o sa constati ca senzatiile si
perceptiile noastre sunt inca in comuna primitiva.
Se opri. Ajunsesem la celalalt pod peste care treceau foarte putine masini. Am trecut pe
sub el, digul are treceri pe sub toate podurile din oras, timp in care Dominic tacu. Cand
trecuram de pod incepu din nou sa vorbeasca:
- Ma sperie locul asta, tu esti de aici, stii, ma ingrozeste ideea ca pot iesi oricand aurolacii
din pod, intr-adevar la baza lui podul are o trecere si la ambele capete niste incaperi mari,
practic podul se poate trece si pe dedesubt, si facusem asta de nenumarate ori cand fusesem
copil, insa in ultimii ani se aciuasera in acele spatii numerosi cersetori si nimeni nu mai
indraznea in afara de ei sa intre pentru a traversa podul pe trecerea de sub el, aveti o gramada
de locuri ciudate la voi in oras, si la propriu si la figurat.
Mi-am amintit de discutia cu Ian si Cristian dinainte de Craciun. Ei spusesera atunci de
Dominic ca era obsedat de timp, de magie si ca era convins ca exista locuri pe unde poti iesi
din timp. Si memoria involuntara ma aduse in timpul extrem de recent. Tocmai imi spusese ca
atunci cand o sa il cunosc mai bine o sa il pot urmari mai bine. M-am intrebat, aproape
paranoic, de ce voia el sa ma cunoasca si sa il cunosc eu pe el. Cand sa il intreb imi intrerupse
gandurile:
- Imi place la voi in oras! E mic si dragut. Si distantele sunt mici. Eu sunt obisnuit cu
orasele mari in care fara tramvai esti mort. Uite, am si ajuns!
Ne aflam in fata barului cu nume de culoare. Eram uluit. Nu puteam spune cand facusem
distanta de la pod pana aici. Era un drum de cel putin zece minute, sau nu cu mult mai putin,
iar mie mi se parea ca trecuse doar un minut de cand taceam. In timp ce coboram scarile mi-
am amintit nu retinusem nimic din discutie si ca pateam la fel cand vorbeam cu Dan insa
Dominic nu incercase sa ma testeze, punandu-mi intrebari aiurea. Cand sa intram in bar l-am
oprit si l-am intrebat aproape rusinat dar hotarat pentru ca voiam sa stiu daca tacuse sau mai
spusese ceva si eu, pierdut in ganduri, nu il auzisem.
- Dominic, stiu ca sunt cam magar ca te intreb asta, dar ce ai spus de la pod pana aici, ca
trebuie sa recunosc dar nu am ascultat nimic.
Zambi trist, ori asa mi se paru mie, si raspunse:
- Nu ai fi magar oricum, pentru ca eu vorbesc atat de mult incat si mie mi-e greu cateodata
sa ma ascult, si o sa te miri, dar mai acu vreo trei-patru ani, prin 1999-2000, cand eram
amandoi studenti, aveam in Cluj o reputatie de taciturn pentru cei care nu ma cunosteau desi
nu sunt genul de om timid care nu poate vorbi decat intr-un cadru restrans de amici sau si-i
face greu. Pur si simplu asa simteam atunci sa fac si asa faceam. Insa mai inainte chiar am
tacut. Si parca am ajuns prea repede aici. E exact cum te gandeai si tu! Parca au trecut doar
doua minute de cand eram la pod. Dar am tacut oricum!
Rosti sec ultimele fraze deschise usa si intra in bar. Eram nelamurit. De la o masa ne
faceau cu mana Ian si Cristian.
 Sapte:Am intrat in bar plin de intrebari. Il urmaream pe Dominic printre mese
aproape ca un hipnotic. Tot aerul era cetos din cauza fumului, era extrem de aglomerat, era
vacanta si toti studentii erau acasa, salutam nauc oameni pe care probabil ii cunosteam dar nu
imi dadeam exact seama de unde in acele momente. Baietii pareau foarte bucurosi ca
ajunsesem acolo si ne aratara doua scaune pe care ne asezaram.
- Abia am reusit sa le tinem! Din cinci in cinci minute veneau oameni sau vreo chelnerita
sa le ceara si noi tot spuneam ca asteptam doi oameni care vin cu siguranta, Ian ne arata cu
bravada doua beri ce asteptau singure pe masa, v-am luat si bere numai sa nu ne ia scaunele!
- Mersi mult, Iannick, raspunse Dominic, salutare Cristopher, le intindea mainile peste
masa plina, dupa cum vedeti nu am scapat de mania alinturilor rare, am revenit voios printre
voi, iarasi de departe, si l-am cules din gura lupilor pe prietenul nostru Toma care nu intelege
inca, inca, repeta accentuat cuvantul, marile mistere.
Parca asistam la o scena regizata, mai mult, parca participam la o mascarada, Dominic isi
schimbase vorbirea linistita si pronunta cuvintele teatral, cu o emfaza evidenta, clar si ingrijit.
