1.

Noțiuni introductive în dreptul mediului

2. Dezvoltarea durabilă
3. Practicile ecologice/mediului. Specificitatea daunelor ecologice.

OBIECT, SFERA DE CUPRINDERE,

DEFINIŢII ŞI PRINCIPALELE CARACTERISTICI ALE DREPTULUI MEDIULUI

Obiectul dreptului mediului, îl constituie raporturile specifice dintre om, societate şi mediul său, raporturi
referitoare la protecţia, conservarea, ameliorarea şi dezvoltarea resurselor naturale şi a celorlalte componente ale
mediului.
Raportul juridic de drept al mediului este reglementat prin norme juridice specifice (de drept al mediului) a cărui
realizare în caz de nevoie este asigurată prin forţa de constrângere a statului.
Obiectul raportului juridic constă în acţiunile sau inacţiunile la care părţile sunt îndrituite, sau mai precis în
conduita pe care individul sau indivizii trebuie să o aibă faţă de componentele naturale şi antropice ale mediului.
Subiectele raportului juridic sunt persoanele fizice şi juridice, publice sau private, statul şi entităţile administrativ-
teritoriale.
În funcţie de aceste trei criterii, se conturează şi definiţiile date dreptului mediului. În baza criteriului instituţional,
dreptul mediului este definit ca fiind:
• ansamblul normelor juridice referitoare la problemele care sunt de competenţa unui minister al mediului sau a altor
structuri administrative cu competenţe în domeniul mediului.
În baza criteriului material, dreptul mediului este definit ca fiind:
• ansamblul normelor juridice care privesc factorii naturali care determină cadrul natural, social şi economic şi care, prin
interacţiunea lor, influenţează echilibrul ecologic şi determină condiţiile de viaţă pentru om, faună şi floră.
În baza criteriului finalităţii, dreptul mediului este definit ca fiind ansamblul normelor juridice care privesc
menţinerea echilibrului ecologic şi ocrotirea sănătăţii umane.
Dreptul mediului se caracterizează prin următoarele particularităţi:
• are un caracter orizontal, acoperind diferite ramuri de drept;
• reprezintă un drept de interacţiuni, tinzând să penetreze în toate ramurile de drept pentru a introduce dimensiunea
ecologică.
Normele juridice în dreptul mediului au caracter:
• imperativ ;
• în majoritate tehnice, urmărind optimizarea acţiunii umane/sociale în raport cu mediul, pentru obţinerea unui maxim de
rezultat tehnico-economic, în condiţiile dezvoltării calităţilor naturale ale mediului. O particularitate deosebit de
importantă a dreptului mediului este aceea că stabileşte: drepturi şi obligaţii pentru toţi.
Unele drepturi şi obligaţii prevăzute în Constituţie au ca premiză generală de realizare, dreptul fundamental al
omului la un mediu sănătos (Declaraţia Universală a Drepturilor Omului).
Normele de dreptul mediului:
• sunt în mare majoritate tehnice şi sunt sancţionabile pe cale juridică;
• stabilesc modalităţi şi termene stricte pentru realizarea unor obiective explicit definite;
• prescriu atitudini şi conduite bine conturate, capabile să permită o valorificare raţională, corespunzătoare a mediului.
Normele tehnice pot fi :
• norme de calitate a mediului: stabilesc niveluri maxim admisibile de poluare în mediile receptoare: aer, apă, sol;
• norme de emisie: stabilesc cantitatea sau concentraţiile de poluanţi care pot fi evacuaţi de o sursă dată. Impun obligaţii
de rezultat: cantitatea sau concentraţia fixe de poluanţi.
• norme de procedeu: prevăd un anumit număr de specificaţii (de exemplu, tipuri de dispozitive de epurare impuse).
Stabilesc obligaţii de mijloace: alegerea unui anumit proces de producţie mai puţin poluant;
• norme de produs: definesc fie proprietăţi fizice şi chimice pentru un anumit produs, fie reguli privind condiţiile,
ambalajul ori prezentarea produsului, în special pentru produsele toxice. Latura tehnică a dreptului mediului permite
unificarea şi uniformizarea reglementărilor din domeniu, prin armonizarea legislaţiilor naţionale şi adoptarea unor
documente internaţionale. Dreptul mediului este constituit din ansamblul complex al normelor juridice care
reglementează relaţiile ce se stabilesc între oameni privind atitudinea lor faţă de mediu, ca element vital şi suport al vieţii,
în procesul folosirii în scopuri economice, sociale şi culturale a componentelor sale – naturale şi artificiale – precum şi
relaţiile legate de protecţia, conservarea şi dezvoltarea lor durabilă.

PRINCIPIILE DREPTULUI MEDIULUI

 Principiile dreptului mediului constau într-un set de reguli esenţiale, de maximă generalitate, care stau la baza
acestei ramuri de drept. Importanţa acestor principii în materie este argumentată de următoarele:
• normele de dreptul mediului se găsesc în general în izvoare foarte diverse (legi, coduri, tratate şi convenţii
internaţionale, hotărâri şi ordonanţe de guvern, ordine ale miniştrilor, acte ale autorităţilor publice locale, cutuma,
jurisprudenţa, doctrina).
Principiile asigură coeziunea internă a acestei ramuri de drept;
• dreptul mediului este o ramură de drept relativ nouă, dinamică şi evolutivă, care trebuie să găsească un răspuns rapid la
problemele degradării mediului. În cazurile în care, într-o anumită materie nu au fost încă elaborate norme juridice se
aplică principiile;
• permit interpretarea normelor tehnice;
• au caracter complex: juridic, economic şi decizional;
• se regăsesc în acte normative interne şi internaţionale.

FORMULAREA PRINCIPIILOR DREPTULUI MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR

Trebuie, de altfel, să observăm că în lucrările de specialitate principiile dreptului mediului se regăsesc - desigur, în
formulări diferite - în marea lor majoritate, uneori elemente din cuprinsul unora fiind avute în vedere în cadrul altora.
Astfel cum am arătat, noua lege a mediului, inspirată într-o măsură semnificativă din reglementările legislative
moderne în domeniul protecţiei naturii, va îngădui ca formularea principiilor dreptului mediului să se regăsească în texte
de drept pozitiv, legea însăşi cuprinzând nemijlocit formularea unora dintre aceste principii.
Desprinderea exactă a principiilor acestei discipline juridice ni se pare importantă din cel puţin două puncte de
vedere:
a) cunoaşterea acestora poate contribui într-o măsură importantă la aplicarea lor în practică, obiectiv cu atât mai
dificil cu cât numeroase prevederi legale în materie sunt noi;
b) adâncirea teoretică a acestor principii şi sintetizarea unor concluzii privind efectele aplicării lor practice
reprezintă o premisă indispensabilă a perfecţionării legislaţiei în materie.
Enumerarea, în cadrul noii legi româneşti, a principiilor dreptului mediului corespunde şi unei necesităţi organice
a reglementării, aceea de a conţine un liant al prevederilor atât de diverse şi atât de separate pe care le presupune existenţa
marii varietăţi de elemente ce beneficiază de protecţie.
Experienţa elaborării Codului francez al mediului, începută în 1992, este elocventă. Odată elaborat planul acestui
cod, a apărut o lacună fundamentală a reglementării - lipsa oricărei coerenţe între dispoziţiile disparate ce constituiau o
adevărată litanie cuprinzând referiri la caracterul de interes general al protecţiei diferitelor elemente naturale. Abia după
înlăturarea acestei lacune, Michel Barnier - ministrul mediului, al cărui nume a fost împrumutat de Legea din 1992 - a
putut afirma că “nimeni nu va contesta - cred - importanţa primului articol al Legii, care introduce în dreptul intern
principiile generale ale dreptului mediului înconjurător, la care Franţa a subscris la nivel internaţional”. Iar principiile
enunţate de legea Barnier - şi care vor fi, desigur, inserate în viitorul cod -, calificate uneori de “concepte”, “noţiuni” sau
“obiective”, sunt relativ numeroase, anume cel puţin zece: caracterul de interes general al elementelor mediului,
patrimoniu comun al naţiunii, dezvoltarea durabilă, drept al generaţiilor viitoare, principiul precauţiei, cel al
proporţionalităţii, al incertitudinii ştiinţifice, al ireversibilităţii, al acţiunii preventive, cel al corectării cu precădere la
sursă, al celor mai bune tehnici disponibile, principiul poluatorul plăteşte, cel al participării, al informării, al dreptului
individual la un mediu sănătos, principiul obligaţiei individuale şi colective la protecţia mediului.
Este, însă, evident că atât preocupările cărora le dă expresie legislaţia, cât şi principiile ce stau la baza
reglementărilor legislative pot fi, într-o măsură mai mare sau mai mică, diferite de la o ţară la alta. Această realitate
priveşte mai puţin principiile cu caracter general ale dreptului mediului, cât, mai ales, principiile de reglementare în
domenii sectoriale ale ocrotirii naturii. Câteodată este vorba despre deosebiri care oglindesc diferenţe în dezvoltarea
istorică a instituţiilor ori în experienţa practică dintr-o ţară sau alta. Transplantul legislativ - fie şi numai la nivelul
principiilor reglementării legale - nu este întotdeauna cu putinţă într-un domeniu ca acela al ocrotirii mediului, în care
aspectele tehnice şi economice sunt hotărâtoare.
Iată, de pildă, ceea ce în Franţa s-ar putea defini, în lumina practicii judiciare şi a legislaţiei, ca un principiu în
domeniul răspunderii pentru prejudicii aduse mediului şi care corespunde, potrivit autorilor francezi, unei veritabile
recunoaşteri a dreptului de a polua; este vorba despre exonerarea de răspundere a poluatorilor în cazul “pre-ocupării”
individuale. Înainte de 1976 jurisprudenţa regla “în mod perfect” problema înlăturării sau atenuării răspunderii
poluatorului în cazul în care viitoarea victimă venea să se instaleze alături de o instalaţie poluantă deja existentă;
judecătorul ordinar pronunţa o exonerare parţială de răspundere, în raport cu culpa sau imprudenţa victimei, în timp ce
judecătorul administrativ refuza întotdeauna despăgubirea, cu excepţia cazurilor în care, după instalarea victimei,
poluarea se agrava. Odată cu modificările legislative aduse prin Legea de orientare agricolă din 1980 exonerarea de
răspundere a poluatorului este generalizată în toate cazurile de instalare ulterioară a victimei (cu condiţia ca activităţile
dăunătoare să se desfăşoare în aceleaşi condiţii).
Problema nu a fost, încă, la cunoştinţa noastră, ridicată în practică sau în doctrina din ţara noastră. Este, însă,
neîndoielnic că odată cu apariţia în practică a unor asemenea cazuri, principiul de răspundere la care ne referim va fi
“descoperit” şi în România.
Deşi în literatura de specialitate din România sunt analizate, în afara principiilor dreptului intern al mediului,
principiile dreptului internaţional al acestuia, observatorul atent va constata că, prin consacrarea principiilor reglementării
interne, legea mediului dă expresie convenţiilor internaţionale la care ţara noastră este parte sau la care urmează să devină
parte în viitorul apropiat .

LEGĂTURA ÎNTRE DREPTUL INTERN ŞI

DREPTUL INTERNAŢIONAL PE TĂRÂMUL PRINCIPIILOR

Legătura între dreptul intern şi dreptul internaţional pune, pe tărâmul principiilor ce guvernează reglementarea
ocrotirii mediului înconjurător, numeroase probleme.
S-a afirmat, pe drept cuvânt, că dreptul internaţional al mediului fertilizează dreptul internaţional clasic; căci,
întocmai dreptului internaţional al drepturilor omului, dreptul internaţional al mediului aduce omenirea în miezul
dreptului internaţional, de vreme ce prezervarea mediului se face în numele generaţiilor prezente şi viitoare.
Pentru ţările în care - cum este, într-o anumită măsură, cazul României - dezvoltarea legislaţiei şi a dreptului
mediului a cunoscut o anumită întârziere, dreptul internaţional al mediului - ca expresie a unei evoluţii ce înregistrează
posibilităţile tehnice cele mai moderne şi strategiile cele mai elaborate - reprezintă, fără îndoială un element “fertilizant”
al perfecţionării dreptului intern al mediului şi a reglementărilor legislative din domeniul respectiv.
O precizare se impune, însă, dintru început: anume că principiile şi normele de drept internaţional nu pot avea, în
dreptul intern, o forţă juridică mai mare decât cea care rezultă din caracterul actelor în care sunt cuprinse.
Din acest punct de vedere numai principiile (şi normele) cuprinse în acte internaţionale cu caracter convenţional
au putere juridică obligatorie, în timp ce principiile conţinute în declaraţii sau în alte acte de acest fel nu au valoare
juridică.
Examinarea actelor de drept internaţional în domeniul ocrotirii mediului este, însă, de natură să învedereze faptul
că, în multe cazuri, asemenea acte preferă să definească principii mai degrabă decât să formuleze obligaţii concrete, iar pe
de altă parte că, sub denumirea de principii se ascund formulări ce nu au, de multe ori, nici o valoare juridică şi, chiar,
uneori, cuprind simple constatări, axiome ori truisme.

PRINCIPII CONTURATE
ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL AL MEDIULUI

1. Principiul cooperării

A) Schimbul de informaţii reprezintă un aspect fundamental al protecţiei mediului. Prin componenta programului
care vizează evaluarea mediului global (Earthwatch) Planul de Acţiune al Conferinţei de la Stockholm a urmărit
instituţionalizarea schimbului de informaţii, pentru a asigura circularea cunoştinţelor în cadrul comunităţilor ştiinţifice şi
pentru a furniza factorilor de decizie la toate nivelurile cele mai bune cunoştinţe disponibile, în forma utilă şi la momentul
oportun.
PLANUL DE ACŢIUNE AL CONFERINŢEI DE LA STOCKHOLM, Recomandări pentru măsuri la nivel
internaţional, Recomandarea 2. Se recomandă ca Guvernele să specifice...domeniile în care şi-au asumat obligaţii (sau în
care sunt pregătite să îşi asume obligaţii) privind un program pe termen lung, pentru ameliorarea mediului la nivel global.
a) În acest sens, ţările sunt invitate să împărtăşească la nivel internaţional, toate informaţiile importante privind
problemele cu care se confruntă şi soluţiile pe care le concep pentru dezvoltarea acestor domenii.
c) Ţările care doresc să lanseze un program de ameliorare a mediului, trebuie să fie pregătite să coopereze la nivel
internaţional şi să primească îndrumări şi asistenţă de la organismele internaţionale competente. Suplimentar faţă de
contribuţia semnificativă pe care o aduce la aprofundarea înţelegerii problemelor de mediu, prin cerinţele de raportare
periodică, schimbul de informaţii reprezintă unul dintre cele mai importante instrumente pentru monitorizarea
implementării la nivel naţional, a obligaţiilor asumate la nivel internaţional, pentru protecţia mediului.
B) Principiile notificării şi consultării cu statele al căror mediu poate fi afectat, s-au cristalizat în numeroase tratate
internaţionale. Astfel:
a) Principiul notificării preliminare impune obligaţia fiecărui stat care are planificată o activitate ce poate produce un
prejudiciu, de a furniza în timp util statului potenţial afectat, toate informaţiile necesare, pentru ca acesta să poată lua
măsurile care se impun pentru a preveni pagubele ce pot fi provocate asupra teritoriului său şi, dacă este necesar, de a
demara consultări cu statul în cauză.
b) Principiul notificării în caz de urgenţe reprezintă versiunea notificării necesare după producerea faptului, comparativ
cu notificarea prealabilă. Scopul acestei notificări este de a permite şi crea statelor afectate cea mai mare posibilitate de a
se pregăti pentru şi a reduce potenţialele pagube. Prevederile privind notificarea în caz de urgenţe constituie elemente
importante ale reacţiilor internaţionale în special cu privire la accidentele nucleare şi cele industriale care produc efecte
transfrontaliere. Declaraţia de la Rio codifică acest principiu: Declaraţia de la Rio, Principiul 18- Statele trebuie să
notifice imediat alte state cu privire la orice dezastre naturale sau alte cazuri de urgenţe, pentru care există probabilitatea
de a produce efecte păgubitoare bruşte, mediului din alte state.
c) Principiul asistenţei în caz de urgenţe. Deşi nu se poate vorbi încă de o confirmare a obligaţiei de a furniza asistenţă
în caz de urgenţă, decât pentru statul responsabil pentru crearea respectivei situaţii, importanţa asistenţei mutuale în cazuri
de urgenţe a fost afirmată şi prin Declaraţia de la Rio: Declaraţia de la Rio, Principiul 18- Statele trebuie să notifice alte
state cu privire la orice dezastre naturale sau alte cazuri de urgenţe care au probabilitatea de a produce efecte dăunătoare
bruşte asupra mediului din respectivele state. Comunitatea internaţională trebuie să facă toate eforturile pentru a ajuta
statele afectate de astfel de situaţii.
d) Principiul consultării solicită statelor să permită părţilor potenţial afectate să aibă o posibilitate de a analiza şi discuta
o activitate planificată în statul care iniţiază un proiect, activitate care poate provoca o posibilă pagubă în alt stat sau în
alte state.
C) Coordonarea la nivel internaţional a activităţilor de cercetare. Datorită importanţei esenţiale a cunoştinţelor
ştiinţifice pentru orientarea şi impulsionarea dreptului mediului şi a politicii internaţionale în acest domeniu, multe din
tratatele pentru protecţia mediului, includ prevederi speciale pentru orientarea şi facilitarea cercetărilor, a analizelor şi
pentru publicarea rezultatelor furnizate de cercetările ştiinţifice. Acordurile internaţionale pentru cooperarea ştiinţifică şi
monitorizare sunt conţinute în numeroase convenţii, cum sunt cele care abordează modificările survenite în atmosferă
(spre exemplu, Convenţia de la Viena pentru protecţia stratului de ozon, Convenţia Cadru privind Schimbările Climatice).
Cu toate că multe dintre prevederile referitoare la cercetarea ştiinţifică sunt foarte generale, unele dintre ele furnizează
direcţii şi detalii specifice pentru cercetare, necesare pentru a identifica şi a clarifica natura şi extinderea problemelor de
mediu.

2. Principiul evitării prejudicierii mediului

Principiul general al evitării prejudicierii mediului, acceptat în dreptul internaţional al mediului, solicită statelor să
asigure ca activităţile desfăşurate în cadrul propriei jurisdicţii sau propriului control să nu producă pagube mediului din
alte state sau mediului comun. Statele trebuie să ia individual sau în comun, toate măsurile adecvate pentru a împiedica,
reduce şi controla efectele transfrontaliere nefavorabile semnificative ale activităţilor propuse.
a) Principiul nediscriminării între state reprezintă o variaţie mai îngustă a obligaţiei cu caracter general de a
împiedica prejudicierea mediului, care constă în obligaţia de a nu lua măsuri care să deplaseze poluarea de pe teritoriul
unui stat către teritoriul altui stat. Principiul nediscriminării asigură ca poluatorii care provoacă poluare transfrontalieră să
fie supuşi unor prevederi legale obligatorii cel puţin la fel de severe ca cele aplicabile oricărei poluări echivalente produse
în propria ţară. Aceasta înseamnă că regulamentele şi regulile naţionale din domeniul protecţiei mediului, cum ar fi cele
care stabilesc niveluri admisibile de poluare, care prevăd răspunderea juridică, accesul la justiţie sau alte prevederi de
fond similare sau regulamente procedurale, trebuie să fie în mod egal aplicate, indiferent dacă poluarea afectează
resursele naţionale sau pe ale altui stat.
b) Principiul prevenirii poluării derivă de asemenea din obligaţia cu caracter general de evitare a producerii de
pagube asupra mediului şi a fost adoptat prin Declaraţia de la Stockholm.
c) Principiul precauţiei este unul dintre cele mai generale principii de protecţie a mediului, care vizează evitarea
pagubelor aduse mediului şi realizarea dezvoltării durabile: Declaraţia de la Rio, Principiul 15 - ... În cazurile în care
există pericolul producerii unor pagube severe sau ireversibile, nu se va utiliza ca argument lipsa certitudinii ştiinţifice
integrale, pentru a amâna aplicarea unor măsuri eficiente sub aspectul costurilor, în vederea prevenirii producerii
degradării mediului. Abordarea bazată pe principiul precauţiei stă la baza a numeroase instrumente legale internaţionale şi
este de asemenea aplicată în variate domenii, de la protejarea speciilor ameninţate, la prevenirea poluării. Principiul
precauţiei a evoluat ca urmare a recunoaşterii crescânde a faptului că, de multe ori, certitudinile ştiinţifice apar prea târziu
pentru a mai putea permite luarea unor măsuri funcţionale pentru a contracara posibile pagube asupra mediului.

