Amorul unei marmure Nimica, doar icoana-ţi, care mă învenină,
de Mihai Eminescu Nimic, doar suvenirea surâsului tău lin,
Nimic decât o rază din faţa ta senină, Oştirile-i alungă în spaimă îngheţată, Din ochiul tău senin. Cu sufletu-n ruină, un rege-asirian, Cum stâncelor aruncă durerea-i înspumată Şi te iubesc, copilă, cum repedea junie Gemândul uragan. Iubeşte-n ochi de flacări al zilelor noroc, Iubesc precum iubeşte pe-o albă vijelie De ce nu sunt un rege să sfarm cu-a mea Un ocean de foc. durere, De ce nu sunt Satana, de ce nu-s Din ochi de-ar soarbe geniu slăbita mea Dumnezeu, privire, Să fac să rump-o lume ce sfâşie-n tăcere De-ar tremura la sânu-mi gingaşul tău Zdrobit sufletul meu. mijloc, Ai pune pe-a mea frunte în vise de mărire Un leu pustiei rage turbarea lui fugindă, Un diadem de foc. Un ocean se-mbată pe-al vânturilor joc, Şi norii-şi spun în tunet durerea lor Şi-aş pune soarta lumii pe buza-ţi purpurie, mugindă, Aş pune lege lumii râzândul tău delir, Gândirile de foc. Aş face al tău zâmbet un secol de orgie, Şi lacrimile-ţi mir. Eu singur n-am cui spune cumplita mea durere, Căci te iubesc, copilă, ca zeul nemurirea, Eu singur n-am cui spune nebunul meu amor, Ca preotul altarul, ca spaima un azil; Căci mie mi-a dat soarta amara mângâiere Ca sceptrul mâna blândă, ca vulturul mărirea, O piatră să ador. Ca visul pe-un copil.
Murindului speranţa, turbării răzbunarea,
Şi pasu-n urma-ţi zboară c-o tainică mânie, Profetului blestemul, credinţei Dumnezeu, Ca un smintit ce cată cu ochiu-ngălbenit, La sinucid o umbră ce-i sperie desperarea, Cu fruntea-nvineţită, cu faţa cenuşie Nimic, nimica eu. Icoana ce-a iubit.