Fara sa vreau am exclamat:
- Se vede ca avem amici actori unii dintre noi!
Dominic isi intoarse capul si ma fixa cu o privire lunga. Ochii lui ardeau.
- Ei nu au prieteni actori dar s-au prins in jocul meu. Probabil am gresit, scuze, nu trebuia
sa zic faza cu lupii!
Rostise cuvintele cu un ton atat de straniu, plin de remuscari si totodata ironic incat am
simtit ca nu am replica. Rusinat, am cautat un pretext sa schimb subiectul. Creierul meu lucra
febril, presat de privirile lor, am vazut berea si m-am simtit salvat.
- Cui trebuie sa ii dau banii pentru bere? cum am spus asta atmosfera se relaxa brusc, ca si
cum as fi dat solutia la un razboi nuclear si la salvarea omenirii. Sau asa am simtit eu acea
relaxare in starea de tensiune ce singur o creasem. Se auzira cuvintele rostogolite ale lui
Cristian:
- Mie, scuze ca sunt nesimtit si ti-i cer dar nu mai tare am si vreau sa ma imbat ca la
munte nu am avut voie sa bem nimic, ca cica suntem prea mici! spusese cuvintele cu un ton
extrem de ironic.
- Vorbeste prostii! replica Ian, m-am imbatat asa de tare vara trecuta ca bunica nu imi mai
da nimic de baut ca sa ma pedepseasca si, daca beau la prieteni, am grija sa ajung acasa doar
cand sunt sigur ca au adormit si de asta nu prea pot fi sigur niciodata. Si la urma urmei si cand
am putut bea, tu nu ai vrut ca sa nu ne prinda ai mei, asa ca te rog sa nu comentezi, bai, Cristi,
bai!
- Dar cat de tare te-ai putut imbata, mai? l-am intrebat desi nu ma prea interesa, insa
simteam ca daca intretin o discutie despre asta voi trece mai usor peste momentul penibil de
dinainte.
- Destul cat sa ma vada tot satul, popa, care mi-e unchi, mama, bunica, satul vecin si
aproximativ trei sferturi din judetul Maramures.
- Asta inseamna ca nu te-a vazut mai nimeni! se auzi glasul lui Dominic. M-am simtit
usurat cand l-am auzit vorbind. Banuiam ca va incepe sa vorbeasca cum o facuse imediat
dupa ce alungase cainii dar nu o facu.
Se lasa o tacere nefireasca. Cazusem intr-un fel de moleseala, in bar era cald, fumul imi
irita ochii. Beam absent din bere si fumam tigara dupa tigara. Ascultam muzica, si parca ma
simteam singur in intreg universul. La un moment am simtit mana lui Dominic pe umarul
meu. Banuiam ca e a lui deoarece statea in dreapta mea si simteam o mana pe umarul drept.
Am inceput sa zambesc gandindu-ma ce deductii stupide ajungeam sa fac. Mi-am ridicat
privirea. Ian si Cristian vorbeau cu doua fete care stateau in picioare langa masa noastra. Masa
era plina de halbe goale.
- La ce te gandesti? lui Dominic ii revenise vocea aceea calda si ragusita, in acea clipa mi-
am dat seama cat de diferita ii fusese la acea scena teatrala.
- Cat timp a trecut? i-am raspuns, de cand suntem aici? cate beri am baut ca ma simt cam
ametit? Una? Ca nu cred, le-ati luat voi? Nu imi amintesc sa mai fi comandat!
- Vreo trei, dar te simti ametit pentru ca din cauza socului cu cainii ai consumat multi
neuroni, de aceea te-am lasat in pace si le-am facut semn si la baieti sa te lase cand au vrut sa
vorbeasca cu tine, esti mai bine?
- Relativ, simt ca imi revin, dar se intampla multe lucruri ciudate cu viata mea in ultimul
timp, si cam tot sistemul meu de gandire e bulversat, tu nu stii fazele cu ziarul, cu disparitia de
pe malul Somesului, plus faza asta cu cainii de azi, am o frica teribila de caini, faptul ca ma
cunosti dar eu nu te cunosc, nu stiu, nu sunt obisnuit cu lucrurile astea, mie imi plac lucrurile
concrete, cum am spus ultimele cuvinte mi-a trecut prin minte ca Dominic va lua totul ca o
ironie dar nu o facu.
- De chestiile cu ziarul stiu. Mi-a scris Ian un mail. Sper sa nu te superi pe ei, dar dupa ce
te-au cunoscut m-au tinut la curent cu ce se intampla. Ti-au zis si ei ca de la mine stiau cum te
cheama. Am un motiv foarte important sa am grija de tine. Simt ca ai nevoie de oameni in
momentele astea, ca ai nevoie sa vorbesti, sau poate sa taci, dar sa nu fi singur.