3. Principiul compensării prejudiciului

 a) Principiul responsabilităţii statului este confirmat prin Declaraţia de la Stockholm: Declaraţia de la Stockholm,
Principiul 21 - Statele au...responsabilitatea de a asigura că activităţile aflate în jurisdicţia sau sub controlul lor nu
provoacă pagube mediului din alte state sau unor zone aflate în afara limitelor jurisdicţiei naţionale.
b) Principiul „poluatorul plăteşte” impune obligaţia ca poluatorul să suporte cheltuielile pentru realizarea
măsurilor de prevenire a poluării sau să plătească pentru pagubele provocate de poluare. Iniţial recomandat de Consiliul
Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) în mai 1972, principiul poluatorul plăteşte a cunoscut o
creştere a acceptării ca principiu internaţional pentru protecţia mediului. Principiul a fost explicit adoptat în Declaraţia de
la Rio: Declaraţia de la Rio, Principiul 16 - Autorităţile naţionale trebuie să facă eforturi pentru a promova internalizarea
costurilor pentru protecţia mediului şi utilizarea instrumentelor economice, luând în considerare abordarea conform
căreia, în principiu, poluatorul trebuie să suporte costul poluării, cu preocuparea cuvenită pentru interesul public şi fără a
distorsiona comerţul şi investiţiile internaţionale.
c) Principiul accesului egal la procedurile administrative şi judiciare. Conform principiului accesului egal,
persoanelor (fizice şi/sau juridice) afectate dintr-un stat, trebuie să li se confere acelaşi acces la remediere şi reparare, care
este furnizat părţilor afectate din statele în care sunt localizate activităţile poluatoare. Principiul se extinde şi asupra
problemelor de răspundere juridică şi compensare; un exemplu în acest sens îl constituie Convenţia de la Helsinki.

4. Principiul protejării resurselor naturale şi al zonelor comune

Multe dintre principiile, îndatoririle şi obligaţiile anterior prezentate sunt axate pe controlul poluării mediului. La
fel de importante pentru realizarea dezvoltării durabile sunt problemele privind utilizarea durabilă a resurselor naturale. În
mod tradiţional, resursele naturale localizate în întregime în interiorul frontierelor naţionale au fost considerate ca fiind de
domeniul legilor şi priorităţilor de dezvoltare naţionale.
În cea ce priveşte resursele împărţite de diferite naţiuni (râurile, speciile migratoare, etc.) s-a simţit nevoia unor
regulamente internaţionale. Similar, problemele privind zonele aflate în afara jurisdicţiilor naţionale (de exemplu, mările
nordului, Antarctica, spaţiul extraterestru), necesită cooperare internaţională şi au condus la conturarea unui nou concept,
respectiv „moştenirea comună a umanităţii”.
Creşterea relativ recentă a urgenţei cu care se pun problemele mediului la nivel internaţional şi recunoaşterea mai
accentuată a interrelaţionării ecologice, pun probleme legate de suveranitatea statelor asupra resurselor naturale.
Aceste dezbateri sunt fundamentate pe conceptul de moştenire comună a umanităţii, pentru a sugera că umanitatea
are motive de îngrijorare comune privind anumite resurse sau activităţi (spre exemplu, emisiile de gaze cu efect de seră),
care ar putea fi altfel considerate ca fiind în întregime de domeniul suveranităţii statului. În cele ce urmează se prezintă
aceste concepte şi implicaţiile lor pentru dreptul internaţional al mediului şi al dezvoltării durabile.
a) Suveranitatea perpetuă asupra resurselor naturale. În relaţiile dintre state, suveranitatea semnifică independenţă;
adică dreptul de a exercita, în cadrul unui teritoriu delimitat şi fără amestecul altor state, funcţiile unui stat, cum sunt
exercitarea jurisdicţiei şi a impunerii legilor asupra persoanelor din interior. Conceptul de suveranitate perpetuă nu este
absolut, ci este supus unei îndatoriri generale de a nu prejudicia interesele altor state. Această condiţie a fost exprimată
prin Declaraţia de la Stockholm (Principiul 21) şi reafirmată prin Declaraţia de la Rio:
Suveranitatea perpetuă este uşor condiţionată, pentru a reflecta obiectivul de dezvoltare durabilă prin echitatea între
generaţii:
b) Resurse împărţite. Acest concept se referă la resurse care nu se află în întregime în jurisdicţia teritorială a unui
singur stat, ci sunt repartizate de ambele părţi ale frontierelor sau migrează de la un teritoriu la altul. Deşi principiul
utilizării durabile înglobează un larg domeniu de responsabilităţi, marea lor majoritate se referă la cooperare, notificare şi
consultare. Aceste aspecte sunt cuprinse în Carta drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor, adoptată printr-o
rezoluţie a Adunării Generale a ONU:
c) Moştenirea comună a umanităţii. Zonele globale comune sau zonele universale desemnează acele zone aflate în
afara limitelor jurisdicţiilor naţionale, cum sunt mările nordului, fundul mărilor, Antarctica, spaţiul extraterestru sau
stratul de ozon. În general, pentru resursele aflate în aceste zone, conceptul de suveranitate perpetuă nu se aplică. Deşi
zonele comune sunt deschise utilizării legitime, paşnice şi raţionale de către toate statele, acestea nu pot fi atribuite de
către nici un stat. Statele trebuie să coopereze pentru conservarea şi utilizarea durabilă a resurselor comune universale şi,
în cea mai pură formă, trebuie să împartă bogăţia economică a acelor zone.
d) Îngrijorările comune ale umanităţii. Deşi „moştenirea comună a umanităţii” s-a dovedit a fi un concept util în
evoluţia regimului internaţional de reglementare a resurselor globale, el nu a fost larg acceptat în cea ce priveşte alte
resurse sau activităţi de interes pentru comunitatea internaţională. Conceptul moştenirii comune este privit ca fiind în
opoziţie cu suveranitatea perpetuă asupra resurselor naturale. Ca urmare, nu conferă o justificare imperativă pentru
reglementarea unor probleme la nivel intern, cum ar conservarea biodiversităţii sau emisiile de gaze cu efect de seră. În
acelaşi timp însă, se manifestă un consens în continuă creştere privind interdependenţele dintre ecosisteme şi activităţile
umane desfăşurate pe glob şi o aprofundare a înţelegerii faptului că întreaga umanitate poate avea un interes, bazat pe
îngrijorările cauzate de problemele mediului, generate de anumite activităţi sau resurse aflate în întregime în interiorul
frontierelor statale.

PRINCIPII PE PLAN INTERN

În România, Legea protecţiei mediului consacră următoarele principii şi elemente strategice: LEGEA
PROTECŢIE MEDIULUI, Art. 3 - Principiile şi elementele strategice ce stau la baza prezentei legi, în scopul asigurării
unei dezvoltări durabile, sunt:
a) principiul precauţiei în luarea deciziei;
a) principiul prevenirii, reducerii şi controlului integrat al poluării prin utilizarea celor mai bune tehnici disponibile pentru
activităţile care pot produce poluări semnificative;
b) principiul prevenirii riscurilor ecologice şi a producerii daunelor;
c) principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural;
d) principul "poluatorul plăteşte”;
e) înlăturarea cu prioritate a poluanţilor care periclitează nemijlocit şi grav sănătatea oamenilor;
f) crearea sistemului naţional de monitorizare integrată a mediului;
g) utilizarea durabilă a resurselor naturale;
h) menţinerea, ameliorarea calităţii mediului şi reconstrucţia zonelor deteriorate;
i) crearea unui cadru de participare a organizaţiilor neguvernamentale şi a populaţiei
la elaborarea şi aplicarea deciziilor;
j) dezvoltarea colaborării internaţionale pentru asigurarea calităţii mediului.
În România, pe lângă Constituţie, care recunoaşte explicit dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi
echilibrat ecologic, cadrul juridic pentru protecţia mediului este asigurat printr-o lege cadru, Legea protecţiei mediului
137/1995 şi o serie de alte legi şi acte normative specifice, care privesc protecţia, ocrotirea şi conservarea mediului.
IZVOARELE DREPTULUI MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR
CONSIDERAŢII ISTORICE

Forma actuală a acestei ramuri a dreptului, oricât de nouă ar fi ea şi oricât de modernă, la o privire mai atentă îşi
poate găsi izvoarele “primare” chiar înaintea atât de uimitorului secol XX. Texte juridice de la sfârşitul secolului al XIX-
lea şi începutul secolului pe care tocmai l-am încheiat se îngrijeau de protecţia vânatului şi de terenurile de vânătoare, de
anumite reguli de salubritate şi igienă urbană, de promovarea unei agriculturi care să respecte o serie de reguli ce nu
intrau în dezacord cu natura. Dar ceea ce numim, astăzi, dreptul mediului înconjurător, reflectă o viziune contemporană
colectivă şi globală a problematicii mediului înconjurător. Aşa după cum am mai arătat, finalitatea acestuia este
constituită de protecţia împotriva poluării şi a altor efecte negative datorate activităţilor antropice şi prezervarea resurselor
naturale. Existenţa sa a fost determinată de politicile naţionale şi internaţionale care au avut ca obiectiv protecţia mediului
şi asumarea de către stat a acestor sarcini de interes general.
Dreptul mediului este însoţit de conştiinţa colectivă contemporană, ca expresie a unei mişcări mondiale de opinie
publică.
CONTRIBUŢIA DREPTULUI INTERNAŢIONAL
ŞI A DREPTULUI COMPARAT

Ţinând seama de tinereţea şi de caracterul universal al dreptului mediului, este firesc ca acesta să prezinte un
interes major pentru întreaga planetă. Astfel, experienţa legislativă şi conceptele doctrinei, chiar mai presus decât
configuraţia sistemelor economice, culturale şi sociale diferite, pun, în fapt, aceeaşi problemă, aceea a felului de norme de
drept de care avem nevoie pentru un mediu viabil.
De asemenea, activitatea diferitelor organizaţii internaţionale deosebit de penetrante în materie a condus la
internaţionalizarea luptei pentru protecţia mediului şi la crearea unei solidarităţi între popoare. Ca urmare a Conferinţei de
la Stockholm din 1972, urmată, după 20 de ani, de Conferinţa pentru Mediu şi Dezvoltare de la Rio de Janeiro,
majoritatea statelor lumii s-au angajat la nivel internaţional să îndeplinească un Plan de măsuri (Acţiunea 21), care are în
vedere întreaga planetă.
Deloc de neglijat sunt cele două caractere ale dreptului mediului şi anume: vocaţia universală a acestuia și
caracterul tehnic al normelor. Acestea conduc la utilizarea metodelor comparative şi la uniformizarea normelor de drept,
sub presiunea opiniei publice, pe de o parte şi prin necesitatea înscrierii normelor în cadrul aceloraşi parametri tehnici şi
ştiinţifici, pe de altă parte.

DREPTUL INTERNAŢIONAL
AL MEDIULUI CA SURSĂ A DREPTULUI NAŢIONAL
 Numeroasele texte internaţionale care au ca obiect protecţia mediului se concretizează în convenţii internaţionale,
rezoluţii obligatorii ale organelor internaţionale (hard law) şi texte neobligatorii (declaraţii de principii, planuri de măsuri,
etc.) - (soft-law), de o importanţă excepţională pe plan mondial şi desigur naţional - alimentează permanent substanţa
dreptului mediului la nivelul fiecărei ţări.
1.Tratatele şi convenţiile internaţionale sunt, prin natura lor, juridică, obligatorii pentru statele semnatare. În ceea
ce priveşte România, după ratificarea lor de către Parlament, în conformitate cu dispoziţiile art.11 din Constituţie, tratatele
respective fac parte din dreptul intern. Subliniem că alin.1 al aceluiaşi articol precizează că statul român se obligă să
respecte întocmai şi cu bună credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte.
2. Rezoluţiile obligatorii sunt relativ rare, din lipsa de competenţă a organelor internaţionale.
Dimpotrivă, rezoluţiile care nu au forţă obligatorie şi care emană de la organisme interguvernamentale sau
conferinţe internaţionale, sunt numeroase şi au o importanţă din ce în ce mai mare în cadrul mecanismelor de cooperare la
nivel mondial. Acestea pot îmbrăca forma unor recomandări-directive, declaraţii de principii sau programe de acţiune.
3. Recomandările-directive joacă, în general, un rol primordial în cadrul activităţilor organismelor mondiale şi
regionale privitoare la protecţia mediului.
Cu titlu de exemplu, ne-am putea referi la actele elaborate de Consiliul Europei în domeniul protecţiei faunei şi
florei sălbatice, în amenajarea teritoriului sau în ceea ce priveşte răspunderea civilă pentru daunele aduse mediului prin
activităţi periculoase.
4. Declaraţiile de principii nu se referă la acţiuni precise care trebuiesc îndeplinite; ele fixează, însă, limite
generale ce trebuiesc urmate de către state în cadrul acţiunilor de cooperare internaţională sau pe plan intern, în cadrul
politicilor şi strategiilor de protecţie a mediului.
Principiile se realizează prin încheierea unor convenţii sau în cadrul legislaţiei naţionale adoptate de fiecare stat în parte.
Printre declaraţiile de principii, menţionăm Declaraţia de la Stockholm (1972) şi Declaraţia de la Rio (1992), ca
adevărate linii fundamentale, directoare, atât pe plan internaţional, cât şi naţional, guvernând întreaga activitate de
protecţie a mediului în toate planurile, inclusiv în cel legislativ.
5. Programele de acţiune sunt de dată ceva mai recentă, fiind adoptate pentru prima oară după Conferinţa de la
Stockholm din 1972 ("Plan de acţiune pentru mediu"). În urma Conferinţei de la Rio de Janeiro din 1992 - Agenda 21 sau
Planul de Acţiune pentru secolul următor reprezintă o strategie mondială cuprinzând toate domeniile vieţii economice şi
sociale în care este integrată protecţia mediului ca o condiţie esenţială pentru asigurarea unei dezvoltări durabile.

DREPTUL NAŢIONAL AL MEDIULUI (IZVOARE)

Reglementările legale, într-un sens larg , cuprind toate categoriile de norme juridice, începând cu Constituţia şi
continuând cu legea, ordonanţa guvernamentală, hotărârea Guvernului, ordinele miniştrilor, deciziile Consiliilor organelor
administraţiei locale, regulamente şi altele asemenea. Constituţia României, adoptată în decembrie 1991, prevede, cu titlu
de principiu, în articolul 134, alineatul 2, unele activităţi specifice ale Statului în domeniul de care ne preocupăm, anume:
exploatarea resurselor naturale în concordanţă cu interesul naţional (art.134, alin.2, lit.d); refacerea şi ocrotirea mediului
înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic (art.134, alin.2, lit.e); crearea condiţiilor necesare pentru
creşterea calităţii vieţii (art.134, alin.2, lit.f).
Analizând consacrarea la nivel constituţional a responsabilităţilor statului în domeniul protecţiei mediului nu este
greu de observat că aceste atribuţii sunt menite să răspundă unor sarcini de interes general.
Urmând logica reglementării constituţionale, considerăm necesar să punem în evidenţă faptul că, în acelaşi
context, statul este ţinut să asigure crearea condiţiilor necesare pentru creşterea nivelului calităţii vieţii.
Calitatea vieţii, înţeleasă adeseori ca o noţiune complementară mediului înconjurător, marchează, în opinia
noastră, aspectul sociologic al mediului în care omul trăieşte, proiectându-l şi pe planul raporturilor sociale de muncă şi
de folosire a timpului liber. Calitatea vieţii, considerată de unii autori ca neputând face obiectul dreptului, ar putea,
credem, să constituie prin consacrarea constituţională şi un puternic fundament moral şi social al protecţiei mediului.
Tot la nivel constituţional este consacrată, în cadrul art. 41 (alin.6), care reglementează protecţia proprietăţii
private, obligaţia titularilor acestui drept de a respecta sarcinile privind protecţia mediului înconjurător, alături de
asigurarea bunei vecinătăţi şi a altor obligaţii ce le revin potrivit legii.
Semnificativă şi încurajatoare, această reglementare constituţională ni se pare, totuşi, incompletă faţă de obligaţia
ce trebuie să revină, în acest sens, tuturor persoanelor fizice şi juridice, indiferent de calitatea lor, inclusiv de faptul dacă
sunt sau nu proprietari. Această obligaţie este de, altfel, consacrată prin dispoziţiile art. 6 din Legea-cadru pentru protecţia
mediului, nr.137/1995.
1. Legea, ca izvor al dreptului mediului este cea mai întâlnită modalitate de reglementare a raporturilor juridice
din acest domeniu.
 De aproape un sfert de veac, legislaţia românească de protecţie a mediului înconjurător a adoptat soluţia unei legi-
cadru, care să statueze cadrul legal general, principiile, atribuţiile şi răspunderile autorităţilor competente în acest
domeniu.
Noua lege consacră principiile şi elementele strategice ce stau la baza propriilor sale dispoziţii, reglementează
activităţile economice şi sociale cu impact asupra mediului şi abordează într-o viziune ştiinţifică atât metoda
reglementării transversale (regimul substanţelor şi deşeurilor periculoase, regimul îngrăşămintelor chimice şi al
pesticidelor, regimul privind asigurarea împotriva radiaţiilor ionizante şi securităţii surselor de radiaţii), cât şi cea a
reglementării sectoriale (protecţia resurselor naturale şi conservarea biodiversităţii, a atmosferei, apei şi ecosistemelor
acvatice, solurilor şi ecosistemelor terestre etc.).
Reglementările generale din Legea-cadru sunt dezvoltate în legi speciale, anterioare sau posterioare acesteia, din
diferite domenii, cum ar fi, de exemplu:
 Legea nr.72/2002 privind organizarea, administrarea şi folosirea pajiştilor, loturilor zootehnice şi semincere (pe
scurt, legea zootehniei);
 Legea nr.17/1990 privind regimul apelor maritime interioare, al mării teritoriale şi al zonei contigue a României
(în vigoare cu modificări aduse prin O.U.G. nr. 130/2007 și O.U.G. nr. 51/2011);
 Legea nr.82/1993 privind constituirea Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării, în vigoare cu modificări și completări
succesive aduse prin: Legea 454/2001, H.G. nr. 341/2002, Legea nr. 407/2006, O.U.G. nr. 23/2008, Legea nr. 136/2011,
Legea nr. 216/2013, Legea nr. 122/2014, Legea nr. 283/2015;
 Legea apelor, nr.107/1996, în vigoare cu modificări aduse prin O.U.G. nr. 107/2002, Legea nr. 310/2004, Legea
nr. 112/2006, O.U.G. nr. 12/2007, O.U.G. nr. 130/2007, O.U.G. nr. 23/2008, O.U.G. nr. 3/2010, Legea nr. 153/2014,
Legea nr. 196/2015, O.U.G. nr. 94/2016, O.U.G. nr. 78/2017;
 Legea nr. 407/2006 privind fondul cinegetic şi protecţia vânatului, în vigoare, modificată prin Legea nr. 197/2007,
Legea nr. 215/2008, O.U.G. nr. 154/2008, O.U.G. nr. 102/2010, Legea nr. 149/2015, Legea nr. 34/2016, Legea nr.
242/2016, Legea nr. 184/2017, O.U.G. nr. 105/2017 și Legea nr. 256/2017 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 20/2017 pentru completarea art. 44 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 105/2001 privind frontiera
de stat a României, precum şi pentru modificarea şi completarea art. 26 din Legea vânătorii şi a protecţiei fondului
cinegetic nr. 407/2006;
 Legea nr.46/2008 privind Codul silvic completat și acesta prin: O.U.G. nr. 193/2008, O.U.G. nr. 16/2010, Legea
nr. 54/2010, Legea nr. 95/2010, Legea nr. 156/2010, Legea nr. 60/2012, Legea nr. 187/2012, Legea nr. 255/2013, Legea
nr. 133/2015, Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, Legea nr. 175/2017, Legea nr. 112/2018 și Legea nr. 230/2018;
 Legea nr.111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare, în vigoare cu modificări aduse prin:
O.U.G. nr. 1/2010, Legea nr. 200/2010, Legea nr. 243/2010, Legea nr. 187/2012, Legea nr. 378/2013, Legea nr. 343/2015
și Legea nr. 63/2018, şi multe altele.
Există, de asemenea, legi speciale care, fără să se refere în principal la protecţia şi conservarea mediului, cuprind
şi unele dispoziţii interesând acest domeniu. Un exemplu în acest sens îl poate constitui Legea nr.18/1991, a fondului
funciar, care se referă la categoriile de folosinţă ale terenurilor şi la ameliorarea şi conservarea solurilor, stabilind
dispoziţii imperative în acest sens pentru toate categoriile de deţinători de terenuri.
2. Actele guvernamentale care cuprind reglementări ce nu emană de la puterea legislativă pot fi:
• Hotărâri de Guvern;
• Ordonanţe, în baza împuternicirii date de Parlament.
Ele sunt acte normative adoptate de către Guvern potrivit Constituţiei. Hotărârile se emit pentru organizarea
executării legilor, iar Ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele şi în condiţiile prevăzute de
aceasta.
Exemplificăm în acest sens:
 Hotărârea Guvernului nr.248/1994 pentru adoptarea unor măsuri în vederea aplicării Legii 82/1993 privind
constituirea Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării;
 Hotărârea Guvernului nr.267/1995 privind constituirea şi utilizarea Fondului de Ameliorare a Fondului Funciar
(prevăzut de Legea nr.18/1991, a fondului funciar);
 Ordonanţa Guvernului nr.4/1995 privind fabricarea, comercializarea şi utilizarea produselor de uz fitosanitar
pentru combaterea bolilor, dăunătorilor şi buruienilor în agricultură şi silvicultură, aprobată prin Legea nr.85/1995;
 Ordonanţa nr.88/2000 privind regimul gestionării deşeurilor.
Exemplele ar putea continua, actele din această categorie fiind foarte numeroase, dar nu multitudinea lor, ci
importanţa cuprinsului normativ le legitimează ca izvoare formale ale dreptului pozitiv al mediului.
Actele de reglementare ale autorităţilor publice locale sunt de fapt hotărârile adoptate de consiliile locale în
exercitarea atribuţiilor ce le revin, în limitele competenţelor lor, pentru protecţia şi conservarea mediului. În acest sens se
pot adopta hotărâri privind monumentele istorice şi arhitecturale, monumentele naturii, parcuri şi arii protejate de interes
local, amenajarea teritoriului etc.
 Atribuţiile lor reglementare sunt prevăzute în Legea nr.215/2001 privind administraţia publică locală, modificată
şi republicată prin Legea nr. 286/2006.
În această perioadă de creare a unui Sistem Legislativ Integrat pentru protecţia mediului găsim încă în vigoare
unele acte normative mai vechi, cum ar fi, de pildă, Decrete sau Decrete-legi. Exemplu, în acest sens, este Decretul
nr.237/1950 pentru ocrotirea monumentelor naturii.
3. Ordine şi reglementări departamentale. Acestea sunt acte normative subordonate legii în acest domeniu de
activitate şi sunt emise de diverse organe ale administraţiei publice centrale. Ele pot fi ordine ale miniştrilor, instrucţiuni,
regulamente, normative etc.
În acest sens exemplificăm:
Ordinul nr.43/1980 al Ministerului Sănătăţii pentru aprobarea listei substanţelor toxice şi plantelor ce conţin
substanţe toxice;
Ordinul nr.7/1990 al M.A.P.P.M.( actualul Minister al Mediului Apelor și Pădurilor) privind constituirea
parcurilor naţionale, sub gospodărirea directă a ocoalelor şi inspectoratelor silvice;
Ordinul nr.125/1996 al M.A.P.P.M. privind evaluarea impactului unor activităţi economice şi sociale asupra
mediului înconjurător;
Ordinul nr.184/1997 al M.A.P.P.M. pentru aprobarea procedurii de realizare a bilanţurilor de mediu, etc.
Circulara nr.130/1993 al M.A.P.P.M.-D.P.M. privind criteriile de apreciere a calităţii solurilor şi altele.
4. Alte izvoare ale dreptului mediului înconjurător pot fi cele ale dreptului în general sau ale oricărei ramuri a
acestuia, cum ar fi:
- cutuma sau obiceiul, ori dreptul creat de moravuri, care poate avea un rol deosebit în protecţia mediului, având
în vedere că se referă la mijloace tradiţionale ale populaţiilor autohtone;
- uzanţele internaţionale stabilite într-o anumită regiune şi care se referă în special la interpretarea contractelor din
mediul comercial. Pot fi, de pildă, acelea din cadrul comerţului internaţional cu specii exotice din faună sau floră şi se pot
referi la condiţiile de transport pentru supravieţuirea acestora.
Cât priveşte jurisprudenţa şi doctrina ca izvoare auxiliare de drept, ele pot avea un rol deosebit în acest domeniu,
care are o natură socială, filosofică, ştiinţifică şi care se reunesc în cadrul politicilor şi strategiilor de mediu, în mare parte
emulaţie a curentelor de opinie.

RASPUNDEREREA CIVILĂ

În cadrul răspunderii civile în dreptul mediului se sancţionează:

• o conduită reprobabilă, antisocială, a subiectelor de drept (persoane fizice sau juridice) care prin faptele lor ilicite
(comisive sau omisive) produc pagube:
- factorilor de mediu sau
- mediului în ansamblul său.
În România Constituţia crează cadrul juridic general pentru ocrotirea victimelor acţiunilor care produc prejudicii
mediului: CONSTITUŢIE Titlul IV Economia şi finanţele publice Art. 134 (Economia) Statul trebuie să asigure refacerea
şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic. Termenul de “refacere a mediului
înconjurător” utilizat în textul constituţional se poate interpreta în sensul:
• contribuţiei statului la remedierea sectoarelor degradate ecologic,
• intervenţiei instituţiilor civile în soluţionarea delictelor civile prin care s-au cauzat prejudicii mediului înconjurător :
CONSTITUŢIE TITLUL I Art. 41 Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale (Protecţia proprietăţii private) -
Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi
la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului. În acest text se consacră obligaţia
specifică pentru protecţia mediului impusă proprietarilor. Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi
subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor
sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii.
Pe baza acestui text, orice autoritate publică va putea fi acţionată în justiţie pentru daune aduse mediului
înconjurător (sau componentelor acestuia) în situaţii expres specificate în text, adică prin folosirea subsolului oricărei
proprietăţi imobiliare pentru lucrări de interes general. În lipsa unei reglementări speciale, se face apel la principiile
clasice ale răspunderii civile (pentru situaţiile în care se produc prejudicii ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale
referitoare la conservarea, dezvoltarea şi protecţia mediului), după cum urmează:
• norme referitoare la raporturile de vecinătate (esenţa normelor priveşte concilierea intereselor agentului poluator cu cele
ale victimei poluării, stabilindu-se atât limitele admisibile ale poluării, cât şi obligaţia ca daunele să fie suportate de cel ce
poluează);
• norme care reglementează răspunderea civilă reparatorie.
 Cine este răspunzător ? (subiectele răspunderii). Prin definiţie, mediul natural nu este subiectul victimă care să
reclame reparaţia, ci o valoare fundamentală care este ocrotită prin lege, pe plan intern şi internaţional. În cadrul dreptului
intern, subiectul poate fi:
• statul;
• o unitate administrativ teritorială sau
• o persoană fizică sau juridică, publică sau privată căreia i s-a produs un prejudiciu printr-o faptă ilicită, ca urmare a
nerespectării normelor de protecţia mediului. În cadrul dreptului internaţional subiectul îndreptăţit de reparaţie este în
principiu titularul mediului, respectiv statul.
Cum se poate angaja răspunderea civilă delictuală în dreptul mediului? (elementele constitutive ale
atragerii răspunderii civile). Pentru angajarea răspunderii civile trebuie să fie întrunite în mod cumulative următoarele
condiţii:
• să se fi săvârşit o faptă cu caracter ilicit;
• să existe un prejudiciu;
• să existe un raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu;
• să existe culpa autorului faptei ilicite;
• la momentul săvârşirii faptei, autorul să fi avut capacitatea delictuală.
Aceste condiţii sunt necesare în oricare din cazurile de:
• răspundere pentru fapta proprie;
• răspundere pentru fapta altuia;
• prejudicii cauzate de lucruri sau animale.
În dreptul mediului faptele generatoare de răspundere includ:
• conduite ilicite prin care se produc pagube mediului – fapte care atrag răspunderea subiectivă (pe temeiul culpei);
• activităţi curente, normale, licite, dar care pot constitui uneori cauze ale vătămărilor produse mediului - fapte care atrag
răspunderea obiectivă (pe temeiul riscului), în afara oricărei culpe.
Exemple care atrag răspundere civilă obiectivă în dreptul mediului pot fi:
• comiterea de către deţinătorii de terenuri, în exercitarea dreptului lor, a unor acte de folosinţă intensivă care depăşesc
posibilitatea naturală şi potenţială a solului;
• realizarea unor tratamente îndelungate cu pesticide şi alte substanţe chimice;
• aplicarea neraţională a irigaţiilor. Conform dreptului civil, cauzele care duc la înlăturarea caracterului ilicit al faptei se
consideră a fi:
• starea de legitimă apărare;
• starea de necesitate, (aplicabilă pentru mediu);
• îndeplinirea unei îndatoriri de serviciu;
• consimţământul victimei;
• exercitarea unui drept.
Constând în orice atingere adusă factorilor de mediu sau componentelor unor sisteme ecologice, prejudiciul
urmează să fie evaluat pecuniar, respectiv să fie estimate cheltuielile necesare pentru refacerea echilibrului natural lezat.
În legătură cu raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, trebuie să se ţină seama de împrejurarea că
orice faptă se desfăşoară într-o infinită serie de relaţii cu alte fapte ori cu o serie de factori exteriori. Raportul de
cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu este de cele mai multe ori greu de stabilit (de exemplu: în poluarea atmosferică,
au relevanţă condiţiile meteorologice), un rol important revenind condiţiilor care însoţesc acţiunea cauzelor, influenţând-o
în sens favorabil sau defavorabil, accelerând sau încetinind producerea efectelor. Elementul subiectiv al răspunderii civile
este culpa. Caracterul ilicit şi cel culpabil al faptei cauzatoare de prejudicii sunt condiţii distincte fără de care nu există
răspundere civilă. Pentru ca fapta ilicită să devină culpabilă trebuie să se fi produs un anumit ecou pe plan psihologic (în
aspectul intelectiv şi mai ales volitiv), adică să capete un contur subiectiv.
Formele răspunderii civile delictuale, particularitate în domeniul dreptului mediului înconjurător:
• Răspunderea subiectivă pentru pagubele produse mediului se aplică rar, reclamantul (victima) trebuind să dovedească
că i s-a cauzat un prejudiciu real, direct şi personal, precum şi culpa autorului faptei, cuantumul prejudiciului şi raportul
de cauzalitate între faptă şi prejudiciu. Proba culpei este greu de făcut în cazul prejudiciilor cauzate prin poluare (datorită
naturii diverse a poluanţilor).
• Răspunderea obiectivă se aplică în cazul reglementării generale a răspunderii pentru prejudiciile cauzate mediului
înconjurător. Răspunderea obiectivă este fundamentată pe ideea de risc în sensul că activitatea care crează pentru altul un
risc, face pe autorul său responsabil pentru prejudiciul pe care îl poate cauza.
Răspunderea contravenţională are un rol economic, fiind un mijloc de prevenire a poluării. Contravenţia reprezintă o
încălcare a legii săvârşită cu vinovăţie şi este bazată pe culpă nefiind o răspundere obiectivă. Fapta ilicită se constituie
când subiectul (agentul uman) a avut în mod obiectiv libertatea de a alege o conduită (acţiune socială) negativă în raport
cu ordinea de drept(normele dreptului mediului) şi poate consta dintr-o:
• acţiune sau
• inacţiune legată de o anumită atitudine psihică a autorului faptei faţă de consecinţele sale negative.
Legea protecţiei mediului instituie mai multe categorii de contravenţii pentru:
• protecţia atmosferei;
• protecţia apelor şi a ecosistemelor acvatice;
• protecţia solului, a subsolului şi a ecosistemelor terestre.

RĂSPUNDEREA PENALĂ ÎN DREPTUL MEDIULUI

Diferenţa principală între infracţiunile ecologice şi contravenţiile ecologice constă în periculozitatea socială a
încălcărilor normelor ecologice. LEGEA PROTECŢIEI MEDIULUI Cap. V Sancţiuni, Art. 85 stipulează:
„Constituie infracţiuni următoarele fapte, dacă au fost de natură să pună în pericol viaţa sau sănătatea umană, animală sau
vegetală:…Infracţiunile menţionate…se pedepsesc după cum urmează: răspunderea penală pentru încălcarea normelor
privind protecţia mediului se înscrie în principiile răspunderii infracţionale:
• abaterea trebuie să aibă un pericol social ridicat
• abaterea trebuie să reprezinte o serioasă ameninţare a intereselor societăţii:
- în domeniul ocrotirii mediului;
- în domeniul folosirii resurselor naturale;
- să ameninţe viaţa sau sănătatea oamenilor
-infectarea prin orice mijloace a surselor sau reţelelor de apă, dacă este dăunătoare sănătăţii oamenilor, animalelor sau
plantelor se pedepseşte cu închisoarea.
- producerea, deţinerea sau orice operaţie privind circulaţia produselor ori substanţelor stupefiante sau toxice, cultivarea
în scop de prelucrare a plantelor care conţin astfel de substanţe, ori experimentarea produselor sau substanţelor toxice,
toate acestea fără drept, se pedepseşte cu închisoarea”.
A. O primă grupă o constituie infracţiunile care au ca efect degradarea sau distrugerea mediului:
 arderea stufului, miriştilor, tufişurilor şi vegetaţiei ierboase din ariile protejate sau de pe terenurile supuse refacerii
ecologice;
 defrişarea vegetaţiei forestiere din afara fondului forestier, sau de pe terenuri în pante foarte mari ;
 evacuarea intenţionată în apă, în atmosferă sau pe sol a unor deşeuri sau substanţe periculoase
B. Infracţiuni care pun în pericol viaţa ori sănătatea oamenilor, fauna sau flora:
 folosirea de momeli periculoase şi de mijloace electrice pentru capturarea animalelor sau a peştilor
 spălarea în apele naturale a ambalajelor de pesticide sau altor substanţe periculoase şi a utilajelor cu care s-au
transportat ori aplicat acestea;
 provocarea intenţionată de poluare prin evacuarea sau scufundarea în apele naturale, direct sau de pe nave ori
platforme plutitoare a unor substanţe sau deşeuri periculoase;
 producerea de zgomote peste limitele admise, dacă prin acestea se pune în pericol grav sănătatea umană.
C. Infracţiuni privind reglementarea modalităţilor de desfăşurare a activităţilor care comportă un risc pentru
mediu:
 provocarea de poluare accidentală datorită nesupravegherii executării lucrărilor noi, funcţionării instalaţiilor,
echipamentelor tehnologice, de tratare şi neutralizare, menţionate în prevederile acordului şi/sau autorizaţiei de
mediu;
 nesupravegherea şi neasigurarea depozitelor de deşeuri şi substanţe periculoase;
 incinerarea deşeurilor periculoase în instalaţii neomologate;
 fabricarea, livrarea şi utilizarea substanţelor periculoase şi a pesticidelor neautorizate;
 nerespectarea interdicţiilor în legătură cu utilizarea pe terenuri agricole, de pesticide sau îngrăşăminte chimice
 omisiunea de a raporta prompt creşterea peste limitele admise a contaminării mediului
 aplicarea necorespunzătoare sau neluarea măsurilor de intervenţie în caz de accident nuclear.
D. Infracţiuni la reglementările referitoare la condiţiile prealabile desfăşurării activităţii, eliberarea autorizaţiilor
şi respectarea lor.
Remarca noastră poartă asupra faptului că posibilii răspunzători din punct de vedere penal pot fi atât autorităţile
publice cât şi persoanele fizice şi juridice, altele decât acestea1.

I. Astfel, cât priveşte prima categorie, menţionăm:

 eliberarea acordului şi/sau autorizaţiei de mediu fără documentaţia obligatorie şi completă;

1
Codul penal
 ascunderea unor date sau difuzarea de către funcţionarii publici de informaţii false în legătură cu calitatea mediului şi
sănătatea umană;
 neluarea măsurilor de limitare a impactului asupra mediului a substanţelor sau a deşeurilor periculoase;
 aprobarea şi facilitarea intrării în ţară a deşeurilor şi substanţelor periculoase.
II. Pentru persoanele fizice sau juridice, infracţiunile se referă la:
 continuarea activităţii după suspendarea acordului sau autorizaţiei de mediu;
 prezentarea în studiile şi analizele de impact a unor concluzii şi informaţii false;
 transportul sau tranzitul de pesticide, substanţe sau deşeuri periculoase fără autorizaţie;
 amenajarea fără autorizaţie de depozite subterane sau de suprafaţă pentru deşeuri periculoase.
Sancţiunile penale prevăzute de lege sunt pedeapsa privativă de libertate (închisoare) şi pentru un număr restrâns de
infracţiuni este posibilă aplicarea unei amenzi penale.
Constatarea şi cercetarea infracţiunilor se fac din oficiu de către organele de urmărire penală conform legii.

RĂSPUNDEREA MATERIALĂ ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI MEDIULUI CONFORM CONVENŢIILOR ŞI

TRATATELOR INTERNAŢIONALE

Răspunderea materială pentru delicte internaţionale şi activităţi ilicite se delimitează în funcţie de subiectele de
drept care au cauzat efecte transnaţionale:
• statul, ca subiect de drept internaţional, pentru daune grave provocate de surse cu un grad înalt de periculozitate sau
daune prin care se încalcă obligaţii asumate de stat;
• subiecte de drept civil, pentru daune provocate de surse identificate la nivelul unor întreprinderi economice.
Delictul internaţional de poluare constă în comiterea unei fapte ilicite, respectiv în încălcarea de către un stat a
unei obligaţii internaţionale asumate, prin care s-a angajat să nu comită o poluare a mediului sau a diferitelor componente
ale mediului.
Fapta este ilicită dacă în momentul producerii sale, obligaţia internaţională încălcată este în vigoare. Statele şi
organizaţiile internaţionale interguvernamentale pot fi chemate să răspundă pentru delictul internaţional de poluare a
mediului ori de câte ori încalcă norma de drept internaţional.
Condiţii obligatorii care trebuie îndeplinite simultan pentru ca acţiunea sau inacţiunea prin care un stat violează
normele dreptului internaţional să ducă la angajarea răspunderii sunt:
• săvârşirea actului ilicit cu intenţie sau din neglijenţă sau imprudenţă;
• actul ilicit să fie imputabil statului sau organelor sale;
• prin actul ilicit să se fi produs un prejudiciu material sau moral statului lezat;
• între prejudiciul cauzat şi acţiunea ilicită să existe un raport de cauzalitate. Obligaţia cu caracter general a statelor de a
proteja factorii de mediu, se regăseşte în Declaraţia de la Stockholm: Declaraţia de la Stockholm, Principiul 21 Statele au
îndatorirea de a asigura ca activităţile exercitate în limitele jurisdicţiei lor sau sub controlul lor, să nu cauzeze daune
mediului în alte state sau în regiuni ce nu ţin de nici o jurisdicţie naţională. Încălcarea de către un stat a acestei obligaţii
implică răspundere.
Comisia de Drept Internaţional a clasificat faptele ilicite în funcţie de obiectul obligaţiei internaţionale încălcate
în:
• crime şi
• delicte internaţionale.
În raport cu caracterul delictului internaţional comis şi cu urmările sale juridice răspunderea statelor poate fi
angajată sub trei forme:
- politică; - morală; - materială.

Curs 5
2.4 DEFINIŢIA NOŢIUNILOR DE MEDIU, RESURSE NATURALE, POLUARE ŞI PREJUDICIU

Noţiunea de mediu a fost definită în cadrul multor discipline, în sens biologic, geografic, ecologic, social, uman.
În sensul legii, definiţia dată noţiunii de mediu trebuie să permită aplicarea practică, eficientă şi funcţională a
diferitelor reglementări care au ca obiectiv protecţia mediului. În acest sens, definiţia trebuie să întrunească următoarele
condiţii:
• să fie clară şi lipsită de ambiguităţi;
• să fie cuprinzătoare şi pe cât posibil exhaustivă.
În România, pe lângă Constituţie, care recunoaşte explicit dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător
sănătos şi echilibrat ecologic, cadrul juridic pentru protecţia mediului este asigurat printr-o lege cadru, Legea protecţiei
mediului Nr. 137/199527 şi o serie de alte legi şi acte normative specifice, care privesc protecţia, ocrotirea şi conservarea
mediului. În tabelul 1 se prezintă structura Legii protecţiei mediului, cu ilustrarea modificărilor şi completărilor efectuate
ulterior ultimei sale republicări.
Legea protecţiei mediului adoptă pentru noţiunea de mediu o definiţie extrem de cuprinzătoare, evidenţiind
caracteristicile dinamice ale acestuia, bazate pe o multitudine de interacţiuni:
LEGEA PROTECŢIEI MEDIULUI Anexă
Mediu (OUG nr. 91/2002)
Ansamblu de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul şi subsolul, aspectele caracteristice ale
peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale
în interacţiune cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv valorile materiale şi spirituale, calitatea vieţii şi
condiţiile care pot influenţa bunăstarea şi sănătatea omului.
Tabelul 1: Structura Legii protecţiei mediului
CAP I Principii şi dispoziţii generale
CAP I1 Evaluarea de mediu pentru planuri şi programe
Reglementarea activităţilor economice şi sociale cu impact asupra mediului
Secţiunea 1 – Procedura de autorizare
Secţiunea a 2 a – Regimul substanţelor şi preparatelor chimice periculoase
CAP II
Secţiunea a 21 a – Regimul deşeurilor şi al deşeurilor periculoase
Secţiunea a 3 a – Regimul îngrăşămintelor chimice şi al produselor de uz fitosanitar
Secţiunea a 4 a – Regimul activităţilor nucleare
Protecţia resurselor naturale şi conservarea biodiversităţii
Secţiunea 1 – Protecţia apelor şi a ecosistemelor acvatice
CAP III Secţiunea a 2 a – Protecţia atmosferei
Secţiunea a 3 a – Protecţia solului, a subsolului şi a ecosistemelor terestre
Secţiunea a 5 a – Protecţia aşezărilor umane
Atribuţii şi răspunderi
Secţiunea 1 – Atribuţii şi răspunderi ale autorităţilor pentru protecţia mediului
CAP IV
Secţiunea a 2 a – Atribuţii şi răspunderi ale altor autorităţi centrale şi locale
Secţiunea a 3 a – Obligaţiile persoanelor fizice şi juridice
CAP V Sancţiuni
CAP VI Dispoziţii finale
O importanţă deosebită pentru protecţia mediului o are şi definiţia dată, în sensul legii, noţiunii de resurse
naturale. Legea protecţiei mediului clasifică resursele naturale în trei categorii majore:
• neregenerabile;
• regenerabile şi
• permanente.
LEGEA PROTECŢIEI MEDIULUI Anexă
Resurse naturale (OUG nr. 91/2002)
Totalitatea elementelor naturale ale mediului ce pot fi folosite în activitatea umană: resurse neregenerabile -
minerale şi combustibili fosili, regenerabile - apă, aer, sol, floră, faună sălbatică, şi permanente - energie solară,
eoliană, geotermală şi a valurilor.
Deoarece poluarea sau deteriorarea mediului contravin normelor juridice prin care se reglementează protecţia
mediului, o importanţă deosebită o prezintă definirea noţiunilor de poluare şi prejudiciu (sau daună sau pagubă)
generate asupra mediului.
LEGEA PROTECŢIEI MEDIULUI Anexă
Poluare (OUG nr. 91/2002)
Introducerea directă sau indirectă, ca rezultat al unei activităţi desfăşurate de om, de substanţe, de vibraţii, de căldură
şi/sau de zgomot în aer, în apă ori în sol, care pot aduce prejudicii sănătăţii umane sau calităţii mediului, care pot dăuna
bunurilor materiale ori pot cauza o deteriorare sau o împiedicare a utilizării mediului în scop recreativ sau în alte
scopuri legitime.