Curiozitatea imi era taiata de adevarul cuvintelor lui. Imi placea ce spunea, se potrivea
dorintelor mele nespuse nimanui. Imi treceau intrebari prin minte dar atitudinea calma a lui
Dominic le oprea, revenea in mine sentimentul de pe dig, ca pot avea incredere in el.
- Sunt un om sceptic de obicei dar ai dreptate! am trecut fara sa vreau la ce ma interesa
direct, si nu e felul meu de-a fi sa discut foarte direct cu oamenii, ceea ce m-a mirat si pe
mine, ma stii de la Paul Caloianu?
Tacu o vreme ca si cum s-ar fi chinuit sa isi aduca aminte de cine vorbesc. Apoi vorbi:
- Da, si te stiu din Cluj, si stiu ca tu cu Paul practic nu va cunoasteti dar el te admira foarte
mult din vremea liceului. Erai anul intai cand te-am vazut prima data intr-un pub din Cluj, ala
cu muzica buna, umblai mereu pe-acolo pe atunci, acolo te-am vazut, eu eram anul doi si
stiam cam pe toata lumea care umbla prin pub, asa te-am remarcat, iar Paul, era singurul care
te stia, mi-a spus ca ai fost cel mai destept om din generatia voastra. Dupa aceea te-am tot
vazut dar nu am gasit ocazia sa ne cunoasteam si sa vorbim, desi, culmea, am stat practic
patru ani in acelasi locuri, am mers la aceleasi biblioteci, in aceleasi baruri, alea doua-trei
unde umblai si tu, eram prieteni cu cam aceeasi oameni, mergeam la aceleasi concerte si la
aceleasi piese de teatru, e drept ca apoi o vreme am fost plecat din tara, mai ales cat timp ai
fost tu anul patru, in care oricum banuiesc ca erai ocupat cu lucrarea si cu licenta, si cand am
intrebat de tine vara asta, Paul mi-a spus ca nu am decat sa merg in Satu Mare si sa te cunosc,
si mi-a pus la dispozitie garsoniera lui, unde si stau de altfel.
- Ce ciudat mi se pare ca un rock-star ca Paul sa ma cunoasca si sa mai spuna si asa lucruri
despre mine, am ezitat putin si am continuat, sincer, si eu il stiu, si din cate mi-au spus baietii
il consideri un fel de geniu, am auzit ca mai nou scrie, oricum, si faptul ca a terminat actoria si
acum canta, si canta o.k., imi place, ma cam mira, pentru ca in liceu trecea drept un baiat
frumos si cam atat, nici vorba de vreun talent ascuns, era asa de mut ca nici cu femeile nu
avea curaj sa vorbeasca. Dar prietena lui, ca vad ca si-a gasit curajul sa aiba una, e foarte
frumoasa, mai e cu ea?
Dominic parea sa se gandeasca foarte concentrat la ceva. Isi ridica privirea si ma fixa
puternic.
- Da, raspunse, mai e cu ea, isi schimba expresia fetei, deveni ganditor si continua, dar
prietena ta? mai esti cu ea?
 Nu simteam nimic. Daca cu trei luni inainte numai cand auzeam numele Ana aproape
incepeam sa plang acum nu se intampla nimic cu mine. Am raspuns zambind:
- Hmm, stii mai multe decat credeam, nu mai sunt cu ea, se pare ca ne-a doborat distanta,
rutina, plictiseala chiar, ma mir ca sunt detasat, in prima faza am vrut sa te injur ca ma intrebi
de ea dar trebuie sa iti multumesc, probabil am scapat de trauma daca pot vorbi despre ea fara
sa ma simt nasol, Dominic ma intrerupse meditativ:
- Ai iubit-o mult?
- Nu suficient, se pare, daca dupa trei luni de cand a fost clar pentru mine ca ne despartim,
pot sa nu mai simt nimic pentru ea!
- Poti sa nu mai simti nimic pentru ea, suna interesant, ca si cum ti-ai fi propus sa nu mai
poti asta, inseamna ca, si daca nu ai iubit-o mult, ti-a fost greu sa scapi de obsesia pentru ea,
pentru ca a fost obsesie, nu?
- Cam greu sa numesti obsesie o relatie care a durat trei ani dar hai sa-i spunem asa! A
devenit obsesie mai mult vara asta cand am simtit prima oara ca nu ma mai vrea, cand era
evident ca va trebui sa continuam la distanta relatia. O sa ma intrebi de ce nu am ramas in
Cluj si o sa iti zic ca tocmai ea m-a motivat la mare, asta vara, cu o raceala care o afisa, si
atunci m-am decis sa nu mai dau la masterat, desi probabil intram, am fost practic si sadic, dar
si lenes, vezi tu, Paul ma considera destept, si poate sunt, am invatat tot timpul bine, la liceu,
la facultate, dar am obosit. Nu mai am chef si mi-a ajuns un pretext. Dar nu imi pare rau.