LEGEA PROTECŢIEI MEDIULUI Anexa

Prejudiciu (OUG nr. 91/2002)
Efect cuantificabil în cost al daunelor asupra sănătăţii oamenilor, bunurilor sau mediului provocat de poluanţi,
activităţi dăunătoare, accidente ecologice sau fenomene naturale periculoase.
 Legea protecţiei mediului este o lege cadru şi ea este susţinută printr-o serie de alte legi şi acte normative
specifice.

2.5 PRINCIPIILE DREPTULUI MEDIULUI

Principiile dreptului mediului constau într-un set de reguli esenţiale, de maximă generalitate, care stau la baza
acestei ramuri de drept. Importanţa acestor principii în materie este argumentată de următoarele:
• normele de dreptul mediului se găsesc în general în izvoare foarte diverse (legi, coduri, tratate şi convenţii
internaţionale, hotărâri şi ordonanţe de guvern, ordine ale miniştrilor, acte ale autorităţilor publice locale, cutuma,
jurisprudenţa, doctrina).
Principiile asigură coeziunea internă a acestei ramuri de drept;
• dreptul mediului este o ramură de drept relativ nouă, dinamică şi evolutivă, care trebuie să găsească un răspuns
rapid la problemele degradării mediului. În cazurile în care, într-o anumită materie nu au fost încă elaborate norme
juridice se aplică principiile;
• permit interpretarea normelor tehnice;
• au caracter complex: juridic, economic şi decizional;
• se regăsesc în acte normative interne şi internaţionale.

2.5.1 Principii conturate în dreptul internaţional al mediului

2.5.1.1. Principiul cooperării
În cadrul obligaţiei generale a statelor de a coopera, sunt incluse o serie de alte obligaţii cu caracter specific, care vizează:
A) Schimbul de informaţii;
B)Necesitatea notificării şi consultării cu statele potenţial afectate;
C) Cerinţa coordonării la nivel internaţional a activităţilor de cercetare.
A) Schimbul de informaţii reprezintă un aspect fundamental al protecţiei mediului. Prin componenta
programului care vizează evaluarea mediului global (Earthwatch) Planul de Acţiune al Conferinţei de la Stockholm a
urmărit instituţionalizarea schimbului de informaţii, pentru a asigura circularea cunoştinţelor în cadrul omunităţilor
ştiinţifice şi pentru a furniza factorilor de decizie la toate nivelurile cele mai bune cunoştinţe disponibile, în forma utilă şi
la momentul oportun.
PLANUL DE ACŢIUNE AL CONFERINŢEI DE LA STOCKHOLM, Recomandări pentru măsuri la nivel
internaţional, Recomandarea 2
1. Se recomandă ca Guvernele să specifice...domeniile în care şi-au asumat obligaţii (sau în care sunt pregătite să îşi
asume obligaţii) privind un program pe termen lung, pentru ameliorarea mediului la nivel global.
a) În acest sens, ţările sunt invitate să împărtăşească la nivel internaţional, toate informaţiile importante privind
problemele cu care se confruntă şi soluţiile pe care le concep pentru dezvoltarea acestor domenii. …
c) Ţările care doresc să lanseze un program de ameliorare a mediului, trebuie să fie pregătite să coopereze la nivel
internaţional şi să primească îndrumări şi asistenţă de la organismele internaţionale competente.
Suplimentar faţă de contribuţia semnificativă pe care o aduce la aprofundarea înţelegerii problemelor de mediu,
prin cerinţele de raportare periodică, schimbul deinformaţii reprezintă unul dintre cele mai importante instrumente
pentru monitorizarea implementării la nivel naţional, a obligaţiilor asumate la nivel internaţional, pentru protecţia
mediului.
B) Principiile notificării şi consultării cu statele al căror mediu poate fi afectat, s-au cristalizat în numeroase
tratate internaţionale. Astfel:
a) Principiul notificării preliminare impune obligaţia fiecărui stat care are planificată o activitate ce poate
produce un prejudiciu, de a furniza în timp util statului potenţial afectat, toate informaţiile necesare, pentru ca acesta să
poată lua măsurile care se impun pentru a preveni pagubele ce pot fi provocate asupra teritoriului său şi, dacă este
necesar, de a demara consultări cu statul în cauză. Declaraţia de la Rio confirmă principiul notificării preliminare:
Declaraţia de la Rio, Principiul 19
Statele trebuie să furnizeze din timp statelor potenţial afectate, notificări preliminare şi relevante, privind activităţile
care pot avea un impact transfrontalier nefavorabil asupra mediului...

Importanţa notificărilor preliminare este reflectată prin strânsa sa legătură cu obligaţia de a efectua evaluări ale
impactului asupra mediului în context transfrontalier şi de a obţine acordul scris.
b) Principiul notificării în caz de urgenţe reprezintă versiunea notificării necesare după producerea faptului,
comparativ cu notificarea prealabilă. Scopul acestei notificări este de a permite şi crea statelor afectate cea mai mare
posibilitate de a se pregăti pentru şi a reduce potenţialele pagube. Prevederile privind notificarea în caz de urgenţe
constituie elemente importante ale reacţiilor internaţionale în special cu privire la accidentele nucleare şi cele industriale
care produc efecte transfrontaliere. Declaraţia de la Rio codifică acest principiu:
 Declaraţia de la Rio, Principiul 18
Statele trebuie să notifice imediat alte state cu privire la orice dezastre naturale sau alte cazuri de urgenţe, pentru care
există probabilitatea de a produce efecte păgubitoare bruşte, mediului din alte state.
c) Principiul asistenţei în caz de urgenţe. Deşi nu se poate vorbi încă de o confirmare a obligaţiei de a furniza
asistenţă în caz de urgenţă, decât pentru statul responsabil pentru crearea respectivei situaţii, importanţa asistenţei
mutuale în cazuri de urgenţe a fost afirmată şi prin Declaraţia de la Rio:
Declaraţia de la Rio, Principiul 18
Statele trebuie să notifice alte state cu privire la orice dezastre naturale sau alte cazuri de urgenţe care au probabilitatea
de a produce efecte dăunătoare bruşte asupra mediului din respectivele state. Comunitatea internaţională trebuie să facă
toate eforturile pentru a ajuta statele afectate de astfel de situaţii.
d) Principiul consultării solicită statelor să permită părţilor potenţial afectate să aibă o posibilitate de a analiza şi
discuta o activitate planificată în statul care iniţiază un proiect, activitate care poate provoca o posibilă pagubă în alt stat
sau în alte state.
Statul proponent nu este neapărat obligat să se conformeze intereselor statului afectat, dar trebuie să ia în
considerare şi aceste interese. Obligaţia de a derula consultări este de cele mai multe ori legată de obligaţia notificării
prealabile.
C) Coordonarea la nivel internaţional a activităţilor de cercetare. Datorită importanţei esenţiale a
cunoştinţelor ştiinţifice pentru orientarea şi impulsionarea dreptului mediului şi a politicii internaţionale în acest
domeniu, multe din tratatele pentru protecţia mediului, includ prevederi speciale pentru orientarea şi facilitarea
cercetărilor, a analizelor şi pentru publicarea rezultatelor furnizate de cercetările ştiinţifice. Acordurile
internaţionale pentru cooperarea ştiinţifică şi monitorizare sunt conţinute în numeroase convenţii, cum sunt cele care
abordează modificările survenite în atmosferă (spre exemplu, Convenţia de la Viena pentru protecţia stratului de ozon,
Convenţia Cadru privind Schimbările Climatice). Cu toate că multe dintre prevederile referitoare la cercetarea ştiinţifică
sunt foarte generale, unele dintre ele furnizează direcţii şi detalii specifice pentru cercetare, necesare pentru a identifica şi
a clarifica natura şi extinderea problemelor de mediu.
2.5.1.2 Principiul evitării prejudicierii mediului
Principiul general al evitării prejudicierii mediului, acceptat în dreptul internaţional al mediului, solicită
statelor să asigure ca activităţile desfăşurate în cadrul propriei jurisdicţii sau propriului control să nu producă pagube
mediului din alte state sau mediului comun. Acest principiu a fost adoptat prin Declaraţia de la Stockholm şi reiterat
integral prin Declaraţia de la Rio (Principiul 2):
Declaraţia de la Stockholm, Principiul 21
În conformitate cu Carta Naţiunilor Unite şi cu principiile de drept internaţional, statele au... responsabilitatea să
asigure ca activităţile din propria jurisdicţie sau sub propriul control să nu provoace pagube mediului din alte state sau
unor zone aflate în afara limitelor jurisdicţiei naţionale.
Obligaţia de a împiedica producerea prejudiciilor este de multe ori prevăzută pentru a solicita statelor să ia toate
măsurile practicabile pentru evitarea pagubelor:
Convenţia de la Espoo privind Evaluarea Impactului asupra mediului în context transfrontalier, Art. 2
1. Statele trebuie să ia individual sau în comun, toate măsurile adecvate pentru a împiedica, reduce şi controla efectele
transfrontaliere nefavorabile semnificative ale activităţilor propuse. …

a) Principiul nediscriminării între state reprezintă o variaţie mai îngustă a obligaţiei cu caracter general de a împiedica
prejudicierea mediului, care constă în obligaţia de a nu lua măsuri care să deplaseze poluarea de pe teritoriul unui
stat către teritoriul altui stat. Principiul nediscriminării asigură ca poluatorii care provoacă poluare transfrontalieră să
fie supuşi unor prevederi legale obligatorii cel puţin la fel de severe ca cele aplicabile oricărei poluări echivalente produse
în propria ţară. Aceasta înseamnă că regulamentele şi regulile naţionale din domeniul protecţiei mediului, cum ar fi cele
care stabilesc niveluri admisibile de poluare, care prevăd răspunderea juridică, accesul la justiţie sau alte prevederi de
fond similare sau regulamente procedurale, trebuie să fie în mod egal aplicate, indiferent dacă poluarea afectează
resursele naţionale sau pe ale altui stat.
b) Principiul prevenirii poluării derivă de asemenea din obligaţia cu caracter general de evitare a producerii de pagube
asupra mediului şi a fost adoptat prin Declaraţia de la Stockholm:
DECLARAŢIA DE LA STOCKHOLM, Principiul 6
Trebuie stopate evacuările de substanţe toxice sau de alte substanţe şi eliberările de căldură, în atare cantităţi sau
concentraţii, care pot produce depăşirea capacităţii mediului de a le face inofensive, pentru a asigura că ecosistemele nu
vor fi supuse unor pagube ireversibile severe.
c) Principiul precauţiei este unul dintre cele mai generale principii de protecţie a mediului, care vizează evitarea
pagubelor aduse mediului şi realizarea dezvoltării durabile:
 Declaraţia de la Rio, Principiul 15
... În cazurile în care există pericolul producerii unor pagube severe sau ireversibile, nu se va utiliza ca argument lipsa
certitudinii ştiinţifice integrale, pentru a amâna aplicarea unor măsuri eficiente sub aspectul costurilor, în vederea
prevenirii producerii degradării mediului.
Abordarea bazată pe principiul precauţiei stă la baza a numeroase instrumente legale internaţionale şi este de
asemenea aplicată în variate domenii, de la protejarea speciilor ameninţate, la prevenirea poluării. Principiul precauţiei a
evoluat ca urmare a recunoaşterii crescânde a faptului că, de multe ori, certitudinile ştiinţifice apar prea târziu pentru a
mai putea permite luarea unor măsuri funcţioanle pentru a contracara posibile pagube asupra mediului.

2.5.1.3 Principiul compensării prejudiciului

a) Principiul responsabilităţii statului este confirmat prin Declaraţia de la Stockholm:
Declaraţia de la Stockholm, Principiul 21
Statele au...responsabilitatea de a asigura că activităţile aflate în jurisdicţia sau sub controlul lor nu provoacă pagube
mediului din alte state sau unor zone aflate în afara limitelor jurisdicţiei naţionale.
Nu există încă un consens internaţional asupra detaliilor privind momentul şi modalitatea de plată a
compensării, ci doar prevederi cu caracter general:

Declaraţia de la Rio, Principiul 13

Statele trebuie să-şi elaboreze legi naţionale privind răspunderea şi compensarea victimelor poluării şi a altor pagube
aduse mediului. De asemenea, Statele trebuie să coopereze cu o mai mare promptitudine şi determinare pentru a elabora
legi internaţionale suplimentare referitoare la răspunderea şi compensarea efectelor nefavorabile produse prin prejudicii
aduse mediului prin activităţi aflate în propria jurisdicţie sau sub propriul control, în zone aflate în afara jurisdicţiei
naţionale.
b) Principiul „poluatorul plăteşte” impune obligaţia ca poluatorul să suporte cheltuielile pentru realizarea măsurilor de
prevenire a poluării sau să plătească pentru pagubele provocate de poluare. Iniţial recomandat de Consiliul Organizaţiei
pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) în mai 1972, principiul poluatorul plăteşte a cunoscut o creştere a
acceptării ca principiu internaţional pentru protecţia mediului. Principiul a fost explicit adoptat în Declaraţia de la Rio:
Declaraţia de la Rio, Principiul 16
Autorităţile naţionale trebuie să facă eforturi pentru a promova internalizarea costurilor pentru protecţia mediului şi
utilizarea instrumentelor economice, luând în considerare abordarea conform căreia, în principiu, poluatorul trebuie să
suporte costul poluării, cu preocuparea cuvenită pentru interesul public şi fără a distorsiona comerţul şi investiţiile
internaţionale.
c) Principiul accesului egal la procedurile administrative şi judiciare. Conform principiului accesului egal,
persoanelor (fizice şi/sau juridice) afectate dintr-un stat, trebuie să li se confere acelaşi acces la remediere şi reparare, care
este furnizat părţilor afectate din statele în care sunt localizate activităţile poluatoare. Principiul se extinde şi asupra
problemelor de răspundere juridică şi compensare; un exemplu în acest sens îl constituie Convenţia de la Helsinki:
Convenţia de la Helsinki privind efectele transfrontaliere ale accidentelor industriale, Art. 9
3. Statele părţi...trebuie să garanteze persoanelor fizice sau juridice care sunt sau pot fi afectate în mod nefavorabil de
efectele transfrontaliere ale unui accident produs pe teritoriul unuia dintre Statele părţi, accesul la procedurile
administrative şi judiciare, inclusiv a posibilităţilor de a iniţia o acţiune legală (un proces) şi de a face recurs împotriva
unei decizii care le afectează drepturile, similare cu cele disponibile persoanelor (fizice sau juridice) aflate în propria
jurisdicţie.
2.5.1.4 Principiul protejării resurselor naturale şi al zonelor comune
Multe dintre principiile, îndatoririle şi obligaţiile anterior prezentate sunt axate pe controlul poluării mediului. La
fel de importante pentru realizarea dezvoltării durabile sunt problemele privind utilizarea durabilă a resurselor
naturale. În mod tradiţional, resursele naturale localizate în întregime în interiorul frontierelor naţionale au fost
considerate ca fiind de domeniul legilor şi priorităţilor de dezvoltare naţionale. În cea ce priveşte resursele împărţite de
diferite naţiuni (râurile, speciile migratoare, etc.) s-a simţit nevoia unor regulamente internaţionale.
Similar, problemele privind zonele aflate în afara jurisdicţiilor naţionale (de exemplu, mările nordului, Antarctica,
spaţiul extraterestru), necesită cooperare internaţională şi au condus la conturarea unui nou concept, respectiv
„moştenirea comună a umanităţii”.
Creşterea relativ recentă a urgenţei cu care se pun problemele mediului la nivel internaţional şi recunoaşterea mai
accentuată a interrelaţionării ecologice, pun probleme legate de suveranitatea statelor asupra resurselor naturale.
Aceste dezbateri sunt fundamentate pe conceptul de moştenire comună a umanităţii, pentru a sugera că umanitatea are
motive de îngrijorare comune privind anumite resurse sau activităţi (spre exemplu, emisiile de gaze cu efect de seră), care
ar putea fi altfel considerate ca fiind în întregime de domeniul suveranităţii statului. În cele ce urmează se prezintă aceste
concepte şi implicaţiile lor pentru dreptul internaţional al mediului şi al dezvoltării durabile.
a) Suveranitatea perpetuă asupra resurselor naturale. În relaţiile dintre state, suveranitatea semnifică
independenţă; adică dreptul de a exercita, în cadrul unui teritoriu delimitat şi fără amestecul altor state, funcţiile unui
stat, cum sunt exercitarea jurisdicţiei şi a impunerii legilor asupra persoanelor din interior. Conceptul de suveranitate
perpetuă nu este absolut, ci este supus unei îndatoriri generale de a nu prejudicia interesele altor state. Această
condiţie a fost exprimată prin Declaraţia de la Stockholm (Principiul 21) şi reafirmată prin Declaraţia de la Rio:
Declaraţia de la Rio, Principiul 2
În conformitate cu Carta Naţiunilor Unite şi cu principiile de drept internaţional, statele au dreptul suveran de a
exploata propriile resurse în baza propriilor politici de protecţie a mediului şi de dezvoltare şi responsabilitatea să
asigure ca activităţile din propria jurisdicţie sau aflate sub propriul control să nu provoace pagube mediului din alte
state sau unor zone aflate în afara limitelor jurisdicţiei naţionale.
Suveranitatea perpetuă este uşor condiţionată, pentru a reflecta obiectivul de dezvoltare durabilă prin echitatea
între generaţii:
Declaraţia de la Rio, Principiul 3
Dreptul la dezvoltare trebuie îndeplinit astfel încât să respecte în mod echitabil necesităţile de dezvoltare şi mediu ale
generaţiilor prezente şi a celor viitoare.
Conturarea conceptului de „interes comun” al umanităţii poate ajuta la clarificarea obiecţiilor privind
suveranitatea perpetuă asupra resurselor naturale. Pe măsură ce sporesc cunoştinţele referitoare la legăturile dintre
ecosistemele planetei, va creşte şi numărul activităţilor sau resurselor care vor putea fi clasificate ca fiind de interes
comun, furnizând în acest fel baza conceptuală pentru reglementări internaţionale adecvate.
b) Resurse împărţite. Acest concept se referă la resurse care nu se află în întregime în jurisdicţia teritorială a unui
singur stat, ci sunt repartizate de ambele părţi ale frontierelor sau migrează de la un teritoriu la altul. Deşi principiul
utilizării durabile înglobează un larg domeniu de responsabilităţi, marea lor majoritate se referă la cooperare, notificare şi
consultare. Aceste aspecte sunt cuprinse în Carta drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor, adoptată printr-o
rezoluţie a Adunării Generale a ONU:
Carta drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor, Cap. II, Art. 3
La exploatarea resurselor naturale împărţite de două sau mai multe ţări, fiecare stat trebuie să coopereze, în baza unui
sistem de informare şi a unor consultări prealabile, pentru a realiza o utilizare optimă a unor astfel de resurse, fără a
provoca pagube intereselor legitime ale altora.
Practic, toate principiile legate de cooperarea internaţională şi îndatorirea de a evita producerea de prejudicii se
aplică activităţilor statului, legate de resursele naturale împărţite.
c) Moştenirea comună a umanităţii. Zonele globale comune sau zonele universale desemnează acele zone aflate
în afara limitelor jurisdicţiilor naţionale, cum sunt mările nordului, fundul mărilor, Antarctica, spaţiul extraterestru sau
stratul de ozon. În general, pentru resursele aflate în aceste zone, conceptul de suveranitate perpetuă nu se aplică. Deşi
zonele comune sunt deschise utilizării legitime, paşnice şi raţionale de către toate statele, acestea nu pot fi atribuite de
către nici un stat. Statele trebuie să coopereze pentru conservarea şi utilizarea durabilă a resurselor comune universale şi,
în cea mai pură formă, trebuie să împartă bogăţia economică a acelor zone.
d) Îngrijorările comune ale umanităţii. Deşi „moştenirea comună a umanităţii” s-a dovedit a fi un concept util
în evoluţia regimului internaţional de reglementare a resurselor globale, el nu a fost larg acceptat în cea ce priveşte alte
resurse sau activităţi de interes pentru comunitatea internaţională. Conceptul moştenirii comune este privit
ca fiind în opoziţie cu suveranitatea perpetuă asupra resurselor naturale. Ca urmare, nu conferă o justificare
imperativă pentru reglementarea unor probleme la nivel intern, cum ar conservarea biodiversităţii sau emisiile de gaze cu
efect de seră. În acelaşi timp însă, se manifestă un consens în continuă creştere privind interdependenţele dintre
ecosisteme şi activităţile umane desfăşurate pe glob şi o aprofundare a înţelegerii faptului că întreaga umanitate poate
avea un interes, bazat pe îngrijorările cauzate de problemele mediului, generate de anumite activităţi sau resurse
aflate în întregime în interiorul frontierelor statale.
2.5.2 Principii pe plan intern În România, Legea protecţiei mediului consacră următoarele principii şi elemente
strategice:
LEGEA PROTECŢIE MEDIULUI, Art. 3
Principiile şi elementele strategice ce stau la baza prezentei legi, în scopul asigurării unei dezvoltări durabile, sunt:
a) principiul precauţiei în luarea deciziei;
a1) principiul prevenirii, reducerii şi controlului integrat al poluării prin utilizarea celor mai bune tehnici disponibile
pentru activităţile care pot produce poluări semnificative;
b) principiul prevenirii riscurilor ecologice şi a producerii daunelor;
c) principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural;
d) principul "poluatorul plăteşte”;
 e) înlăturarea cu prioritate a poluanţilor care periclitează nemijlocit şi grav sănătatea oamenilor;
f) crearea sistemului naţional de monitorizare integrată a mediului;
g) utilizarea durabilă a resurselor naturale;
h) menţinerea, ameliorarea calităţii mediului şi reconstrucţia zonelor deteriorate;
i) crearea unui cadru de participare a organizaţiilor neguvernamentale şi a populaţiei la elaborarea şi aplicarea
deciziilor;
j) dezvoltarea colaborării internaţionale pentru asigurarea calităţii mediului.

Curs 10
4. REGIMUL JURIDIC AL PROTECŢIEI RESURSELOR NATURALE ŞI CONSERVĂRII
BIODIVERSITĂŢII
În România, regimul juridic general al protecţiei resurselor naturale şi conservării biodiversităţii este stabilit prin
Capitolul III al Legii protecţiei mediului.
LEGEA PROTECŢIEI MEDIULUI Cap.III Protecţia resurselor naturale şi conservarea biodiversităţii Art. 35
Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, împreună cu autorităţile publice centrale de specialitate care
gestionează resursele naturale, elaborează reglementări tehnice, după caz, privind măsurile de protecţie a ecosistemelor,
de conservare şi utilizare durabilă a componentelor diversităţii biologice şi pentru asigurarea sănătăţii umane. Regimul
ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice se supun prevederilor prezentei
legi, precum şi legislaţiei specifice în vigoare…
Legea protecţiei mediului impune obligativitatea:
• realizării procedurii de evaluare a impactului la proiectarea lucrărilor care pot modifica cadrul natural al unei zone;
• avansarea soluţiilor tehnice de menţinere a zonelor de habitat natural, de conservare a funcţiilor ecosistemelor şi de
ocrotire a organismelor vegetale şi animale, inclusiv a celor migratoare, cu respectarea alternativei şi a condiţiilor impuse
prin acordul şi/sau autorizaţia de mediu
• monitorizarea proprie până la îndeplinirea condiţiilor impuse prin acordul şi/sau autorizaţia de mediu. Suprafeţele
terestre şi acvatice supuse unei regim de conservare ca habitate naturale sau pentru refacere ecologică sunt gestionate de
deţinătorii legali numai în cazul în care aceştia se angajează să aplice măsurile de conservare stabilite de autoritatea
publică centrală pentru protecţia mediului.
Legea introduce de asemenea prevederi cu caracter stimulativ pentru deţinătorii cu orice titlu care aplică măsuri de
conservare, respectiv scutire de impozite iar pentru deţinătorii particulari compensări în raport cu valoarea lucrărilor de
refacere întreprinse.
Legea interzice introducerea pe teritoriul ţării, cu excepţia cazurilor prevăzute de legislaţia în vigoare, de culturi
de microorganisme, plante şi animale vii din flora şi fauna sălbatică, fără acordul eliberat de autoritatea publică centrală
pentru protecţia mediului cu consultarea Academiei Române şi, după caz, a autorităţii centrale pentru
sănătate.
Activităţile de recoltare, capturare şi/sau de achiziţie şi comercializare pe piaţa internă a plantelor şi animalelor
din flora şi fauna sălbatică, terestră şi acvatică, sau a unor părţi ori produse ale acestora, în stare vie, proaspătă ori
semiprelucrată, se pot organiza şi desfăşura numai de persoane fizice sau juridice autorizate de autorităţile publice
teritoriale pentru protecţia mediului.
Pentru exportul speciilor de plante şi animale din flora şi fauna sălbatică este necesar acordul de mediu eliberat
de autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului.
4.1 PROTECŢIA ATMOSFEREI
În România Legea protecţiei mediului stabileşte reguli generale pentru protecţia atmosferei sunt stabilite prin. În
sensul acestei legi se definesc noţiunile de atmosferă şi emisie:
LEGEA PROTECŢIEI MEDIULUI Anexă
Atmosfera (O.U.G nr. 91/2002)
Masa de aer care înconjoară suprafaţa terestră, incluzând şi stratul protector de ozon.
Emisie (O.U.G nr. 91/2002)
Evacuarea directă sau indirectă, din surse punctuale sau difuze ale instalaţiei, de substanţe, vibraţii, căldură ori de
zgomot în aer, apă sau sol.
Legea precizează explicit obiectivele urmărite prin protecţia atmosferei:
LEGEA PROTECŢIEI MEDIULUI Cap.III Secţiunea 2 - Protecţia atmosferei Art. 41
Prin protecţia atmosferei se urmăreşte prevenirea, limitarea deteriorării şi ameliorarea calităţii acesteia pentru a evita
manifestarea unor efecte negative asupra mediului, sănătăţii umane şi a bunurilor materiale.

Legea precizează obligaţiile autorităţilor centrale pentru protecţia mediului în ceea ce priveşte promovarea politicilor
regionale şi locale, precum şi direcţiile majore de acţiune care trebuie urmărite prin politica naţională de protecţie a
atmosferei:
LEGEA PROTECŢIEI MEDIULUI Cap.III Secţiunea 2 - Protecţia atmosferei Art. 42
Autoritatea centrală pentru protecţia mediului promovează politicile regionale şi globale, fundamentând principiile şi
acţiunile specifice, atât la nivel naţional cât şi local, privind protecţia atmosferei.
Politica naţională de protecţie a atmosferei constă în principal din următoarele:
a) introducerea de tehnici şi tehnologii adecvate pentru reţinerea poluanţilor la sursă;
b) gestionarea resursei de aer, în sensul reducerii emisiilor de poluanţi până la realizarea celor mai scăzute niveluri şi
care să nu depăşească capacitatea de regenerare a atmosferei;
c) gestionarea resursei de aer în sensul asigurării sănătăţii umane;
d) modernizarea şi perfecţionarea sistemului naţional de evaluare şi gestionare integrată a calităţii aerului.
Persoanelor juridice le sunt impuse obligaţii clare pentru protecţia atmosferei (Art. 47):
• să respecte reglementările privind protecţia atmosferei, adoptând măsuri tehnologice adecvate de reţinere şi neutralizare
a poluanţilor atmosferici;
• să doteze instalaţiile tehnologice şi sursele de poluare cu sisteme de măsură, să asigure personal calificat şi corecta
funcţionare a acestora şi să furnizeze la cerere sau potrivit programului pentru conformare, autorităţilor pentru protecţia
mediului datele necesare;
• să îmbunătăţească performanţele tehnologice în scopul reducerii emisiilor şi să nu pună în exploatare instalaţiile prin
care se depăşesc limitele maxime admise;
• să asigure, la cererea autorităţilor pentru protecţia mediului, diminuarea, modificarea sau încetarea activităţii generatoare
de poluare;
• să asigure măsuri şi dotări speciale pentru izolarea şi protecţia fonică a surselor generatoare de zgomot şi vibraţii, să
verifice eficienţa acestora şi să pună în exploatare numai pe cele ce nu depăşesc pragul fonic admis.
OUG nr. 243/200077, aprobată cu modificări prin Legea nr. 655/200178 creează cadrul juridic privind prevenirea,
limitarea deteriorării şi ameliorarea calităţii atmosferei, în scopul evitării efectelor negative asupra sănătăţii omului şi
asupra mediului ca întreg, asigurându-se astfel alinierea la normele juridice internaţionale şi la reglementările comunitare
(Art.1).
Principalele obiective ale strategiei naţionale privind protecţia atmosferei sunt (Art. 3):
• menţinerea calităţii aerului înconjurător în zonele în care se încadrează în limitele prevăzute de normele în vigoare
pentru indicatorii de calitate;
• îmbunătăţirea calităţii aerului înconjurător în zonele în care nu se încadrează în limitele prevăzute de normele în vigoare
pentru indicatorii de calitate;
• adoptarea măsurilor necesare în scopul limitării până la eliminare a efectelor negative asupra mediului, în context
transfrontalier;
• îndeplinirea obligaţiilor asumate prin acordurile şi tratatele internaţionale la care România este parte şi participarea la
cooperarea internaţională în domeniu.
Adoptarea strategiilor de dezvoltare a sectoarelor de activitate care pot afecta calitatea atmosferei se face cu avizul
autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului (Art. 4). Autorităţile publice centrale şi locale au obligaţia să asigure
schimbul de informaţii, inclusiv al celor necesare în activitatea de elaborare şi punere în aplicare a strategiilor sectoriale
legate de protecţia atmosferei şi al celor referitoare la cele mai bune tehnici disponibile care nu implică costuri excesive
(Art. 5).
OUG nr. 243/2000 conţine de asemenea prevederi privind calitatea aerului înconjurător (Cap. III). Evaluarea
calităţii aerului înconjurător pentru teritoriul României se efectuează pe baza valorilor limită şi a valorilor de prag, în
acord cu standardele naţionale şi ale Uniunii Europene. Criteriile, metodele şi procedeele de evaluare a calităţii aerului se
stabilesc prin ordin al ministrului apelor şi protecţiei mediului. Rezultatele evaluării calităţii aerului sunt aduse la
cunoştinţă publicului şi se raportează Uniunii Europene de către autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului
(Art. 16).
Pe baza evaluării calităţii aerului înconjurător autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului întocmeşte,
prin ordin al ministrului apelor şi protecţiei mediului, liste cuprinzând zone şi aglomerări în care nivelurile unuia sau mai
multor poluanţi unt (Art. 18):
• mai mari decât valoarea limită, plus marja de toleranţă, sau mai mari decât valoarea limită, în caz că nu a fost fixată şi o
marjă de toleranţă;
• între valoarea limită şi valoarea limită, plus marja de toleranţă;
• mai mici decât valoarea limită.
Pentru respectivele zone şi aglomerări în care valorile limită depăşesc valorile limită se impune adoptarea, prin
hotărâre de Guvern, a procedurii de elaborare şi punere în aplicare a planurilor şi programelor de gestionare a calităţii
aerului, în vederea atingerii valorilor limită într-o anumită perioadă.
 În cazul în care valorile limită sunt depăşite pentru mai mulţi poluanţi, se elaborează planuri şi programe integrate
pentru toţi poluanţii respectivi. În situaţia în care zona poluată este localizată pe teritoriul a două sau mai multe judeţe,
programele şi planurile se stabilesc de comun acord cu toate autorităţile implicate.
Planurile şi programele de gestionare a calităţii aerului se elaborează în colaborare cu administraţia publică locală,
cu organele descentralizate ale administraţiei publice centrale, titularii de activitate şi cu alţi factori interesaţi. Planurile şi
programele sunt aduse la cunoştinţă publicului şi raportate Uniunii Europene. Autoritatea publică centrală pentru protecţia
mediului monitorizează progresul şi încadrarea în planurile şi programele de gestionare a calităţii aerului şi raportează
anual asupra îndeplinirii acestora." Planul naţional de acţiune în domeniul protecţiei atmosferei. Programele şi planurile
de gestionare a calităţii aerului fundamentează Planul naţional de acţiune în domeniul protecţiei atmosferei, care se
elaborează de către autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului în colaborare cu autorităţile competente
implicate, cu titularii de activitate şi cu publicul interesat şi se adoptă prin hotărâre a Guvernului, ca parte integrantă a
Planului naţional de acţiune pentru protecţia mediului.
4.2 PROTECŢIA APELOR ŞI A ECOSISTEMELOR ACVATICE
Apa este un element esenţial care asigură existenţa şi menţinerea vieţii, precum şi desfăşurarea activităţilor
economice şi sociale. Presiunea exercitată asupra apelor este resimţită atât prin epuizarea lor cantitativă, cât şi prin
efectele generate de poluare asupra calităţii lor. În general, apele au multiple folosinţe.
În literatura juridică au fost propuse mai multe criterii de clasificare a apelor:
a) din punct de vedere al administrării lor:
• ape internaţionale;
• ape teritoriale (maritime interioare);
• ape naţionale (fluvii, râuri, canale, lacuri); b) din punct de vedere al situării lor:
• ape de suprafaţă;
• ape subterane;
c) din punct de vedere al folosinţei:
• apa ca obiect de consum individual;
• ape de folosinţă generală (satisfacerea cerinţelor);
• apa ca obiect al muncii;
• apa destinată agriculturii (pentru irigaţii);
• apa cu destinaţie specială (navigaţie, producere de energie electrică) apa ca mijloc de producţie.
Problema apelor este complicată grav de două cauze:
1. Lipsa completă, sau insuficienţa lucrărilor care să facă posibilă folosirea în scopuri sociale şi economice a întregului
stoc de apă utilizabil al fluviilor, râurilor, lacurilor şi apelor subterane; permiţând aducerea apei la locul, în cantitatea şi la
momentul necesar.
2. Poluarea crescândă a apelor, atât a celor interioare cât şi a celor maritime şi oceanice. În România, Legea protecţiei
mediului specifică obiectivele naţionale urmărite prin protecţia apelor de suprafaţă şi subterane, fără a delimita aceste
resurse de componenta lor biotică:
LEG PROTECŢIEI MEDIULUI Cap. III Secţiunea 1, Protecţia apelor şi a ecosistemelor acvatice Art. 36
Protecţia apelor de suprafaţă şi subterane şi a ecosistemelor acvatice are ca obiect menţinerea şi ameliorarea calităţii şi
productivităţii naturale ale acestora, în scopul evitării unor efecte negative asupra mediului, sănătăţii umane şi a
bunurilor materiale.
De asemenea, Legea protecţiei mediului, creează cadrul necesar pentru elaborarea reglementărilor specifice pentru
protecţia apelor şi a ecosistemelor acvatice:

LEG PROTECŢIEI MEDIULUI Cap. III Secţiunea 1, Protecţia apelor şi a ecosistemelor acvatice Art. 37
Activităţile de gestionare şi protecţie a resurselor de apă şi a ecosistemelor acvatice se supun prevederilor prezentei legi,
precum şi legislaţiei specifice în vigoare.
Legea protecţiei mediului prevede obligaţii explicite ale persoanelor fizice şi juridice pentru protecţia apelor şi a
ecosistemelor acvatice:
LEG PROTECŢIEI MEDIULUI Cap. III Secţiunea 1, Protecţia apelor şi a ecosistemelor acvatice Art. 40
Persoanele fizice şi juridice au următoarele obligaţii:
a) să execute toate lucrările de refacere a resurselor naturale, de asigurare a migrării faunei acvatice şi de ameliorare a
calităţii apei, prevăzute cu termen în acordul, respectiv în autorizaţia de mediu, şi să monitorizeze zona de impact;
b) să se doteze, în cazul deţinerii de nave, platforme plutitoare sau de foraje marine, cu instalaţii de stocare sau de
tratare a deşeurilor, instalaţii de epurare a apelor uzate şi racorduri de descărcare a acestora în instalaţii de mal sau
plutitoare;
c) să amenajeze porturile cu instalaţii de colectare, prelucrare, reciclare sau neutralizare a deşeurilor petroliere,
menajere sau de altă natură, stocate pe navele fluviale şi maritime, şi să constituie echipe de intervenţie în caz de
 poluare accidentală a apelor şi a zonelor de coastă;
d) să nu evacueze ape uzate de pe nave sau platforme plutitoare direct în apele naturale şi să nu arunce de pe acestea
nici un fel de deşeuri.
Controlul măsurilor legale prevăzute pentru protecţia apelor şi a ecosistemelor acvatice se face cu respectarea
prevederilor internaţionale la care România este parte:
LEG PROTECŢIEI MEDIULUI Cap. III Secţiunea 1, Protecţia apelor şi a ecosistemelor acvatice Art. 39
Autorităţile pentru protecţia mediului, împreună cu autorităţile navigaţiei supraveghează şi controlează respectarea
prevederilor şi aplică măsurile legale privind protecţia apelor, respectând convenţiile internaţionale în domeniu, la
care România este parte.

Actualul regim de gospodărire şi protecţie a resurselor de apă este stabilit prin Legea Apelor 107/1996, subiect
care va fi abordat în capitolul 6.
4.3 PROTECŢIA SOLULUI, A SUBSOLULUI ŞI A ECOSISTEMELOR TERESTRE
În mod uzual, terenurile reprezintă entităţi fizice, caracterizate prin elemente topografice şi distribuţie spaţială.
Dintr-o perspectivă integrată noţiunea de teren include şi solurile, mineralele, apele, fauna şi flora pe care le conţine.
Aceste componente ale terenurilor sunt organizate în ecosisteme, care furnizează o varietate de servicii esenţiale pentru
menţinerea integrităţii sistemelor suport ale vieţii şi a capacităţii productive a mediului. Activităţile umane exploatează
resursele furnizate de terenuri. Terenurile constituie o resursă finită, iar resursele pe care le conţin pot varia în timp în
funcţie de condiţiile de gestionare şi utilizare ale terenurilor. Creşterea cerinţelor umane şi sporirea activităţilor
economice crează presiuni din ce în ce mai mari asupra resurselor terenurilor, conducând la competiţie şi situaţii
conflictuale, ale căror rezultate constau într-o utilizare neraţională a terenurilor şi a resurselor lor. Exploatarea durabilă a
terenurilor se poate realiza numai printr-o planificare fizică şi gestionare integrată a tilizării terenurilor. Esenţa abordării
integrate constă în coordonarea activităţilor sectoriale de planificare şi gestionare legate de multiplele aspecte ale utilizării
terenurilor şi resurselor acestora.
Legea fondului funciar nr. 18/199179 clasifică terenurile în funcţie de destinaţia lor în cinci categorii:
LEGEA FONDULUI FUNCIAR Cap. I Dispoziţii generale Art. 2
În funcţie de destinaţie, terenurile sunt:
a) terenuri cu destinaţie agricolă, şi anume: terenurile agricole productive - arabile, viile, livezile, pepinierele viticole,
pomicole, plantaţiile de hamei şi duzi, păşunile, fâneţele, serele, solariile, răsadniţele şi altele asemenea -, cele cu
vegetaţie forestieră, dacă nu fac parte din amenajamentele silvice, păşunile împădurite, cele ocupate cu construcţii şi
instalaţii agrozootehnice, amenajările piscicole şi de îmbunătăţiri funciare, drumurile tehnologice şi de exploatare
agricolă, platformele şi spaţiile de depozitare care servesc nevoilor producţiei agricole şi terenurile neproductive care
pot fi amenajate şi folosite pentru producţia agricolă;
b) terenuri cu destinaţie forestieră, şi anume: terenurile împădurite sau cele care servesc nevoilor de cultură,
producţie ori administrare silvică, terenurile destinate împăduririlor şi cele neproductive - stâncării, abrupturi,
bolovănişuri, râpe, ravene, torenţi -, dacă sunt cuprinse în amenajamentele silvice;
c) terenuri aflate permanent sub ape, şi anume: albiile minore ale cursurilor de apă, cuvetele lacurilor la nivelurile
maxime de retenţie, fundul apelor maritimeinterioare şi al mării teritoriale;
d) terenuri din intravilan, aferente localităţilor urbane şi rurale, pe care sunt amplasate construcţiile, alte amenajări ale
localităţilor, inclusiv terenurile agricole şi forestiere;
e) terenuri cu destinaţii speciale, cum sunt cele folosite pentru transporturile rutiere, feroviare, navale şi aeriene, cu
construcţiile şi instalaţiile aferente, construcţii şi instalaţii hidrotehnice, termice, de transport al energiei electrice şi
gazelor naturale, de telecomunicaţii, pentru exploatările miniere şi petroliere, cariere şi halde de orice fel, pentru
nevoile de apărare, plajele, rezervaţiile, monumentele naturii, ansamblurile şi siturile arheologice şi istorice şi altele
asemenea.

În România, Legea protecţiei mediului stabileşte obligaţia generală a protejării solului a subsolului şi a
ecosistemelor terestre pentru toate categoriile de deţinători de terenuri:
LEGEA PROTECŢIEI MEDIULUI Cap. III Secţiunea 3 Protecţia solului, a subsolului şi a ecosistemelor
terestre Art. 48
Protecţia solului, a subsolului şi a ecosistemelor terestre, prin măsuri adecvate de gospodărire, conservare, organizare şi
amenajare a teritoriului, este obligatorie pentru toţi deţinătorii, indiferent cu ce titlu.
Autorităţile pentru protecţia mediului şi alte autorităţi ale administraţiei publice cu responsabilităţi în domeniu
sunt obligate să controleze respectarea prevederilor legale referitoare la protecţia şi conservarea, ameliorarea şi folosirea
judicioasă a solurilor, a subsolului şi a ecosistemelor terestre.
LEGEA PROTECŢIEI MEDIULUI Cap. III Secţiunea 3 Protecţia solului, a subsolului şi a ecosistemelor
 terestre Art. 51
Controlul asupra respectării reglementărilor legale privind protecţia şi conservarea, ameliorarea şi folosirea judicioasă a
solurilor, a subsolului şi a ecosistemelor terestre se organizează şi se exercită de autorităţile pentru protecţia mediului,
precum şi, după caz, de alte autorităţi ale administraţiei publice competente, potrivit dispoziţiilor legale.

Legea protecţiei mediului stabileşte de asemenea obligaţiile explicite care revin tuturor categoriilor de deţinători
de terenuri:
LEGEA PROTECŢIEI MEDIULUI Cap. III Secţiunea 3 Protecţia solului, a subsolului şi a ecosistemelor
terestre Art. 52
Deţinătorii de terenuri cu orice titlu, în scopul asigurării protecţiei calităţii solurilor, au următoarele obligaţii:
a) să prevină pe baza reglementărilor în domeniu, deteriorarea calităţii solurilor;
b) să asigure la amplasarea, proiectarea, construirea şi punerea în funcţiune a obiectivelor de orice fel, ca şi la
schimbarea destinaţiei terenurilor, condiţiile prevăzute în acord şi în autorizaţia de mediu;
c) să nu ardă miriştile, stuful, tufărişurile sau vegetaţia ierboasă fără acceptul autorităţii competente pentru protecţia
mediului şi fără informarea în prealabil a serviciilor publice comunitare pentru situaţii de urgenţă.
Cu privire la exploatarea sau prospectarea resurselor subsolului legea stabileşte obligaţiile care revin deţinătorilor
cu orice titlu:
LEGEA PROTECŢIEI MEDIULUI Cap. III Secţiunea 3 Protecţia solului, a subsolului şi a ecosistemelor
terestre Art. 54
Persoanele fizice şi juridice, care prospectează sau exploatează resursele subsolului au următoarele obligaţii:
a) să solicite şi să obţină acord şi/sau autorizaţie de mediu, potrivit legii, şi să respecte prevederile acestora;
b) să refacă terenurile afectate, să asigure încadrarea lor în peisajul zonei şi să le aducă la parametrii productivi şi
ecologici naturali sau la un nou ecosistem funcţional, constituind în acest scop fondul de garanţie necesar conform
prevederilor legale, şi să monitorizeze zona;
c) să anunţe autorităţile pentru protecţia mediului sau competente potrivit legii, despre orice situaţii accidentale care
pun în pericol ecosistemul terestru şi să acţioneze pentru refacerea acestuia.
În România, regimul juridic de administrare, gospodărire şi protecţie a pădurilor este instituit prin Codul silvic:
CODUL SILVIC TITLUL I Dispoziţii comune referitoare la fondul forestier şi vegetaţia forestieră din afara
acestuia Art. 9
Fondul forestier naţional este supus regimului silvic. Regimul silvic constituie un sistem de norme tehnice silvice,
economice şi juridice privind amenajarea, cultura, exploatarea, protecţia şi paza acestui fond, având ca finalitate
asigurarea gospodăririi durabile a ecosistemelor forestiere.
Elaborarea normelor ce constituie regimul silvic revine autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, care
exercită şi controlul aplicării acestui regim.
Conform Codului silvic, fondul forestier naţional este, după caz, proprietate publică sau privată şi constituie un
bun de interes naţional (Art. 4). În raport cu funcţiile pe care le îndeplinesc, Codul silvic încadrează pădurile în două
grupe funcţionale:
• grupa I, care cuprinde păduri cu funcţii speciale de protecţie a apelor, a solului, a climei şi a obiectivelor de interes
naţional, păduri pentru recreere, păduri de ocrotire a genofondului şi ecofondului, precum şi pădurile declarate
monumente ale naturii şi rezervaţii;
• grupa a II-a, care cuprinde păduri cu funcţii de producţie şi de protecţie în care se urmăreşte să se realizeze, în principal,
masa lemnoasă de calitate superioară şi alte produse ale pădurii şi, concomitent, protecţia calităţii factorilor de mediu.
Pentru fiecare grupă şi subgrupă funcţională, prin amenajamentele silvice se stabilesc măsuri de gospodărire
diferenţiate, în vederea realizării de structuri care să asigure îndeplinirea corespunzătoare a funcţiilor atribuite.
CODUL SILVIC TITLUL I Dispoziţii comune referitoare la fondul forestier şi vegetaţia forestieră din afara
acestuia Art. 7
Raporturile juridice, organizatorice, economice şi tehnice privind fondul forestier naţional, fondul cinegetic, fondul
piscicol din apele de munte, precum şi cele privind vegetaţia forestieră de pe terenurile situate în afara fondului forestier
naţional sunt supuse dispoziţiilor prezentului Cod silvic şi se completează, după caz, cu celelalte dispoziţii în materie.
Legea protecţiei mediului stabileşte obligaţii explicite pentru toate categoriile de deţinători de păduri, vegetaţie forestieră
şi de pajişti:
LEGEA PROTECŢIEI MEDIULUI Cap. III Secţiunea 3 Protecţia solului, a subsolului şi a ecosistemelor
terestre Art. 53
Deţinătorii, cu orice titlu, şi administratorii pădurilor, vegetaţiei forestiere şi ai pajiştilor au următoarele obligaţii:
a) să menţină suprafaţa împădurită a vegetaţiei forestiere din afara fondului forestier, inclusiv a jnepenişurilor,
tufişurilor şi pajiştilor existente, fiind interzisă reducerea acestora, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege;
 b) să exploateze masa lemnoasă numai în limita posibilităţii pădurilor, stabilită de amenajamentele silvice şi aprobată
prin lege;
c) să asigure respectarea regulilor silvice de exploatare şi transport tehnologic al lemnului, stabilite conform legii, în
scopul menţinerii biodiversităţii pădurilor şi a echilibrului ecologic;
d) să respecte regimul silvic pentru împădurirea suprafeţelor exploatate, stabilit de autoritatea centrală pentru
silvicultură, în acord cu condiţiile de utilizare durabilă a pădurilor, prevăzute de autoritatea centrală pentru protecţia
mediului;
e) să asigure aplicarea măsurilor speciale de conservare pentru pădurile cu funcţii deosebite de protecţie, situate pe
terenuri cu pante foarte mari, cu procese de alunecare şi eroziune, pe grohotişuri, stâncării, la limita superioară de
altitudine a vegetaţiei forestiere, precum şi pentru alte asemenea păduri;
f) să respecte regimul silvic stabilit pentru conservarea vegetaţiei lemnoase de pe păşunile împădurite care îndeplinesc
funcţii de protecţie a solului şi a resurselor de apă;
g) să asigure exploatarea raţională, organizarea şi amenajarea pajiştilor, în funcţie de capacitatea de refacere a acestora;
h) să exploateze resursele pădurii, fondul cinegetic şi piscicol, în limitele potenţialului de regenerare, potrivit
prevederilor legale;
h1) să exploateze pajiştile, în limitele bonităţii, cu numărul şi speciile de animale şi în perioada stabilită, în baza
studiilor de specialitate şi a prevederilor specifice;
h2) să protejeze patrimoniul forestier, cinegetic, piscicol şi al pajiştilor din cadrul ariilor naturale protejate, în termenii
stabiliţi prin planurile de management şi regulamentele specifice.
i) să sesizeze autorităţile pentru protecţia mediului despre accidente sau activităţi care afectează ecosistemele forestiere
sau alte asemenea ecosisteme terestre.

4.4 PROTECŢIA AŞEZĂRILOR UMANE

În ţările industrializate, modelele de consum ale oraşelor creează presiuni severe asupra ecosistemului global, în
timp ce aşezările umane localizate în ţările în curs de dezvoltare se confruntă cu lipsa de materii prime şi energie, cu lipsa
de dezvoltare economică, esenţiale pentru asigurarea necesităţilor economice şi sociale de bază. În România, în cadrul
procesului de dezvoltare social-economică a localităţilor şi la elaborarea planurilor de urbanism şi amenajare a teritoriului
este obligatorie respectarea principiilor şi dispoziţiilor Legii protecţiei mediului:
LEGEA PROTECŢIEI MEDIULUI Cap. III Secţiunea 5 Protecţia aşezărilor umane
Art. 61 În procesul de dezvoltare social-economică a localităţilor este obligatorie respectarea principiilor şi a
dispoziţiilor prezentei legi…
Art. 62 La elaborarea planurilor de urbanism şi amenajarea teritoriului se respectă prevederile prezentei legi şi se
prevăd în mod obligatoriu măsuri de menţinere şi ameliorare a fondului peisagistic natural şi antropic al fiecărei
zone şi localităţi, condiţii de refacere peisagistică şi ecologică a zonelor deteriorate şi măsuri de dezvoltare a spaţiilor
verzi, măsuri de protecţie sanitară a captărilor de apă potabilă şi lucrări de apărare împotriva inundaţiilor.
De asemenea, Legea nr. 350/200181 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul introduce dimensiunea
ecologică a activităţilor de amenajare a teritoriului:
LEGEA PRIVIND AMENAJAREA TERITORIULUI ŞI URBANISMUL Cap. II Domeniu de activitate
Secţiunea 1 Amenajarea teritoriului Art. 7
Scopul de bază al amenajării teritoriului îl constituie armonizarea la nivelul întregului teritoriu a politicilor economice,
sociale, ecologice şi culturale, stabilite la nivel naţional şi local pentru asigurarea echilibrului în dezvoltarea diferitelor
zone ale ţării, urmărindu-se creşterea coeziunii şi eficienţei relaţiilor economice şi sociale dintre acestea.
Printre obiectivele generale majore ale amenajării teritoriului şi urbanismului se regăsesc obiectivele de
îmbunătăţire a calităţii vieţii, cu precădere a grupurilor defavorizate şi de utilizare raţională şi responsabilă a resurselor
naturale:
LEGEA PRIVIND AMENAJAREA TERITORIULUI ŞI URBANISMUL Cap. II
Domeniu de activitate Secţiunea 1 Amenajarea teritoriului Art. 9
Obiectivele principale ale amenajării teritoriului sunt următoarele: …
b) îmbunătăţirea calităţii vieţii oamenilor şi colectivităţilor umane;
c) gestionarea responsabilă a resurselor naturale şi protecţia mediului; …

LEGEA PRIVIND AMENAJAREA TERITORIULUI ŞI URBANISMUL Cap. II Domeniu de activitate

Secţiunea 1 Amenajarea teritoriului Art. 13
Principalele obiective ale activităţii de urbanism sunt următoarele:
a) îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă prin eliminarea disfuncţionalităţilor, asigurarea accesului la infrastructuri, servicii
publice şi locuinţe convenabile pentru toţi locuitorii;
 b) crearea condiţiilor pentru satisfacerea cerinţelor speciale ale copiilor, vârstnicilor şi ale persoanelor cu handicap;
c) utilizarea eficientă a terenurilor, în acord cu funcţiunile urbanistice adecvate; extinderea controlată a zonelor
construite;
d) protejarea şi punerea în valoare a patrimoniului cultural construit şi natural;
e) asigurarea calităţii cadrului construit, amenajat şi plantat din toate localităţile urbane şi rurale;
f) protejarea localităţilor împotriva dezastrelor naturale.
Regulamentul general de urbanism, adoptat prin H.G. 525/199682 instituie normele tehnice şi juridice care
fundamentează planurile urbanistice şi planurile de amenajare a teritoriului:
H.G. 525 pentru aprobarea REGULAMENTULUI GENERAL DE URBANISM Anexa Nr. 1 Cap. I Principii
generale Art. 1
1 Regulamentul general de urbanism reprezintă sistemul unitar de norme tehnice şi juridice care stă la baza elaborării
planurilor de amenajare a teritoriului, planurilor urbanistice, precum şi a regulamentelor locale de urbanism…
Secţiunea 1 a capitolului II din Anexa Nr. 1 a H.G. 525/1996 este în integralitate destinată regulilor referitoare la
păstrarea integrităţii mediului şi protejarea patrimoniului natural şi construit, cuprinzând regulile de bază pentru modul de
ocupare a următoarelor categorii de terenuri:
• terenurile agricole din extravilan;
• terenurile agricole din intravilan;
• suprafeţele împădurite;
• terenurile autorizate pentru construcţii industriale necesare exploatării şi prelucrării resurselor subsolului;
• terenurile autorizate pentru executarea unor construcţii care au legătură cu resursele de apă şi cu platformele
meteorologice;
• zonele cu valoare peisagistică şi zonele naturale protejate;
• zonele construite protejate.
Un alt aspect important pentru promovarea unui mediu de viaţă durabil îl constituie promovarea şi protecţia
sănătăţii umane. Problemele privind sănătatea publică şi dezvoltarea socio-economică sunt profund interconectate. Atât o
dezvoltare insuficientă care conduce la sărăcie, cât şi o dezvoltare inadecvată care generează consumuri exagerate,
cuplate cu creşterea populaţiei globului, pot avea ca rezultat producerea unor serioase probleme de sănătate atât în cadrul
naţiunilor din ţările dezvoltate, cât şi a celor din ţările în curs de dezvoltare. Îmbunătăţirea stării de sănătate, a condiţiilor
de mediu şi a celor socio-economice necesită măsuri intersectoriale.
Astfel de măsuri trebuie să permită populaţiei şi comunităţilor acesteia să asigure dezvoltarea durabilă. Capitolul 6
al Agendei 21, propune planul de acţiune pentru promovarea şi protecţia sănătăţii umane la nivel global. În România,
Legea protecţiei mediului stabileşte atribuţiile şi răspunderile autorităţii publice centrale pentru sănătate (Ministerul
Sănătăţii şi Familiei):
LEGEA PROTECŢIEI MEDIULUI Cap. IV Atribuţii şi răspunderi Art. 71
Autoritatea publică centrală pentru sănătate are următoarele atribuţii şi răspunderi:
a) organizează şi coordonează activitatea de monitorizare a stării de sănătate a populaţiei în relaţie cu factorii de risc din
mediu;
b) supraveghează şi controlează calitatea apei potabile şi de îmbăiere, precum şi calitatea produselor alimentare; c)
elaborează, în colaborare cu autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, reglementări privind calitatea şi
igiena mediului şi asigură controlul aplicării acestora;
d) colaborează cu autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului în managementul calităţii mediului în relaţie cu
starea de sănătate a populaţiei;
e) colaborează cu celelalte ministere cu reţea sanitară proprie pentru cunoaşterea exactă a stării de sănătate a populaţiei
şi pentru respectarea normelor de igienă a mediului din domeniul lor de activitate;
f) colaborează la nivel central şi local în asigurarea accesului publicului la informaţia de sănătate în relaţie cu mediul.
În Anexa 2 a Legii 100/199883 privind asistenţa de sănătate publică sunt prevăzute, printre altele, activităţile
pentru care Ministerul Sănătăţii (şi Familiei) este abilitat să elaboreze norme tehnice care vizează protecţia populaţiei faţă
de factorii nocivi din mediul de viaţă şi de muncă, cuprinzând:
• norme privind protecţia persoanelor împotriva factorilor de poluare a mediului înconjurător si la locul de muncă
(calitatea sanitară a apei potabile, securitatea sanitară a alimentelor, protecţia persoanelor din colectivităţi);
• norme pentru înregistrarea şi controlul medicamentelor şi al produselor biologice de uz uman;
• norme de igienă şi antiepidemice pentru activitatea care se desfăşoară în unităţile sanitare publice şi private;
• norme privind funcţionarea farmaciilor publice şi private, a unităţilor de producţie şi a depozitelor de distribuire a
medicamentelor şi materialelor sanitare;
• norme privind producţia, păstrarea şi utilizarea substanţelor toxice şi a stupefiantelor;
• norme privind protecţia persoanelor care lucrează în locuri de muncă cu radiaţii ionizante sau care vin în - contact cu
substanţe radioactive;
• norme privind activitatea de servicii funerare;
• norme privind modul de îndepărtare şi de neutralizare a reziduurilor solide, lichide, gazoase, menajere şi industriale,
precum şi de orice altă natură;
• norme privind funcţionarea unităţilor care asigură servicii pentru populaţie.

STUDIUL DE IMPACT

Prin realizarea studiilor de impact se urmăreşte prevenirea poluărilor şi a altor atingeri ce ar putea fi aduse
mediului, evaluându-se din faza de proiect efectele acţiunilor negative asupra mediului natural.
Cazuri de poluare grave, cum ar fi scandalul SEUESO din Italia, BOJAL din India sau COPŞA MICĂ din
România, ar fi trebuit să nu se fi produs. Desigur, nu excludem şi situaţia ca, în anumite cazuri, anumite modificări ale
echilibrului ecologic să nu poată fi estimate, încă din faza de proiect.
Asta presupune ca mijloacele de investigare ştiinţifică din perspectiva ecologică să fie din ce în ce mai avansate şi
mai nuanţate.
De fapt, procedura studiului de impact nu este altceva decât o punere în aplicare a unei vechi înţelepciuni care
spune că este mai bine să previi decât să vindeci2.
În mod logic, pentru a preveni trebuie studiate dinainte consecinţele şi efectele unei acţiuni ce se doreşte a fi
întreprinsă, ceea ce este o regulă de bun simţ şi reprezintă, totodată, o procedură care, proiectând în viitor, poate
determina luarea unei decizii în prezent.
De altfel, constructorii, inginerii, economiştii, în general promotorii unor activităţi industriale şi-au precedat
întotdeauna realizarea proiectelor lor de studii pentru a evalua soliditatea, utilitatea, fiabilitatea construcţiilor lor. Dar
această documentaţie tehnică privea aspecte limitate având în vedere realizarea proiectului în sine şi rentabilitatea sa din
punctul de vedere exclusiv al investitorului.

Prin studiul de impact, cercetările prealabile îşi schimbă natura şi unghiul de vedere. Este vorba de studierea
inserţiei noului proiect în ansamblul mediului existent, de examinarea efectelor directe sau indirecte, învecinate sau
îndepărtate, în mod individual sau colectiv, de gradul de suportabilitate al mediului dat. Cerinţele respectării mediului,
obligând la abordarea unei viziuni globalizante, practic, pornindu-se de la un proiect anume, integrează, apriori, o
serie de factori şi elemente care sunt proiectului respectiv.
Procedura studiului de impact a luat naştere în Statele Unite, fiind introdusă prin Legea privind mediul
înconjurător din 1970. În condiţiile specifice ale sistemului administrativ şi jurisdicţional american, studiul de impact a
devenit în Statele Unite o procedură sofisticată, larg dezvoltată de tribunale, eficientă dar limitată.
În Franţa, cum orice decizie sau program ori activitate ce poate afecta mediul necesită o reflecţie prealabilă,
aceasta, ia forma, după caz, a unei simple analize sumare (obişnuit calificată mini-notă de impact), a unei note de impact
sau, în fine, a unui veritabil studiu de impact.
Belgia cunoaşte, de asemenea, un sistem de evaluare a incidenţelor asupra mediului. Astfel, în Regiunea Wallonă,
instrumentul specific care evaluează incidenţa unui proiect este prevăzut printr-un decret (11/9/1985) şi o hotărâre a
executivului din 10/12/1987 ce au intrat în vigoare de la 24/1/1988. Regimul juridic stabilit de aceste acte normative
introduce un sistem de evaluare a incidenţelor asupra mediului care, integrat în procedura deciziei administrative, conferă
dreptul de a fi realizat un proiect determinat. Eliberarea oricărei autorizaţii, care ignoră sistemul de evaluare - nota de
evaluare şi, dacă este cazul, studiul de incidenţă asupra mediului, atrage nulitatea acesteia.
Legea română a protecţiei mediului reglementează procedura de evaluare a impactului asupra mediului cu fazele
sale obligatorii: preliminare, efectuarea propriu-zisă şi cea de analiză şi validare. Înaintea acestei reglementări legale, prin
Ordinele ministrului Mediului nr.125/1996 privind aprobarea Normativelor de conţinut al documentaţiilor pentru
obţinerea acordului de mediu şi nr. 619 pentru aprobarea normelor metodologice privind procedura de elaborare şi
conţinutul minim al studiilor şi al nivelului de impact asupra mediului, s-a introdus obligativitatea studiului de impact
pentru proiectele şi activităţile ce au fost determinate cu acest prilej.
Noua reglementare introduce obligativitatea studiului de impact în cadrul procedurii pentru obţinerea acordului de
mediu.
Acordul de mediu este definit de anexa 1 a legii ca “actul tehnico-juridic prin care sunt stabilite condiţiile de
realizare a unui proiect sau a unei activităţi, din punct de vedere al impactului asupra mediului”.
La rândul lor, noile investiţii sau activităţi precum şi modificarea celor existente, pentru care este obligatoriu
acordul de mediu şi, deci, şi studiul de impact, sunt prevăzute în anexa II-a a aceleiaşi legi.

2
A se vedea Ordinul M.A.P.P.M (în prezent Ministerul Mediului). nr.125/1996 privind aprobarea Procedurii de evaluare a impactului unor
activităţi economice şi sociale asupra mediului înconjurător.
 Soluţia aleasă de legiuitorul român a fost aceea a întocmirii unei liste pozitive a tuturor activităţilor care sunt
supuse procedurii de evaluare a impactului asupra mediului. Titlul anexei a II-a ne îndreptăţeşte să afirmăm că această
procedură poate fi impusă chiar pentru activităţile care nu necesită acord de mediu ci numai autorizaţie de mediu. În acest
sens, putem exemplifica: parcuri pentru staţionare, când numărul vehiculelor depăşeşte 300, stabilirea de căi navigabile,
descărcări de material sedimentar în lacuri şi altele.
Activităţile enumerate sunt grupate pe ramuri de activităţi, cum sunt:
 transporturi;
 energie;
 construcţii hidrotehnice;
 eliminarea deşeurilor şi a ambalajelor;
 apărarea naţională;
 sport, turism, agrement;
 industrie.
Dezavantajul unor asemenea liste este faptul că nici o modificare nu se poate face decât tot pe calea legii, ceea ce
presupune în general o perioadă de timp mai mare, chiar dacă apar situaţii noi, dintre care unele pot fi urgente şi
periculoase pentru oameni şi mediu. În acest sens, putem da ca exemplu aprobarea - pe baza legii - a volumului maxim
de masă lemnoasă ce se recoltează anual. Exemplele, desigur, ar putea continua, chiar şi numai dacă am enumera unele
activităţi sau domenii ale căror reglementări ar putea fi, în funcţie de normele de protecţie pe care le impun sau nu,
nefaste sau chiar catastrofale pentru mediu, cum ar fi, de pildă: regimul produselor şi substanţelor toxice, activităţile
nucleare, deşeurile etc.
Fazele procedurii studiului de impact şi organizarea desfăşurării acestui demers tehnico-juridic sunt în sarcina
autorităţii pentru protecţia mediului competente, care decide aplicarea lor.
Legea prevede cadrul minim al datelor necesare, după cum urmează:
 cererea promotorului, cu descrierea proiectului sau a activităţii, care nu poate să fie adresată către autoritatea de mediu
decât în formă scrisă;
 încadrarea proiectului sau activităţii propuse în categoria celor pentru care se impune sau nu studiul de impact. Dacă
în vederea acestei încadrări sunt necesare informaţii suplimentare se poate cere titularului un studiu preliminar;
 o primă analiză a scopului acţiunii propuse se face cu participarea autorităţilor pentru protecţia mediului, a unor
experţi şi a reprezentanţilor administraţiei publice locale, ale căror zone pot fi afectate de eventualele modificări ale
mediului, generate de introducerea acesteia;
 pe baza acestei analize, autoritatea pentru protecţia mediului întocmeşte un ghidaj obligatoriu pentru efectuarea
propriu-zisă a studiului de impact, pe baza căruia va trebui întocmit şi raportul. Îndrumarul şi lista celorlalte avize ce
trebuie obţinute se comunică titularului.
Îndrumarul stabilit de autoritatea de mediu este obligatoriu, dar socotim că acesta înseamnă, de fapt, un conţinut
minim al studiului de impact. Socotim că experţii însărcinaţi cu efectuarea acestuia pot extinde analiza lor, dacă această
completare conduce la o concluzie mai realistă şi poate oferi variante mai bune de realizare a proiectului.

Credem că, în afara elementelor obişnuite dictate în funcţie de natura proiectului, studiul de impact ar trebui să aibă în
vedere şi analiza efectelor ce le-ar putea produce în afara jurisdicţiei naţionale, ţinând seama de convenţiile
internaţionale la care România este parte.

Un alt aspect asupra căruia ar trebui să se aplice analiza complexă a studiilor îl reprezintă impactul cumulativ al
poluărilor. Nu credem că ar trebui să lipsească, de asemenea, o analiză a incertitudinilor ştiinţifice cu privire la
fenomenele astfel generate;
 prezentarea raportului se face de către titularul proiectului sau al activităţii, cu concluzia la care s-a ajuns, cu
variantele ce eventual au fost propuse, inclusiv cu cea privitoare la renunţarea la acţiunea propusă. Credem că
prezentarea raportului de către titular reprezintă o condiţie legală a susţinerii propriei cereri de autorizare a acţiunilor
propuse, el fiind, tot în virtutea legii, obligat să suporte şi cheltuielile legate de realizarea studiului;
 autoritatea de mediu este ţinută să facă o analiză preliminară a raportului prezentat şi îl poate accepta ori dispune
refacerea acestuia, motivând-o. Socotim că dispunerea motivată a refacerii studiului de impact reprezintă, în sine, un
act administrativ, care poate leza interesele titularului proiectului sau activităţii propuse, fie prin cheltuielile
suplimentare pe care le provoacă, fie prin întârzierea punerii în aplicare a intenţiilor acestuia, care poate fi, de
asemenea, păgubitoare. Aşadar, credem ca acest act administrativ poate fi atacat, înainte de decizia definitivă de
autorizare, la instanţele judecătoreşti competente - în cadrul reglementării legale privind contenciosul administrativ;
 concluziile raportului întocmit şi acceptat după analiza preliminară de către autorităţile de mediu se aduc la
cunoştinţă şi dezbatere publică. Crearea cadrului organizatoric şi furnizarea informaţiilor pertinente şi accesibile
 publicului pentru a putea participa la luarea deciziilor în cadrul acestei proceduri de autorizare sunt, conform legii, în
sarcina autorităţii pentru protecţia mediului. La aceste dezbateri participă, în afara populaţiei interesate, autorităţile
administraţiei publice locale şi organizaţiile neguvernamentale. Observaţiile şi concluziile dezbaterilor, consemnate,
vor fi, desigur, luate în consideraţie pentru luarea deciziei finale;
 decizia finală se ia de către autoritatea pentru protecţia mediului competentă. Aceasta se motivează şi se aduce la
cunoştinţă publică.
Considerăm că această aducere la cunoştinţă publică priveşte pe toţi cei care au participat la dezbaterea organizată, iar
aceştia îşi pot manifesta eventualele nemulţumiri până la eliberarea autorizaţiei.
Observăm, însă, că autorizaţia se eliberează sau se respinge motivat în termen de 30 de zile de la decizia finală, iar
aducerea la cunoştinţa publică nu are prevăzut nici un termen.
În lipsa unui termen stabilit de lege, această aducere la cunoştinţa publică poate opera şi cu o zi înaintea eliberării
autorizaţiei, dar şi după eliberarea acesteia. Opinăm pentru stabilirea unui termen, care să permită reacţia publicului, chiar
de către autoritatea centrală pentru protecţia mediului - fiind, credem, de competenţa sa organizarea întregii proceduri;
 decizia finală, fiind socotită o etapă de încheiere a analizei studiului de impact, ce are, desigur, în vedere şi celelalte
condiţii pentru eliberarea acordului de mediu, este luată ca punct de plecare cât priveşte curgerea termenului pentru
respingerea motivată sau emiterea acestuia. Termenul este de cel mult 30 de zile de la luarea deciziei finale.
Ni se pare interesantă o analiză a acestor două etape distincte din procedura de evaluare - decizia finală şi eliberarea
sau respingerea motivată a acordului de mediu.
Logic, eliberarea acordului de mediu sau refuzarea motivată a eliberării lui nu poate să concretizeze altă soluţie decât
pe aceea din decizia finală.
Pentru ce atunci două etape distincte? Decizia finală care se aduce la cunoştinţă publică este un act administrativ ce
poate fi atacat de orice persoană, autoritate locală sau organizaţie neguvernamentală care consideră că este lezată sau că
se poate aduce o atingere mediului înconjurător, termenul curgând de la data aducerii la cunoştinţă publică.
Eliberarea sau respingerea motivată a acordului de mediu priveşte numai pe cel care a făcut cererea în vederea
obţinerii acestei autorizări. In cazul respingerii motivate a cererii de a se elibera acordul de mediu, titularul proiectului
propus are dreptul de a contesta această respingere la organele administrative competente şi, după epuizarea acestor căi
administrative, la instanţele judecătoreşti conform dispoziţiilor legale privind contenciosul administrativ.
Cu toate aceste distincţii, care se pot face pe baza reglementării legale, acordul de mediu, odată eliberat şi pus în
aplicare de către titular, poate fi atacat de orice persoană interesată sau de către orice organizaţie neguvernamentală, dacă
prin acesta s-a adus un prejudiciu direct sau indirect ori pentru conservarea mediului înconjurător.
Credem, de asemenea, că în cazul unor atingeri grave sau ireversibile aduse mediului înconjurător, autorităţile
competente pentru protecţia mediului pot să ceară o reexaminare şi, eventual, modificarea proiectului înaintea executării
acestuia şi chiar, în anumite situaţii, anularea acestuia.
De asemenea, considerăm că o analiză a posteriori a proiectelor supuse studiului de impact trebuie să se facă în mod
obligatoriu pentru a verifica pertinenţa previziunilor şi adoptarea măsurilor corective necesare formându-se, dacă este
cazul, chiar o comisie care să urmărească punerea în aplicare, compusă din experţi, reprezentanţi ai unor asociaţii şi ai
autorităţilor locale.
REALIZAREA STUDIULUI DE IMPACT
Petiţionarul este acela care, pentru proiectele şi activităţile pentru care este obligatoriu studiul de impact, trebuie
să prezinte autorităţilor competente rezultatul realizării acestuia, deci, raportul. El trebuie să suporte şi cheltuielile
aferente. Realizarea efectivă a studiului de impact nu se poate face însă de către promotor, aşa cum legislaţia unor state o
prevăd. Este cazul Franţei, unde petiţionarul care dispune de mijloace tehnice sau de cercetare proprii, poate realiza, el
însuşi, studiul de impact, care este supus controlului, expertizării şi analizării de către organele publice competente.
Legea română prevede expres că studiile de impact se realizează prin unităţi specializate, persoane fizice sau
juridice atestate. Condiţiile impuse de lege privind atestarea, credem că au în vedere, în primul rând, capacitatea tehnică şi
ştiinţifică a celor abilitaţi şi, desigur, imparţialitatea lor. Atestarea cerută de lege echivalează cu o garanţie în acest sens.
Executantul studiului de impact trebuie să respecte îndrumarul cu problemele ce trebuie analizate şi modelul-cadru
de întocmire a raportului, impuse de autorităţile competente pentru protecţia mediului. Credem că în analiza ce se
efectuează nu poate lipsi o evaluare a stării iniţiale a mediului şi o previziune ştiinţifică a efectelor pe care le-ar produse
introducerea noii acţiuni propuse. Concluzia trebuie să arate motivele pentru care proiectul poate fi reţinut sau respins şi
să propună eventuale variante mai favorabile mediului.
Persoanele fizice sau juridice, însărcinate cu executarea studiului de impact, răspund pentru corectitudinea
întocmirii raportului. Pentru realitatea şi corectitudinea informaţiilor furnizate răspunde titularul proiectului sau acţiunii.
Atât executantul studiului de impact, cât şi promotorul care l-a solicitat, răspund fiecare pentru prezentarea unor
concluzii şi, respectiv, informaţii false.
CONTROLUL STUDIULUI DE IMPACT
Putem afirma că acest control se realizează atât de public, cât şi de administraţie.
 Aducerea la cunoştinţa publicului a raportului studiului de impact şi dezbaterea sa cu toţi cei interesaţi, care-şi pot
exprima reticenţele sau chiar opoziţia faţă de soluţia propusă, presupune accesul fără rezerve la toate datele şi analizele,
deci şi a controlului.
Controlul administrativ se realizează de către autoritatea competentă, care poate dispune refacerea studiului de
impact sau completarea lui cu prilejul analizei preliminare.
După dezbaterea publică a raportului studiului de impact, acesta este supus unui nou control, în care sunt avute în
vedere şi observaţiile făcute cu acest prilej în vederea luării deciziei finale.
Controlul jurisdicţional se poate exercita, în opinia noastră, în cel puţin trei situaţii:
1.comunicarea prin act administrativ a rezultatelor analizei preliminare, prin care autoritatea publică dispune refacerea
sau completarea studiului de impact;
2.în urma aducerii la cunoştinţa publică a deciziei finale;
3. după eliberarea sau refuzul motivat al acordului de mediu.
EFECTELE STUDIULUI DE IMPACT.
În primul rând, neefectuarea studiului de impact pentru introducerea unor noi activităţi pentru care efectuarea sa este
obligatorie atrage nulitatea absolută a acordului sau a autorizaţiei de mediu astfel eliberată. Efectuarea studiului de impact
şi soluţia favorabilă pentru realizarea avansată a proiectului de raport nu scuteşte de răspundere promotorul pentru
prejudiciile cauzate persoanelor, bunurilor sau mediului, legate de realizarea proiectului. Soluţia favorabilă a unui studiu
de impact, în baza căruia s-a eliberat acordul de mediu, nu poate fi o piedică pentru o decizie de suspendare a executării
proiectului în caz de pericol iminent.

PROCEDURA DE AUTORIZARE

Legea română a protecţiei mediului instituie, în principal, pentru autorizarea, în anumite condiţii, a unor
activităţi ce reprezintă un potenţial pericol pentru mediu , două categorii de autorizaţii:
1. acordul de mediu;
2. autorizaţia de mediu;

1. Acordul de mediu, după cum am precizat mai sus, se solicită pentru acele activităţi care presupun lucrări de
construcţii-montaj înainte de darea în funcţiune a obiectivului investiţiei. Pentru realizarea unor asemenea proiecte, pentru
investiţii noi sau modificarea celor existente, eliberarea acordului de mediu are ca stâlp central realizarea studiului de
impact, ceea ce reprezintă, credem, cu unele excepţii, diferenţa principală în raport cu autorizaţia de mediu. Acordul de
mediu este valabil până la darea în funcţiune a obiectivului dar nu mai mult de 5 ani de la data eliberării.
2. Autorizaţia de mediu. Obţinerea acestei autorizaţii este obligatorie pentru punerea în funcţiune a obiectivelor
noi care au acord de mediu. Noua lege a mediului impune obţinerea autorizaţiei de mediu şi pentru activităţile existente,
în termen de un an de la intrarea în vigoare a acesteia.
Condiţii legale comune ambelor categorii de autorizaţii
Ambele autorizaţii se eliberează după ce au fost obţinute toate celelalte avize şi autorizări necesare. Atât acordul
cât şi autorizaţia de mediu nu se pot emite dacă activităţile respective nu se încadrează în standardele şi normativele în
vigoare.
Ambele autorizaţii pot fi revizuite, dacă apar elemente noi, necunoscute la data emiterii lor. Aşadar, ele nu sunt
acte administrative care să constituie drepturi opozabile unor noi reglementări sau în cazul schimbării unor condiţii.
Autorizaţiile la care ne referim pot, tot asemenea, să fie suspendate în cazul neconformării titularului faţă de
condiţiile pe care le prevăd. Suspendarea operează după ce titularul a fost somat şi s-a stabilit un termen pentru
conformare. Ea durează până la realizarea condiţiilor precizate în autorizaţie, dar nu mai mult de 6 luni. După scurgerea
acestui termen de suspendare se opreşte executarea proiectului sau se dispune încetarea activităţii.
Aceste proceduri pot fi dispuse de autoritatea competentă de mediu pentru activităţile existente care nu întrunesc
condiţiile de autorizare.
Bilanţul de mediu este o procedură destinată obţinerii de informaţii asupra cauzelor şi consecinţelor efectelor
negative cumulate anterior şi anticipate. Aceste informaţii furnizate de bilanţul de mediu fac parte din acţiunea de
evaluare a impactului asupra mediului.
Bilanţul de mediu este obligatoriu în cazul în care se schimbă destinaţia sau proprietarul, precum şi la încetarea
activităţii generatoare de impact asupra mediului. Efectuarea bilanţului de mediu revine fostului proprietar sau titular al
activităţii. Acest bilanţ este esenţial pentru stabilirea obligaţiilor ce-i revin pentru refacerea calităţii mediului degradat
datorată activităţii pe care a desfăşurat-o. Bilanţul de mediu este supus revizuirii de către autoritatea pentru protecţia
mediului, care stabileşte şi planul de conformare pentru noul titular.
Odată cu transferul proprietăţii sau activităţii, noul promotor poate să negocieze, cu vechiul titular, transferul unor
obligaţii ce-i reveneau către acesta din urmă. Astfel cum rezultă din art.15 alin. final al O.U.G. nr. 195/2005, fiind vorba
despre un transfer al răspunderii, noul proprietar va fi îndreptăţit să beneficieze, odată cu preluarea răspunderii ce revenea
antecesorului său, de compensaţii şi facilităţi din partea acestuia. Este, credem, evident că înţelegerea dintre fostul
proprietar şi noul proprietar va trebui validată de autoritatea competentă pentru protecţia mediului.
Odată stabilit programul, care în opinia noastră ar trebui să joace rolul unui contract, la expirarea fiecărui termen
acordat, în caz de neconformare, autoritatea pentru protecţia mediului dispune încetarea activităţii.
Reglementarea legală precizează că dispoziţia de încetare este executorie. Din experienţa altor state, cum ar fi, de
exemplu, S.U.A., acest gen de “program flexibil” dă rezultate mult mai bune decât o dispoziţie administrativă rigidă.

5. REGLEMENTAREA ACTIVITĂŢILOR CU IMPACT ASUPRA MEDIULUI

Aşa cum s-a arătat în Capitolul 3, unul dintre aspectele esenţiale ale protecţiei mediului îl constituie reglementarea
activităţilor economice şi sociale cu impact asupra mediului, în vederea evitării sau eliminării efectelor negative generate
asupra sănătăţii umane şi mediului. O serie întreagă de activităţi generează substanţe care prin natura şi caracteristicile lor
toxice pot produce prejudicii directe sau reziduale asupra sănătăţii umane şi mediului, cu manifestări pe termen scurt sau
lung; alte activităţi, cum sunt cele din domeniul nuclear pot genera poluarea radioactivă a factorilor de mediu sau chiar
accidente nucleare.
Legea protecţiei mediului, cu modificările şi completările, stabileşte regimuri speciale pentru:
• substanţe şi preparate chimice periculoase;
• deşeuri şi deşeuri periculoase;
• îngrăşăminte chimice şi produse de uz fitosanitar;
• activităţi nucleare.

5.1 REGIMUL SUBSTANŢELOR ŞI PREPARATELOR CHIMICE PERICULOASE

Legea protecţiei mediului defineşte termenii de substanţă şi substanţă periculoasă:
LEGEA PROTECŢIEI MEDIULUI Anexă
Substanţă
Orice element chimic şi orice compus al acestuia, cu excepţia substanţelor radioactive şi a organismelor modificate
genetic, în înţelesul legislaţiei aflate în vigoare.
Substanţe periculoase
Orice substanţă sau preparat clasificat ca periculos de legislaţia specifică în domeniul substanţelor şi preparatelor
chimice.
Legea stabileşte regimuri speciale de gestionare pentru următoarele categorii de activităţi:
LEGEA PROTECŢIEI MEDIULUI Cap. II Secţiunea 2 Regimul substanţelor şi preparatelor chimice
periculoase Art.16
Activităţile privind fabricarea, introducerea pe piaţă, utilizarea, depozitarea temporară sau definitivă, transportul intern,
eliminarea, manipularea, precum şi introducerea şi scoaterea din ţară a substanţelor şi preparatelor chimice periculoase
sunt supuse unui regim special de gestionare.
Activităţile mai sus menţionate sunt permise numai pe baza acordului şi/sau a autorizaţiei de mediu, solicitanţii
acestor acte fiind obligaţi să prezinte fişa tehnică de securitate, precum şi alte informaţii solicitate de autoritatea publică
pentru protecţia mediului.
Procedura specifică pentru obţinerea acordului şi/sau a autorizaţiei de mediu pentru activităţile prevăzute aceste
activităţi se instituie prin ordin al conducătorului autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului.
Alte prevederi importante sunt cele legate de activităţile care vizează:
• transportul internaţional şi tranzitul substanţelor şi preparatelor chimice periculoase;
• importul şi exportul substanţelor şi preparatelor chimice periculoase restricţionate sau interzise la utilizare de anumite
state sau de România, activităţi care trebuie efectuate în conformitate cu prevederile acordurilor şi convenţiilor
internaţionale la care România este parte.
Legea protecţiei mediului instituie obligaţii explicite pentru autorităţi, persoane fizice şi juridice:
LEGEA PROTECŢIEI MEDIULUI Cap. II Secţiunea 2 Regimul substanţelor şi preparatelor chimice
periculoase Art. 19
Autorităţile administraţiei publice locale sunt obligate să ia măsuri de prevenire şi limitare a impactului substanţelor şi
preparatelor chimice periculoase asupra sănătăţii populaţiei şi mediului şi să anunţe autorităţile publice teritoriale
pentru protecţia mediului despre orice activitate neconformă cu reglementările legale

LEGEA PROTECŢIEI MEDIULUI Cap. II Secţiunea 2 Regimul substanţelor şi preparatelor chimice

periculoase Art. 20
 Autoritatea vamală permite importul, exportul şi tranzitul substanţelor şi preparatelor chimice periculoase, în
conformitate cu prevederile legale în vigoare.

LEGEA PROTECŢIEI MEDIULUI Cap. II Secţiunea 2 Regimul substanţelor şi preparatelor chimice

periculoase Art. 21
Persoanele fizice şi juridice care gestionează substanţe şi preparate chimice periculoase au următoarele obligaţii: a) să
solicite şi să obţină acordul şi/sau autorizaţia de mediu şi să aplice reglementările legale privind substanţele şi
preparatele chimice periculoase;
b) să ţină evidenţa strictă - cantitate, caracteristici, mijloace de asigurare - a substanţelor şi preparatelor chimice
periculoase, inclusiv a recipientelor şi ambalajele acestora, care intră în sfera lor de activitate, şi să furnizeze
informaţiile şi datele cerute de autorităţile competente pentru protecţia mediului;
c) să elimine în totalitate şi în condiţii de siguranţă pentru sănătatea populaţiei şi pentru mediu substanţele şi preparatele
chimice periculoase care au devenit deşeuri şi sunt reglementate în conformitate cu legislaţia specifică; d) să asigure
prin sisteme proprii supravegherea mediului, în conformitate cu prevederile cuprinse în autorizaţia de mediu, să
identifice şi să prevină riscurile pe care substanţele şi preparatele chimice periculoase le pot reprezenta asupra sănătăţii
populaţiei şi a mediului, să ţină evidenţa rezultatelor acţiunilor de supraveghere şi să anunţe iminenţa producerii unor
descărcări neprevăzute sau a accidentelor, autorităţilor competente pentru protecţia mediului şi de apărare civilă;
e) să nu producă şi să nu importe pentru introducerea pe piaţă, sub nici un motiv, substanţe şi preparate chimice
periculoase pentru sănătatea populaţie şi pentru mediu, a căror utilizare este interzisă prin lege;
f) să înlocuiască, acolo unde tehnic este posibil, substanţele şi preparatele chimice periculoase cu substanţe şi preparate
chimice mai puţin periculoase sau nepericuloase.

5.2 REGIMUL DEŞEURILOR ŞI AL DEŞEURILOR PERICULOASE

Conform Legii protecţiei mediului, gestionarea deşeurilor trebuie efectuată cu respectarea condiţiilor de protecţie
a sănătăţii populaţiei şi a mediului şi să fie conformă şi cu legislaţia specifică în vigoare. Legea protecţiei mediului
defineşte noţiunile de deşeuri şi deşeuri periculoase:
LEGEA PROTECŢIEI MEDIULUI Anexă
Deşeuri
Orice substanţă sau orice obiect din categoriile stabilite de legislaţia specifică privind regimul deşeurilor, pe care
deţinătorul îl aruncă, are intenţia sau are obligaţia de a-l arunca.
Deşeuri periculoase
Deşeurile încadrate generic, conform legislaţiei specifice privind regimul deşeurilor, în aceste tipuri sau categorii de
deşeuri şi care au cel puţin un constituent sau o proprietate care face ca acestea să fie periculoase.
Regimul deşeurilor a fost reglementat prin Ordonanţa de urgenţă nr. 78/200084 privind regimul deşeurilor,
aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 426/200185. Legea nr. 426/2001 stabileşte tipurile de deşeuri supuse
reglementării:
LEGEA 426/2001 Art. 1
2) Prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă se aplică:
a) deşeurilor menajere;
b) deşeurilor de producţie;
c) deşeurilor de construcţie şi demolări;
d) deşeurilor periculoase.
Categoriile de deşeuri supuse reglementării sunt cele cuprinse în anexa nr. IB a legii nr. 426/2001. Legea
protecţiei mediului precizează de asemenea atribuţiile şi obligaţiile generale ale autorităţilor competente şi ale persoanelor
fizice şi juridice care au în profilul activităţi de gestionare a deşeurilor:
LEGEA PROTECŢIEI MEDIULUI Cap. II Secţiunea 21 Regimul deşeurilor şi al deşeurilor periculoase Art. 24
Controlul gestionării deşeurilor revine autorităţilor publice pentru protecţia mediului şi celorlalte autorităţi competente,
potrivit legii.

LEGEA PROTECŢIEI MEDIULUI Cap. II Secţiunea 21 Regimul deşeurilor şi al deşeurilor periculoase Art. 25
Autorităţile administraţie publice locale, persoanele fizice şi juridice care au în profilul lor activităţi de gestionare a
deşeurilor au atribuţii şi obligaţii în conformitate cu prevederile legale specifice din domeniul gestionării deşeurilor.
Legea protecţiei mediului introduce şi prevederi cu caracter general privind:
• interzicerea introducerii pe teritoriul României a deşeurilor de orice natură, în scopul eliminării acestora;
• obligativitatea obţinerii aprobării Guvernului pentru introducerea pe teritoriul României a deşeurilor, în scopul
valorificării. Valorificarea deşeurilor este permisă numai pentru instalaţiile, procesele sau activităţile autorizate de
autorităţile publice competente;
• efectuarea tranzitului şi exportul de deşeuri de orice natură numai în conformitate cu acordurile şi convenţiile la care
România este parte şi cu reglementările pecifice în domeniu. Prin Legea nr. 6/199186 România a aderat la Convenţia de
la Basel privind controlul transportului peste frontiere al deşeurilor periculoase şi al eliminării acestora. În sensul
Convenţiei de la Basel, deşeurile “reprezintă substanţele sau obiectele care sunt eliminate, urmează a fi eliminate sau este
necesar să fie eliminate în conformitate cu legislaţia naţională”.
Convenţia prevede categoriile de deşeuri considerate periculoase şi care urmează a fi supuse controlului în cazul
transportului peste frontieră: • cele de natură chimică provenite din spitale, centre medicale, producţia farmaceutică;
• deşeuri petroliere;
• uleiuri minerale;
• deşeuri de natură explozivă.
Statele părţi la Convenţie consideră că traficul ilicit de deşeuri periculoase sau alte reziduuri este infracţiune.
România a adoptat Legea nr. 265/200287 pentru acceptarea amendamentelor la Convenţia de la Basel.
5.3 REGIMUL ÎNGRĂŞĂMINTELOR CHIMICE ŞI AL PRODUSELOR DE UZ FITOSANITAR
Îngrăşămintele chimice şi produsele de uz fitosanitar sunt supuse unor regimuri juridice speciale, datorită efectelor
negative pe care le pot avea asupra sănătăţii umane şi mediului. Principala metodă de a preveni efectele dăunătoare constă
în omologarea acestor produse. Pentru prevenirea şi restricţionarea efectelor dăunătoare ale acestor produse Legea
protecţiei mediului instituie două obligaţii majore:
• producerea de îngrăşăminte chimice şi produse de uz fitosanitar numai prin utilizarea de tehnologii şi biotehnologii
autorizate;
• livrarea acestor produse cu normele tehnice de utilizare autorizate.
LEGEA PROTECŢIEI MEDIULUI Cap. II Secţiunea Regimul îngrăşămintelor chimice şi al produselor de uz
fitosanitar Art. 27
Ministerele competente, cu avizul autorităţii centrale pentru protecţia mediului au următoarele obligaţii:
a) să reglementeze regimul îngrăşămintelor chimice şi al produselor de uz fitosanitar;
b) să organizeze, la nivel teritorial, reţeaua de laboratoare pentru analiza şi controlul îngrăşămintelor chimice şi al
pesticidelor, precum şi ale concentraţiilor pesticidelor în sol, recolte, furaje, produse agroalimentare vegetale şi animale;
c) să actualizeze anual lista cu îngrăşămintele chimice şi produsele de uz fitosanitar omologate, permise a se utiliza în
ţară. …
În România, Ordonanţa nr. 4/199588 privind fabricarea, comercializarea şi utilizarea produselor de uz fitosanitar
pentru combaterea bolilor, dăunătorilor şi buruienilor în agricultură şi silvicultură, aprobată cu modificări prin Legea
85/199589 instituie regimul legal al produselor de uz fitosanitar în aceste domenii. Conform acestui act normativ, este
permisă numai fabricarea, comercializarea şi utilizarea produselor de uz fitosanitar omologate de Comisia
Interministerială de Omologare a Produselor de Uz Fitosanitar (CIO).
Ordonanţa 4/1995 Art.3
Produsele omologate pentru utilizare în România sunt cuprinse în Codexul produselor de uz fitosanitar, care se
elaborează, se actualizează periodic şi se publică în Monitorul Oficial al României, prin grija Comisiei interministeriale
de omologare.
Ordonanţa prevede condiţiile în care CIO eliberează pentru fiecare produs omologat un certificat de omologare,
care cuprinde:
• denumirea comercială a produsului;
• fabricantul;
• substanţa activă;
• conţinutul în substanţă activă şi principalele caracteristici ale acesteia;
• spectrul de acţiune;
• domeniile de utilizare şi dozele de utilizare;
• grupa de toxicitate şi
• orice alte dispoziţii care să determine o conduită responsabilă din partea fabricanţilor, a comercianţilor şi a utilizatorilor.
Certificatul de omologare se emite pentru o de maximum 5 ani, după care titularul este obligat să solicite
prelungirea valabilităţii acestuia.
Legea protecţiei mediului desemnează şi autorităţile abilitate cu supravegherea şi controlul modului de aplicare a
reglementărilor privind îngrăşămintele chimice şi produsele de uz fitosanitar (Art. 28) şi stabileşte un număr de obligaţii
care revin persoanelor juridice şi fizice care produc, comercializează şi/sau utilizează aceste produse.
5.4 REGIMUL ACTIVITĂŢILOR NUCLEARE
 Poluarea radioactivă afectează toate componentele mediului înconjurător. Poluarea radioactivă a atmosferei este
constituită din două componente:
• poluarea atmosferică primară, produsă imediat la locul exploziei;
• poluarea secundară, constituită din depunerile radioactive.
Poluarea radioactivă a apei rezultă ca urmare a:
• deşeurilor (solide sau lichide) ale industriei nucleare, care trebuie depozitate (evacuarea directă în reţeaua hidrografică
reprezintă un risc cert);
• depunerilor de produse radioactive;
• radioactivităţii naturale a apelor.
Poluarea radioactivă a solului se constată în vecinătatea imediată a unităţilor miniere şi în locurile de depozitare
a minereului radioactiv. În legătură cu poluarea radioactivă a solului o problemă majoră, actuală şi de perspectivă, o
constituie găsirea celei mai bune soluţii pentru depozitarea deşeurilor radioactive, cu un risc de contaminare cât mai
mic sau nul.
Legea protecţiei mediului conţine cu referire la acest domeniu, prevederi cu caracter general, urmând ca
activităţile din domeniul nuclear să se supună şi prevederilor legislaţiei specifice în materie. Legea protecţiei mediului
defineşte termenul de autorizaţie pentru activitatea nucleară:
LEGEA PROTECŢIEI MEDIULUI Anexă
Autorizaţie pentru activitatea nucleară
Act tehnico-juridic prin care autoritatea competentă de reglementare în domeniul nuclear autorizează pe titularul
activităţii să amplaseze, să proiecteze, să achiziţioneze, să fabrice, să producă, să construiască, să transporte, să importe,
să exporte, să pună în funcţiune, să posede, să folosească, să opereze, să transfere, să dezafecteze şi să dispună de orice
sursă de radiaţii ionizante, instalaţii nucleare sau amenajări pentru gospodărirea deşeurilor radioactive.
şi specifică condiţiile care trebuie îndeplinite pentru eliberarea acordului şi autorizaţiei de mediu pentru practicile sau
activităţile din domeniul nuclear:
LEGEA PROTECŢIEI MEDIULUI Cap.II Regimul activităţilor nucleare Art. 31
Acordul de mediu pentru o practică sau o activitate în domeniul nuclear se eliberează înainte de eliberarea autorizaţiei
de către autoritatea competentă de autorizare, reglementare şi control în domeniul nuclear, conform legislaţiei în
vigoare; autorizaţia de mediu se eliberează după eliberarea autorizaţiei de către autoritatea competentă de autorizare,
reglementare şi control în domeniul nuclear.
Pentru instalaţiile cu risc nuclear major - centrale nuclearoelectrice, reactoare de cercetare, uzine de fabricare a
combustibilului nuclear şi depozite finale de combustibil nuclear ars – acordul şi autorizaţia de mediu se emit de către
Guvern.

În România, Legea nr. 111/199690 reglementează regimul de desfăşurare în siguranţă a activităţilor nucleare.
Legea 111/1996 Art.1
Obiectul prezentei legi este desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare în scopuri exclusiv paşnice, astfel încât să
se îndeplinească condiţiile de securitate nucleară, de protecţie a personalului expus profesional, a populaţiei, a mediului
şi a proprietăţii, cu riscuri minime prevăzute de reglementări şi cu respectarea obligaţiilor ce decurg din acordurile şi
convenţiile la care România este parte.
Legea nr. 111/1996 precizează activităţile şi categoriile de surse supuse reglementării (Art. 2) şi desemnează ca
autoritate naţională competentă în domeniul nuclear Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare
(CNCAN), aflată în subordinea Guvernului. CNCAN exercită atribuţii de:
• reglementare;
• autorizare şi
• control în domeniul nuclear.
Legea nr. 111/1996 cuprinde trei anexe:
• Anexa 1, care constă în lista materialelor, dispozitivelor, echipamentelor şi informaţiilor pertinente pentru proliferarea
armelor nucleare sau a altor dispozitive nucleare explozive;
• Anexa 2, în care sunt definiţi termenii utilizaţi de lege;
• Anexa 3, în care sunt desemnate organele cu atribuţii de control al activităţilor nucleare.
Legea protecţiei mediului precizează de asemenea atribuţiile autorităţii centrale pentru protecţia mediului:
LEGEA PROTECŢIEI MEDIULUI Cap.II Regimul activităţilor nucleare Art. 33
Controlul activităţilor nucleare se face de autoritatea centrală pentru protecţia mediului şi de alte autorităţi competente
potrivit legii. Autoritatea centrală pentru protecţia mediului are următoarele atribuţii:
a) organizează monitorizarea radioactivităţii mediului pe întregul teritoriu al ţării;
b) supraveghează, controlează şi dispune luarea măsurilor ce se impun în domeniul activităţilor nucleare, pentru
 respectarea prevederilor legale privind protecţia mediului;
c) colaborează cu organele competente în apărarea împotriva dezastrelor.
precum şi un număr de obligaţii ale persoanelor fizice şi juridice care desfăşoară ctivităţi în domeniul nuclear (Art. 34).
Accelerarea consumului energetic la nivel mondial cât şi conştientizarea faptului că resursele de combustibili
clasici (petrol, gaze naturale, cărbune) sunt limitate, au determinat ca energia nucleară să devină speranţa omenirii în
suplimentarea rezervelor energetice. Pe plan internaţional au fost adoptate o serie de convenţii şi protocoale
internaţionale, care vizează domeniul nuclear.
Printre reglementările existente în acest domeniu se numără:
• Convenţia de la Viena privind răspunderea civilă pentru daune nucleare (21.05.1963). România a aderat la
Convenţie prin Legea nr. 106/199291.
• Convenţia de la Viena în caz de accident nuclear sau urgenţă radiologică (26.09.1986). România a aderat la
Convenţie prin Legea nr. 223/199092.
• Convenţia de la Viena privind notificarea rapidă în caz de accident nuclear (26.09.1996). România a aderat la
Convenţie prin Decretul nr. 223/1990.
• Convenţia de la Viena privind compensaţiile suplimentare privind daunele nucleare (12.09.1997). România a
aderat la Convenţie prin Legea nr. 5/199993
• Convenţia de la Viena privind securitatea nucleară (17.06.1994). România a aderat la Convenţie prin Legea nr.
437199594.

NOȚIUNI SPECIFICE DREPTULUI MEDIULUI

acord de mediu
- actul tehnico-juridic prin care sunt stabilite condiţiile de realizare a unui proiect sau a unei activităţi din punct de
vedere al impactului asupra mediului;
arie protejată
- o zonă delimitată geografic, cu elemente naturale rare sau în procent ridicat, desemnată sau reglementată şi
gospodărită în sensul atingerii unor obiective specifice de conservare; cuprinde parcuri naţionale, rezervaţii naturale,
rezervaţii ale biosferei, monumente ale naturii şi altele;
atmosferă
- masa de aer care înconjoară suprafaţa terestră, incluzând şi stratul de ozon;
autorizaţie de mediu
- actul tehnico-juridic prin care sunt stabilite condiţiile şi parametrii de funcţionare, pentru activităţile existente şi pentru
cele noi, pe baza acordului de mediu;
autorizaţie pentru activitatea nucleară
- act tehnico-juridic prin care autoritatea competentă de reglementare autorizează pe titularul activităţii să amplaseze,
să proiecteze, să achiziţioneze, să fabrice, să producă, să construiască, să transporte, să importe, să exporte, să
primească, să localizeze, să pună în funcţiune, să posede, să folosească, să opereze, să transfere, să dezafecteze şi să
dispună de orice sursă de radiaţii ionizante, instalaţii nucleare sau amenajări pentru gospodărirea deşeurilor
radioactive;
bilanţ de mediu
- procedură de a obţine informaţii asupra cauzelor şi consecinţelor efectelor negative cumulate anterioare şi anticipate,
care face parte din acţiunea de evaluare a impactului asupra mediului;
biodiversitate
- diversitatea dintre organismele vii provenite din ecosistemele acvatice şi terestre, precum şi dintre complexele
ecologice din care acestea fac parte; cuprinde diversitatea din interiorul speciilor, dintre specii şi între diversitatea din
interiorul speciilor, dintre specii şi între ecosisteme;
biotehnologie
- aplicaţie tehnologică în care se utilizează sisteme biologice, organisme vii, componentele sau derivatele acestora,
pentru realizarea sau modificarea de produse sau procedee cu folosinţă specifică;
deteriorarea mediului
- alterarea caracteristicilor fizico-chimice şi structurale ale componentelor naturale ale mediului, reducerea diversităţii
şi productivităţii biologice a ecosistemelor naturale şi antropizate, afectarea echilibrului ecologic şi a calităţii vieţii
cauzate, în principal, de poluarea apei, atmosferei şi solului, supraexploatarea resurselor, gospodărirea şi valorificarea
lor deficitară, ca şi prin amenajarea necorespunzătoare a teritoriului;
deşeuri
- substanţe rezultate în urma unor procese biologice sau tehnologice care nu mai pot fi folosite ca atare, dintre care
unele sunt refolosibile;
deşeuri periculoase
- deşeuri toxice, inflamabile, explozive, infecţioase, corosive, radioactive sau altele, care, introduse sau menţinute în
mediu, pot dăuna acestuia, plantelor, animalelor sau omului;
dezvoltare durabilă
- dezvoltarea care corespunde necesităţilor prezentului, fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a le
satisface pe ale lor;
echilibru ecologic
- ansamblul stărilor şi interrelaţiilor dintre elementele componente ale unui sistem ecologic, care asigură menţinerea
structurii, funcţionarea şi dinamica armonioasă a acestuia;

ecosistem
- complex dinamic de comunităţi de plante, animale şi microorganisme şi mediul lor lipsit de viaţă, care interacţionează
într-o unitate funcţională;
ecoturism
- practicarea unui turism cu respectarea regulilor de protecţie a mediului;
efluent
- orice formă de deversare în mediu, emisie punctuală sau difuză, inclusiv prin scurgere, jeturi, injecţie, inoculare,
depozitare, vidanjare sau vaporizare;
emisii
- poluanţi evacuaţi în mediu, inclusiv zgomote, vibraţii, radiaţii electromagnetice şi ionizante, care se manifestă şi se
măsoară la locul de plecare din sursă;
evaluarea impactului asupra mediului
- cuantificarea efectelor activităţii umane şi a proceselor naturale asupra mediului, a sănătăţii şi securităţii omului,
precum şi a bunurilor de orice fel;
habitat
- locul sau tipul de loc în care un organism sau o populaţie există în mod natural;
mediu
- ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul şi subsolul, toate straturile atmosferice, toate
materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune cuprinzând elementele
enumerate anterior, inclusiv valorile materiale şi spirituale;
monitorizarea mediului
- sistem de supraveghere, prognoză, avertizare şi intervenţie, care are în vedere evaluarea sistematică a dinamicii
caracteristicilor calitative ale factorilor de mediu, în scopul cunoaşterii stării de calitate şi semnificaţiei ecologice a
acestora, evoluţiei şi implicaţiilor sociale ale schimbărilor produse, urmate de măsuri care se impun;
monument al naturii
- specii de plante şi animale rare sau periclitate, arbori izolaţi, formaţiuni şi structuri geologice de interes ştiinţific sau
peisagistic;
poluant
- orice substanţă solidă, lichidă, sub formă gazoasă sau de vapori sau formă de energie (radiaţie electromagnetică,
ionizantă, termică, fonică sau vibraţii) care, introdusă în mediu, modifică echilibrul constituenţilor acestuia şi al
organismelor vii şi aduce daune bunurilor materiale;
prejudiciu
- efect cuantificabil în cost al daunelor asupra sănătăţii oamenilor, bunurilor sau mediului provocat de poluanţi,
activităţi dăunătoare sau dezastre;
program pentru conformare
- plan de măsuri cuprinzând etape care trebuie parcurse în intervale de timp precizate prin prevederile autorizaţiei de
mediu, de către autoritatea competentă, în scopul respectării reglementărilor privind protecţia mediului;
resurse naturale
- totalitatea elementelor naturale ale mediului ce pot fi folosite în activitatea umană; resurse neregenerabile - minerale şi
combustibili fosili -, regenerabile - apă, aer, sol, floră, faună sălbatică - şi permanente - energie solară, eoliană,
geotermală şi a valurilor;
risc ecologic potenţial
- probabilitatea producerii unor efecte negative asupra mediului, care pot fi prevenite pe baza unui studiu de evaluare;
substanţe periculoase
- orice substanţă sau produs care, folosit în cantităţi, concentraţii sau condiţii aparent nepericuloase, prezintă risc
semnificativ pentru om, mediu sau bunurile materiale; pot fi explozive, oxidante, inflamabile, toxice, nocive, corosive,
iritante, mutagene, radioactive;
sursă de radiaţii ionizante
- entitate fizică, naturală, fabricată sau utilizată ca element al unei activităţi care poate genera expuneri la radiaţii, prin
emitere de radiaţii ionizante sau eliberare de substanţe radioactive;
titularul proiectului sau al activităţii
- persoana fizică sau juridică care propune, deţine şi/sau gospodăreşte o activitate economică sau socială;
utilizare durabilă
- folosirea resurselor regenerabile într-un mod şi o rată care să nu conducă la declinul pe termen lung al acestora,
menţinând potenţialul lor în acord cu necesităţile şi aspiraţiile generaţiilor prezente şi viitoare;